FAMILIA BRANCOVICI ȘI MĂNĂSTIREA COMANA

Pr. Adrian CAZACU

Istoria unui neam este în esență o istorie a contextelor. O analiză fundamentată

exclusiv pe mărturii și date autohtone, fără o perspectivă mai largă, nu poate niciodată să
creioneze o imagine apropiată de realitate. Importanţa naţională a unui eveniment nu este dată
doar de relevanţa pe care aceasta o are pentru poporul care îl trăieşte, ci şi de receptarea
acestuia în cadrul mult mai larg al istoriei universale. Desigur, astfel de consideraţii ţin mai
degrabă de o filozofie a istoriei asupra căreia nu dorim să insistăm mai mult decât este nevoie.
Prezentarea noastră doreşte să pună în lumină un moment al istoriei naţionale dintr-o
perspectivă contextuală. Pentru că în acest an Mănăstirea Comana, care ne găzduieşte astăzi,
împlineşte 550 de ani de existenţă, mi s-a părut potrivit să analizez relaţiile uneia dintre cele
mai reprezentative familii ortodoxe ardelene, familia Brancovici, cu ctitoria lui Vlad Ţepeş şi
a lui Radu Şerban.
Familia Brancovici, ipotezele unei origini ilustre şi nevoia de afirmare
Istoria Bisericii Ortodoxe Române aminteşte mai mulţi reprezentanţi ai acestei familii
sârbeşti, cel mai cunoscut membru al acesteia fiind Sfântul Sava Brancovici, mitropolit al
Ardealului între 1656 – 1683. Informaţiile despre familia şi originea sa par la prima vedere
destul de clare, dacă dăm crezare cronicii familiare alcătuită de fratele mitropolitului,
Gheorghe Brancovici (1645 – 1711). Potrivit acestuia, familia Brancovici ar fi descendentă a
primilor monarhi sârbi, între care se cuvine să-l amintim pe primul dintre ei, Gheorghe
Brancovici, cel care îl trădează pe Iancu de Hunedoara în a doua bătălie de la Kosovopolje
(1448), trecând de partea turcilor. De asemenea, o personalitate de marcă a acestei familii este
şi Sfânta Angelina, soţia principelui Ştefan Brancovici.
Istoria Sfintei este pe cât de impresionantă, pe atât de importantă în înţelegerea
relaţiilor pe care Serbia le-a avut cu Ţările Române. După ce Serbia este ocupată de turci, în
1457, principele Ştefan este orbit şi urmărit permanent de către autorităţile turceşti, cu intenţia
de a-l ucide. Date fiind aceste condiţii, principele caută adăpost la curtea lui Skanderbeg,
domnitorul albanez. Aici o cunoaşte pe fiica acestuia, Angelina, cei doi căsătorindu-se.
Poarta Otomană nu a privit favorabil această alianţă şi a invadat Albania în scurtă
vreme. Tinerii căsătoriţi aveau deja doi copii, pe George şi pe Ioan. Împreună cu aceştia au
emigrat în Italia, unde au rămas până la moartea lui Stefan, în 1468. Abia atunci Angelina a
revenit din Italia, dorind să aducă moaştele soţului ei pe plaiuri natale. Ea le-a transferat la
Kupinovo.
Dintre fiii ei, cel mai mare, George, s-a călugărit cu numele de Maxim, iar cel mai
mic, Ioan, s-a căsătorit, murind însă şi el de tânăr (1502 sau 1503). Împreună cu Maxim,
Angelina a fondat o mânăstire: Krusedol din Fruska Gora, în perioada 1509-1516. Acolo,
după moartea lui George (1516), Angelina s-a călugărit. Mânăstirea a devenit locul de veci al
familiei Brancovici, aici aflându-se o criptă cu moaştele Sfintei, ale soţului şi ale fiilor,
precum şi mormintele altor domnitori sârbi. După ce mânăstirea a fost arsă de turci, în 1716,
în noua mânăstire construită s-a păstrat mâna Sfintei Angelina şi piciorul Sfântului Ioan,
scăpate de foc.
Mânăstirea Krusedol este unul din locurile favorite de pelerinaj ale sârbilor; ea a fost
ridicată cu sprijinul financiar al voievodului rus Vasile Iovanovici şi al voievodului vlah
Neagoe Basarab. Mânăstirea se află pe muntele Fruska Gora din nordul Serbiei, supranumit
„Muntele Mântuirii” şi care este, pentru sârbi, un nou „Munte Athos”, plin de locuri sfinte.
Într-adevăr, pe o distanţă de 50 km sunt concentrate 17 mânăstiri (iniţial au fost construite 35,
dar multe dintre ele au fost distruse).
