Povestiri

Comice

Serviciul de sănătate – S. Mrozek

Inlăturarea apendicelui era inevitabilă. Am completat formularele necesare şi am fost înscris pe lista de
aşteptare. Au trecut doi ani cum ai pocni din degete, mi-a venit rîndul si iată-mă la spital. Operaţia a
reuşit extraordinar de bine. Chiar medicul-şef mi-a lăudat rezultatele: - A fost o intervenţie chirurgicală
frumoasă, doamnă - spuse. I-am atras atenţa că sînt de sex bărbătesc. A verificat ceva în hîrtii. -Aţi fost
bărbat înainte de operaţic. Din greşeală aţi fost îndrumat către secţia experimentală, iar acum sînteti
femeie. Schimbarea de sex este dome-niul de pionierat al chirurgiei, dar avem rezultate desăvîrşite, a
căror dovadă sînteţi, doamnă... dom-nule... - Şi cu apendicele care-i treaba? - Nu doriţi să-l aveţi,
doamnă? - Nu. Şi nici nu doresc să rămîn femoie, vă rog să rezolvaţi imediat această neînţelegere. -
Domnule... ăă... doamnă, sînteţi un pacient difi-cil. Ei, bine. Ce vreţi mai întîi, doamnă: să fiţi din nou
bărbat sau apendicele? - Ce se face mai repede. — Vă rog să completaţi formularele duble. Timpul a
trecut repede şi următoarea operaţie a reuşit la fel de bine ca şi precedenta. Noul rinichi funcţiona
nemaipomenit, doar că acum aveam trei: doi ai mei plus cel transplantat. Ca urmare a erorii din
programul computerului am fost îndrumat greşit spre o altă sală de operaţie. Imediat după ce mi-am
revenit, am completat formularele cu chestiunea rinichiului, pe care le-am adăugat la cele depuse
anterior. Deja nu mai eram tînără, cînd am primit vestea că s-a eliberat un loc la spital şi că mi-a venit
rîndul la operaţia de rinichi. Era vorba doar de extir-parea unuia dintre ei, dar m-am trezit la
maternitate, ca nou-născut. Greşeala s-a produs la administraţia centrală a serviciului de sănătate, dar
părinţii n-au protestat. Eram deja copil mare şi nu mai aveau în grijă cheltuielile pentru educaţia mea,
deci au preferat să mă considere copilul lor. în ceea ce mă priveşte, eram sătul de completat formulare
şi m-am resemnat. Relaţiile dintre mine şi părinţi s-au aranjat de minune. Singurul nostru necaz este
apendicele meu, care mă supără în continuare. Trebuie să mă trimită la spital pentru o operaţie de
apendicită. Cade bine, pentru că bănuiesc că totuşi ar prefera să aibă un băieţel decît o fetiţă. \

Greseala – S. Mrozek
Eram îndrăgostit. Şi, după cum vedeam eu, nu fără reciprocitate. Eram deci fericit. Dar nu pe deplin.
Deoarece nu aveam o părere prea bună despre mine şi nu-mi venea să cred că puteam să fiu iubit aşa
cum sînt, In primul rînd nu-mi plăcea chelia. o dată am găsit un anunţ în ziar. Institutul de dermatologie
promitea cheilor un păr bogat în cazul în care s-ar supune unui tratament corespunzător. Tratamentul a
fost scump, dar eficient. Ce bună dispoziţie am avut cînd m-am dus la întîlnire cu iubita - nu mai eram
chel, ci dimpotrivă. Mă aşteptam să mi se arunce în braţe. Da' de unde. Ne-am aşezat pe o bancă în
parc. Era o seară de mai, mirosea a liliac şi luna plină strălucea pe cer. Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea. -
Ştii ce-mi plăcea cel mai mult la tine? Cînd luna plină se reflecta în chelia ta. Erai aşa de romantic. în
curînd ne-am despărţit. Pentru totdeauna.
Tu, Nichita… - M.Cartarescu
Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu
Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T.
Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo
jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm
de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut
fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-
mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da,
bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te
rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat
seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici
dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Și ea ce-a spus, Viskovitz” – „Ești un animal, Viskovitz” – Alessandro

Boffa

Cu Liuba a fost iubire la prima vedere. Era cea mai frumoasa papagalita din Caraibe. Astfel, m-
am dus la ea fara sa stau prea mult pe ganduri:
-Te iubesc.
-Te iubesc, mi-a raspuns.

A fost inceputul unei mari pasiuni. Cuibusorul nostru de dragoste era jungla intreaga. Cantam,
dansam si iubeam in ritmde rumba, de mambo, conga si merengue. Apoi, intr-o zi, m-am
hotarat si am intrebat-o:

-Vrei sa te casatoresti cu mine?

-Vrei sa te casatoresti cu mine?

-Bineinteles, dragostea mea.

-Bineinteles, dragostea mea.

-As vrea atat de mult sa avem puiuti.

Mi-a raspuns ca si ea isi dorea.

Ni s-au nascut doi, niste comori de puisori intotdeauna de acord cu noi, niciodata neascultatori
si mereu gata sa ne impartaseasca afectiunea.Ce puteam dori mai mult de la viata? Si astfel, am
 inceput sa ma intalnesc cu o alta papagalita.

Intr-o zi m-am confesat Lubei.

-Am o amanta.
-Am o amanta.
-A mea se numeste Lara.
-A mea se numeste Lara.

Ce sa va mai spun? Am incremenit. Sotia mea era amanta amantei mele. Astfel fiind pusa
problema, putea sa para o veste buna, dar mi-a fost imediat clar ca acel triunghi nu putea
continua. Asa ca m-am dus la Lara si i-am spus:

-Alege, eu sau ea.

-Ea, mi-a raspuns.

Atunci m-am dus la Liuba.

-Eu sau ea!

-Ea
-La naiba cu tine.
-La naiba cu tine.

Eram satul pana peste cap sa fiu permanent luat in ras, sa traiesc din refren in refren. Oare e
posibil ca firele nevazute ale vietii sa teasa situatii atat de superficiale? Cum se putea trece de
acel punct? In disperare, am hotarat sa cer sfatul unei minti luminate, un papagal ce isi
castigase faima de maestru al intelepciunii si de ghid spiritual.

-Maestre, am izbucnit, ce putem face pentru a obtine rapunsuri mai putin previzibile, pentru a
scapa de aceasta rutina, de aceasta mediocritate?Spune-mi, maestre, ce trebuie sa facem?
-Sa facem, raspunse inteleptul.

Sfidarea -Art Buchwald 

Trebuie să vă fac o mărturisire. Dar să nu ne-audă nimeni. Nu conduc mașina!