Unele surse istorice o pun în legătură pe Sfânta albaneză cu Sfânta Cuvioasă
Parascheva de la Iaşi, ea fiind una dintre prinţesele care au mutat moaştele acesteia în zona
Balcanilor, înainte de a fi aduse la Iaşi.
   De asemenea, alte surse precizează faptul că Sfânta Angelina a petrecut o perioadă în
Ţările Române (1505-1509), cu fiul ei Maxim, unde au fost refugiaţi împreună cu sfintele
moaşte ale lui Stefan şi Ioan.
  Fără îndoială, Gheorghe Brancovici şi-a legat familia de această descendenţă ilustră.
Exilul multora dintre fruntaşii sârbi în Ţările Române, în Banat şi Ardeal a creat premizele
unei asemenea ipoteze. Cu toate acestea, similitudinea numelui de familii, nu implică
numaidecât şi descendenţa ierarhilor transilvani Brancovici din viţa nobilă a foştilor principi
sârbi. Primul care contestă afirmaţiile lui Gheorghe Brancovici este Nicolae Iorga. Potrivit
acestuia, „cu toată cronica scrisă de Gheorghe şi genealogia alcătuită de dânsul, această
coborâre din ultima dinastie care a stăpânit asupra Serbiei, înrudindu-se, după pierderea
acestei ţări, cu Neagoe Vodă şi cu Petru Rareş, nu se poate admite” 1. Iorga îşi fundamentează
poziţia pe faptul că ultimii descendenţi ai lui Ştefan Brancovici se refugiaseră în 1566 în
Moldova lui Lăpuşneanu şi nu în Banat sau Ardeal.
În ceea ce priveşte familia sfântului mitropolit, este mult mai posibil ca aceasta să fi
venit din zona Herţegovinei, probabil din localitatea Korenici, care apare de altfel şi în
titulatura acestuia, şi să se fi aşezat în zona Ineului. Motivele aşezării aici sunt multiple: în
primul rând, Ineul a fost totdeauna cunoscut ca o urbe cosmopolită, ce reuşise să strângă nu
doar români şi unguri, ci şi numeroşi sârbi atraşi de faptul că aici îşi puteau manifesta liber
credinţa, fără a trăi sub permanenta ameninţare a turcilor. De asemenea, oraşul era şi un
important centru economic şi comercial, unde familiile sârbeşti refugiate ar fi putut prospera.
Chiar familia Brancovici reuşise să adune până la sfârşitul secolului al XVI-lea proprietăţi atât
la Ineu, cât şi în comitatele Arad, Zarand şi Timiş.
Contextul politic al afirmării familiei Brancovici era cât se poate de favorabil. În 1595,
Ineul este recucerit de la turci, ca urmare a răscoalei susţinute de Sigismund Bathory. Deşi
turcii revin pentru scurtă vreme, cetatea se predă şi se pune sub ocrotire imperială. Mihai
Vitezul profită de situaţie şi îşi pune oameni de încredere la cârmuirea şi apărarea cetăţii.
Chiar şi după moartea acestuia, Ineul va rămâne în continuare sub stăpânire creştină, chiar
dacă de confesiune calvină. Între primii episcopi sunt amintiţi Daniil al Ardealului şi
Severinului, dar şi Sava Brancovici. Prima menţionare a numelui acestuia o aflăm într-un
document semnat de Sigismund Rakiczy, în 15 ianuarie 1608, prin care se recunoşteau
drepturile acestui episcop asupra „unor biserici sârbeşti şi româneşti din ţinutul nostru
ardelenesc”. Totodată episcopul Sava era scos de sub supravegherea lui Mihai din Voivodeni,
probabil un superintendent calvin.
Pe lângă acest prim episcop, genealogia Brancovicilor aminteşte alţi doi episcopi, pe
Longhin (1628 – 1643) şi pe Sava (Simeon) Brancovici, născut în 1620 la Ineu.
Longhin Brancovici a fost hirotonit episcop de Ineu de către patriarhul ecumenic
Chiril Lucaris, în 1628. Fiind călugăr în Mănăstirea Beocin, la nord de Belgrad, a făcut o
călătorie în Rusia, în 1624, pentru a strânge ajutoare, având cinstea de a vedea şi „ochii”
ţarului, adică de a fi primit de către acesta în audienţă. În 1629, ca mitropolit din Mănăstirea
Sf. Nicolae din Ienopole, a făcut o a doua călătorie în Rusia, după ajutoare, însoţit de către
fratele său Ioan, tatăl viitorului mitropolit Sf. Sava Brancovici, de un arhidiacon, un nepot şi
trei slujitori. Ajungând în oraşul de graniţă Putivlia, n-au mai fost lăsaţi să continue drumul
spre Moscova, ci li s-a înmânat aici dania2.
1
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, p. 348.
2
Pr. Acad. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 179.