Americanii au vederi foarte largi. Tolerează orice. Acceptă să fii bețiv, să te droghezi, să-ți bați
nevasta, să fii chiar ziarist, dar ca să nu conduci mașina, nu pot admite. Precis este ceva suspect cu tine.
Ani de-a rîndul m-am simțit stînjenit să recunosc asta în fața oamenilor. Chiar și cei mai buni
amici mă priveau cu neîncredere și dispreț.
 Dar am dat cu adevărat de necaz, în ziua cînd am vrut să semnez un cec.
Incidentul s-a petrecut săptămîna trecută, într-un mare centru comercial din Maryland. Doream să
cumpăr o mașină de scris portabilă. Vînzătorul era foarte îndatoritor și-mi prezenta tot felul de modele.
Mă hotărîsem asupra unuia și l-am întrebat:
― Pot să plătesc în cecuri?
― Bineînțeles, a răspuns el politicos. Aveți vreun act de identitate?
― Desigur. Și i-am arătat legitimația de ziarist la ”American Express”, permisul pentru Diners
Club, abonamentul de telefon și permisul de acces la Casa Albă.
Omul le-a cercetat pe toate, apoi m-a întrebat:
― Unde este permisul de conducere?
― Nu am.
― L-ați pierdut?
― Nu, nu l-am pierdut. Nu conduc mașina.
A apăsat pe un buton de sub registrul de încasări și imediat a apărut șeful de raion.
Vînzătorul devenise deja suspicios:
― Acest individ vrea să semneze un cec și n-are permis de conducere. Să chem sectoristul?
― Așteaptă puțin. Vorbesc eu cu el. V-ați pierdut permisul de conducere pentru o contravenție?
― Nu, n-am condus niciodată. Nu-mi place să conduc.
― Asta nu-i o scuză, țipă el. Cum vrei să semnezi un cec (îmi vorbea deja la per tu) dacă n-ai
permis de conducere?
― Credeam că toate celelalte legitimații sînt suficient de bune. Am fost verificat și de Serviciul
Secret pentru a obține liberă trecere la Casa Albă, am răspuns încrezător.
Șeful de raion s-a uitat cu dispreț la toate actele mele:
― Oricine poate fi verificat de Serviciul Secret. Și cum ai ajuns aici dacă nu conduci mașina?
― Am luat un taxi.
― Asta să i-o spui lui mutu.
În timpul acesta, în jurul nostru se adunase deja lumea.
― Ce s-a-ntîmplat?
― N-are permis de conducere.
― Zice că nu conduce. N-a condus niciodată.
― Linșați-l!
― Dați-l cu smoală și umpleți-l cu fulgi!
― O adevărată sfidare la adresa americanilor!
― O rușine că se numește american!
Mulțimea devenea tot mai amenințătoare, așa că m-am hotărît să renunț la mașina de scris:
― Nu vă neliniștiți, caut în altă parte.
Tocmai în acel moment a sosit și patronul. Din fericire m-a recunoscut și mi-a acceptat cecul. Era
foarte stînjenit de felul în care fusesem tratat. Ca s-o dreagă, mi-a propus:
― Veniți, vă rog, la mine în birou. Vă ofer un păhărel.
― Vă mulțumesc, dar nu beau niciodată.
Asta a pus capac la toate. Era prea mult, chiar și pentru el. M-a îmbrîncit spre ușă și a zbierat în
gura mare:
― Ieși afară! Și să nu te mai prind pe-aici că-ți rup picioarele!

Dramatice
Calea lui Iisus- Constantin Popa
Era un tânăr frumos, chiar foarte frumos, cu atât mai frumos cu cât era un calugăr. Nu mă mai
puteam mişca din loc, deşi aş fi vrut. Îl priveam ştiind că ceea ce fac e necuviincios. Într-un târziu şi-a
ridicat privirea din carte spre mine. A închis cartea şi m-a privit. M-am îndreptat spre icoană, am
îngenunchiat fără să mă pot ruga. După un timp m-am ridicat, am privit spre strană, călugărul plecase,
măicuţele tăceau, tăceau şi mă priveau parcă într-un anume fel...
Am ieşit din biserică într-un anume soi de precipitare, de ruşine... şi de dorinţa, de dorinţa de a-l
vedea... nu era nicăieri. Am înconjurat în fugă biserica. L-am văzut... Fără să îmi pese că m-ar putea
vedea cineva am alergat spre el. Când am ajuns în faţa chiliei, el dispăruse deja în spatele unei uşi de
lemn. Nu ştiam ce să fac...mă întrebam ce vreau...ce caut acolo. Aşteptam să se deschida uşa? Şi ce să
fac? Ce o să spun dacă o să se deschida uşa? Şi uşa într-un tîrziu s-a deschis. Era intr-adevăr frumos,
înalt, îngust în umeri, o faţă a cărei paloare îi dădea o discretă spiritualitate. Ne priveam... Nu mă invită
să intru înăuntru, dar am simţit că asta trebuie să fac. Şi am intrat. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l sărut.
Am mai făcut un pas, aproape că îi simţeam respiraţia. I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. I-am
spus: eşti frumos! M-a privit şi într-un tîrziu cu un glas în care descopeream bunătate mi-a şoptit: eu
sunt al lui Iisus! Şi-a retras mâna cu o mişcare ce mi s-a părut foarte înceată.
Am înţeles şi cât am putut de încet am deschis uşa şi am plecat. Peste un an m-am întors şi
primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc în biserică...Nu era.
Am plecat în fugă din biserică, am ajuns în faţa chiliei. Îmi spuneam că nu poate să nu simtă că
sunt acolo. Am bătut la uşă, am mai bătut o dată. Am coborât scările, unde, parcă aşteptându-mă, stătea
o măicuţa.
Am întrebat-o:
–-Unde e?
– A plecat, mi-a răspuns măicuţa.
– Unde a plecat?
– La Iisus.
– Cum adică la Iisus?
– La Iisus să-şi găsească iertarea faptului de a te fi privit!
Nu aş putea spune ce se ascundea în ochii şi în privirea măicuţei: mă ura, mă înţelegea, mă
ierta? Întorcându-mă spre casă auzeam de departe clopotele mănăstirii care băteau odată cu batăile
inimii mele. Şi mi se părea ca merg la o îngropăciune…

Jurnalul unui om de prisos – I.S. Turgheniev

M-am născut acum 18 de ani. Tata era un pătimaş jucător de cărţi, mama- o doamnă cu caracter,o
doamnă foarte virtuoasă. Deşi amândoi mă iubeau, am avut o copilărie tristă. Tata nu avea nici un fel de
autoritate şi nu însemna nimic în casa lui. Mi-aduc aminte că mă mângâia pe furiş, ca şi cum el insuşi
s-ar fi temut ca apropierea lui să nu mă contamineze.
Mama, dimpotrivă, era rece cu mine. Îşi arăta dragostea cu măsură. Mă iubea, dar eu n-o iubeam pe
ea. Mă simţeam străină de mama mea cea virtuoasă şi îl iubeam cu patimă pe tatăl meu cel vicios.
Tata a murit într-o noapte de un atac de apoplexie. N-am să uit niciodată noaptea aceea. Dormeam
adânc, cum dorm toti copiii de altfel, când deodată am simţit că cineva mă apucă de umăr şi mă
scutură...Am deschis ochiii. Era mama... Am sărit ca o nebună din pat şi m-am repezit de-a dreptul în
camera de culcare a tatei. Parcă-l văd, zace cu capul pe spate, cu faţa roşie,horcăind chinuitor. Mama
plângea îndurerată, dar fără să-şi piardă bunăcuviinţa ori conştiinţa propriei ei demnităţi. Am scos un
ţipăt de spaimă, m-au dat la o parteşi m-au scos afară. Aduseseră un doctor care duhnea a votcă de la o
poştă. Tatăl meu a murit sub bisturilul lui. Iar eu, a doua zi, stăteam prostită de durere, cu o lumânare în
mână în faţa mesei pecare zăcea mortul. Mă uitam mereu, mă uitam cu îndârjire la faţa nemişcată a
tatei, de parcă încă mai aşteptam ceva de la el.
Mai bine să vă spun ceva despre mine, despre propriul meu caracter....Sunt un om cu desăvârşire de
prisos. Oamenii pot fi răi, buni, deştepţi, proşti, plăcuţi sau neplăcuţi, dar de prisos nu pot fi. Pe când
despre mine...Despre mine, nu se poate spune nimic altceva decât că sunt un om de prisos şi atât. Toată
viaţa mi-am găsit locul ocupat. Poate pentru că-l căutam în altă parte decât unde trebuia. Sunt
susceptibilă, iritabilă,timidă. Mă cercetez şi mă analizez fir cu fir. Mă compar cu ceilalţi, îmi amintesc
până şi de cele mai neînsemnate priviri, zâmbete şi vorbe ale oamenilor faţă de care voiam să-mi
deschid sufletul, văd totul în negru, îmi bat joc de pretenţiile mele de a fi ca toată lumea, şi deodată, în
mijlocul râsetelor, mă pleoştesc, cad într-o tristeţe stupidă, apoi o iau iar de la început, cu alte cuvinte
mă zbucium necontenit fără rost.
Acum spuneţi-mi vă rog, spuneti-mi şi dvs., cine are nevoie de un astfel de om şi pentru ce?