 Nu se ştie cât a păstorit după reîntoarcerea din Rusia, însă înainte de 1643, probabil
din cauza prozelitismului calvin susţinut de principele Transilvaniei Gheorghe Rakockzy I, şi-
a părăsit scaunul, retrăgându-se la Mănăstirea Comana. Aici a făcut „cu osteneala şi silinţa
lui” o icoană a Maicii Domnului pentru Matei Basarab şi soţia sa, doamna Elina, terminată la
15 august 1643, care a ajuns mai târziu în Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar. În timp ce
era retras la Comana, a fost cercetat în câteva rânduri de nepotul său, Sava Brancovici, care
probabil a şi studiat aici. Longhin Brancovici a trecut la Domnul pe 16 septembrie 1656, ziua
hirotoniei nepotului său ca mitropolit al Transilvaniei, de către Ştefan al Ungrovlahiei.
Mormântul se află la Mănăstirea Comana3.
În tot acest răstimp, situaţia din Ardeal s-a precipitat, mitropolitul Ilie Iorest fiind
înlătura din scaun, în 1643. Soborul protopopilor români ardeleni a ales în locul său pe
ieromonahul Ştefan (din botez Simion), din mănăstirea de la Alba Iulia. În timpul păstoririi lui
s-a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia, în anul 1648, prima ediţie în româneşte, cu o
impresionantă prefaţă, scrisă probabil de mitropolit, în care se punea problema unităţii limbi
româneşti.
În vara anului 1656, după moartea lui Simion Ştefan, în scaunul vacant a fost ales
protopopul văduv Simion Brancovici din Ineu (jud. Arad). Viitorul mitropolit al Ardealului s-
a născut în jurul anului 1620, în Ineu, primind la botez numele Simeon. A învăţat carte în casa
părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria şi, în cele din urmă, s-a îndreptat
spre mănăstirea Comana, din Ţara Românească, unde se retrăsese vlădica Longhin, fratele
tatălui său. Desigur, acolo şi-a completat şi învăţătura. Aflând de moartea tatălui, a doi fraţi şi
a unei surori, s-a reîntors acasă, s-a căsătorit, a avut copii, dar aceştia i-au murit de mici. Între
timp a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudenie 4. Credincioşii de acolo
l-au rugat atunci pe tânărul Simeon să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu ca preot-
protopop. Răspunzând la stăruinţele acestora, a plecat în Tara Românească, unde a fost
hirotonit preot, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan, care păstorea atunci. După
hirotonie şi un popas la Mănăstirea Comana, preotul Simon s-a reîntors la turma sa
duhovnicească din Ineu. Aici află cu durere că soţia îi murise cu puţine zile înainte de
hirotonie, iar bătrâna sa mama se călugărise. Învingând necazurile văduviei, a păstorit mai
mulţi ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijindu-se nu numai de viaţa duhovnicească a
păstoriţilor săi, ci şi de apărarea lor în faţa invadatorilor turci, a căror stăpânire se întinsese
până în părţile vestice ale teritoriului romanesc de astăzi5.
În vara anului 1656 se petrece o nouă schimbare în viaţa preotului-protopop din Ineu,
fiind ales în scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, cum am arătat mai sus. Potrivit
vechiului obicei, a plecat in Ţara Românească, unde a fost călugărit sub numele Sava, în
catedrala mitropolitană din Târgovişte, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, iar după trei zile a
fost hirotonit arhiereu, în aceeaşi catedrală, de către mitropolitul Stefan, unchiul sau Longhin
şi alţi arhierei. Încărcat cu daruri oferite de domnitorul Constantin Şerban Basarab şi episcopii
ţării, s-a reîntors la fiii săi duhovniceşti, fiind primit cu mare cinste si instalat la Alba-Iulia6.
Mitropolitul Sava a fost o mare personalitate a vieţii bisericeşti a românilor
transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai vitrege, el a
izbutit, totuşi, să-şi apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare de
credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el in
acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a indurat spre sfârşitul vieţii cu demnitate
3
Idem, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI – XVIII,
Sibiu, 1968, p. 98.
4
ÎPS. Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Sava Brancovici, mitropolit al Transilvaniei şi martir al Ortodoxiei”, în Calendar
de inimă românească, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1988, p. 178.
5
Ibidem, p. 178.
6
Pr. Acad. Dr. Mircea PĂCURARIU, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi
Moldova în secolele XVI – XVIII,p. 112.
şi răbdare creştinească, a fost socotit de urmaşi ca un "mucenic" sau "martir" al legii
strămoşeşti. Aşa se explică hotărârea sinodală din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a
săvârşit apoi la Alba Iulia, adică acolo unde a păstorit, în anul 1955. De atunci este prăznuit in
fiecare an la 24 aprilie, odată cu înaintaşul său Ilie Iorest7.