Flori Pentru Algernon (Fragment) – Daniel Keyes

Dr Strauss azis că am ceva carei foarte bine. Azis că am o motevaţie bună. Nam ştiut nicio dată că am
asta. Mea plăcut când a zis că nu orcare cu un aichiu de 68 are lucru ăsta cum am eu. Nu ştiu cei sau de
undel am da a zis că şi Algernon are asta. Motevaţia lui Algernon este caşicavalu care îl pun în cutie.
Da nui numa asta fincă săptămna asta nam mâncat caşicaval. Prof Nemur era supărat că aichiu meu poa
să crească prea mult dela almeu carei prea mic şi să nu mănbolnăvesc din asta. şi Dr Strauss ia spus lu
Prof Nemur ceva ce nam înţeles şi când vorbeau iei io am scri unele cuvinte în caietu de rapor de
progrs. Azis Harold ăstai numele mic alu Prof Nemur Charlie nui ciar ceţi trebea pentru primu tău soi
nou de intelecxx nam prins tot cuvântu xxxsuperman. Da cei mai mult cu mentaxxx joasă sunt ostxx şi
necooxxx sunt posaci şi apaxxx şi greu de stimxxx. Charlie are fire bună şii intersat şi dornic să
mulţumească pe oamen. Atunci prof Nemur azis aduţi aminte că va fi prima finţă umană căria iseva
creşte intiliginţa prin chirugie. Dr Strauss azis astai exact ceam vrut să spun. Undeo să găsim alt adult
întârziat cu motevaţia asta extraoxxx deanvăţa. Uitece bine anvăţat să citească şi să scri pentru vrsta lui
mentală joasă. O realixxx extraoxxx.

Flori Pentru Algernon (Fragment) – Daniel Keyes

19 iunie — Am întâlnit-o pe Fay Lillman, vecina mea de palier. Când
veneam acasă cu un braţ de cumpărături, am constatat că mă încuiasem pe
dinafară şi mi-am adus aminte că scara de incendiu din faţă avea legătură cu
fereastra livingului meu şi cu apartamentul vecin.
Aparatul de radio era deschis şi urla, aşa că am bătut la uşă, la început mai
încet, apoi tare.
"Intră! E deschis!"
Am împins uşa şi am înlemnit, fiindcă am dat cu ochii de o blondă zveltă,
purtând doar sutien şi chiloţi roz, care picta stând în picioare în faţa unui
şevalet.
"Scuzaţi!" am gâfâit eu, închizând uşa la loc. Am strigat prin uşă. "Sunt
vecinul dumneavoastră de vizavi. M-am încuiat afară şi voiam să folosesc scara
de incendiu ca să ajung la fereastra mea."
Uşa s-a deschis şi a apărut în faţa mea, tot în lenjerie de corp, cu câte o
pensulă în fiecare din mâinile pe care le ţinea pe şolduri.
"Nu m-ai auzit spunând, intră!" Mi-a făcut semn să intru şi a împins la o
parte o cutie de carton plină cu resturi. "Încalecă mormanul ăla de rahaturi."
Mă gândeam că uitase — sau că nu-şi dădea seama — că e dezbrăcată, şi
nu ştiam în ce parte să mă uit. Priveam oriunde în jurul ei, pereţii, plafonul,
orice altceva.
Casa arăta ca după un măcel. Erau acolo zeci de măsuţe pliante, toate
acoperite cu tuburi de vopsea strivite, cele mai multe uscate şi contorsionate ca
nişte şerpi zgârciţi, dar şi unele care mai trăiau, lăsând să se scurgă din ele
panglici de culoare. Peste tot erau împrăştiate tuburi, pensule, bidoane, cârpe
şi bucăţi de rame şi pânză. In aer plutea un miros dens de vopsea, ulei de in şi
terebentină — dar după câteva clipe se simţea şi un iz subţirel de bere trezită.
Trei scaune cu tapiţeria ferfeniţită şi o canapea verde jalnică erau încărcate
până la refuz cu haine aruncate dezordonat, iar pe jos zăceau pantofi, ciorapi şi
lenjerie, ca şi cum ar fi avut obiceiul să se dezbrace în timp ce umbla şi să
arunce totul împrejur. Peste toate era aşternut un strat subţire de praf.
"Aşadar, iată-l pe dl Gordon", a zis, cercerându-mă cu privirea. "De când teai
mutat aici ard de nerăbdare să văd cum arăţi. Stai jos." A apucat un braţ de
haine de pe un scaun şi le-a aruncat grămadă pe canapea. "Deci te-ai hotărât în
sfârşit să faci o vizită vecinilor. Bei ceva?"
"Eşti... pictoriţă", m-am bâlbâit eu, negăsind altceva de spus. Eram speriat
la gândul că în orice clipă ar fi putut să-şi dea seama că este dezbrăcată şi că ar
fi ţipat repezindu-se în dormitor. Încercam să privesc în jur, oriunde numai la
ea nu.
"Bere americană sau englezească? N-am nimic altceva aici, afară de vin de
pus la friptură. Cred că nu vrei aşa ceva, nu?"
"Nu pot să rămân", am zis, venindu-mi în fire şi cu ochii ţintă la aluniţa din
partea dreaptă a bărbiei. "M-am încuiat pe dinafară. Voiam să traversez pe
scara de incendiu care leagă ferestrele noastre."
"Oricând", m-a asigurat ea. "Încuietorile astea automate sunt nişte porcării.
În prima săptămână când m-am mutat aici am rămas pe dinafară de trei ori — o
dată chiar în pielea goală, timp de o jumătate de oră. Am ieşit să iau laptele şi
blestemata asta de uşă s-a trântit după mine. Am smuls încuietoarea aia
nenorocită din uşă şi de atunci n-am mai pus alta în loc."
Cred că m-am încruntat, pentru că a început să râdă. "Doar pentru aşa
ceva sunt bune încuietorile. Te lasă afară, în schimb nu prea te apără.
Cincisprezece spargeri în clădirea asta nenorocită în ultimul an şi toate în
apartamente încuiate. Nimeni n-a dat buzna aici, chiar dacă uşa a fost
totdeauna deschisă. Le-ar fi de altfel greu să găsească ceva de valoare pe-aici."
Când a insistat să bem împreună o bere am acceptat. În timp ce s-a dus
după ea la bucătărie, m-am uitat din nou prin cameră. Ce nu observasem de
prima dată era că porţiunea de perete din spatele meu fusese degajată — toată
mobila împinsă într-o parte şi în mijlocul camerei, astfel încât peretele din fund
(în care se vedeau cărămizile după îndepărtarea tencuielii) servea drept galerie
de artă. Tablourile erau înghesuite până sub tavan, iar altele erau îngrămădite
unele peste altele pe duşumea. Câteva erau autoportrete, dintre care două
nuduri. Tabloul la care lucra când am intrat, cel aşezat pe şevalet, era un
autoportret în nud până la brâu, reprezentând-o cu părul lung (nu aşa cum îl
purta acum, în cozi blonde încolăcite pe cap în formă de coroană) lăsat pe
umeri şi cu o parte din cozi răsucite în faţă între sâni. Îşi pictase sânii robuşti şi
busculând în sus cu sfârcurile într-o culoare nerealistă, roşu-acadea. Auzind-o
cum se întorcea cu berea am plecat repede din faţa şevaletului, m-am
împiedicat de nişte cărţi şi m-am prefăcut că mă interesează un mic peisaj de
toamnă agăţat pe perete.
Eram uşurat să constat că se strecurase într-un capot subţire jerpelit —
chiar dacă era găurit în locurile unde n-ar fi trebuit să fie — şi puteam pentru
prima oară s-o privesc direct. Nu era chiar frumoasă, dar ochii albaştri şi nasul
cârn îndrăzneţ îi dădeau un aer pisicesc care contrasta cu mişcările ei robuste,
atletice. Avea vreo treizeci şi cinci de ani, era zveltă şi bine proporţionată. A
aşezat berile pe parchetul din lemn de esenţă tare, s-a ghemuit pe jos lângă ele
în faţa canapelei şi mi-a făcut semn să fac la fel.
"Găsesc că duşumeaua este mai comodă decât scaunele", a zis, sorbind
berea din cutie. "Nu crezi?"
I-am spus că nu mă gândisem la asta, a râs şi mi-a spus că am o faţă
cinstită. Avea chef să vorbească despre ea. Căuta să evite Greenwich Village,
zicea, pentru că acolo, în loc să picteze, şi-ar petrece tot timpul prin baruri şi
cafenele. "E mai bine aici, departe de impostori şi de diletanţi. Aici pot să fac ce
doresc şi nu mă ia nimeni peste picior. Nu-ţi place băşcălia, aşa-i?"
Am ridicat din umeri, încercând să nu observ praful gros depus pe
pantalonii mei şi pe mâini. "Cred că toţi râdem de câte ceva. Tu nu râzi de
impostori şi de diletanţi?"
După un timp, am spus că ar fi mai bine să trec în apartamentul meu. A dat
la o parte din dreptul ferestrei o grămadă de cărţi — şi m-am urcat peste ziare şi
pungi de hârtie pline cu sticle de bere goale. "Zilele astea", a oftat, "trebuie să le
dau la schimb."