După data hirotoniei întru arhiereu, Sfântul Sava Brancovici a continuat să ţină
legătura cu Ţările Române şi, probabil, şi cu Mănăstirea Comana. Informaţiile pe care le
deţinem sunt puţine şi nu ne permit să presupunem că aceasta ar mai fi poposit în această
mănăstire, mai ales după moartea unchiului său.

De ce Comana?
Viaţa Sfântului Mitropolit Sava Brancovici ne oferă multiple evenimente demne de o analiză
minuţioasă, însă ne vom opri asupra unui moment în aparenţă mai puţin semnificativ:
perioada de şedere la Mănăstirea Comana. Şederea în această mănăstire poate fi datată undeva
între anii 1650 – 1656, însă nu avem informaţii exacte despre această perioadă. Ştim doar că
aici şi-a desăvârşit formaţia intelectuală, sub atenta supraveghere a unchiului său, Longhin.
Totodată, se pune în mod firesc întrebarea de ce Comana şi nu o altă mănăstire. Motivele sunt
multiple, însă ele ţin în primul rând de poziţia pe care această vatră monahală o ocupa în
cadrul vieţii religioase româneşti din secolul al XVII-lea. În primul rând, Comana se afirmă ca
mănăstire şi necropolă domnească, fiind ridicată o nouă biserică din zid, cu anexele aferente
şi, după toate probabilităţile, cu o viaţă spirituală pe măsură. De asemenea, nu trebuie să uităm
faptul că locaţia mănăstirii este în apropierea drumului ce lega Târgoviştea şi Bucureştiul de
Dunăre şi, implicit, de Înalta Poartă. Este firesc ca într-o astfel de zonă ideile şi dezideratele
culturale să circule mult mai repede şi să prindă rădăcini adânci. Nu ştim dacă a existat o
şcoală propriu-zisă la Comana, însă probabilitatea este destul de mare. Este însă la fel de
probabil ca Longhin Brancovici, cu experienţa şi cultura sa, să fi contribuit la formarea
intelectuală a nepotului Său.
Şi pentru că tot am pomenit de această formare, nu trebuie să exagerăm cadrele acesteia. Sava
Brancovici şi-a pus la punct la Comana probabil elementele de limbă şi cultură elină, de
asemenea a fost instruit în aşa numita diplomaţie ecleziastică, ce-i va fi extrem de folositoare
în călătoriile întreprinse în Rusia. În ceea ce priveşte cultura teologică, aceasta s-a axat,
potrivit obiceiului vremii, pe însuşirea elementelor de bază ale Mărturisirii de credinţă
ortodoxe, pe lecturarea unor texte patristice, precum Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin,
foarte utilizată în epocă, dar şi pe lucrările teologilor şi canoniştilor bizantini. Nu se poate
vorbi însă despre o formare teologică în spirit isihast, dat fiind faptul că acest curent nu va
prinde rădăcini în Ţările Române mai devreme de începutul secolului al XVIII-lea. De altfel,
atmosfera Comanei, ca mănăstire domnească şi ca punct de oprire pe drumul către Dunăre nu
ar fi putut asigura liniştea absolut necesară unei vieţi de tip isihast.
Alegerea mănăstirii Comana este foarte posibil să fi fost făcută tocmai pentru renumele său şi
pentru legătura pe care o avea cu curtea domnească. Doar astfel, Sava Brancovici ar fi putut
să fie hirotonit arhiereu şi să primească sprijinul domnitorilor din Ţara Românească. Cursul
evenimentelor demonstrează cu prisosinţă ipoteza noastră. Desigur, nu minimalizăm viaţa
duhovnicească a marelui ierarh, însă este important să observăm, înainte de toate, resorturile
ce au marcat evoluţia sa ca arhiereu şi mai ales principalele momente ale activităţii sale.
În loc de concluzii

7
Ibidem, p. 113.
Deşi trecută adesea cu vederea, legătura familiei Brancovici cu Ţăra Românească, prin
intermediul mănăstirii Comana este una definitorie pentru relaţiile ce s-au stabilit între
românii din Ardeal şi cei din Ţările Române. Nu este vorba doar de o legătură pasageră, ci de
un veritabil popas formator, în care personalitatea episcopului Sava Brancovici s-a definit pe
deplin. Lupta sa pentru păstrarea şi apărarea Ortodoxiei este cel mai bun exemplu în acest
sens. Prin intermediul Comanei, Sfântul Mitropolit se face ambasadorul libertăţii credinţei
într-o societate prea puţin dispusă să înţeleagă faptul că diferenţele religioase nu reprezintă
doar resorturi războinice, ci şi condiţii ale unui progres real prin intermediul dialogului.