Marele Gatsby (fragment) - F.Scott Fitzgerald

Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi- a dat un sfat care de atunci mi- a rămas
mereu prezent în minte. — Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi- a spus, ține seama că nu toţi
oamenii au avut avantajele de care te- ai bucurat tu. Atât şi nimic mai mult – dar cum totdeauna ne- am
înţeles foarte bine din puţine cuvinte, mi- am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este
că am ten dinţa de a nu judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund
multe caractere ciudate, dar am şi căzut pradă multor pisălogi înveteraţi. O minte sucită descoperă şi
profită repede de această cali tate când se întâmplă s- o întâlnească la un om nor - mal, şi aşa s- a făcut
că în anii studenţiei am fost acuzat – pe nedrept – că sunt o fire interesată şi abilă, pentru mo tivul că
necunoscuţi cu apucături stranii îmi destăi - nuiau necazurile lor ascunse. Cea mai mare parte a con -
fidenţelor ce mi se făceau erau spontane – şi adese ori când îmi dădeam seama, după anumite semne si
gure, că o destăinuire de natură intimă se arată la orizont, mă prefăceam că mi- e somn, că sunt absent
sau pornit să- i iau peste picior, căci destăinuirile tinerilor (sau, cel pu ţin, termenii în care sunt făcute),
poartă de obicei pecetea 18 plagiatului şi sunt marcate de vădite omisiuni. Cine nu judecă şi nu
condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate. Şi astăzi încă, mi- e teamă că voi încerca nu ştiu ce pier -
dere dacă dau uitării faptul că – aşa cum, din snobism, susţinea tata şi aşa cum, din snobism, repet şi eu
– la naş tere simţul cuviinţei în ceea ce are el fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură.