Protecția și conservarea resurselor turistice

Cursul 1
MEDIUL GEOGRAFIC

Omul modern, după participarea la activităţi cu caracter lucrativ, simte nevoia de a-şi petrece timpul
liber cât mai plăcut, pentru a–şi satisface nevoia de recreere, odihnă, îngrijirea sănătăţii, practicarea unui
sport ş.a. Tocmai datorită acestui fapt a apărut turismul ca mijloc de atingere a acestor scopuri.
Dezvoltarea turismului înseamnă, în prezent, valorificarea resurselor turistice în mod durabil,
respectând principiile durabilităţii şi atingerea unui echilibru între dezvoltare şi conservare.
Conservarea mediului reprezintă una dintre problemele importante la nivel internaţional, însă în
ultimul timp, în special problema conservării biodiversităţii, la nivel de ecosisteme, specii, populaţii şi chiar
la nivel de gene, devine din ce în ce mai acută, din cauza intensificării impactului uman asupra biosferei. În
acest context, menţinerea biodiversităţii este necesară, nu numai pentru asigurarea vieţii în prezent, dar şi
pentru generaţiile viitoare, deoarece ea păstrează echilibrul ecologic regional şi global, garantează
regenerarea resurselor biologice şi menţinerea unei calităţi a mediului necesare societăţii.
La ora actuală, mediul înconjurător se confruntă cu câteva fenomene majore, care afectează
întreaga planetă:
- efectul de seră,
- reducerea stratului de ozon,
- poluarea mărilor și a oceanelor, a fluviilor și râurilor,
- reducerea biodiversității floristice și faunistice.
Pe continente, mediul natural cunoaște multe dezechilibre datorate activității din industrie,
agricultură, transporturi și servicii. Astfel, s-au conturat în timp mai multe forme de poluare care,
prin suprapunere, dau naștere unor puternice distrugeri ale mediului ambient.
 La nivel local, poluarea se manifestă îndeosebi prin acumularea de deșeuri, gunoaie, circulație
haotică, mirosuri pestilențiale, degradări estetice ale ambientului. În ultimele decenii, se pune tot
mai mult problema modului de gestionare a resurselor, creșterea costurilor legale de poluare,
păstrarea unui standard de viață cât mai bun.
Mai mult ca oricare domeniu de activitate, turismul este dependent de mediul înconjurator,
acesta reprezentând de fapt principala resursă, iar calitatea acestuia poate favoriza sau
obstrucționa derularea activităților turistice.
Relieful, pădurile, fluviile și râurile, lacurile, marea, apele minerale și termale, parcurile
naționale și monumentele naturii, monumentele de arhitectură și artă, valorile etnografice etc, se
constituie în cele mai valoroase elemente ale mediului natural și construit, adevărate resurse cu
valențe turistice, care pot favoriza, în timp și spațiu, dezvoltare multor forme de turism.
Mediul înconjurător constituie patrimonial turistic al unei națiuni, care prezintă propria
structură și dezvoltă o rețea de relații între elementele care îl alcătuiesc, determinând motivațiile
turiștilor și o anumită capacitate de adaptare față de nivelul de valorificare pe care îl poate atinge.
Această capacitate de adaptare este direct proporțională cu diversitatea și calitatea
componentelor sale.
Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea şi interacţiunea tuturor
componentelor proprii Pământului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv omul şi activităţile
sale).
Pe parcursul evoluţiei geologice a Pământului, între componentele mediului geografic s-au stabilit
multiple relaţii de ordin cauzal, temporal, dinamic, spaţial etc., relaţii care au generat procese fizice,
chimice, mecanice, biotice, antropice, având ca rezultat formarea diferitelor tipuri de relief, de soluri, de
comunităţi şi formaţiuni vegetale. Pe spaţii extinse s-au individualizat diverse complexe naturale şi
antropizate. Astfel, la scară planetară s-a format mediul geografic global, care constituie un înveliş
specific, numit învelişul geografic, unic în felul său în Sistemul Solar. Cu 3,5 miliarde de ani în urmă, în
 acest înveliş a apărut viaţa, mai întâi în apă şi apoi pe uscat, după care s-au format solurile, iar în ultimii
2,5-3 milioane de ani a apărut omul şi s-a dezvoltat societatea umană.
Mediul geografic este constituit din trei grupuri de componente:
- componente primare – abiotice (rocile, relieful, aerul, apa), care sunt cuprinse în cele trei geosfere
(litosfera, atmosfera, hidrosfera);
- componente derivate – biotice (plantele şi lumea animală), care s-au dezvoltat în baza componentelor
primare, transformându-le în timp.
La aceste componente se adaugă şi solurile, la a căror formare au participat atât componentele
primare, cât şi cele derivate;
- componente antropice – care s-au format după apariţia omului, preponderent în ultimele secole, ca urmare
a activităţii umane din domeniul industriei, agriculturii, transporturilor etc.
În cadrul mediului geografic global s-au individualizat medii la nivelul componentelor, cu întinderi şi
dimensiuni diferite (medii oceanice, continentale, marine, montane, lacustre, fluviale, biotice, antropice
etc.). Fiecare dintre aceste medii include un ansamblu de componente şi relaţii specifice cadrului intern al
sistemului, realizând un schimb de substanţe şi de energie cu elementele din mediile vecine. Fluxurile de
energie şi de materie între diferite tipuri de medii determină integritatea mediului geografic global.
Până la apariţia omului exista doar mediul natural, care întrunea componentele abiotice şi cele biotice
cu tot ansamblul lor de relaţii. Pe parcursul istoriei geologice a Pământului mediul natural a evoluat, dar,
odată cu dezvoltarea societăţii umane, îndeosebi în ultimele secole, acest mediu a devenit tot mai restrâns
dimensional. În prezent doar suprafeţele acoperite de marii ghețari continentali, etajele alpine din munţii
înalţi, părţile interne ale deserturilor, pădurile ecuatoriale virgine, mediul abisal al Oceanului Planetar mai
pot fi considerate medii naturale în care influenţa omului este limitată.
Tendinţele de extindere a activităţilor omului implică în prezent spaţii masive, atingând deja limitele
învelişului geografic, iar pe viitor, probabil, chiar le vor depăşi.
În cadrul mediului umanizat s-au format două tipuri de medii: antropizat și antropic.
 COMPONENTELE MEDIULUI GEOGRAFIC
Componentele abiotice
Relieful împreună cu rocile (substratul petrografic) sunt părţi componente ale mediului geografic şi
constituie suportul natural al acestuia. Relieful planetar (bazinele oceanice şi continentele) au dat naştere la
două mari tipuri de medii: acvatic (oceanic) (71%) şi continental (29%). Mediile legate de componentele
reliefului oceanic sunt: mediul dorsalelor şi al rifturilor, mediul foselor oceanice, mediul vulcanic submers.
În domeniul continental mediul geografic este alcătuit din suprafeţe desfăşurate orizontal (podişuri joase,
câmpii) şi suprafeţe desfăşurate predominant pe verticală (munţi înalţi etc.).
Funcţiile reliefului pentru mediu, pentru om şi activităţile sale sunt:
■ munţii înalţi organizează mediul abiotic şi ulterior – componentele biotice (zonalitatea verticală);
■ munţii formează impunătoare bariere climatice, biogeografice şi de trafic;
■ munţii conţin însemnate resurse ale subsolului (aur, argint, plumb, zinc, cupru, uraniu, cositor etc.), care
au atras populaţia, formând medii miniere locale (zonele montane andine din Peru, Bolivia, Chile etc.);
■ pantele înzăpezite ale munţilor sunt folosite de om în scopuri recreative – sunt ideale pentru practicarea
sporturilor de iarnă, pe multe dintre acestea sunt construite amenajări turistice de altitudine (în munţii Alpi,
Cordilieri, Car-paţi), cu peisaje turistice montane distincte;
■ câmpiile şi podişurile joase au un relief plat cu roci sedimentare, soluri fertile, resurse de apă, înveliş
vegetal ierbos, elemente care au contribuit la concentrarea populaţiei (Câmpia Mesopotamiei, Câmpia
Chineză, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Rusă, Câmpia Germano-Poloneză, Câmpia Română).

Aerul este un component vital al mediului geografic şi formează învelişul superior al acestuia,

numit atmosferă. Pe parcursul istoriei geologice aceasta a evoluat de la atmosfera fizică iniţială la
atmosfera biosferei şi, în final, la atmosfera geografică actuală. Atmosfera reprezintă un mediu specific al
Terrei, în care vieţuiesc diverse organisme şi îşi desfăşoară activităţile sale omul. Fără aer nu ar exista viaţă
şi nici dezvoltarea mediului înconjurător.
Funcţiile atmosferei pentru mediul geografic, pentru om şi activităţile sale sunt:
■ componenta atmosferică participă la formarea mediului geografic prin masă, compoziţie, proprietăţi
fizico-chimice, dinamică, prin formarea vremii şi a climei;
■ atmosfera contribuie la distribuţia luminii, căldurii, umidităţii, presiunii; în corelaţie cu ceilalţi factori
asigură constituirea unităţilor climatice: zone, regiuni, arii, locuri cu microclimă;
■ regimul de precipitaţii influenţează gradul de umiditate a solurilor, debitul nurilor, alimentarea reţelei
hidrografice, creând diferite condiţii de viaţă şi de utilizare a terenurilor agricole;
■ fenomenele meteorologice au rol stimulativ (roua, ceaţa, brizele), dar şi distructiv (tornadele, grindina,
viscolul, poleiul).

Apa a apărut în mediul geografic la începutul etapei geologice a dezvoltării planetei, fiind una dintre
componentele primare ale mediului pe Terra. Ea a avut un rol important în apariţia şi menţinerea vieţii pe
Pământ. În acelaşi timp, apa are şi o pondere apreciabilă în susţinerea existenţei şi activităţii societăţii
umane, deţinând funcţia de menţinere a mediului de viaţă, de alimentare şi de dezvoltare a florei şi faunei.
Componenta hidrică participă la structurarea mediului înconjurător, formând medii specifice.
Funcţiile apei pentru mediu, pentru om şi activităţile sale sunt:
■ apa există în cele trei stări ale materiei: lichidă, solidă şi gazoasă, imprimând o calitate nouă şi unică
mediului geografic;
■ apa este o componentă dinamică, un agent de relaţionare a componentelor de mediu. Circuitul apei în
natură este esenţial în funcţionalitatea, dinamica şi existenţa mediului geografic;
■ apa formează un înveliş cu extindere mare, care este vital pentru vieţuitoare, om şi activităţile sale;
■ componenta hidrică are un rol determinant în distribuţia climei terestre, constituind un agent modelator al
reliefului prin acţiunile sale de erodare, de transport şi de acumulare;
 ■ mările şi oceanele conţin resurse minerale şi combustibili, au potenţial energetic creat de valuri, curenţi
oceanici, maree şi asigură căi de navigaţie maritimă.

Solul reprezintă puntea de legătură dintre materia minerală, materia vie şi activitatea productivă a
omului. El este veriga care uneşte componentele abiotice, biotice şi antropice în cadrul mediului geografic.
Acest înveliş are un caracter discontinuu, fiind prezent numai în regiunile de uscat. Învelişul de soluri s-a
format datorită interacţiunii componentelor mediului geografic.
Funcţiile solului pentru mediu şi pentru activităţile omului sunt:
■ fertilitatea solurilor asigură producţia de biomasă agricolă şi silvică;
■ solul conduce energia de la suprafaţă (aer, apă, vieţuitoare) spre adâncime şi invers;
■ solul este un „laborator” în care are loc disoluţia, absorbţia, putrefacţia, fermentaţia substanţelor,
procese creatoare de substanţe noi, care susţin funcţiile mediului edafic;
■ diversitatea solurilor reflectă variaţia în spaţiu şi timp a proceselor pedogenetice, condiţionate de factorii
de mediu.

Componentele biotice
Componentele biotice constituie un sistem bine dezvoltat, alcătuit din plante şi animale. Ele prezintă
niveluri superioare de organizare şi de structurare a materiei. Plantele şi animalele au apărut mai târziu pe
Terra, fapt pentru care aceste componente sunt considerate secundare. Componentele biotice generează
diferite tipuri de medii: de pădure, de savană, de deşert, de pajişte etc. Pe Pământ există circa 1,5 mil. de
specii de animale şi 500 000 de specii de plante, care formează învelişul vieţii – biosfera. De fapt, biologii
consideră că numărul de specii este mult mai mare. Organismele vii (biota) şi habitatul
lor (biotopul) formează ecosistemul (noţiune ecologică) sau biogeosistemul (noţiune geografică).
Componentele biotice sunt clasificate după modul de nutriţie: 

- producători sau organisme autotrofe – care pot sintetiza singure propria lor hrană (de exemplu  plantele); 
- consumatori – care consumă hrana gata (de exemplu animalele ierbivore, carnivore); 

- reducători –  care descompun organismele moarte şi resturile organice (de exemplu bacteriile).

Funcţiile componentelor biotice în cadrul mediului geografic sunt:
■ componenta vie întreţine numeroase legături cu toate componentele mediului înconjurător;
■ vegetaţia are un rol esenţial în îmbogăţirea aerului cu oxigen, în fixarea carbonului, in menţinerea
umidităţii aerului;
■ prin procesele biochimice organismele vii participă la formarea scoarţei de alterare;
■ componentele biotice iau parte la constituirea unor roci (rocile organogene, zăcămintele de
combustibili), iar prin procesele pedogenetice – la formarea solului;
■ componentele biotice participă la formarea reliefului (de exemplu: relieful coraligen).

Rolul componentei antropice în mediul geografic

Omul este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care îi asigură existenţa fizică
şi îi oferă posibilitatea dezvoltării intelectuale, morale, sociale şi spirituale. Ponderea componentei umane
în cadrul mediului natural s-a accentuat pe măsura dezvoltării activităţii social-economice a omului. La ora
actuală spaţiile naturale au devenit tot mai restrânse. Există regiuni geografice în care participarea omului
în structura mediului înconjurător este determinantă, elementul antropic îndeplinind un rol dominant.
Funcţiile componentei antropice în cadrul mediului geografic sunt multiple:
■ omul a transformat mediul natural în mediu social, introducând în acesta elemente specifice creaţiei
umane;
■ omul a exploatat ciclurile climatice, hidrologice, vegetative ale mediului geografic, obţinând biomasa
cultivată;
■ omul a devenit un creator de bunuri materiale. Dezvoltarea industriei a impus cerinţe noi în faţa societăţii
umane, în special în ceea ce priveşte integrarea în circuitul economic a noilor tipuri de resurse naturale;
■ omul a creat un habitat specific: dacă în aşezările rurale mediul natural predomină încă, în mediile
urbane acesta a fost treptat substituit;
■ crearea habitatelor, mai ales a celor urbane, care au condiţionat apariţia microclimei urbane, a
provocat schimbări microclimatice, modificări ale cursurilor râurilor, ale apelor subterane, ale peisajelor
naturale, ale vegetaţiei naturale, a generat apariţia maselor imense de deşeuri urbane şi reziduuri
industriale.
Toate componentele descrise (abiotice, biotice şi antropice) organizează mediul geografic,
combinându-se în forme diferite. În acelaşi timp, ele se diferenţiază, preluând funcţia de factor
determinant care îşi lasă amprenta în spaţiul de existenţă.

Protecția și conservarea resurselor turistice Cursul 2

IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR TURISTICE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Turismul se bazează, în primul rând, pe valorificarea resurselor turistice, iar nivelul și intensitatea
valorificării, produc în timp și spațiu, efecte negative asupra mediului, care sunt exprimate prin noțiunea de
impact. În acest context, resursele turistice nu pot fi exploatate în mod sălbatic, fără riscul de a fi degradate
sau distruse.
Imperativele dezvoltătii tuturor formelor de turism nu trebuie să conducă la supraexploatarea
resurselor, nu trebuie să afecteze interesele socio-economice ale populației rezidente. De foarte multe ori,
bunurile naturale și culturale exploatate în turism, fac parte din patrimonial național sau mondial și în acest
sens este foarte important să se vegheze la protecția și conservarea lor.
Impactul activităţilor turistice asupra unei zone este dat de:
- cadrul natural şi varietatea potenţialului turistic
- existenţa unei infrastructuri generale
- prezenţa unor structuri turistice de cazare, de alimentaţie, agrement, etc.
 Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de impact (ecologic, politic,
social, economic, cultural, ş.a.), care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare.
Astfel, prezenţa omului în natură, ca turist, are şi efecte mai puţin dorite asupra tuturor componentelor
de mediu.
Dintre acestea, cele mai afectate sunt:
- peisajele naturale,
-solul,
-flora,
-fauna,
-apele.
Reducerea tuturor acestor efecte negative asupra valorilor naturale şi culturale cu valenţe turistice se
bazează pe o analiză aprofundată calitativă şi cantitativă asupra tuturor componentelor de mediu. Aceasta
conduce la uniformizarea și monotonia peisajelor.
Politica globală de stabilire a saturaţiei turistice asupra mediului natural, social, cultural, trebuie să se
desfăşoare la scară mondială, naţională, regională, locală, iar legile şi reglementările trebuie să asigure
păstrarea calităţii mediului în interesul turiştilor, a colectivităţilor locale şi a obiectivelor naţionale. La baza
determinărilor de impact, care este variabil în timp şi spaţiu, stă un evantai întreg de norme menite să
direcționeze dezvoltarea turistică a oricărei zone.
Obiectivele, principiile, cerinţele dezvoltării turistice durabile, se regăsesc în:
- ecoturism,
-turismul rural,
-turismul cultural, ş. a.,
Aceste forme fiind expresia dorinţei ca turismul să reprezinte un factor pozitiv şi dinamic de
dezvoltare economică şi o soluţie practică de păstrare nealterată a mediului.
Singura cale pentru a asigura un viitor mai sigur şi mai prosper constă într-o tratare echilibrată a
mediului şi dezvoltării. Numai printr-o orientare judicioasă a căilor de dezvoltare se poate ajunge la
modificarea modului de producţie şi de consum actual, care şi-a dezvăluit caracterul perimat şi consecinţele
nefaste asupra mediului ambiant.
Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM) este un instrument de asistare a deciziei, având ca obiect
determinarea efectelor principale asupra mediului. E.I.M. este o procedură prin care factorii de decizie iau
cunoştinţă de efectele posibile ale dezvoltării asupra productivităţii naturale şi a calităţii mediului; E.I.M.
este un mijloc prin care se colectează şi se prelucrează datele necesare unui proiect pentru evaluarea
gradului de satisfacere a durabilităţii şi a condiţiilor impuse de acesta. Conţinutul unui EIM a fost stabilit de
specialiştii Lee şi Coalley în 1970 şi ulterior a fost acceptat de ţările Comunităţii Europene. Acesta
cuprinde următoarele aspecte principale:
►Descrierea proiectului propus: prezentarea obiectivelor, a fazelor de realizare, rata de exploatare a
resurselor existente;
►Prezentarea situaţiei de bază, adică a stării actuale a mediului, a evoluţiei caracteristicilor mediului,
pentru a şti posibilităţile de realizare a proiectului;
►Analiza aspectelor de impact: investigarea tipurilor de impact ce pot apărea, aprecierea evoluţiei lor
viitoare;
►Descrierea alternativelor: realizarea unor variante şi susţinerea celor mai bune;
►Realizarea unor propuneri de ameliorare pentru problemele de impact apărute, mai ales a celor cu
rol negativ.
►Plan de monitorizare (urmărire continuă) a aplicării măsurilor de ameliorare şi a celor privind buna
funcţionare a proiectului.
Aceste evaluări de impact sunt cerute de Comunitatea Europeană şi Banca Mondială în susţinerea
oricărui proiect de dezvoltare, cu susţinere financiară importantă.
Realizarea acestui deziderat are meritul de a reduce efectele cumulative ale activităţilor umane, care,
în general, sunt destul de greu de detectat şi evaluat.
Sub recomandările Uniunii Europene şi organismelor ONU, fiecare stat îşi poate elabora, în funcţie de
tipurile de mediu de care dispune, propria strategie de dezvoltare şi de evaluare a impactului.
 Chiar dacă în faza de început, în elaborarea oricărui proiect de dezvoltare, nu sunt surprinse absolut
toate elementele EIM, este necesară o analiză continua a impactului real, constatat şi după realizarea
proiectului. În momentul de faţă la noi în ţară se realizează acorduri de mediu pentru începerea unor
activităţi economice sau pentru obţinerea avizului de continuare a funcţionării, şi mai rar sunt urmărite
îndeaproape şi la intervale precise transformările care au loc.
Dezvoltarea turismului atrage după sine modificări variate de ordin economic, social şi ecologic.
Impactul poate fi atât pozitiv cât şi negativ. De aceea, preocupările specialiştilor din turism trebuie să se
îndrepte spre diminuarea şi chiar eliminarea efectelor negative şi menţinerea celor pozitive. Şi ca urmare,
pentru cei care lucrează în domeniul turismului, cunoaşterea efectelor economice şi modificărilor de natură
socială devine o necesitate.

A. Impactul activităților de turism asupra mediului economico-social

Dezvoltarea serviciilor trebuie să se producă în concordanţă cu nevoile producţiei şi populaţiei, dar şi
cu protejarea mediul înconjurător. Ele au un rol important în dezvoltarea economico-socială, prin
contribuţia la creşterea economică şi calităţii vieţii.
Turismul ocupă primul loc în activităţile de „loisir”, de aceea impactul său asupra economiei este
evident şi se poate manifesta prin efecte de multiplicare, stimulare a producţiei, veniturilor şi ocupării forţei
de muncă.
De pildă, o nouă activitate turistică dezvoltată într-o zonă, influenţează şi celelalte ramuri ale
economiei locale, aşa cum se poate observa în Fig.1.
 Fig. 1. Efectele unei noi activităţi de turism într-o regiune
Se apreciază că, apariţia de noi întreprinderi producătoare de bunuri şi servicii, precum şi comerciale,
ca şi nevoia unui anumit tip de profesiuni sunt consecinţe ale dezvoltării turismului într-o regiune. De
asemenea, are loc sporirea condiţiilor care permit modernizarea sectoarelor de activitate, dezvoltarea
construcţiilor, transporturilor, infrastructurii generale, etc.
Unele dintre efectele pozitive ale turismului asupra zonelor receptoare ar fi:
- dezvoltarea industriei alimentare locale, cu valorificarea bucătăriei locale;
- creşterea numărului de locuri de muncă;
- utilizarea terenurilor de o slabă calitate agricolă;
- creşterea producţiei agricole şi zootehnice prin achiziţionarea utilaje şi instalaţii moderne, ca urmare a
cererii de produse proaspete;
- apariţia unor surse diversificate de energie (solară, eoliană etc.);
- dezvoltarea activităţii de gospodărire a apelor;
- apariţia unor reţele de servicii specifice de alimentaţie şi service auto, de comunicaţii etc.
În ceea ce privesc efectele negative ale practicării turismului, de care trebuie să se ţină seama, sunt:
- penuria de produse agroalimentare;
- scoaterea din circuitul agricol a terenurilor agricole fertile;
- scăderea producţiei unor ramuri industriale;
- dezvoltarea necorespunzătoare a unor elemente de infrastructură.
De aceea, se impune urmărirea unor indicatori ai efectelor economico-sociale ale activităţii de turism
care se pot delimita în:
● indicatorii efectelor economice în perimetrul funcţional al unei unităţi turistice, cum sunt venitul net şi
încasările din prestaţiile turistice;
● indicatorii efectelor economico-sociale şi educative în spaţiul activităţii umane a beneficiarilor
prestaţiilor turistice şi anume:
- formarea nivelului cultural-educativ,
- creşterea randamentelor intelectual-creative,
- sporirea venitului net şi a venitului naţional,
- mărirea productivităţii sociale a muncii şi a volumului de muncă.
Modificările de natură socială pot fi urmărite, în principal prin stabilitatea populaţiei şi calitatea vieţii.
Calitatea vieţii se compromite în unele regiuni ale lumii, datorită creşterii economice haotice şi alterării
echilibrului ecologic.
Jay Forrester stabileşte un standard al calităţii vieţii, în modelul său global asupra dinamicii mondiale,
în funcţie de patru componente primare.
Două dintre acestea afectează pozitiv calitatea vieţii prin creşterea lor, şi anume:
 ♦ standardul material al traiului şi
♦ cantitatea de hrană.
Prin creşterea lor, celelalte două o diminuează:
♦ înmulţirea populaţiei şi
♦ poluarea.
Ea reprezintă problema centrată a prospectivei sociale şi se află în strânsă legătură cu turismul.
Raporturile acestei activităţi cu chestiunile privind calitatea vieţii le înţelegem acceptând că, cele mai
importante funcţii ale turismului modern sunt cele recreative- recuperative şi instructiv-educative.
Atunci când se abordează latura socială a eficienţei în turism trebuie admis faptul că, la fel ca şi cea
economică are un caracter multidimensional, însoţeşte orice formă de turism şi acţiune turistică. Se remarcă
apariţia unei puternice intercondiţionări între cele două eficienţe, prima, economică ce se materializează în
veniturile societăţilor comerciale, iar a doua, socială, materializată în nivelul de satisfacţie a turiştilor.
Există efecte pozitive sociale ale turismului cum sunt:
- diferenţierea structurii sociale;
- modernizarea vieţii familiei;
- lărgirea orizontului de gândire al localnicilor.
Diferenţierea structurii sociale se realizează prin angajarea unei părţi a populaţiilor locale în turism,
dezvoltarea producţiei artizanale, modernizarea agriculturii, diferenţierea veniturilor, şi altele.
Schimbarea statutului femeii în familiile tradiţionale ţărăneşti şi a raporturilor părinţi-copii conduc la
modernizarea vieţii de familie.
Modificarea gândirii locuitorilor din zonă are loc prin diminuarea prejudecăţilor de diferite forme.
Sunt şi efecte negative, de natură socială ale turismului cum ar fi:
- polarizarea populaţiei;
- dezintegrarea familiilor;
- dezvoltarea unor atitudini de consum necorespunzătoare (alcool, droguri, delicvenţă).
 În esenţă, eficienţa socială a turismului este reprezentată de aportul adus de acest domeniu de
activitate la petrecerea plăcută şi utilă a timpului liber, reconfortare, refacerea parţială sau totală a
capacităţii de muncă, ridicarea nivelului general de cunoaştere şi pregătire, satisfacerea unor motivaţii
spirituale, psihice, crearea unui climat de pace, etc.
Ca urmare există criterii de apreciere a eficienţei sociale, prezentate în literatura de specialitate, ca de
pildă:
- gradul de satisfacţie personală a turistului;
- contribuţia la ocrotirea sănătăţii şi refacerea forţei de muncă;
- ridicarea nivelului de pregătire;
- protejarea mediului ambiant.
Se consideră pe bună dreptate că efectele sociale ale turismul se transformă, pe diverse trepte, în
efecte economice. Acest mecanism de convertire se prezintă în figura 2.
 Fig. 2. Convertirea efectelor sociale ale turismului în efecte economice

Ţinând seama de toate aceste aspecte se impune o analiză atentă a impactului economico-social al
turismului, pentru ca viitoarele strategii să fie oportune în raport cu realitatea existentă.

B. Impactul activităților de turism asupra mediului natural

Turismul, fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice, participă la influenţarea mediului
înconjurător şi a potenţialului turistic. Acest fapt se datorează fie presiunii exercitate direct de turişti asupra
peisajului, florei, faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate modifica parţial sau total, fie prin
concepţia greşită de valorificare a lor.
Impactul turismului asupra mediului înconjurător se manifestă permanent, pluridirecţional şi
contradictoriu. De aceea, dezvoltarea durabilă constituie un cadru în care trebuie să se situeze evoluţia
activităţii de turism şi funcţie de coordonatele acesteia să se implementeze căi şi mijloace specifice
turismului care asigură înfăptuirea sa.
Menţionăm că impactul turismului asupra mediului înconjurător are loc în diverse direcţii legate de
crearea condiţiilor practicării turismului. Aceste direcţi de impact sunt:
a) impactul asupra reliefului
Relieful are rol de resursă atractivă de prim ordin şi substrat material al activităţilor legate de
practicarea turismului. Orice intervenţie antropică asupra sa produce modificări de o amploare mai mică
sau mai mare ale structurii acestuia. Nu toate acţiunile umane întreprinse în scop turistic au consecinţe
nefaste asupra reliefului.
Formele impactului se referă la modul şi locul amplasării unităţilor de cazare, tipul căilor de acces,
amenajarea obiectivelor şi spaţiului turistic.
Acestea pot conduce la distrugerea unor anumite elemente ale reliefului de detaliu, subminarea
structurii fizice a substratului, alterarea peisajului.
b) impactul asupra stratului de sol
Solul se interpune între relief, pe care-l acoperă şi om. Prin diverse construcţii, de infrastructură,
acesta este scos din circuitul evoluţiei naturale, iar în jurul bazelor turistice se face simţită poluarea chimică
a solurilor.
c) impactul climatic al turismului
Clima influenţează circulaţia turistică, concentrarea unui număr mare de vizitatori poate afecta
parametrii topoclimatici. Schimbarea prin turism a climatului din peşteri are consecinţe majore. Efectele
acestei activităţi se fac simţite şi în ceea ce priveşte calitatea aerului atmosferei.
d) impactul asupra hidrografiei
Elementele hidrografice dintr-o regiune sunt incluse în rândul resurselor turistice. Turismul
acţionează asupra reţelei hidrografice ducând la modificări de ordin cantitativ (depreciere şi epuizare) sau
calitativ (poluare).
Principalele forme ale impactului uman se referă la:
- deprecierea apelor subterane printr-o exploatare excesivă;
- modificările drenajelor şi structurii acviferelor subterane prin foraje;
- schimbarea drenajelor de suprafaţă, urmare a amenajărilor pentru agrement;
- poluarea apelor.
e) impactul asupra vegetaţiei
Dezvoltarea activităţilor recreative afectează integritatea şi compoziţia florei. Amenajarea unor baze
turistice duce la înlăturarea completă a vegetaţiei. Covorul vegetal este în pericol şi prin practicarea
turismului neorganizat. O formă a acestui impact constă în distrugerea de către turişti a plantelor rare.
f) impactul asupra faunei
Fauna prezintă sensibilitatea aparte la impactul turistic. În funcţie de modul cum sunt administrate
fauna cinegetică şi piscicolă ale unei regiuni depind relaţiile de echilibru şi dezechilibru în fondurile sale.
Indirect, turismul intens are influenţă asupra faunei, modificând condiţiile ei de habitat.
De aceea, se apreciază că practicarea unui turism prost organizat conduce la apariţia unor fenomene
ca:
- afectarea învelişului vegetal;
- modificarea structurii solului;
- migrarea faunei;
- degradarea unor obiective atractive;
- poluarea apelor şi peisajului;
- limitarea fondului natural al peisajului.
Pentru limitarea sau înlăturarea lor se pot evidenţia câteva soluţii, cum ar fi:
- amenajarea modernă durabilă a obiectivelor sau ariilor turistice pentru a le exploata organizat şi controlat;
- diversificarea ofertei turistice în vederea diminuării suprasolicitărilor;
- aplicarea unei strategii de exploatare turistică în care latura socială a turismului să primeze în raport cu
cea economică;
- educaţia turistică a practicanţilor şi potenţialilor turişti;
- elaborarea unor măsuri legislative de protejare a resurselor turistice şi peisajului.

Toate aceste forme de impacturi generate de activitatea de turism pot fi cunoscute printr-o analiză
pertinentă a situaţiei existente şi prin estimări cu caracter interdisciplinar, efectuate de specialişti aparţinând
domeniilor de impact.

Tipurile de impact produse de activităţile din turism se diferențiază în cele referitoare la cadrul:
♦ natural;
♦ construit.

Cadrul natural
A Schimbări în compoziţia speciilor floristice şi faunistice
1.Distrugerea habitatului speciilor,
2.Uciderea animalelor pentru vânătoare;
3.Uciderea animalelor pentru curiozităţi gastronomice şi piaţa
suvenirurilor;
4.Influenţarea migraţiei interne şi externe a animalelor;
5.Distrugerea speciilor vegetale valoroase pentru a culege plante şi a
valorifica lemnul;
6.Defrişarea vegetaţiei naturale pentru realizarea de facilităţi
turistice;
7.Reducerea rezervaţiilor naturale, a sanctuarelor cu viaţă sălbatică.
B Poluarea
1.Poluarea apei prin scurgerea apelor poluate, împrăştierea de
substanţe petroliere şi petrol;
2.Poluarea aerului prin gazele de eşapament ale vehiculelor.
 3.Poluarea sonoră datorată activităţilor şi transporturilor turistice.
C Eroziunea
1.Tasarea solurilor, compactarea, ce conduce la creşterea scurgerii
pluviale şi a eroziunii superficiale.
2.Creşterea expunerii solurilor la alunecări;
3.Amplificarea proceselor de declanşare a avalanşelor;
4.Pagube asupra formelor geologice deosebite (peşteri, avene );
5.Deteriorări asupra malurilor fluviilor şi râurilor.
D Resurse naturale
1.Scăderea resurselor de apă prin suprasolicitări şi supraexploatare;
2.Reducerea resurselor de combustibil clasic pentru necesarul de
energie pentru susţinerea activităţilor turistice;
3.Riscuri crescute pentru incendii naturale.
E Impact vizual
1.Facilităţi turistice (construcţii agrement, servicii auxiliare);
2.Gunoaie şi deşeuri rezultate din structurile şi circulaţia turistică.

Cadrul construit
A Mediul urban
l.Scoaterea terenurilor în afara producţiei primare;
2.Schimbarea regimului hidrologic, climatologic;
B Impact vizual
1.Creşterea necesităţii construcţiilor, a ariilor ocupate de
construcţii;
2.Stiluri arhitecturale noi, nearmonizate cu cele existente;
 3.Aglomerări de populaţie şi bunuri;
C Infrastructura
1.Supraîncărcarea cu elemente de infrastructură (drumuri, căi
ferate, parcare, grilaje electrice, sisteme de comunicaţii,
alimentare cu apă etc);
2.Pregătiri pentru noi dotări de infrastructură generală şi
specifică;
3.Management de mediu pentru adaptarea arealelor în scopuri
turistice (plimbări pe mare, sporturi de iarnă, nautice, cicloturism
şa).
D Forme urbane
1.Schimbări în structuri urbane (zone industriale, rezidenţiale) şi
alte utilităţi (agrement, structuri turistice);
2.Schimbări în dotări şi mobilier urban (străzi, îmbrâcăminţi
asfaltice, pavări, iluminari ş.a);
3.Pericolul apariţiei unor contraste între zona urbană amenajată
turistic şi celelalte zone rezidenţiale.
E Restaurarea
1.Refolosirea şi restaurarea siturilor urbane vechi, a clădirilor
istorice;
2.Restaurarea şi refacerea clădirilor vechi ca a doua rezidenţă.
F Competiţia
1.Posibilităţi de declin al atracţiilor turistice sau a unei regiuni
din cauza apariţiei altor atracţii sau schimbării de motivaţii sau a
unor obiceiuri turistice.
 Protecția și conservarea resurselor turistice
Cursul 3

POLITICI DE MEDIU LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Mediul reprezintă o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm în comun. Pe fondul deteriorării
ecologice avansate din ultimul timp, gradul de implicare şi de responsabilitate a actorilor internaţionali a
crescut.
Preocuparea pentru mediu a apărut pe agenda europeană la începutul anilor 1970. Politica de mediu a
Uniunii Europene (UE) a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene şi are ca scop asigurarea
sustenabilităţii măsurilor de protecţie a mediului.
Prin Tratatul de la Maastricht, protecţia mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde
este semnalată necesitatea integrării şi implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale
precum agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de
dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare,
subliniind nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea tuturor
politicilor europene.
Este recunoscută pe plan internaţional determinarea Uniunii Europene în ceea ce priveşte măsurile de
protejare a mediului şi promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul de dezvoltare durabilă
presupune implementarea unor mecanisme şi politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât şi
conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creşterea gradului de responsabilitate, cât şi creşterea
eficienţei economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită
consumului uman. Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării
unor măsuri minimale de protecţie a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluţionări
complexe şi specifice. Astfel, UE a devenit un promotor global al dezvoltării durabile.
Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare şi strâns corelată cu
celelalte politici comunitare europene.
 I. MOMENTE CHEIE
Primii paşi către conturarea unei politici de mediu pentru spaţiul comunitar au fost făcuţi în anul
1972, ca urmare a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la mediu, care a avut loc în acelaşi
an, şi care atrăgea atenţia asupra „limitelor dezvoltării” societăţii. Acesta a fost punctul de pornire al
politicii de mediu pentru actuala Uniune Europeană, Comisia luând încă din 1973 primele măsuri în direcţia
iniţierii unei politici de mediu coerente pentru Comunităţile Europene.
În anul 1973 a fost înfiinţat Directoratul General al Comisiei Europene pentru Mediu (DG
Environment) care are scopul de a asigura protecţia şi îmbunătăţirea mediului pentru generaţiile actuale şi
viitoare. DG Mediu elaborează politicile de mediu şi iniţiază acte legislative în domeniu. Politica de mediu
capătă un caracter complex fiind corelată cu alte politici comunitare.
Anul 1986 se distinge prin adoptarea Actului Unic European (European Single Act) care intră în
vigoare în 1987, prin care s-a adăugat un nou capitol cu privire la protecţia mediului în Tratatul fondator
al Comunităţii Europene.
Anul 1987 este văzut ca un punct de cotitură în politica de mediului deoarece protecţia mediului
dobândeşte bază legală.
În anul 1990 este creată Agenţia Europeană de Mediu şi Reţeaua Europeană de Informare şi
Observare a Mediului (Eionet).
Anul 1992 este un an memorabil pentru istoria Uniunii Europene, dat fiind faptul că a fost semnat
Tratatul Uniunii Europene la Maastricht (TUE), care a intrat în vigoare în 1993. În ceea ce priveşte
mediul, TUE acordă Parlamentului European un rol mai important, fiind introdusă procedura codeciziei.
Reglementările privind protecţia mediului trebuie să fie integrate în politicile comunitare, aceasta fiind o
condiţie sine qua non în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă a mediului.
Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, (intrat în vigoare în 1999) conceptul de dezvoltare
durabilă devine un principiu şi obiectiv important al Comunităţii. Totodată, politica de mediu devine
politică orizontală a Uniunii Europene, tratatul consolidând principiul integrării dimensiunii mediului în
celelalte politici comunitare.
Convenţia Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publică în luarea deciziilor şi accesul
la justiţie în problemele de mediu, elaborată în 1998 are ca fundament, după cum relevă şi titlul, trei piloni:
►accesul la informaţie,
► participarea publică şi
►accesul la justiţie.
Convenţia este o „piatră de temelie” pentru democratizarea procesului de protecţie a mediului,
accentuarea transparenţei şi participarea publică în procesul de luare a deciziilor în domeniul mediului.
Acest instrument internaţional stabileşte o legătură clară între protecţia mediului, sănătate, drepturile
omului şi democraţie.
Conferinţa de la Gothenburg are loc în 2001. În urma acesteia dezvoltarea durabilă devine o
Strategie europeană pe termen lung. Este adoptată Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă (SEDD)
(EU Sustainable Development Strategy), cele 15 SM angajându-se să adopte politici economice, de mediu
şi sociale, şi acţiuni care „satisfac nevoile generaţiilor prezente fără a compromite posibilitatea generaţilor
viitoare de a-şi satisface nevoile lor în Uniunea Europeană şi în alte părţi” SEDD a fost revizuită în 2006.
În februarie 2005, Protocolul de la Kyoto intră în vigoare.
În 2009, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, combaterea schimbării climatice devine unul
dintre obiectivele de fond la nivel european. Protecţia mediului continuă să reprezinte o sferă de
competenţă împărţită între Uniune şi statele membre. Intervenţia Uniunii în acest domeniu trebuie să
urmărească obiective clare:
- conservarea,
- protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului,
- protecţia sănătăţii,
- promovarea utilizării raţionale a resurselor şi
- promovarea măsurilor pentru combaterea problemelor de mediu.
 Acordul Copenhaga cu privire la problema schimbărilor climatice prezentat în şedinţa plenară a
Summitului ONU din Copenhaga (COP15) în 2009, relevă o stagnare a progreselor internaţionale în
domeniul mediului. Probleme precum schimbările climatice şi pericolul creşterii temperaturii globale cu
peste 2° C au fost doar “recunoscute”, însă nu au fost stabilite limite concrete pentru reducerea emisiilor de
gaze cu efect de seră.
Anul 2010 este marcat de două momente cheie şi anume Strategia Europa 2020 şi Summitul ONU
de la Cancun. În ceea ce priveşte Strategia Europa 2020 - O strategie europeană pentru o creştere
inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, aceasta se axează pe creşterea durabilă bazată pe protecţia
mediului, protejarea bio-diveristăţii, „tehnologii verzi” şi stabilirea obiectivelor care se pot subscrie
afirmaţiei lui José Manuel Barroso:
“Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective măsurabile care vor ghida acest proces
şi vor fi transpuse în obiective naţionale: ocuparea forţei de muncă, cercetarea şi inovarea, schimbările
climatice şi energia, educaţia şi combaterea sărăciei. Acestea vor imprima direcţia în care ar trebui să ne
îndreptăm şi vor reprezenta mijloacele de măsurare a succesului nostru.”.
Summitul de la Cancun din Mexic în anul 2010 reprezintă un alt moment cheie pentru politica de
mediu. Câteva din punctele stabilite sunt:
- menţinerea încălzirii globale sub 2° C,
- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră,
- realizarea Fondului „Green Climate” pentru sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare.

TABELUL 1. Planurile de Acţiune pentru Mediu (PAM)

Anul Perioad IMPLICAŢII PENTRU POLITICA DE MEDIU
elaborării a
PAM 1973 1973- - Fundamentul conceptului de „dezvoltare durabilă”.
1 1977 - Obiective importante: prevenirea, reducerea şi
limitarea distrugerii mediului; conservarea
 echilibrului ecologic; utilizarea raţională a
resurselor naturale.
- Principiile generale care stau azi la baza politicii de
mediu au fost conturate în PAM1, acestea fiind
„prevenirea”, „acţiunea la sursă” şi „poluatorul
plăteşte”.

PAM 1978 1978- - Reiterează obiectivele stabilite în PAM 1.

2 1982 - Obiectivele cu privire la mediu au întâmpinat
dificultăţi în a fi implementate din cauza perioadelor
de criză economică din 1975-1978, 1981-1983.
PAM 1982 1982- - Schimbare în abordare, programul evaluează cum
3 1986 politicile de mediu influenţează Piaţa Internă.
- Perspectiva din care politica de mediu este privită
se schimbă dinspre o orientare calitativă înspre una
orientată spre emisii poluante (sunt propuse standarde
pentru emisiile poluante, valori limită pentru emisii).

PAM 1987 1987- - Urmăreşte coordonarea obiectivelor legate de mediu

4 1992 cu dezvoltarea Pieţei Interne.
- O abordare integrată (protecţia mediului văzută ca
activitate integrată a procesului de producţie), analiză
sectorială, noi instrumente (taxe, subvenţii,
comercializarea de permise de emisii).
Dezvoltare durabilă devine o referinţă normativă
pentru politica de mediu.
PAM 1992 1993- - Dezvoltarea durabilă într-o strategie pentru politica
5 1999 de mediu.
- Sunt introduse instrumente fiscale şi economice şi
consultarea partenerilor care înlocuiesc abordarea
axată pe comandă şi control.
În anul 2000 rezultatele PAM 5 sunt evaluate şi sunt
definite priorităţile pentru următorul PAM.

II. SITUAȚIA ACTUALĂ

2.1. BAZA LEGALĂ
Din punct de vedere legal, la baza politicii de mediu a Uniunii Europene stau Articolele 174-176 ale
Tratatului Comunităţii Europene (TCE) şi Articolele 2, 6 şi 95. Astfel, Articolul 174 trasează obiectivele cu
privire la mediu stipulând că: “Politica comunitară în domeniul mediului va contribui la urmărirea
următoarelor obiective:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii umane;
- Utilizarea raţională şi prudentă a resurselor naturale;
- promovarea de măsuri la nivel internaţional care să se adreseze problemelor de mediu din lume”.
Articolul 174 stabilește că protecţia mediului în spaţiul comunitar se bazează pe principiile precauţiei,
prevenirii, „poluatorul plăteşte” şi cel al reducerii poluării.
În Articolul 175 se stabileşte procesul decizional cu privire la politica de mediu şi se clarifică
atribuţiile fiecărei instituţii europene care abordează probleme legate de protecţia mediului.
 Articolul 176 prevede ca statele membre să adopte „măsuri de protecţie mai stringente”, însă cu
condiţia ca acestea să fie compatibile cu textul Tratatului şi Comisia să fie avizată cu privire la acestea.
Articolul 6, paragraful 3c al Tratatului menţionează explicit nevoia integrării protecţiei mediului în
definirea şi implementarea tuturor celorlalte politici comunitare.
Articolul 2 din TCE este de multe ori postulat ca un model de dezvoltare europeană, acesta susţinând
„dezvoltarea durabilă şi non-inflaţionistă, un mare grad de competitivitate şi convergenţa performanţelor
economice, un nivel mare de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului”.
În ceea ce priveşte cadrul legal al politicii de mediu este important să reamintim Actul Unic European
(AUE) care în 1987 introduce un nou capitol “Mediul”(Titlul VII) în Tratatul Comunităţii Europene. Pentru
prima dată, odată cu AUE se face referire la principiul subsidiarităţii, de asemenea introducându-se
Cooperarea Consiliului cu Parlamentul European în ceea ce priveşte deciziile legate de mediu17. Tratatul
de la Amsterdam din 1997 consolidează politica de mediu a UE. Schimbările din Preambul şi Articolul 2
(fostul Articol B al TUE) întăresc principiul dezvoltării durabile.
În ceea ce priveşte Tratatul de la Lisabona din 2009, acesta acordă forţă legală Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. Carta recunoaşte drepturi, libertăţi şi principii care se aplică Instituţiilor
Europene şi Statelor Membre când implementează legislaţia europeană. În domeniul mediului, Carta
include Articolul 37 cu privire la Protecţia Mediului care susţine că „Politicile Uniunii trebuie să prevadă
un nivel ridicat de protecţie a mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia, care să fie asigurat în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.
Tratatul de la Lisabona amendează Articolul 174 al TUE cu privire la mediu, fără însă a-l înlocui.
Tratatul de la Lisabona face referire şi la schimbările climatice (Articolul 191 al TFEU), fără a acorda
Uniunii noi competenţe în acea arie.
Acestor reglementări legislative li se adaugă şi deciziile, regulamentele sau directivele în domeniul
mediului care reprezintă legislaţia sectorială şi cea orizontală. Din anul 1972, Uniunea Europeană a
adoptat numeroase acte legislative care se concentrează asupra limitării poluării prin introducerea de
standarde, cu precădere pentru gestionarea deşeurilor, poluarea apelor şi poluare atmosferică.
 În ceea ce priveşte legislaţia orizontală, aceasta nu reprezintă simple acte legislative cu rol doar de a
reglementa o anumită arie specifică, ci ele sunt acte legislative procedurale. Ele furnizează metodele şi
mecanismele prin care se poate îmbunătăţii sistemul decizional dar şi procesele de elaborare şi
implementare a legislaţiei în domeniu. Legislaţia orizontală cuprinde reglementările care asigură
transparenţa şi circulaţia informaţiei, accesul public la informaţie, facilitarea procesului decizional, dar şi
impulsionează procesul de evaluare strategică a protecţiei mediului. Câteva exemple în acest sens:
-Directiva 2003/4/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 Ianuarie 2003 cu privire la
accesul publicului la informaţiile cu privire la mediu abrogând Directiva Consiliului 90/313/EEC,
-Directiva 2001/42/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 Iunie 2001 cu privire la
evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe privind mediul.
În acelaşi timp, politica de mediu este împărţită în mai multe sectoare care fac obiectul legislaţiei
verticale (sectoriale). Reglementările pe sectoarele de mediu variază, astfel, putem spune că există mai
multe politici în domeniul mediului:
- poluarea atmosferică,
- biotehnologie,
- substanţe chimice,
- economia mediului,
- industrie şi tehnologie,
- probleme internaţionale legate de mediu,
- exploatarea si conservarea solului,
- conservarea naturii şi biodiversităţii,
- poluare fonică,
- dezvoltare durabilă,
- gestionarea deşeurilor,
- poluarea apelor şi a mediului marin.
 Pentru fiecare dintre aceste sectoare sunt dezvoltate strategii şi planuri de acţiune care au ca scop
generic îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii prin crearea de comunităţi durabile capabile de a gestiona
şi de a folosi resursele în mod eficient.

2.2. OBIECTIVE ȘI PRINCIPII

Obiective
Obiectivele ce stau la baza construirii politicii de mediu a Uniunii Europene au fost stabilite prin
Tratatul Comunităţii Europene, Art. 174. Astfel, acesta prevede că obiectivele politicii europene de mediu
sunt următoarele:
1. Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului.
2. Protecţia sănătăţii umane.
3. Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor umane.
4. Promovarea de măsuri la nivel naţional, în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi nu
numai.

PRINCIPII
Reprezentanţii statelor membre ale Comunităţii Europene au pus bazele unei politici comune de
mediu în urma summit-ului de la Paris din 1972, ca urmare a conştientizării caracterului transfrontalier al
problemelor de mediu. Astfel, în 1973 Comisia a iniţiat un prim program european de acţiune pentru
mediu, care formulează cele mai importante principii ale politicii de mediu, principii care sunt în vigoare şi
astăzi: principiul poluatorul plăteşte, al acţiunii preventive şi precauţiei. Acestora li se adaugă principiul
protecţiei ridicate a mediului, al integrării şi al proximităţii.
1. Principiul poluatorul plăteşte
Acest principiu prevede suportarea cheltuielilor de către poluator cu repararea daunelor provocate în
caz de poluare a mediului. Se urmăreşte astfel responsabilizarea celor care au încălcat normele de mediu şi
are un caracter coercitiv, fiind menit să descurajeze nerespectarea legislaţiei de mediu. Un exemplu
concludent se regăseşte în includerea transportului aerian începand cu 2012 în schema de comercializare a
certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră.

2. Principiul acţiunii preventive

Porneşte de la ideea că prevenirea este preferabilă oricăror acţiuni ulterioare, fiind mai eficientă din
punct de vedere al calităţii rezultatului final, dar şi financiar. Acest principiu are la bază regula „este mai
bine să previi decât să combaţi”.

3. Principiul precauţiei
Presupune evitarea riscurilor în ceea ce priveşte posibilitatea existenţei unei ameninţări la adresa
sănătăţii publice sau a calităţii mediului. Astfel, se recomandă trecerea la măsuri pentru îndepărtarea
ameninţării, chiar dacă nu există date suficiente care să susţină iminenţa şi gravitatea acesteia. Conform
acestui principiu, decizia de a nu interveni trebuie să fie luată în cazul în care există studii, analize clare
care să arate absenţa unui risc major.

4. Principiul protecţiei ridicate a mediului

Acest principiu presupune fixarea unor standarde ridicate de protecţie a mediului şi plasarea
problematicii mediului pe primele locuri în rândul politicilor abordate de UE.

5. Principiul integrării
Prevede ca formularea celorlalte politici comunitare să respecte cerinţele de protecţie a mediului,
astfel încât acţiunea Uniunii în privinţa mediului să fie una coerentă şi, implicit, eficientă.

6. Principiul proximităţii
 Scopul acestui principiu este menţionat în Directiva Cadru 2008/98/CE a Deşeurilor fiind acela de a
asigura eliminarea şi tratarea deşeurilor în instalaţii adecvate aflate în imediata apropiere a producătorilor
de deşeuri în scopul de a asigura un nivel ridicat de protecţie a mediului şi a sănătăţii publice.

III. ACTORI
Comisia Europeană – Direcţia Generală Mediu
În cadrul Comisiei, organismul care deţine principalul rol în conturarea politicii de mediu este
Direcţia Generală Mediu (DG Environment), avându-i în frunte pe directorul general şi pe comisarul de
mediu. Această direcţie a fost înfiinţată în 1981 cu rolul de a “proteja, conserva şi îmbunătăţi calitatea
mediului pentru generaţiile prezente şi viitoare”. În acest sens, DG Mediu este implicată în întreg procesul
elaborării politicii de mediu atât ca actor activ, cât şi ca mediator. Astfel, în cadrul acestui organism sunt
iniţiate politici şi propuse acte legislative dedicate cauzei protejării mediului.
Totodată, rolul său este acela de a se asigura că statele membre respectă şi aplică în mod corect
legislaţia europeană în domeniu. Permanenţa dată de statutul Comisiei îi conferă DG Mediu un Politica de
Mediu atuu la nivel administrativ în raport cu celelalte instituţii, prin capacitatea de a urmări îndeaproape
punerea în aplicare a politicilor.
DG are puterea de a demara acţiunile legale necesare în momentul în care legislaţia a fost încălcată,
dar se implică şi în sprijinirea actorilor naţionali în demersurile de aliniere la standardele de protecţie a
mediului stabilite la nivelul Uniunii. Analizează atât plângerile privind încălcări ale normelor de mediu
făcute de ONG-uri, cât şi pe cele făcute de cetăţeni europeni.
DG Mediu este cea care reprezintă Uniunea Europeană la mare parte dintre reuniunile internaţionale
pe probleme de mediu, promovând în aceste forumuri adoptarea de politici favorabile mediului. De
asemenea, finanţează proiecte care contribuie la protecţia mediului în Uniunea Europeană, principalul
instrument financiar folosit în acest sens fiind programul LIFE, prin care s-au finanţat din 1992 până în
prezent aproximativ 2.600 de proiecte.
 Parlamentul European - Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
(ENVI - Environment, Public Health and Food Safety).
ENVI este una dintre cele mai mari comisii ale Parlamentului European, cu 64 de membri care se
ocupă de problematica protecţiei mediului şi a sănătăţii şi siguranţei alimentare a consumatorului, chestiuni
ce privesc viaţa de zi cu zi a cetăţenilor europeni. Astfel, această comisie este alături de cea pentru
Securitate, de cea pentru Afaceri Economice şi Monetare şi cea pentru Buget, printre cele mai importante
din cadrul PE.
În cadrul politicii în domeniul mediului, ENVI se ocupă de schimbările climatice, măsurile împotriva
poluării aerului, solului şi apei, gestionarea şi reciclarea deşeurilor, manipularea substanţelor periculoase şi
toxice, precum şi protejarea diversităţii. În sfera sa de competenţă intră şi dezvoltarea durabilă, măsurile la
nivel internaţional şi regional de protecţie a mediului şi protecţia civilă.

Consiliul de Miniştri - Consiliul Miniştrilor Mediului

Consiliul de Miniştri este principalul organism de decizie al Uniunii Europene, fiind cel care răspunde
de luarea deciziilor. În cadrul acestuia, Consiliul Miniştrilor Mediului este cel care se întruneşte pentru
coordonarea politicilor de mediu. Statutul de coordonator şi decident este însoţit şi de rolul principal jucat
în stabilirea bugetelor, precum şi de atribuţiile deţinute în formularea obiectivelor ce stau la baza conturării
politicilor în materie de mediu.
Reunind miniştrii însărcinaţi cu problematica mediului din toate statele membre, acest consiliu are un
rol important în reducerea decalajelor înregistrate între ţările Uniunii în privinţa standardelor de mediu.
Astfel, se încearcă găsirea unui echilibru între statele nordice, cunoscute pentru normele de mediu mult mai
stricte în raport cu restul membrilor UE şi membrii mai noi din centru şi est care au întâmpinat dificultăţi în
alinierea la standardele impuse. Mai mult, contextul intern în privinţa situaţiei mediului este diferit în
statele dezvoltate, puternic industrializate faţă de statele în curs de dezvoltare, fapt ce îngreunează procesul
decizional în cadrul Consiliului. Alături de provocările pe care însăşi natura mereu în schimbare a
problemelor de mediu le implică, schimbările politice (schimbarea guvernelor) determină o lipsă de
constanţă în poziţiile adoptate de state, fapt de natură să afecteze, implicit, politicile adoptate.

Curtea Europeană de Justiţie

De-a lungul timpului Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a adus o contribuţie importantă la
dezvoltarea politicii de mediu a Uniunii Europene prin jurisprudenţa sa. Principala sa atribuţie este legată
de punerea în aplicare şi asigurarea respectării normelor comunitare în privinţa protecţiei mediului.
În cazul în care Comisia demarează demersurile legale necesare împotriva statelor membre în urma
unor abateri ale acestora de la norme, CEJ urmăreşte respectarea dreptului european, având puterea de a
impune sancţiuni. Deşi numărul de astfel de cauze a fost destul de mare de-a lungul timpului, puţine sunt
cazurile în care s-a impus aplicarea de sancţiuni.
Mai mult, atunci când legile sau politicile de mediu naţionale intră în contradicţie cu cele europene,
acest fapt poate fi denunţat de către persoane sau grupuri interesate, impunându-se implicarea CEJ în
soluţionarea cazului.

Comitetul Economic şi Social European

Comitetul Economic şi Social European (CESE) reprezintă societatea civilă, angajatorii şi angajaţii.
Este un organ consultativ al Uniunii Europene pe lângă instituţiile europene mari (Comisia Europeană,
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European) în ceea ce priveşte propunerile legislative ale UE şi
elaborează avize pe diverse teme despre care consideră că trebuie să fie abordate. Activitatea este împărţită
în trei grupuri:
Angajatori,
Salariaţi şi
Activităţi Diverse, în cadrul acestora din urmă încadrându-se şi problemele ce ţin de protecţia
mediului. Astfel, în cadrul grupului de lucru Dezvoltare Durabilă există secţiunea Agricultură, Dezvoltare
Rurală şi Mediu (NAT), concentrată pe a face cunoscută poziţa societăţii civile europene în procesul
european de elaborare a politicilor de mediu. Domeniile tehnice specifice care intră în aria sa de lucru sunt
gestionarea deşeurilor, calitatea aerului, biodiversitate, pădure, pescuit, siguranţă alimentară, sănătatea
animalelor.

Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (COR – Committee of the Regions) este adunarea politică ce oferă nivelurilor
regionale şi locale, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile la elaborarea politicilor UE şi în cadrul
legislaţiei UE. În ceea ce priveşte politica de mediu, Comisia pentru Mediu, Schimbări Climatice şi Energie
(ENVE - Commission for Environment, Climate Change and Energy) este cea care se ocupă de acest sector
în cadrul COR. Având în vedere faptul că autorităţile locale şi regionale joacă un rol central în aplicarea
directă a normelor de mediu, COR le oferă cadrul necesar astfel încât, pe baza experienţei practice
acumulate, să poată veni cu completări sau propuneri referitoare la modalităţile oportune de dezvoltare
viitoare în domeniu. Competenţele sale cuprind domeniile: politica de mediu, adaptare la schimbările
climatice, energie regenerabilă, politica spaţială.

Agenţia Europeană pentru Mediu

Instituită în 1990, dar începându-şi efectiv activitatea în 1994, Agenţia Europeană pentru Mediu
(AEM) este un organism cu caracter consultativ care are drept rol principal punerea la dispoziţia organelor
comunitare şi ţărilor membre informaţii obiective referitoare la mediul european, astfel încât, măsurile luate
să vină în întâmpinarea nevoilor reale în materie de mediu. Datele furnizate de agenţie sunt utile atât pentru
aparatul instituţional al Uniunii, cât şi pentru organizaţiile societăţii civile sau reprezentanţi ai mediului de
afaceri. De asemenea, agenţia îşi asumă sarcina de a informa publicul larg cu privire la problemele de
mediu.
AEM are 32 de state membre, celor 27 de state din UE alăturându-se Islanda, Liechtenstein,
Norvegia, Elveţia şi Turcia, şi cooperează cu ţările din Balcanii de Vest. Agenţia coordonează Reţeaua
europeană de informare şi observare pentru mediu (Eionet - European Environment Information and
Observation Network), al cărei scop este acela de a facilita circulaţia fluxului de informaţie între statele
membre. Aliniată la cel de-al şaselea program de acţiune pentru mediu, AEM abordează direcţii tematice în
domeniul poluării aerului şi schimbărilor climatice, biodiversitatea, utilizarea apei şi a solului, şi informaţii
spaţiale, consum şi producţie durabilă, gestionarea resurselor naturale şi a deşeurilor. Strategia AEM 2009-
2013 prevede, printre altele, continuarea colectării, schimbului şi utilizării de date prin intermediul
Sistemului comun de informaţii de mediu (SEIS – Shared Environmental Information System), care are ca
obiectiv interconectarea bazelor de date existente la nivel european şi culegerea de informaţii utilizând
instrumente moderne pentru a face accesul la informaţie mai rapid şi mai uşor.

Grupurile de interese ecologiste

Numărul de organizaţii ale societăţii civile care îşi bazează activitatea pe protecţia mediului este
destul de mare la nivelul Uniunii Europene. Dintre cele care îşi concentrează activitatea pe implicarea în
modul în care sunt redactate politicile de mediu se numără, ca fiind cele mai importante:
► European Environmental Bureau,
►Friends of Earth,
► Greenpeace International,
►World-Wide Fund for Nature,
►Climate Network Europe,
► European Federation for Transport and Environment şi
►BirdLife International.
Influenţa acestor grupuri la nivelul elaborării politicii de mediu a crescut în ultimii ani, fapt datorat
creşterii vizibilităţii şi îmbunătăţirii opiniei publice în ceea ce le priveşte. De asemenea, transformările de la
nivel instituţional din Uniune au creat un context favorabil organizaţiilor neguvernamentale.

IV. STUDIU DE CAZ: ROMÂNIA

Istoric
Anul 1992 marchează implementarea Strategiei Naţionale de Protecţie a Mediului. Strategia
prezintă resursele naturale, elemente privind starea economică, calitatea factorilor de mediu, principii de
protecţie a mediului, priorităţi şi obiective (pe termen scurt, mediu şi pe termen lung).
În anul 1995 în România este adoptată Legea protecţiei mediului nr. 137 din 12/29/1995. Articolul 3
din Legea Mediului stabileşte principiile de bază ale dezvoltării durabile:
- principiul precauţiei în luarea deciziei,
- principiul prevenirii riscurilor de mediu şi a producerii daunelor,
- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi
aplicarea deciziilor sau aspectelor legate de dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului.
Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor este adoptată în 2002 ca urmare a transpunerii
legislaţiei europene privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi aprobarea listei cuprinzând deşeurile. Strategia
este elaborată inițial pentru perioada 2003-2013, în prezent aflându-ne în cea de-a doua etapă, 2013 – 2023.
Principiile enunţate sunt:
- principiul protecţiei resurselor primare,
- principiul măsurilor preliminare,
- principiul prevenirii,
- principiul poluatorul plăteşte,
- principiul substituţiei,
- principiul subsidiarităţii şi
- principiul integrării.
Obiectivul general al Strategiei îl reprezintă dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a
deşeurilor eficient din punct de vedere economic şi al mediului. De asemenea, deşeurile sunt clasificate
formal în deşeuri municipale şi asimilabile (generate din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi
prestatoare de servicii, deşeuri stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi, deşeuri din
construcţii şi demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti); deşeuri de producţie (generate din
activităţile industriale) şi deşeuri generate din activităţi medicale (generate în spitale, policlinici, cabinete
medicale).
Pe baza Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor a fost creat Planul Naţional de Gestionare a
Deşeurilor, ce cuprinde acţiunile întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei, modul de
desfăşurare, termene şi responsabilităţi.
De asemenea, există planuri de gestionare a deşeurilor la nivel regional şi judeţean, elaborate de
Agenţiile Regionale şi Locale pentru Protecţia Mediului, ce se revizuiesc o dată la cinci ani, iar scopul lor
este crearea cadrului necesar îndeplinii obiectivelor de gestionare a deşeurilor.
România ratifică prin Legea 3 din 2001 Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor
Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997.
Strategia Naţională privind Schimbările Climatice (SNSC), aprobată prin Hotărârea de Guvern
645 din 7 iulie 2005, are drept obiectiv general asigurarea îndeplinirii angajamentelor şi obligaţiilor
asumate de România la nivel internaţional şi, de asemenea, elaborarea şi implementarea obiectivelor cu
privire la adaptarea la impactul schimbărilor climatice, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de către
economia românească şi utilizarea mecanismelor prevăzute în protocolul de la Kyoto. România, ratifică
prin Legea 24 din 6 mai 1994 Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată
la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992.
Obiectivul Convenţiei este de a stabiliza concentraţiile de gaze cu efect de seră la un nivel care să
împiedice perturbarea periculoasă a sistemului climatic.
Planul Naţional de Acţiune privind Schimbările Climatice (PNASC), aprobat prin Hotărârea de
Guvern nr. 1877 din 22 decembrie 2005, cuprinde măsurile concrete pentru implementarea Strategiei
Naţionale privind Schimbările Climatice. Aceste două documente au fost elaborate pentru perioada 2005-
2007.
 Reţeaua Natura 2000 reprezintă o reţea de arii naturale protejate la nivel european, ce beneficiază de
măsuri şi planuri de gestiune care permit menţinerea lor pe termen lung. Aceasta a apărut la iniţiativa
Uniunii Europene în 1992 şi are la bază două directive:
- Directiva Habitate 92/43/CEE şi
- Directiva Păsări 79/409/CEE.
România a transpus aceste directive prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 20 iunie 2007 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice prin care
garantează în art. 1 conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural.
Art. 3 din Directiva Habitate instituie reţeaua europeană de zone de conservare sub numele de Natura
2000 cu scopul de a proteja ariile care adăpostesc habitate naturale.
Art. 1 din Directiva Păsări precizează că aceasta se referă la toate speciile de păsări care trăiesc în
mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre şi se aplică păsărilor, cuiburilor şi habitatelor
lor, iar obiectivul Directivei este de a proteja, gestiona şi reglementa acele specii şi exploatarea lor.
Ariile protejate sunt de două feluri:
- Ariile Speciale de Conservare (SAC - Special Areas of Conservation) şi
- Ariile de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA - Special Protection Areas).
România are un număr de 273 SAC şi 108 SPA desemnate, acestea reprezentând 17,84% din
teritoriul ţării. De asemenea, România deţine 5 din cele 9 regiuni biogeografice: alpină, continentală,
panonică, stepică şi pontică.
În anul 2008 România a adoptat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă în scopul alinierii
ţării noastre la noua filosofie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene. Strategia Naţională a stabilit
obiective strategice pe termen scurt, mediu şi lung:
- Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul
programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
- Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori
ai dezvoltării durabile.
 - Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor membre
ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

CADRUL INSTITUȚIONAL
Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt:
-Ministerul Mediului şi Pădurilor,
-Ministerul Afacerilor Europene,
-Parlamentul României,
-Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi
-Ministerul Sănătăţii.
Ministerul Mediului şi Pădurilor este instituţia de specialitate ce vizează gestionarea problemelor de
mediu. Acest organ de specialitate intră în subordinea Guvernului României şi este responsabil de
realizarea politicilor specifice în domeniul protecţiei mediului şi a pădurilor. Acesta este responsabil pentru
iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din
mai multe direcţii care vizează managementul apelor, controlul poluării biodiversitatea, gestionarea
deşeurilor, pădurile şi dezvoltarea forestieră etc. Totodată, în subordinea Guvernului intră şi Administraţia
Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării.
Ministerul Afacerilor Europene şi Parlamentul României sunt de asemenea două instituţii
guvernamentale şi legislative ce coordonează, elaborează, corectează deciziile privind dezvoltarea şi
implementarea politicilor autohtone în concordanţă cu cele europene.
O altă instituţie importantă este Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care în colaborare cu
Ministerul Mediului şi Pădurilor, supraveghează buna desfăşurare a programelor de mediu privind aplicarea
îngrăşămintelor şi a pesticidelor, dar şi protecţia pădurilor.
Garda Naţională de Mediu îşi exercită autoritatea în domeniul protecţiei mediului și are ca principale
atribuţii controlul activităţilor cu impact asupra mediului, aplicarea sancţiunilor contravenţionale,
verificarea sesizărilor cu privire la încălcarea legislaţiei în vigoare și controlarea modului în care sunt
respectate prevederile.
Dincolo de instituţiile la nivel naţional există şi o serie de autorităţi locale implicate în protecţia
mediului. Un astfel de exemplu este dat de primării, care sunt direct responsabile pentru amenajarea,
gestionarea, protejarea spaţiilor verzi. La nivel naţional trebuie să menţionăm şi alte organizaţii precum cele
non-guvernamentale şi fundaţiile pentru protecţia mediului care au o contribuţie importantă în
implementarea politicii de mediu naţionale, precum şi stabilirea unui dialog clar al societăţii civile cu
autorităţile guvernamentale, punând accentul pe probleme specifice, punctuale, acolo unde autorităţile
locale au omis includerea acestora în agendă. Acestea au un rol important şi în dezvoltarea şi
implementarea politicii de mediu naţionale. Coroborând toate aceste aspecte, trebuie să subliniem faptul că
aranjamentul instituţional românesc în ceea ce priveşte protecţia mediului a suferit numeroase modificări şi
transferuri de noi competenţe în ultimii ani, însă ceea ce este important de remarcat este faptul că gradul de
implicare şi conştientizare a necesităţii unui control şi a protecţiei mediului în România din partea
instituţiilor competente a crescut considerabil.

PROGRAME DE SPRIJIN A POLITICII NAȚIONALE DE MEDIU

Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie de priorităţile
naţionale şi cele ale Uniunii Europene. Astfel putem aduce în discuţie programele comunitare cum ar fi
PHARE, ISPA, Agenda 21 şi Programul Cadru pentru Competitivitate şi Inovare, dar şi programe naţionale
precum România Curată, Facilitatea Globală pentru Mediu, Programul Operaţional Sectorial de Mediu,
Programul privind Promovarea achiziţiilor publice ecologice, Programul Casa Verde, cât şi Programul
Rabla.
Aceste proiecte îşi au originea atât în perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană, cât
şi în prezent. Rolul acestora este acela de a veni în sprijinul politicii de mediu naţionale şi de a contribui
prin măsuri specifice, punctuale, la protejarea mediului din România.
 Programul PHARE a fost primul instrument de pre-aderare cu finanţare nerambursabilă, înfiinţat în
1989, având ca principal rol, sprijinirea ţărilor din Europa Centrală și de Est candidate în procesul de
integrare europeană. Fondurile alocate vizau domenii precum: protecţia mediului, agricultură, administraţie
publică sau coeziunea economică şi socială.
Programul ISPA a fost cel de-al doilea instrument financiar nereambursabil de pre-aderare, înfiinţat
în 1999. Programul se concentrează pe implementrea directivelor de mediu pe următoarele domenii:
protecţia calităţii apei, gestionarea deşeurilor, protecţia calităţii aerului. În perioada 2000-2006 ISPA a
sprijinit proiectele în domeniul infrastructurii de mediu si de transport. După aderare, ISPA a fost înlocuit
de Fondul de Coeziune.
Un alt program important ce trebuie menţionat este Agenda 21. În anul 1992, la Summitul Mondial de
la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, s-a prezentat conceptul de
dezvoltare durabilă şi un plan concret pentru punerea în aplicare numit Agenda 21. Acesta este un program
de acţiune pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă şi a fost adoptat de către statele semnatare
ale Declaraţiei de la Rio. Principalele linii de acţiune sunt lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale,
producţia de bunuri şi servicii durabile şi protecţia mediului.
Un alt program cu un grad semnificativ de important este Programul Cadru pentru Competitivitate
şi Inovare. Scopul acestuia este de a identifica cele mai bune exemple de proiecte derulate în domenii
precum: reciclare, achiziţii publice ecologice.
Fondul global pentru mediu este un program care a luat naştere în 1991, ca un fond global pentru
finanţare de programe de mediu pe termen scurt şi lung. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul
PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu)
şi Banca Mondială şi sunt derulate de organizaţii publice sau private. Acestea trebuie să îndeplinească două
criterii: primul se referă la faptul că trebuie să reflecte priorităţile naţionale sau regionale şi să aibă sprijinul
ţărilor implicate, iar cel de al doilea se referă la faptul că trebuie să contribuie la ameliorarea situaţiei
mediului pe plan global.
România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de ţară şi 12 proiecte
regionale, majoritatea proiectelor au vizat protecţia apelor Mării Negre şi ale Dunării.
Un alt program reprezentativ pentru politica de mediu a României este Programul România
Curată, care a fost lansat în 2002 ca o iniţiativă de coordonare, verificare şi accelerare a adaptării României
la normele europene. Obiectivul principal al acestui program este de a se ocupa de educarea populaţiei în
scopul reducerii efectelor poluării. Obiectivele sale sunt asigurarea unui management integrat al deşeurilor,
creşterea nivelului de educaţie şi conştientizarea populaţiei în spiritul protecţiei mediului şi asigurarea
protecţiei şi conservării mediului natural şi a mediului construit în concordanţă cu cerinţele dezvoltării
durabile.
Un alt exemplu de proiect ce vizează îmbunătăţirea şi protejarea mediului din România este
Dezvoltarea pieţelor ecologice emergente din România - ECOEMERGE, care are ca scop crearea unui
cadru uniform pentru dezvoltarea pieţelor ecologice din România, îmbunătăţirea legăturii dintre sistemele
de producţie şi cele de consum.
Promovarea achiziţiilor publice ecologice este un alt exemplu semnificativ al politicii de mediu
din România. Ministerul Mediului şi Pădurilor, împreună cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici au
derulat acest proiect în perioada aprilie 2009 - septembrie 2010, având ca obiectiv principal creşterea
gradului de conştientizare a impactului favorabil asupra mediului a achiziţiilor publice ecologice
Programul Casa Verde vizează instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energia
regenerabilă. Scopul acestui program constă în îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului prin reducerea
gradului de poluare cauzată de arderea lemnului şi a combustibililor fosili utilizaţi pentru producerea
energiei termice folosite pentru încălzire şi obţinerea de apă caldă menajeră.
Programul Rabla vizează casarea maşinilor vechi şi oferirea unei compensaţi financiare în vederea
achiziţionării unei maşini noi.
Aceste ultime două proiecte au avut un succes considerabil, marcând un progres semnificativ în
cadrul politicii de mediu a României.
În concluzie, putem remarca faptul că pe fondul contextului actual al schimbărilor climatice şi al
globalizării, Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative necesare protecţiei mediului şi a
calităţii vieţii şi dezvoltării durabile. Acestea vizează domenii precum emisiile în aer din surse industriale
sau transport, gestionarea deşeurilor, protejarea şi gestionarea resurselor de apă, protejarea naturii şi a
biodiversităţii, evaluarea impactului asupra mediului şi răspunderea de mediu etc.
În acelaşi timp, Comisia Europeană, în calitatea sa de „gardian al tratatului”, asigură aplicarea
măsurilor care decurg din aceste acte normative.
România a moştenit din perioada anilor 1970 probleme de mediu grave ca urmare a politicii
industriale şi de dezvoltare dusă în acea perioadă. Însă, începând cu anii 1990, la nivel decizional şi
instrumental, politica de mediu a suferit modificări pozitive importante.
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut drept consecinţă transpunerea aquis-ului comunitar,
armonizarea legislaţiei româneşti cu cea europeană şi atragerea de fonduri structurale destinate
conştientizării şi protecţiei mediului.
La nivel legislativ se remarcă o serie de noi iniţiative legislative care vizează gestionarea deşeurilor,
reducerea emisiilor de dioxid de carbon, protejarea biodiversităţii.
Din punct de vedere instituţional, remarcăm înfiinţarea unor organisme şi instituţii publice cu atribuţii
punctuale destinate protecţiei mediului.
Pentru asigurarea sănătăţii şi bunăstării populaţiei este necesar un mediu curat care să se bazeze pe o
utilizare raţională a resurselor naturale.

Cursul nr. 4, sem.2

 PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR TURISTICE

Inițiativa de ocrotire a naturii a pornit de la necesitatea de a salva unele specii de plante și animale rare sau
pe cale de dispariție, idee ce s-a extins asupra unor zone de importanță națională, regională sau mondială, declarate
rezervații sau parcuri naturale.
Primele parcuri iau naștere din inițiative particulare în Germania (1803), SUA (1832), Franța
(1853), culminând cu înființarea în anul 1872 a celui mai celebru parc din lume – Yellowstone (SUA).
S-au constituit astfel, arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde
intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă, cum
e cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită.
Astfel, forul care şi-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internaţională
de Conservare a Naturii (IUCN- The World Conservation Union) care, prin misiunea sa, avea
competenţa necesară să o facă.
Ca urmare a activităţii desfăşurate de Uniunea Internaţională de Conservare a
Naturii, în acest domeniu (timp de aproape un sfert de secol) a rezultat un sistem pentru
definirea şi clasificarea ariilor protejate.
Acest sistem a fost adoptat de către guverne şi explicat prin linii directoare.
Eliminarea diferenţelor de terminologie se poate face doar utilizând sistemul Uniunii Internaţionale
de Conservare a Naturii de clasificare, care se bazează pe principalul obiectiv de management
al ariei protejate.
Se folosesc astfel 6 categorii pentru ariile protejate, care implică şi o gradaţie a intervenţiei umane,
variind de la o intervenţie umană nulă (proprie categoriilor I a şi I b), până la o intervenţie umană de un
nivel mai ridicat (în cazul categoriei V).
 Categoria VI este singura care a fost adăugată ulterior, astfel încât, din punctul de
vedere al intervenţiei umane, se intercalează între categoriile III şi IV.
Toate categoriile sunt la fel de importante şi relevante pentru conservarea biodiversităţii.
I. Rezervaţia naturală strictă/ aria sălbatică: arie protejată pentru ştiinţă sau protecţia naturii
I.a Rezervaţia naturală strictă: arie protejată administrată în special pentru ştiinţă.
I.b zona sălbatică: arie protejată administrată în special pentru conservarea sălbăticiei.
II. Parc naţional: arie protejată administrată în principal pentru protecţia ecosistemului şi pentru recreere.
III. Monument al naturii: arie protejată administrată în principal pentru conservarea caracteristicilor
naturale specifice.
IV. Arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în principal pentru conservarea
prin intervenţii manageriale.
V. Peisaj/ peisaj marin protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului
terestru/ peisajului marin şi recreere.
VI. Arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată administrată în principal pentru utilizarea
adecvată a ecosistemelor naturale.
Alături de categoriile de arii protejate stabilite de IUCN mai pot fi adăugate şi alte tipuri de arii
protejate convenite prin diferite convenţii, acorduri sau tratate.
Situri ale patrimoniului universal: au ca şi scop conservarea anumitor obiective considerate a fi de
o valoare deosebită pentru omenire.
Rezervaţii ale biosferei: sunt areale ale ecosistemelor terestre sau costiere care promovează soluţii
pentru armonizarea relaţiei dintre conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă.
Situri RAMSAR: au ca şi scop protejarea speciilor de păsări de apă de importanţă internaţională,
împreună cu habitatele acestora.
Geoparcuri: sunt teritorii în care patrimoniul geologic universal este protejat şi administrat adecvat.
Situri Natura 2000: reţeaua europeană de arii protejate, ce include toate ariile SPA (arii speciale de
protecţie avifaunistică) şi SAC (arii speciale de conservare).
 În România, ariile protejate deţin 7,8 % din teritoriul.
Din această suprafaţă
- 8% reprezintă rezervaţiile naturale şi
- 92% parcuri naturale, naţionale şi rezervaţii ale biosferei.
Pe unităţi de relief,
- cele mai multe sunt în regiunea montană (52%),
- mai puţine fiind în regiunile deluroase (35%) şi - de câmpie (13%) .
Cele mai întinse arii protejate sunt Delta Dunării, Porţile de Fier şi Munţii Apuseni.
Rezervaţiile au extindere variabilă, însă predomină cele cu suprafeţe mai mici de 100 ha.
Cele mai multe sunt în judeţele: Alba, Bihor, Caraş-Severin şi Hunedoara, situate în regiuni montane şi cu
dealuri înalte.
În zonele joase, rezervaţii mai numeroase se află doar în unele judeţe. Astfel, în Moldova dintre Siret şi
Prut, cele mai multe sunt în judeţele Iaşi şi Galaţi, iar în sudul ţării în judeţul Constanţa.
Carpaţii şi Delta Dunării au fost selectate şi incluse în lista „Global 200” WWF, între cele mai importante
ecoregiuni ale lumii, considerate adevărate tezaure pentru conservarea habitatelor şi a biodiversităţii.
Totodată, în Carpaţii Româneşti se conservă cel mai mare efectiv de carnivore mari din Europa.
În ţara noastră există mai multe categorii de arii protejate, care se diferenţiază în principal în funcţie de
regimul de ocrotire, conservare şi utilizare.
Acestea sunt:
♦rezervaţii ştiinţifice;
♦parcuri naţionale;
♦monumente ale naturii;
♦rezervaţii naturale;
♦parcuri naturale;
♦rezervaţii ale biosferei;
♦zone umede de importanţă internaţională;
 ♦situri naturale ale patrimoniului universal;
♦arii speciale de conservare;
♦arii de protecţie specială avifaunistică; ♦situri de importanţă comunitară; ♦geoparcul.
Conform O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare, categoriile şi numărul de arii
naturale protejate, care compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:
• rezervaţii ştiinţifice – 77;
• parcuri naţionale – 13;
• monumente ale naturii – 230;
• rezervaţii naturale – 661;
• parcuri naturale –16 (cu Delta Dunării);
• rezervaţii ale biosferei – 3;
• zone umede de importanţă internaţională – 5; • arii de protecţie specială avifaunistică – 108;
• situri de importanţă comunitară – 273.
În România există 29 de parcuri naţionale şi naturale: 13 parcuri naţionale şi 16 parcuri naturale –
cu Delta Dunării.
Aceste parcuri se încadrează, conform clasificării IUCN, în categoriile II respectiv V.
Parcul naţional reprezintă o arie naturală protejată administrată, în special, pentru protecţia
ecosistemelor şi pentru recreere, iar parcul natural se constituie, în special, pentru conservarea peisajului.
Parcul național (cat. a II-a)
O zonă terestră şi/sau marină desemnată:
–(a) să protejeze integritatea ecologică a unuia sau mai multor ecosisteme pentru
generaţiile prezente şi viitoare;
–(b) să excludă exploatarea sau ocupaţiile contrare scopului pentru care a fost desemnată aria;
 –(c) să furnizeze o bază pentru oportunităţi spirituale, ştiinţifice, de educaţie, de recreere şi vizitare,
toate acestea trebuind să fie compatibile ecologic şi cultural.
Tab. 2 Parcuri Naţionale în România
Nr.crt. Denumirea parcului naţional Judeţul Suprafaţa (ha)

1 Domogled - Valea Cernei Caraş Severin, Mehedinţi, Gorj 61.190,.03

2 Semenic - Cheile Caraşului Caraş Severin 36.219,39
3 Cheile Nerei - Beuşniţa Caraş Severin 36.706,99
4 Retezat Hunedoara 38.117,06
5 Piatra Craiului Argeş, Braşov 14.781,33
6 Cozia Vâlcea 16.720,65
7 Cheile Bicazului - Hăşmaş Harghita, Neamţ 6.933,23
8 Ceahlău Neamţ 7.739,05
9 Călimani Bistriţa - Năsăud, Harghita, Mureş, Suceava 23.915,37

10 Rodna Bistriţa - Năsăud, Maramureş, Suceava 47.207

11 Munţii Măcinului Tulcea 11.114,15
12 Buila - Vânturariţa Vâlcea 4.490,5
13 Defileul Jiului Gorj, Hunedoara 13.782
Suprafaţa totală 318.917
 Parcul natural
-Arie protejată constituită dintr-un teritoriu delimitat în special pentru protecția peisajului natural,
cultural și istoric.
-Valoare de patrimoniu, științifică și recreativă .
Tabel.1. Parcuri Naturale în România
Nr.crt Denumirea parcului natural Judeţul Suprafaţa (ha)
1 Apuseni Alba, Bihor, Cluj 76.022
2 Porţile de Fier Caraş Severin, Mehedinţi 128.196

3 Grădiştea Muncelului - Cioclovina Hunedoara 38.116

4 Bucegi Argeş, Braşov, Dâmboviţa 32.597

5 Balta Mică a Brăilei Brăila 20.460

6 Vânători Neamţ Neamţ 30.840
7 Lunca Mureşului Arad, Timiş 17.428
8 Lunca Joasă a Prutului Inferior Galaţi 1.170
9 Comana Giurgiu 24.962
10 Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului Hunedoara 100.486
11 Munţii Maramureşului Maramureş 133.418
12 Geoparcul Platoul Mehedinţi Mehedinţi 106.491
13 Putna - Vrancea Vrancea 38.190
14 Defileul Mureşului Superior Mureş 9.156
15 Delta Dunării Constanţa, Tulcea 58.000
16. Văcărești / București/ 183 ha Suprafaţa totală- 1. 337.700 ha
 Rețeaua Natura 2000

Natura 2000 este o rețea europeană de zone naturale protejate creată în anul 1992 din necesitatea de
a proteja natura și de a menține pe termen lung resursele naturale necesare dezvoltării socioeconomice.
În România: 273 situri (2007)
Instrumentele Uniunii Europene care reglementează modul de selectare, desemnare și protecție a
siturilor:
▫Directiva Păsări (1979) – SPA (108 situri)
▫Directiva Habitate (1992) – SCI (273 situri)
Siturile au fost deliminate pe baza identificării științifice a habitatelor și speciilor de pe teritoriul lor
 Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (5 800 km2) a fost înfiinţată în anul 1990, fiind unul
dintre cele mai întinse medii umede de pe Terra, cu cea mai întinsă arie cu stufărişuri compacte din
lume. Are un triplu statut protectiv de importanţă mondială:
a) rezervaţiea biosferei desemnată de Comitetul„Omul şi Biosfera”
al UNESCO;
b) zonă umedă desemnată de Secretariatul Convenţiei Ramsar;
c) sit al Patrimoniului Natural Universal, recunoscut de UNESCO.
Rezervaţia include, pe lângă teritoriul deltaic, apele Mării Negre până la izobata de 20 m şi
complexul lacustru Razim–Sinoie.
Este un complex unic de habitate şi comunităţi, biodiversitatea fiind deosebit
de ridicată (în special ornitofauna).
Aici cuibăresc ori sunt în pasaj peste 325 specii de păsări, unele de interes european sau
mundial ca: pelicanii (Pelecanus onocrotalus, P.crispus), călifarul-alb (Tadorna tadorna), egreta
(Egretta alba, E. garzetta), lopătarul (Platalea leucorodia), lebedele (Cygnus olor, C. cygnus) etc.
În apele deltei sunt întâlnite 80 de specii de peşti, între care sturionii.
Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (jud. Brăila) a fost constituit în anul 2000 prin
extinderea rezervaţiei omonime înfiinţate în anul 1979.
Cuprinde un sector al luncii Dunării, cu o suprafaţă de 17529 ha, păstrat în stare naturală,
cu o vegetaţie luxuriantă de zăvoaie, stufării, păpurişuri, lacuri, bălţi şi numeroase colonii de
păsări de baltă, unele fiind momente ale naturii.
Parcul Natural Cheile Bicazului – Hăşmaş (jud. Neamţ şi Harghita) din Carpaţii Orientali
a fost înfiinţat în anul 1990 şi are o suprafaţă de 6 575 ha. reprezintă un relief spectaculos cu chei,
versanţi abrupţi, creste şi vârfuri semeţe, dezvoltate pe calcare şi conglomerate, şi peisaje
dominate în proporţie de 80% de păduri de molid şi brad.
În floră sunt numeroase endemisme şi plante rare localizate mai ales pe versanţii calcaroşi
abrupţi care nu sunt favorabili păşunatului.
Lacul Roşu, format prin baraj natural în anul 1837, şi Cheile Bicazului, cu lungime de 8 km,
sunt principale atracţii turistice.
Parcul Natural Bucegi (jud. Argeş, Braşov, Dâmboviţa, Prahova) este situat în estul
Carpaţilor Meridionali.
Are o suprafaţă de 32663 ha, fiind înfiinţat în anul 1990.
Relieful este dezvoltat pe conglomerate şi gresii.
Versanţii exteriori sunt abrupţi, partea centrală având aspectul unui platou care înclină spre
axa văii Ialomiţa.
Abruptul estic domină valea Prahovei.
Asociaţiile vegetale de pajişti alpine şi subalpine cu numeroase specii endemice carpatice
se păstrează în circurile glaciare şi pe versanţii abrupţi.
 Parcul
Parcul Naţional Piatra Craiului (jud. Argeş şi Braşov), constituit tot în anul 1990, are o suprafaţă
de 14 800 ha şi corespunde celei mai impunătoare creste calcaroase din Carpaţi.
Are o valoare deosebită pentru conservarea biodiversităţii, în cuprinsul lui fiind 50 de specii
de plante endemice (de exemplu garofiţa Pietrei Craiului – Diathus carthizomus) şi una din cele
mai mari concentrări de mamifere carnivore mari din Europa.
Parcul Natural Grădiştea Muncelului– Cioclovina din Munţii Sebeşului a fost înfiinţat în anul
2000.
Are suprafaţa de 38000 ha şi conservă peisajul montan şi cetăţile dacice
Sarmizegetusa, Regia, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie.
Relieful carstic cuprinde numeroase polii, avene şi peşteri.
Satele şi sălaşele urcă spre altitudini de 1000– 1200 m.
Parcul Naţional Cozia (jud. Vâlcea) a fost înfiinţat în anul 1992 şi are o suprafaţă de 17 100 ha,
cuprinzând masivul omonim şi un sector din defileul Oltului.
Este situat în sud-vestul Munţilor Făgăraş, la adăpost de vânturile reci din nord, astfel că
aici se întâlnesc numeroase specii termofile (mojdreanul, sorbul – dintre plante, vipera cu corn şi
scorpionul carpatic – dintre animale) şi diferite specii endemice, cum este măceşul (Rosa couiae).
Aici, gorunul se află la una dintre cele mai mari altitudini din ţară (1350 m).
 Parcul
Parcul Naţional Semenic-Cheile Caraşului (jud. Caraş-Severin), înfiinţat în anul 1990, este
localizat în Munţii Banatului, având suprafaţa de 36. 666 ha.
În Munţii Semenic sunt cele mai renumite păduri seculare de fag din Europa, iar în Munţii
Aninei se întâlneşte un relief carstic spectaculos.
În cheile Caraşului se află cea mai mare concentrare de peşteri din ţară şi o vegetaţie
termofilă cu un număr mare de specii endemice (semnificative fiind Zubovskia banatica,
Odontopisma montana).
 Parcul Naţional Cheile Nerei–Beuşniţa (jud. Caraş-Severin), înfiinţat în anul 1990, are
37.100 ha, fiind localizat în Munţii Aninei şi Locvei.
Impresionante sunt Cascadele Beuşniţei, Cheile Nerei cu meandre încătuşate, relieful
carstic, pădurile seculare de fag şi gorun cu elemente termofile (liliac, scumpie, cărpiniţă şi
mojdrean), dar şi fauna bogată în elemente sudice (mediteraneene, balcanice şi chiar
caucaziene).
Apele Nerei adăpostesc o specie endemică rară de peşti – Cobitis elongata.
Alunul turcesc (Coryllus colurna), o raritate floristică, are aici abundenţa
maximă din ţară.
Parcul Naţional Ceahlău (jud. Neamţ) din partea centrală a Carpaţilor Orientali are o
suprafaţă de 8396 ha şi a fost constituit în anul 1990.
Masivul Ceahlău se înalţă izolat deasupra culmilor înconjurătoare, fiind muntele sacru al
Moldovei (1902 m în vârful Toaca).
Pe gresii şi conglomerate s-a dezvoltat un relief ruiniform de eroziune diferenţială,
cu stânci antropomorfe şi turnuri.
În Ceahlău s-au identificat 1250 taxoni de plante inferioare, 1540 taxoni de plante
superioare, 12 specii de amfibieni şi reptile, 60 specii de păsări şi 30 specii de mamifere.
Parcul Naţional Munţii Măcinului (jud. Tulcea), înfiinţat în anul 2000, are o suprafaţă de
11321 ha.
 Relieful dezvoltat pe granite şi şisturi cristaline prezintă creste zimţate, martori de eroziune
sub formă de turnuri, abrupturi şi trene de grohotişuri, conferind aspectul montan unor culmi care
ating doar 467 m.
Este singurul parc în care sunt protejaţi munţi hercinici şi ecosisteme de stepă pontică,
păduri balcanice şi submediteraneene (făgetul Luncaviţa fiind relict terţiar).
Au fost identificate 187 specii de păsări, 41 specii de mamifere, 11 specii de reptile şi 27
specii de plante endemice.
Dintre speciile ocrotite amintim Celtis glabrata, Achillea ochroleuca dintre plante, iar dintre
animale Vipera ammodytes, Testudo graeca ibera, Elaphe quatorlineata.
Parcul Naţional Călimani (jud. BistriţaNăsăud, Suceava şi Mureş) a fost înfiinţat tot în
anul 1990, are o suprafaţă de 24041 ha şi cuprinde cel mai impunător edificiu vulcanic din Carpaţi.
În partea superioară căldarea vulcanică are marginile modelate de gheţarii cuaternari.
În cuprinsul parcului se întâlnesc specii rare de salcie (Salix bicolor, S. aurita), exemplare
impunătoare de zâmbru (Pinus cembra), iar în punctul „Doisprezece Apostoli” este un relief
rezidual care are aspect de figuri antropomorfe.
Parcul Natural Munţii Apuseni (jud. Alba, Bihor şi Cluj) a fost înfiinţat în anul 1990,
având 75784 ha.
Satele risipite au o arhitectură specifică cu numeroase tradiţii
etnograficeşi folclorice.
Valoroase sunt relieful calcaros şi fauna cavernicolă originală.
 În floră, endemitul cel mai reprezentativ este liliacul-transilvănean (Siringa josikaea), relict
terţiar.
Semnificative sunt Gheţarul Scărişoara şi tinovul Molhaşu Mare de la Izbuc, unde
vegetează câteva pâlcuri de jneapăn (Pinus mugo), în cea mai joasă staţiune din ţară.
Parcul Munţii Rodnei (jud. Bistriţa- Năsăud, Maramureş şi Suceava) ocupă o suprafaţă de
46399 ha.
Aici se întâlnesc numeroase endemisme carpatice şi dacice (Dianthus compactus,
Ranunculus crenatus, Saxifraga cymosa, Achillea lingulata ş.a.), iar dintre păsări cocoşul-
demesteacăn (Lyrurus tetrix), relict preboreal.
Colonizate sunt capra-neagră (Rupicapra rupicapra) şi marmota (Marmota marmota).
Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei (jud. Caraş-Severin, Mehedinţi şi Gorj) are o
suprafaţă de 60100 ha.
Aici sunt ocrotite numeroase specii de plante submediteraneene şi balcanice.
Dintre acestea menţionăm Syringa vulgaris, Padus mahaleb, Corylus avellana, Carpinus
orientalis, Cotinus coggygria, Fraxinus ornus şi mai ales pinul negru de Banat (Pinus nigra var.
banatica).
Parcul Naţional Porţile de Fier (jud. Caraş-Severin şi Mehedinţi) are o suprafaţă de
115655 ha.
Ocroteşte cele mai grandioase chei ale Dunării.
 Aici se întâlnesc numeroase specii de plante submediteraneene în amestec cu elemente
centraleuropene.
Alături de Fagus sylvatica apar şi exemplare de F. taurica şi F. orientalis, iar tisa (Taxus
baccata) vegetează aici în cea mai joasă staţiune (90 m) din ţară.
Ţestoasa Testudo hermanni hermanni este specie endemică.
Parcul Natural Vînători-Neamţ (înfiinţat în anul 2003) îmbină caracterul forestier cu valorile istorico-
turistice (mănăstirile Agapia, Văratec, Secu, cetatea şi mănăstirea Neamţ).
Cuprinde şi Rezervaţia de zimbri „Dragoş Vodă”.
Cursul nr. 5, sem.2

PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR TURISTICE

Natura 2000 – cea mai mare reţea coordonată de arii protejate din lume
Directiva „Habitate”
Directiva „Păsări”

În urmă cu douăzeci și cinci de ani, s-a constatat că biodiversitatea în Europa se

apropia de un moment de criză.
Flora și fauna sălbatică înregistrau o scădere alarmantă, iar multe habitate valoroase
erau pe cale de a fi pierdute ca rezultat al schimbării rapide a destinaţiei terenurilor, al
poluării, al dezvoltărilor necugetate și al extinderii continue a zonelor urbane către mediul
rural.
 Răspunzând preocupării crescânde a cetăţenilor europeni, guvernele
statelor membre ale UE au adoptat în unanimitate, în mai 1992,– Directiva „Habitate”.
Scopul acesteia era să protejeze speciile și habitatele cele mai ameninţate de
pe teritoriul UE.
Împreună cu Directiva „Păsări”, Directiva „Habitate” se află în continuare
în centrul politicii UE privind conservarea naturii și rămâne piatra de temelie a
reţelei Natura 2000, vasta reţea de arii protejate a UE.
Directiva „Habitate” reprezintă singura și cea mai ambiţioasă iniţiativă întreprinsă
vreodată în vederea conservării biodiversităţii Europei.
Aceasta a fost adoptată în urmă cu circa 30 de ani ca răspuns la preocuparea
crescândă exprimată de majoritatea europenilor la vremea respectivă cu privire la declinul
continuu și distrugerea pe scară largă a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice în
Europa.
Împreună cu Directiva „Păsări”, aceasta stabilește standardele pentru conservarea
naturii în rândul tuturor celor 27 de ţări ale UE și le permite statelor membre să conlucreze în
vederea atingerii aceluiași obiectiv și în limitele aceluiași cadru legislativ, pentru a proteja
speciile și habitatele cele mai ameninţate, dincolo de graniţele politice sau administrative.
O astfel de cooperare transnaţională este esenţială pentru a reuși stoparea declinului
biodiversităţii în Europa.
Fauna și flora sălbatică sunt guvernate de forţele naturii și nu se limitează la graniţele
naţionale.
Astfel, dacă o ţară intenţionează să protejeze o anumită specie, iar o altă ţară nu,
eforturile depuse de prima dintre acestea vor fi, în mod evident, compromise.
 Însă în prezent, datorită celor două directive privind natura ale UE, fiecare stat
membru este obligat să adopte măsuri similare pentru a conserva speciile și habitatele
enumerate în anexele la acestea și care se regăsesc pe teritoriul său.
Acest fapt garantează conservarea și gestionarea corespunzătoare a întregii lor
arii naturale de răspândire pe teritoriul UE.
Scara la care se întâmplă acest lucru este într-adevăr impresionantă.
La momentul adoptării Directivei „Habitate”, UE era alcătuită din doar 12 state membre, astăzi sunt 27.
Astfel, legislaţia europeană privind natura este pusă în aplicare pe un teritoriu mult
mai extins decât înainte și patrimoniul natural bogat și diversificat al Europei se conservă
într-un procent mult mai mare, în beneficiul atât al generaţiei actuale, cât și al celor viitoare.
Natura 2000 – cea mai mare reţea coordonată de arii protejate din lume
Directiva „Habitate” protejează peste 1000 de specii și în jur de 230 de tipuri valoroase de
habitat, considerate a fi de importanţă europeană.
Spre deosebire de multe iniţiative de conservare din trecut, aceasta nu se axează doar pe
câteva specii de animale emblematice, cum ar fi mamifere sau păsări rare, ci își extinde domeniul
de acţiune pentru a include o gamă mult mai largă de alte plante și animale la fel de ameninţate,
dar probabil mai puţin cunoscute.
Pentru prima dată, tipuri rare de habitat – precum dunele de nisip, landele și pădurile din
luncile inundabile – sunt, de asemenea, protejate de drept.
 Elementul central al directivei îl reprezintă crearea unei reţele ecologice europene de
arii protejate – reţeaua Natura 2000 – destinată să protejeze speciile și habitatele selectate pe
întreaga arie naturală de răspândire a acestora în UE.
După mulţi ani de muncă susţinută, reţeaua este în prezent aproape completă.
Peste 26 000 de arii Natura 2000 au fost desemnate până în prezent, fiind astfel vorba de
cea mai mare reţea coordonată de arii protejate din lume.
Datorită anvergurii sale, reţeaua Natura 2000 nu doar conservă cele mai rare specii de faună și
floră sălbatică din Europa, ci oferă, de asemenea, un adăpost sigur pentru nenumărate alte animale,
plante și ecosisteme sănătoase care, deși sunt întâlnite mai frecvent, reprezintă o parte la fel de
importantă din patrimoniul nostru natural.
Ca atare, valoarea reţelei Natura 2000 se extinde mult peste capacitatea acesteia de
protejare a biodiversităţii Europei.
În plus, aceasta furnizează societăţii numeroase servicii ecosistemice, cum ar fi apa
dulce, stocarea carbonului, protecţia împotriva inundaţiilor, avalanșelor și eroziunii de
coastă, insectele polenizatoare etc. și oferă ample oportunităţi pentru turism și recreere.
Împreună, serviciile ecosistemice oferite de reţeaua Natura 2000 sunt estimate ca
ridicându-se la o valoare de aproximativ 200-300 de miliarde EUR.
Aceasta este o sumă cu mult mai mare decât costul real al gestionării propriu-zise a
reţelei.
 Un parteneriat și între oameni …
Crearea reţelei Natura 2000 reprezintă în sine o realizare majoră în ceea ce privește
conservarea naturii în Europa.
Acesta însă este doar începutul procesului; odată cu desemnarea siturilor în cadrul Natura
2000, statele membre trebuie să adopte toate măsurile de conservare necesare pentru a le
menţine sau a le readuce la o stare optimă.
În acest sens, este important de notat faptul că Directiva „Habitate” stabilește acţiuni care
depășesc simpla prevenire a creșterii gradului de degradare a speciilor și habitatelor.
Obiectivul său este mult mai ambiţios; directiva vizează readucerea acestora la un stadiu de
conservare corespunzător în aria lor de extindere naturală pe teritoriul UE.
Pentru a realiza acest lucru, directiva introduce o abordare modernă, flexibilă și inclusivă
în ceea ce privește conservarea siturilor – abordare care plasează oamenii în centrul acestui proces.
Aceasta recunoaște faptul că oamenii reprezintă o parte integrantă a naturii și că aceste
două componente acţionează cel mai bine în parteneriat unul cu celălalt.
Fiecare are un rol de jucat în implementarea cu succes a reţelei Natura 2000 – fie
autorităţi publice, proprietari de terenuri și utilizatori privaţi, dezvoltatori, ONG-uri de conservare,
experţi știinţifici, comunităţi locale sau persoane fizice.
Crearea de parteneriate și apropierea dintre oameni au, de asemenea, o componentă
practică.
În definitiv, majoritatea siturilor Natura
2000 fac deja obiectul unor forme de exploatare activă a terenurilor și constituie o parte
integrantă a spaţiului rural extins.
 Multe dintre acestea sunt valoroase pentru natură tocmai datorită modului în care
au fost gestionate până în prezent, fiind important să se asigure menţinerea acestor activităţi
și în viitor.
În acest mod,Directiva „Habitate” sprijină principiul dezvoltării durabile.
Scopul acesteia nu este de a exclude activităţile socio-economice de pe
siturile Natura 2000, ci mai curând de a asigura faptul că acestea sunt derulate astfel încât să
protejeze și să sprijine speciile și habitatele valoroase prezente aici.
Directiva „Habitate” stabilește cadrul de acţiune și prevede obiectivele generale
de atins, dar lasă la latitudinea fiecărui stat membru modalitatea optimă de gestionare a
siturilor individuale Natura 2000.
Pregătirea pentru provocările viitoare
După două decenii de eforturi susţinute, este evident că au avut loc foarte multe
realizări în ceea ce privește conservarea biodiversităţii în UE datorită Directivei
„Habitate”.
Cu toate acestea, în ciuda progresului semnificativ, mai sunt încă multe de făcut
pentru a readuce specii și habitate rare și ameninţate cu dispariţia la un stadiu de conservare
corespunzător pe teritoriul UE.
Aceasta presupune un efort concertat nu doar din partea susţinătorilor conservării
naturii, ci și din partea tuturor celor care au o legătură cu reţeaua Natura 2000 într-un fel sau
altul, astfel încât să se poată găsi soluţii durabile și care să fie acceptabile pentru toţi.
Acum, când ne îndreptăm spre următorii 20 de ani de aplicare a Directivei „Habitate”,
nu trebuie să pierdem din vedere faptul că investiţiile în Natura 2000 înseamnă, de
asemenea, investiţii în viitorul nostru.
 Suprafaţa protejată în vederea conservării naturii a crescut de peste trei ori în UE
Datorită Directivei „Habitate”, UE a creat cea mai mare reţea coordonată de arii
protejate din lume.
Reţeaua Natura 2000 conţine peste 26000 de situri care au fost desemnate pentru a
garanta supravieţuirea celor mai ameninţate specii de faună și floră sălbatică și a habitatelor
valoroase de pe teritoriul Europei.
Împreună, siturile acoperă o suprafaţă considerabilă – echivalentă ca
dimensiune cu teritoriile Germaniei, Poloniei și Republicii Cehe considerate împreună.
Protejarea siturilor în vederea menţinerii biodiversităţii nu este un lucru nou pentru
Europa; rezervaţii naturale au fost înfiinţate prin lege încă de la începutul secolului al XX-lea.
De la adoptarea directivei, suprafaţa totală protejată în vederea conservării naturii în UE a
crescut de peste trei ori.
Aproape 18% din teritoriul UE este în prezent inclus în reţeaua Natura 2000, împreună cu o
suprafaţă considerabilă din spaţiul marin înconjurător.
Practicile consacrate de gestionare a terenurilor sunt menţinute în beneficiul naturii și al
oamenilor

Amestecul bogat de naţionalităţi, culturi, limbi și tradiţii grupate într-un spaţiu atât de
restrâns îi conferă Uniunii Europene un caracter unic.
Acest aspect este puternic reflectat în toate tipurile de peisaj.
Timp de secole, oamenii au lucrat pământul în armonie cu condiţiile locale.
 Astfel de practici consacrateau consolidat substanţial, la rândul lor,
biodiversitatea Europei.
Din nefericire, multe dintre aceste activităţi tradiţionale sunt acum pe cale de
dispariţie, deoarece fermierii și alţi exploatatori de terenuri sunt încurajaţi să-și intensifice metodele de
producţie sau să schimbe destinaţia terenurilor.
Cei care nu pot face cest lucru sunt uneori forţaţi să-și abandoneze complet terenul și să plece în
căutarea unui loc de muncă.
Aceasta constituie în prezent o reală problemă pentru zonele rurale marginale ale Europei.
Deoarece multe dintre siturile din cadrul reţelei Natura 2000 sunt încă gestionate extensiv cu
asigurarea însă a protecţiei naturii, va fi important să se asigure menţinerea acestor activităţi, în beneficiul
atât al naturii, cât și al comunităţilor rurale care depind de aceste activităţi pentru traiul lor.
Astfel, Directiva „Habitate” contribuie la menţinerea vie atât a patrimoniului nostru natural, cât și a
bogatei noastre moșteniri culturale.
Speciile ameninţate sunt salvate de la dispariţie
Directiva „Habitate” și Directiva „Păsări” urmăresc să realizeze mult mai mult decât simpla
prevenire a dispariţiei speciilor.
Obiectivul acestora este de a readuce speciile rare și ameninţate la un stadiu de conservare
corespunzător pe întreg teritoriul UE, astfel încât să li se asigure supravieţuirea pe termen lung.
Aceasta reprezintă o provocare majoră – și una care presupune adoptarea de măsuri de
conservare atât în cadrul siturilor Natura 2000, cât și în spaţiul rural extins.
În afara de a le impune statelor membre obligaţia de a proteja și de a gestiona siturile incluse în
reţeaua Natura 2000, directivele privind natura impun, de asemenea, un regim strict de protecţie pentru
 speciile care se află în afara ariilor protejate, pentru a se garanta faptul că acestea nu sunt persecutate sau
supraexploatate inutil.
Impactul acestor măsuri puternice la nivel paneuropean poate fi deja observat.
După decenii de declin constant, multe specii rare și ameninţate se află acum în sfârșit în proces de
refacere, datorită legislaţiei UE privind conservarea naturii.
Distrugerea pe scară largă a habitatelor bogate în floră și faună sălbatică a fost stopată

Acum douăzeci de ani, habitatele naturale dispăreau din peisajul european cu o rată alarmantă.
Până la mijlocul anilor '80, Europa pierduse deja jumătate din zonele sale umede și aproape trei
sferturi din dunele de nisip și pajiști, ca urmare a unei combinaţii de exploatări competitive ale
terenurilor, a dezvoltării infrastructurii, a poluării și a expansiunii haotice a așezărilor urbane.
Directiva „Habitate” a reușit să frâneze distrugerea continuă pe scară largă a acestora.
Aceasta constituie unul dintre primele texte de legislaţie în materie de conservare care recunoaște
importanţa protejării tipurilor naturale și semi-naturale de habitat ca entităţi distincte – nu doar pentru că
reprezintă adăposturi vitale pentru flora și fauna sălbatică, ci și pentru că oferă societăţii numeroase
servicii ecosistemice valoroase, precum apă curată, albine polenizatoare, prevenirea inundaţiilor etc.
În total, aproximativ 230 de tipuri rare și ameninţate de habitate sunt protejate în temeiul
Directivei „Habitate”, reflectând peisagistica bogată și variată a Europei.
De la turbăriile acoperite de apă din nord până la maquis-ul plin de flori din sud, de la faleze
costiere caracterizate de vânturi puternice din vest până la câmpiile vaste cu pășuni uscate din est –
bogăţia habitatelor din UE este cu adevărat remarcabilă.
Natura 2000 oferă noi oportunităţi pentru recreere și turism
Oamenii caută natura dintr-o varietate de motive.
 Mulţi caută să se relaxeze în liniștea și pacea unui mediu pitoresc; unii sunt doritori să exploreze noi
locuri, în timp ce alţii sunt mai interesaţi de derularea unor activităţi legate de natură cum ar fi înotul, plimbările,
mersul cu bicicleta, pescuitul sau vânătoarea.
Oricare ar fi motivele, reţeaua Natura 2000 le oferă oamenilor o oportunitate unică de a
descoperi și de a se bucura de patrimoniul natural bogat al Europei.
Deoarece protejează multe dintre cele mai importante arii pentru natură și biodiversitate, siturile
Natura 2000 acţionează deseori ca un magnet pentru vizitatori, fapt care contribuie, la rândul său, la
diversificarea economiei locale și la stimularea investiţiilor interne.
Se estimează că siturile Natura 2000 înregistrează între 1,2 și 2,2 milioane
de vizitatori pe zi în fiecare an, oferind beneficii recreative în valoare de 5-6 miliarde EUR anual.
Activităţile recreative sunt compatibile cu dispoziţiile Directiva „Habitate” în măsura în care
acestea nu afectează în mod negativ habitatele și speciile prezente.
Cheia echilibrului o reprezintă amenajarea adecvată, creșterea gradului de sensibilizare și
aplicarea unor principii de utilizare raţională pentru a garanta că aceste activităţi nu vor conduce la
distrugerea a însuși mediului de care depind.
Noile construcţii trebuie să protejeze integritatea siturilor Natura 2000
Noile construcţii din cadrul reţelei Natura 2000 nu sunt refuzate în mod sistematic, însă trebuie
realizate astfel încât să respecte atât integritatea siturilor, cât și speciile și habitatele care se găsesc în cadrul
acestora.
Pentru a garanta acest lucru, Directiva „Habitate” a introdus un mecanism de aprobare specific pentru
planurile și proiectele derulate în interiorul și în jurul siturilor Natura 2000.
Aceasta presupune că orice construcţie susceptibilă să genereze un efect negativ semnificativ asupra
unui sit Natura trebuie să facă obiectul unei evaluări a impactului pentru a studia potenţialele implicaţii pentru
speciile și habitatele prezente protejate prin legislaţia UE.
 În cazul în care evaluarea arată că impacturile ar putea fi semnificative, proiectul este respins și trebuie
căutate alte soluţii alternative, în afara cazului în care pot fi introduse măsuri de atenuare pentru a elimina
aceste riscuri.
În cazuri excepţionale și acolo unde nu există alternative, directiva permite totuși derularea
activităţilor dăunătoare în cadrul siturilor Natura 2000, dacă acestea sunt desfășurate din motive
imperative de interes public major.
În schimb, trebuie adoptate măsuri de compensare pentru a asigura coerenţa globală a reţelei
Natura 2000.
Finanţarea acţiunilor de conservare a naturii în UE a crescut substanţial în ultimii 20 de ani
Obiectivele Directivei „Habitate” nu pot fi atinse doar prin măsuri de protecţie juridică.
Resurse financiare importante sunt, de asemenea, necesare pentru a contribui la gestionarea
și refacerea siturilor din cadrul reţelei Natura 2000.
Fiind o iniţiativă la nivelul UE, Natura 2000 se întemeiază pe principiul solidarităţii și răspunderii
partajate între statele membre și Uniunea Europeană.
Ca recunoaștere a acestui fapt, UE a asigurat punerea la dispoziţia statelor membre a unor fonduri
substanţiale în vederea finanţării reţelei Natura 2000 prin intermediul mai multor instrumente de politică
europene precum Programul de Dezvoltare Rurală al UE și Fondul European de Dezvoltare Regională.
Instrumentul financiar LIFE al UE a fost deosebit de determinant pentru stimularea
punerii în aplicare a reţelei.
Adoptat în același timp cu Directiva „Habitate”, acesta a contribuit cu peste 1,2
miliarde EUR la gestionarea și refacerea a peste două mii de situri Natura 2000 de pe întreg
teritoriul UE, astfel cum demonstrează numeroasele exemple din această broșură.
Deși costurile gestionării efective a reţelei Natura 2000 sunt considerabile, aceasta
rămâne o soluţie eficientă din punctul de vedere al costurilor date fiind toate avantajele care
sunt obţinute.
 Pe lângă valoarea sa intrinsecă, Natura 2000 ne oferă, de asemenea, numeroase
servicii ecosistemice valoroase și beneficii socio-economice, a căror valoare monetară
estimată depășește cu mult investiţiile iniţiale necesare.

Investind în Natura 2000, investim, de asemenea, în viitorul nostru.

Peste o treime din teritoriul Sloveniei face parte din reţeaua Natura 2000
Slovenia este cunoscută pentru diversitatea uimitoare a peisajelor sale.
Într-un perimetru de doar câteva sute de kilometri, poţi ajunge de la vârfurile muntoase
înalte ale Alpilor la câmpiile vaste din est, iar apoi până la misterioasa regiune de carst din sud,
înainte de a te opri într-un colţ al Mării Mediterane.
Aceste peisaje contrastante, combinate cu tradiţia îndelungată a practicilor agricole și
forestiere durabile, au avut ca rezultat o biodiversitate excepţional de bogată.
Recunoscând valoarea socială și economică imensă a patrimoniului său natural,
Slovenia a înscris peste 35 % din teritoriul său în reţeaua Natura 2000, plasându-se în capul
listei UE în ceea ce privește ţările cu cea mai mare suprafaţă înscrisă în reţeaua Natura 2000.
Alpii Julieni, Slovenia
 Protejarea patrimoniului natural bogat al Ciprului
• Cipru este de cele mai multe ori asociat cu o destinaţie de vacanţă clasică caracterizată de
soare, mare și nisip.
• Puţini cunosc faptul că, în spatele liniei de coastă amenajate, se întinde un adevărat paradis
pentru iubitorii de natură.
• Insula găzduiește o varietate surprinzătoare de plante rare, multe dintre acestea găsindu-se
doar aici.
• Aceasta este, de asemenea, deosebit de importantă ca punct de popas pentru sute de mii de
păsări migratoare.
Ca oricare altă ţară care s-a alăturat UE, Cipru are obligaţia să pună în aplicare
Directiva „Habitate” și Directiva „Păsări” încă din prima zi a aderării.
Aceasta a determinat desemnarea de către Cipru a peste 28 % din suprafaţa
teritoriului său ca situri Natura 2000, la care se adaugă alţi 132 km² din spaţiul marin.
Lalea de Cipru
 Inventarul naţional pentru Natura 2000 în Spania
Atunci când a fost adoptată Directiva „Habitate”, autorităţile spaniole responsabile cu
conservarea au decis să efectueze sondaje sistematice la nivel naţional cu privire la toate
speciile și tipurile de habitate enumerate în directivă și care sunt prezente pe teritoriul
acestora.
Peste 200 de oameni de știinţă și aproximativ 30 de instituţii spaniole au fost mobilizate
pentru a lucra la inventar, pe o perioadă de patru ani, cu un cost total de circa 5 milioane EUR, la
care programul LIFE al UE a contribuit cu 75 %.
S-au derulat studii de teren extinse pentru fiecare specie și tip de habitat și au fost
elaborate hărţi digitale referitoare la aria de răspândire a acestora pe teritoriul ţării.
Aceasta a condus la selectarea a aproximativ 1 450 de situri pentru reţeaua Natura 2000,
care acoperă în prezent peste 25 % din teritoriul total al Spaniei.
Râsul iberic
Colectarea datelor pentru gestionarea siturilor Natura 2000 în Bulgaria
Cu 332 de situri desemnate pentru reţeaua Natura 2000, acoperind peste 33 % din
teritoriul ţării, Bulgaria se axează în prezent pe garantarea faptului că siturile sunt gestionate
în beneficiul speciilor și habitatelor vizate.
Acest lucru presupune o evaluare mai detaliată a cerinţelor ecologice ale acestora și
ale nevoilor de conservare în cadrul diferitelor situri.
Graţie unei finanţări din partea UE, guvernul a angajat aproximativ 400 de experţi și
voluntari pentru a colecta date pe teren cu privire la 87 de tipuri de habitate și 119 de specii
enumerate în Directiva „Habitate”.
De asemenea, se derulează studii pentru a cartografi a căile de migrare a 40 de specii
de păsări.
Odată colectate, informaţiile vor fi utilizate pentru a elabora și pune în aplicare planuri
detaliate de gestionare pentru fiecare sit Natura 2000, în strânsă consultare cu părţile
interesate locale.
Munții V șa
 Conservarea păsărilor marine în
Portugalia
Păsările marine pelagice din Europa își petrec cea mai mare parte a timpului în larg și
vin, de obicei, pe uscat doar în sezonul de reproducere.
Se cunosc foarte puţine aspecte cu privire la viaţa acestora.
Astfel de informaţii sunt însă esenţiale pentru asigurarea supravieţuirii lor pe termen
lung.
Cu ajutorul finanţării obţinute prin programul LIFE al UE, în mările din jurul Portugaliei
au fost iniţiate o serie de studii marine care au presupus investigaţii aeriene și navale de
mare amploare.
Aceste acţiuni au îmbunătăţit considerabil înţelegerea noastră cu privire la aceste
păsări marine puţin cunoscute și au contribuit la identificarea zonelor marine cheie care
trebuie protejate pentru a asigura conservarea lor pe termen lung.
Tehnicile și metodele de studiu inovatoare sunt, de asemenea, reproduse în alte ţări,
precum Spania și Malta, în vederea îmbunătăţirii conservării păsărilor marine rare și
ameninţate și în alte părţi ale UE.
Chira de baltă
Gestionarea siturilor Natura 2000 în
 Franţa
Pentru a asigura gestionarea eficace a celor 1700 de situri Natura 2000 în Franţa,
guvernul colaborează îndeaproape cu proprietarii de terenuri și utilizatorii
locali pentru a pune în aplicare un plan de gestionare stabilit de comun acord pentru fiecare sit în
parte.
Planurile sunt elaborate prin intermediul unui comitet de coordonare local format din
autorităţi locale, proprietari de terenuri, reprezentanţi ai agenţiilor rurale, ONG-uri din
domeniul conservăriinaturii și experţi în ecologie și orice alte persoane care au un
interes în ceea ce privește situl Natura 2000 respectiv.
Reuniunile comitetului oferă posibilitatea ca toatepărţile să discute
modalitatea de implementare a obiectivelor de conservare a sitului, astfel încât acestea să se
potrivească în mod optim cu activităţile socio-economice și cu interesele locale.
În momentul în care s-a ajunsla un consens, planul de gestionare este
aprobat oficial de stat.
Proprietarii de terenuri și utilizatorii locali sunt apoi încurajaţi să încheie cu autoritatea
locală, diferite tipuri de contracte de gestionare, pentru a contribui la punerea în aplicare a planului
de gestionare.
Întregul proces, bazat pe susţinerea unei abordări integrate în ceea ce privește Natura
2000 și instituit în cadrul mai larg al dezvoltării rurale, s-a dovedit a fi foarte eficient și s-a bucurat
de sprijinul multor proprietari de terenuri și utilizatori.
Peste 1 100 de contracte Natura 2000 au fost semnate până în prezent, iar un procent
semnificativ din terenurile din cadrul Natura 2000 sunt acumgestionate cu ajutorul schemelor
agro-ecologice finanţate de UE.
Cules de struguri
 Natura 2000 în pădurile private din
Finlanda
Partea centrală a Finlandei stă la baza industriei lemnului din această ţară.
Aici, cea mai mare parte a pădurilor se află în proprietate privată. Pentru a elimina
preocuparea potrivit căreia desemnarea ca sit Natura 2000 ar conduce la
restricţionarea tuturor activităţilor, autoritatea locală responsabilă cu conservarea a
decis să ofere fiecărui proprietar dintr-o zonă-pilot opţiunea de a beneficia de elaborarea unui plan
de gestionare a pădurilor pentru pădurile de pe terenul său.
Fiecare plan examinează atât potenţialul economic al pădurii, cât și cerinţele
de conservare ale acesteia.
Astfel, proprietarii nu doar dobândesc o idee clară a ceea ce înseamnă Natura 2000
pentru ei, ci primesc, de asemenea, sugestii referitoare la cum pot obţine profit de pe urma
pădurilor într-un mod sustenabil.
Această schemă s-a dovedit a fi foarte populară.
În lipsa acesteia, foarte puţini ar fi investit în astfel de planuri forestiere.
Bușteni dintr-o pădure finlandeză
 Un parteneriat public-privat pentru Natura 2000 în Belgia
Cu ajutorul fondurilor obţinute prin programul LIFE al UE, un grup format din părţi
interesate locale și proprietari privaţi de terenuri lucrează în prezent la refacerea unuia dintre cele
mai vaste complexe de heleșteie Natura 2000 din Belgia.
Situl este nu doar o zonă importantă pentru acvacultură și recreere, ci și un ultim
refugiu în Belgia pentru brotăcel și boul-debaltă.
Proiectul este gestionat de proprietarii de terenuri, în parteneriat cu comunităţile
locale, administraţiile publice și ONG-urile de mediu.
O atenţie deosebită este acordată promovării sinergiei între ecologie, educaţie și
economie.
Această abordare echilibrată și reproductibilă va pune bazele gestionării pe
termen lung a întregului complex în anii următori și ar trebui, de asemenea, să încurajeze
și alţi proprietari de terenuri privaţi să preia iniţiativa gestionării „propriilor” situri Natura 2000.
Wijvenheide, Belgia
 Conservarea landelor din nordul Europei
Landele de altitudine joasă acopereau odinioară arii vaste din nord-vestul Europei,
unde constituiau o parte importantă a economiei rurale, oferind o sursă valoroasă de
combustibil, pășunat și așternut pentru animalele domestice.
Astfel de activităţi discrete au generat condiţii ideale pentru o gamă largă de plante și
animale sălbatice, care au devenit dependente de acest habitat pentru a supravieţui.
Cu toate acestea, începând cu anii 1950, aceste pajiști valoroase s-au diminuat cu
până la 80-90 %.
Landele de altitudine joasă sunt în prezent protejate în temeiul Directivei „Habitate”,
iar multe dintre ariile principale rămase au fost incluse în reţeaua Natura 2000.
Protecţia din partea UE a încurajat, de asemenea, ţările care găzduiesc acest tip
valoros de habitat să facă schimb activ de informaţii cu privire la starea acestora, la
ameninţările și tehnicile de gestionare în vederea conservării și refacerii acestora.
Proiectul HEATH, finanţat prin programul INTERREG al UE, este un exemplu tipic de
astfel de cooperare transfrontalieră între Franţa, Ţările de Jos și Regatul Unit.
În prezent, proiectul nu doar a
contribuit la refacerea a peste 4000 ha de lande veritabile în aceste trei ţări, ci a condus, de
asemenea, la dezvoltarea unui model și a unui set de instrumente de gestionare care poate fi
aplicat pentru conservarea tuturor landelor din nord-vestul Europei.
Landă
 Cooperare paneuropeană pentru gârliţa mică

Gârliţa mică,specie ameninţată la nivel global, se reproduce în regiunea de

tundră din Europa de Nord și se crede că migrează în fiecare iarnă în regiuni cu climă mai caldă în
partea sudică a UE.
Din nefericire, se cunosc foarte puţine aspecte referitoare la itinerariul de migrare al
acesteia, ceea ce împiedică eforturile de conservare.
Experţi în conservaredin cinci state europene (Finlanda, Norvegia, Estonia, Ungaria
și Grecia) au iniţiat un program comun de conservare pentru această specie, cu sprijin din fondul
LIFE al UE.
Datorită acestui proiect, se cunosc în prezent mult mai multe aspecte
referitoare la tiparul de migrare al acestei specii, fapt care a permis, la rândul său, adoptarea de
măsuri de îmbunătăţire a gestionării mai multor situricheie de etapă migratorie și a unor situri de
iernare în nordul Greciei și în Ungaria.
 Ţările baltice conlucrează pentru ocrotirea izvorașului cu burta roșie
Izvorașul cu burta roșie era odinioară o specie frecvent întâlnită în peisajul agricol din
jurul Mării Baltice, dar activităţile intensive de exploatare și consolidarea terenurilorau
condus la un declin semnificativ al numărului de exemplare.
Specia este în prezent protejată în temeiul Directivei „Habitate”, iar
experţii în conservare din Germania, Danemarca, Suedia și Letonia lucrează
împreună în cadrul unui proiect LIFE pentru a contribui la refacerea acestei specii în regiunea
baltică.
Rezultatele acestei colaborări au început deja să dea roade: populaţia de izvoraș cu
burta roșie a crescut cu peste 100 % în siturile din cadrul proiectului.
Reţeaua știinţifică solidă construită în timpul proiectului contribuie,de asemenea,
la pregătirea terenului pentru alte acţiuni de conservareatât în regiunea baltică, cât și
în afara acesteia.
Agricultură orientată către conservare în Irlanda
Localizată de-a lungul coastei atlantice, regiunea Burren reprezintă unul dintre cele
mai emblematice peisaje ale Irlandei, numărându-se printre cele mai frumoase exemple de
peisaj carstic glacial din Europa.
Întinzându-se pe mai mult de 600 km², acesta găzduiește o întreagă varietate de
habitate bogate în floră și faună sălbatică protejate în temeiul Directivei „Habitate”, inclusiv
lapiezuri, pajiști bogate în orhidee și lacuri care dispar, cunoscute sub denumirea de
„turlough”.
Agricultura a fost o parte integrantă a acestui peisaj de generaţii întregi.
Datorită efectelor de încălzire ale Curentului Golfului și capacităţii latente de retenţie a
căldurii a calcarului, pământul îngheaţă aici extrem de rar. Prin urmare, vitele pot fi scoase la
pășunat toată iarna.
Acest lucru menţine la rândul său pășunile și tufișurile la o talie rezonabilă și permite
bogăţiei de plante, unice în această zonă, să se dezvolte.
Cu toate acestea, în ultimii ani echilibrul delicat dintre agricultură și natură a
fost considerabil perturbat, deoarece fermierii au fost nevoiţi să-și găsească un
alt loc de muncă pentru a-și suplimenta veniturile agricole.
În încercarea de a inversa această tendinţă, a fost dezvoltată o nouă schemă
agroecologică, cu ajutorul fondurilor LIFE ale UE, pentru a reintroduce practicile agricole
favorabile conservării în regiunea Burren.
 Această schemă contribuie nu doar la refacerea biodiversităţii bogate a acestei zone,
ci și la consolidarea durabilităţii operaţiunilor agricole locale și la recunoașterea cuvenită a
rolului vital pe care îl joacă fermierii în menţinerea acestui peisaj unic atât în beneficiul
naturii, cât și al oamenilor.
Lapiezuri invadate de Năvalnic (Phyllitis scolopendrium), Burren
 Revitalizarea practicilor agricole de coastă în Estonia
Litoralul baltic adăpostește un tip special de pășuni costiere, unice în această parte a
lumii.
Ca urmare a secolelor întregi de pășunat și cosit extensiv, aceste pășuni au devenit
excepţional de bogate în floră și faună sălbatică.
Ele oferă, de asemenea, un adăpost vital pentru sute de mii de păsări migratoare.
Cu toateacestea, după colapsul sistemului agricol colectiv al erei sovietice, mulţi
fermieri au fost forţaţi să-și abandoneze pământurile.
Ulterior includerii acestor terenuri în reţeaua Natura 2000, a fost introdusă o nouă
schemă agro-ecologică menită să sprijine fermierii care consimţeau să-și gestioneze
terenurile astfelîncât să protejeze fauna și flora sălbatică la fel ca în trecut.
Schema s-a dovedit a fi foarte populară, peste500 de fermieri
alăturându-i-se deja.
Vite păscând pe pajiști de coastă, Estonia
Oferirea de sprijin pentru pășunile alpine în
 Slovacia
Situată în inima munţilor Carpaţi, regiunea Mala Fatra din Slovacia își
datorează o mare parte din biodiversitate modului în care au fost gestionate până în prezent pajiștile
și pășunile alpine.
Pășunatul oilor a fost introdus încă din secolul al XV-lea și a constituit o parte integrantă a
modului de viaţă pastoral de atunci și până în prezent.
Agricultura modernă nu și-a croit încă drum în această zonă muntoasă izolată,
iar majoritatea fermelor sunt administrate în continuare ca niște mici afaceri de familie.
Recunoscând valoarea socială, culturală și naturală a acestor pășuni și pajiști alpine care
fac parte acum din reţeaua Natura 2000, a fost introdusă o nouă schemă agro-ecologică menită să
ofere sprijin suplimentar fermierilor locali pentru ca aceștia să poată continua
să-și gestioneze terenurile astfel încât să menţină biodiversitatea și să sprijine economia locală.
Oi păscând, Slovacia
 Scoica de perle de apă dulce
Scoica de perle de apă dulce este una dintre nevertebratele cu cea mai mare durată de
viaţă. Unele exemplare pot atinge o sută de ani.
La un moment dat, acestea erau recoltate în număr foarte mare pentru
perlele lor preţioase, dar în prezent principalele ameninţări la adresa lor provin din pierderea
și degradarea habitatului lor și a poluării apei.
În timp ce populaţia de astfel de scoici este încă relativ sănătoasă în unele părţi ale
Europei de Nord și de Vest, populaţia din Europa Centrală a scăzut cu până la 95 %.
Un astfel de proiect este localizat în zona de frontieră dintre Bavaria, Saxonia (în
Germania) și Republica Cehă. Râurile din această zonă găzduiesc unele dintre
cele mai importante populaţii de scoici de perle rămase în Europa Centrală, dar chiar și aici
habitatele acestora sunt grav degradate.
Proiectul LIFE a derulat o serie de acţiuni destinate refacerii acestor râuri.
Se pare că eforturile acestora au dat roade: zece ani mai târziu mai multe scoici tinere de perle au fost
găsite în râurile respective.
Este pentru prima dată în 30 de ani când populaţia a crescut.
 Capra neagră de Abruzzo
Capra neagră de Abruzzo putea fi văzută odinioară în libertate pe culmile înalte din
regiunea munţilor Apenini, în centrul Italiei.
Cu toate acestea, vânatul excesiv și pierderea habitatelor au adus această
populaţie endemică în pragul dispariţiei.
La limita inferioară, se mai găseau în sălbăticie numai 20 de indivizi.
Prin urmare, autorităţile responsabile cu conservarea au decis să protejeze atât
habitatele existente, cât și cele potenţiale din regiunea Abruzzi în temeiul reţelei Natura 2000 și,
cu ajutorul finanţării prin programul LIFE al UE, au demarat un program amplu de
refacere a speciei.
Acesta a fost însoţit de o campanie de informare de anvergură, precum și de
controale mai stricte privind vânătoarea și turismul.
De la începutul programului, populaţia a crescut la peste 1 000 de indivizi – cel mai
mare număr de exemplare înregistrat într-un secol.
 Vipera de fâneaţă din Ungaria
Vipera de fâneaţă din Ungaria este una dintre reptilele cele mai ameninţate din
Europa.
Studiile indică faptul că populaţia sa globală totală – care se ridică la numai 500 de
indivizi – este în prezent limitată la numai trei situri izolate din Ungaria și România.
Toate acestea sunt în prezent protejate în cadrul reţelei Natura 2000.
Pentru a ajuta această specie să-și extindă aria de răspândire, au fost lansate, în
Ungaria și România, proiecte de conservare majore cu ajutorul fondurilor LIFE ale UE.
După refacerea habitatelor naturale ale speciei, exemplare crescute în captivitate au
fost reintroduse în aceste zone pentru a consolida populaţia sălbatică.
După o scurtă perioada de timp de la reintroducerea acestor exemplare,
populaţia totală a început să crească constant, ceea ce este de bun augur pentru viitorul pe
termen lung al speciei.
 Acvila imperială iberică
Acvila imperială iberică a fost una dintre cele mai ameninţate specii de păsări în UE,
dar, datorită unei combinaţii între protecţia juridică strictă în temeiul Directivei „Habitate” și
desemnarea siturilor esenţiale pentru reproducerea acesteia în cadrul Natura 2000, la care se
adaugă sprijinul strategic prin intermediul fondurilor LIFE ale UE, populaţia acestei specii a
crescut de șase ori în ultimii 15 ani.
În 1995, mai erau doar 50 de perechi pentru reproducere, comparativ cu
300 de perechi existente astăzi în Peninsula Iberică.
 Salvarea fluturelui auriu în
Danemarca
Fluturele auriu era frecvent întâlnit în trecut în Danemarca, dar în prezent acesta mai
poate fi văzut doar în câteva zone de pe teritoriul ţării.
Prin protejarea celor șase situri reţinute în cadrul reţelei Natura 2000, au fost puse
în aplicare măsuri urgente de conservare cu ajutorul fondurilor LIFE, pentru a stopa
dispariţia totală a acestei specii.
Deși este încă devreme, studiile arată că activităţile de refacere a habitatelor încep să
dea rezultate: populaţia totală a fost stabilizată, iar numărul de larve s-a dublat de la demararea
proiectului.
Au fost identificate, de asemenea, patru noi subpopulaţii.
Cu toate acestea, viitorul speciei nu este încă asigurat, fiind necesare acţiuni
suplimentare de conservare pentru a permite acestei specii să-și extindă aria de răspândire și
pentru a o face mai puţin vulnerabilă la evenimente imprevizibile precum
secete sau inundaţii.
 Protejarea dunelor de nisip aparţinând Istmului
Curonian în Lituania
Istmul Curonian se conturează ca o fâșie îngustă și lungă de teren care se întinde pe
mai mult de 50 de km de-a lungul coastei sudice a Lituaniei, separând uscatul de mare.
Această fâșie găzduiește unele dintre cele mai mari și mai complexe dune dinamice
din Europa.
Cu toate acestea, ca multe alte dune de pe teritoriul Europei, aceste habitate
uniceau fost deteriorate de activităţi umane precum împăduririle, construcţiile de
drumuri și turismul.
Cea mai mare parte a istmului și laguna de coastă care îl înconjoară sunt, în prezent,
incluse în reţeaua Natura 2000, fiind iniţiate deja lucrări de readucere la starea iniţială a unor
părţi ale habitatelor de dună deteriorate.
Se iau, de asemenea, măsuri pentru a reduce impactul turismului, prin
direcţionarea vizitatorilor în afara celor mai sensibile zone.
Natura 2000 sprijină turismul local în
Letonia
Cu plajele sale nisipoase curate, pădurile naturale dense, turbăriile extinse și
apele curgătoare sinuoase, Letonia are multe de oferit turistului iubitor de natură.
Este, de asemenea,un loc ideal pentru a vedea sute de plante, păsări, mamifere
sau alte specii care în alte părţi ale UE sunt în prezent extrem de rare, dacă nu chiar dispărute.
Asociaţia letonă pentru turism rural a dorit să valorifi ce acest bun natural preţios
oferind vizite și excursii personalizate și neinvazive pentru natură în câteva dintre
cele mai atractive situri Natura 2000 din ţară.
Toate rutele sunt verificate în prealabil de personalul asociaţiei, cu recomandări din
partea specialiștilor în ecologie locali, pentru a verifica dacă acestea oferăcele mai
frumoase experienţe posibile pentru vizitatori, dar și dacă sunt durabile din punctul
de vedere al conservării naturii.
Excursiile încurajează, de asemenea, turiștii să rămână în unităţi de cazare
rurale în apropierea siturilor, contribuind astfel și mai mult la economia locală.
Deoarece mulţi dintre furnizorii de turism rural sunt și fermieri și silvicultori pe
terenurile din cadrul reţelei Natura 2000, posibilitatea oferită acestora de a utiliza Natura
2000 pentru a atrage vizitatori și pentru a-și diversifica veniturile contribuie, de
asemenea, la câștigarea sprijinului, înţelegerii și acceptului lor cu privire la această importantă
iniţiativă.
Papucul-doamnei
 Lacul Prespa în Grecia
Situat într-o regiune izolată din Balcani, lacul Prespa este denumireasub
care sunt cunoscute cele două lacuricu apă dulce deţinute în comun de
Grecia, Albania și Macedonia de Nord.
Aceste lacuri cu apă cristalină înconjurate de munţi înalţi sunt extrem de bogate în
faună și floră sălbatică, găzduind numeroase specii rare și endemice, cum ar fi pelicanul
dalmaţian, care formează aici cea mai mare colonie de reproducere din lume.
Deși accesul la aceste lacuri este încă destul de dificil, ele devin rapid un magnet
pentru iubitorii de natură datorită reputaţiei lor internaţionale de zonă bogată în biodiversitate.
Cu toateacestea, în zonă nu există hoteluri mari; în schimb, turismul s-a
dezvoltat în jurul unor mici afaceri de familie și societăţi rurale care sprijină economia rurală.
Aceste întreprinderi și-au lansat, de asemenea, propria marcă –
Prespa-ParkProducts – pentru a-și vinde produsele nu doar vizitatorilor, ci și în restul lumii.
Pelican creţ, Lacul Prespa, Grecia
Parcul eolian Beinn an Tuirc din Scoţia
Descoperirea unei perechi de acvile de munte în zona viitorului parc eolian în Scoţia
nu a împiedicat construirea acestuia, ci a încurajat în schimb o abordare judicioasă în vederea
reducerii la minimum a impactului construcţiei respective.
Datorită rezultatelor detaliate ale evaluării impactului asupra mediului, a fost
găsită o soluţie de adaptare la nevoile acvilelor, fără a reduce viabilitatea parcului eolian.
Siturile de amplasare a turbinelor au fost adaptate pentru a le deplasa de pe teritoriul
principal al acvilelor și s-a creat un habitat alternativ pentru acestea, departe de turbine.
Acest lucru a presupus defrișarea a 5 km² de plantaţii de conifere alogene.
Mai mult, habitatele nou create le-au oferit acvilelor noi medii de hrană.
În 2018, doi pui de acvile de munte au eclozat în această zonă.
 Cursul nr.6, sem.2
PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR TURISTICE

CONSECINŢELE UTILIZĂRII TURISTICE A ARIILOR PROTEJATE

Ariile protejate au ca obiectiv principal protecţia naturii, fiind totodată deschise și

activităţilor turistice organizate.
Frecventarea turistică a ariilor protejate constituie în majoritatea cazurilor, o
sursă potenţială de dificultăţi;
Presiunea turistică este însă mai intensă atunci când turismul este prost gestionat,
datorită lipsei de monitorizare atentă a activităţilor turistice.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul şi
în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:
1) circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a
ambarcaţiunilor);
2) infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de
cazare);
3) prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări);
4) alte perturbări.
 1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în peisaj;
Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul ariilor protejate şi care
ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi traficului
rutier aferent.
În Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de şosele, unele dintre
acestea fiind foarte intens circulate; Spre
exemplu, aproape toate parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi parcurse
cu automobilul sau autobuzul.
Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului de
linişte specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea generată de
gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.
Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:
- Facilitarea accesului acelor vizitatori needucați (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea
maşinilor în locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în perimetrele protejate).
- Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii; sarea
împrăştiată pe carosabil
contaminează solul ecosistemelor naturale;
- Accidentele rutiere care pot conduce la poluarea solurilor şi a apelor cu substanţe toxice; în acest
sens, este relevant accidentul produs pe o şosea cu trafic intens, care traversează Parcul Naţional
Plitvice din Croația, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-a răsturnat, deversând
încărcătura în apele unui lac.
- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea versanţilor, ca urmare a amenajării
căilor de comunicaţie.
În ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori conştientizează acest fapt şi
acţionează în consecinţă;
În Parcul Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei,
autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală;
O alternativă la circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate o reprezintă
înlocuirea acestora cu piste şi poteci.
Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste şi poteci corespunde într-o
măsură mult mai mare dezideratelor ariilor protejate;
Aceasta favorizează plimbările la pas, echitaţia, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul
etc., escaladările, excursiile ştiinţifice, motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naţionale,
preponderenţa acestora trebuie încurajată.
Parcurile europene sunt în general bine echipate din acest punct de vedere,
pistele şi potecile fiind primele elemente de infrastructură turistică ce însoţesc amenajarea
refugiilor.
Dacă aceste piste, poteci şi trasee reprezintă mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului
parcurilor naţionale, nu este mai puţin adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări şi
degradări care, în anumite locuri pot pune probleme;
Trasarea acestora necesită măsuri speciale în raport cu eroziunea pe care o
antrenează utilizarea lor de către vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate.
 Studiile ştiinţifice americane efectuate în parcurile naţionale din Munţii Stâncoşi au
concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este bine trasată şi întreţinută, impactul
utilizării turistice este minor;
Pe de altă parte, dacă poteca a fost creată spontan, de trecerea repetată a grupurilor de
turişti prin locuri alese de aceştia în scopul diminuării efortului, impactul asupra peisajului poate fi
major.
Legat de relaţia poteci – eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967)
conchide: „drumul cel mai scurt este adesea o sursă de eroziune”.
Efectele frecventării turistice a ariilor protejate prin intermediul potecilor se manifestă şi la
nivelul învelişului biotic.
Studiile efectuate în Parcul Naţional Grand Paradiso au arătat faptul că, datorită
echipamentului greu, înaintarea alpiniştilor pe poteci este lentă, astfel încât comportamentul
muflonilor nu este perturbat; dintre animale, păsările sunt cele mai vulnerabile la prezenţa omului în
peisaj;
Spre exemplu, cocoşul de munte îşi abandonează cuibul atunci când este deranjat; alte
animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile şi se adaptează bine prezenţei umane, ceea
ce, în anumite parcuri (parcul Engadine), le transformă în veritabile atracţii turistice.
În fapt, în timp ce natura substratului vegetal, panta, factorii climatici şi traseul ales
condiţionează calitatea unei poteci, la rândul ei, utilizarea turistică depinde de mai mulţi factori: -
frecvenţa,
- numărul turiştilor,
- perioada în care se efectueazăactivităţile turistice,
- tipologia turiştilor şi a echipamentelor folosite,
- mijloacele de deplasare utilizate (schi, cal, bicicletă),
- comportamentul vizitatorilor etc.
Studiile asupra raporturilor existente între evoluţia numărului de vizitatori ai unui spaţiu
dat şi numărul de poteci, demonstrează creşterea corelativă a acestora cu intensitatea frecventării
turistice.
Aceste studii ar trebui să constituie puncte de plecare obligatorii pentru o amenajare
coerentă, în spiritul respectului pentru natură şi, în special, pentru teritoriile protejate care pot fi
puse în valoare cu ajutorul unor tehnici şi materiale simple, de exemplu, ansambluri de pietre,
care protejează solurile şi stabilizează versanţii (într-adevăr costisitoare sub aspectul bugetului de
timp alocat amenajărilor).
O astfel de amenajare se întâlneşte de exemplu în Parcul Naţional Munţii Tatra, unde
accesul către Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se realizează pe un traseu pavat cu blocuri de
piatră sau dale groase, bine asamblate, astfel încât înaintarea este facilă, chiar şi pentru turiştii
fără
încălţăminte corespunzătoare;
Eroziunea este minimă, iar din punct de vedere estetic, traseul se încadrează foarte bine în
peisaj.
Trebuie precizat faptul că, amenajarea de trasee confortabile, adică pe pante ce nu
depăşesc 8 grade, pavate corespunzător, canalizează fluxul turistic şi distrage interesul vizitatorilor
pentru abaterea către siturile aflate sub protecţie.
 În perioada hibernală, pistele şi potecile pot fi utilizate ca pârtii pentru schi fond sau pentru
sănii; acest din urmă mod de deplasare este specific mai ales ţărilor scandinave.
Impactul schiului sau al săniilor asupra solurilor este nul, iar asupra vegetaţiei este minim
datorită amortizării oferită de stratul de zăpadă.
Se poate vorbi deci, despre o activitate sportivă şi recreativă corespunzătoare pentru
majoritatea parcurilor înzăpezite.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre practicarea schiului pe pârtii special
amenajate.
Impactul practicării schiului pe piste special amenajate în parcurile naţionale
Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune:
- crearea unei infrastructuri aferente care afectează solul, vegetaţia forestieră şi lumea animală;
- pe culmile montane înalte, trebuie efectuate lucrări de remodelare a suprafeţei topografice şi
deschideri în cadrul pădurilor, cu lărgimi de 50 – 80 metri;
- amenajarea pistelor este însoţită de lucrări destinate asigurării măsurilor de securitate: taluzuri,
refugii, panouri de protecţie împotriva avalanşelor etc.;
- atunci când stratul de zăpadă este subţire, talpa schiurilor distruge vegetaţia subiacentă;
- acelaşi impact negativ îl exercită acţiunea şenilelor buldozerelor care nivelează traseul pârtiilor.
Impactul utilizării ambarcaţiunilor
Un mare număr de parcuri naţionale posedă în perimetrul lor diferite suprafeţe acvatice:
-lacuri glaciare,
-lacuri de baraj natural sau artificial,
-lagune,
-limanuri fluviatile,
-platforme litorale,
-râuri,
-fluvii sau chiar
-torenţi care pot permite accesul ambarcaţiunilor.
Mijloacele de transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:
- bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;
- plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naţionale Pieniny (Polonia) şi Durmitor
(Muntenegru);
- canoele şi caiac-canoele, ca mijloace de transport preferenţiale pe râuri şi fluvii;
Ambarcaţiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii,
iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiţia ca densitatea acestora să nu
depăşească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât şi pentru confortul
turiştilor, situaţie care poate apărea vara, la sfârşit de săptămână.
Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcaţiunilor
cu motor; acesta se materializează prin:
- zgomotul puternic pe care îl generează;
- perturbările, uneori grave, la nivelul florei şi faunei acvatice, datorate mişcărilor elicei, scurgerilor
de benzină şi uleiuri de motor;
- eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a ambarcaţiunilor, aşa
cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul
Naţional Circeo (Italia).
În parcurile naţionale europene, deşi transporturile intensive provoacă perturbări şi
degradări asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de
transport, în special a autoturismelor şi chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest
aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spaţiul parcurilor are implicaţii sociale.
În acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:
- mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu
mijloacele de transport public;
- în cazuri excepţionale, utilizarea bărcilor cu motor şi infrastructura destinată practicării sporturilor
de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise.
2. Degradări datorate infrastructurii de cazare
Echipamente „grele”versus echipamente „uşoare”
Numeroase parcuri naţionale cuprind şi astfel de dotări, mai ales în situaţia localizării în
proximitatea unor teritorii locuite;
Este cazul a numeroase arii protejate nordamericane sau din Africa de Est unde, printre
altele, se consideră că suprimarea posibilităţii de cazare în cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de
spectacolul magnific pe care îl oferă natura;
 Mai mult, dată fiind suprafaţa întinsă pe care o ocupă acestea, există părerea că, fără a
periclita echilibrul peisajului, pot fi prevăzute mici enclave, perfect amenajate şi organizate,
destinate primirii turiştilor.
Acest tip de organizare a spaţiilor de cazare este puţin justificat în cazul parcurilor naţionale
din Europa, ale căror dimensiuni sunt mult mai reduse (în medie, 39 000 ha, faţă de 360 000 ha în
Africa şi 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor există spaţii locuite în cea mai mare
parte a anului.
Deşi este preferabil, nu întotdeauna este posibil ca întreaga infrastructură destinată
cazării angajaţilor, a cercetătorilor, construcţiile în scopuri tehnice sau de agrement să fie
amplasate în afara limitelor parcului;
În acest sens, poate fi citat cazul Parcului Naţional Tanap din Slovacia care, chiar înainte
de înfiinţarea sa, poseda mici staţiuni termale şi echipamente destinate sporturilor de iarnă.
În aceste condiţii, este necesară o monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o
preocupare permanentă pentru ca ele să permită administratorilor ariei protejate să ofere un
exemplu în materie de respect pentru mediu şi pentru calitatea arhitecturală tradiţională, pentru
sintagma „a realiza fără a degrada”.
În prezent, ţările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel încât impactul
amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele
financiare alocate, de voinţa gestionarilor ariei protejate şi nu în ultimul rând, de bunăvoinţa
politică.
Structurile de cazare de talie mare şi foarte mare, cu destinaţii turistice, reprezintă sursa
unor numeroase perturbări;
 Ele antrenează un flux turistic intens, adesea distructiv şi, prin urmare, prezenţa lor în
perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.
Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului
sezonier:
- camping-uri,
- caravane şi - refugii.
Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc, datorită faptului că permite
un contact strâns cu natura, în condiţiile în care nu depăşeşte anumite limite, fiind perfect
controlat.
Terenurile de campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-uri,
mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine.
În condiţiile în care densitatea de primire nu este prea ridicată, iar monitorizarea este atent
efectuată, acest tip de cazare se poate integra perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu
atât mai mult cu cât, este funcţional doar câteva luni pe an.
Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă aşa numitul ”camping sălbatic” sau
itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate şi camparea în locuri liber alese.
În Europa, unde parcurile naţionale au suprafeţe prea mici, iar potenţialii practicanţi ai
camping-ului sălbatic sunt prea numeroşi, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel
de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave:
-incendii,
-acumulări de deşeuri,
-poluarea cursurilor de apă etc.
 Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o noapte pe culmile
înalte ale munţilor, deşi adesea, protagoniştii săi se află la originea unor degradări, ca:
- recoltarea de lemn pentru foc,
- dislocarea de roci pentru amenajarea de adăposturi,
- abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre,
- deschiderea de spaţiiîn interiorul tufărişurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.
Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat şi integrat mediului natural. Printre
altele, ele oferă garanţia securităţii utilizatorilor:
-adăpost în caz de vreme rea,
-posibilitatea radiocomunicaţiei cu regiunile locuite,
-prezenţa altor expediţionari,
-rezerve de hrană, atunci când sunt supravegheate.
În cazul în care sunt accesibile de pe şosele, ele pun problema suprafrecventării, însă
prezintă şi anumite avantaje: materialele necesare sunt uşor de transportat, evacuarea deşeurilor
este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi tratate etc.
Una dintre problemele importante cu care se confruntă refugiile, cu precădere cele
nesupravegheate, o constituie insuficienţa dotărilor sanitare.
3. Degradări datorate prelevărilor Teoretic, activităţi ca:
-vânătoarea,
-pescuitul şi
-colecţionările de orice fel sunt interzise în perimetrul parcurilor naţionale.
În realitate, teritoriile parcurilor care concentrează specii faunistice şi floristice inedite
constituie locuri privilegiate sub aspectul tentaţiilor.
Mai mult, limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăşi perimetrul
acestora, astfel încât este greu de probat faptul că vânătorii au acţionat pe teritoriul protejat.
Studiile efectuate în acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele
mai sus menţionate se petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură, funcţie de
capacitatea de monitorizare, de pază şi control a structurilor administrative din fiecare parc în
parte.
a. Vânătoarea este actualmente interzisă în majoritatea parcurilor naţionale, cu atât mai
mult cu cât, în timp istoric, ea a fost responsabilă de dispariţia a numeroase specii faunistice;
În ţările Europei de Est, datorită faptului că deţinerea de arme de vânătoare este strict
reglementată, numărul de vânători naţionali este destul de redus;
În aceste ţări, în principiu, vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naţionale.
Europa de Vest oferă numeroase exemple de extincţii datorate practicării pe scară largă a
vânătorii.
În ţările Europei de Vest, vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre puţinele
activităţi de agrement pentru populaţiile rurale izolate, îndeosebi din spaţiul montan, cu o
deosebită încărcătură simbolică şi socială.
 Chiar în ariile protejate au existat situaţii de compromis, efectele fiind uneori regretabile.
Astfel, administraţia anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze vânătoarea lupului de
către laponi, în scopul protejării turmelor de reni; în timp, această măsură a condus la dispariţia
speciei din regiune.
Parcul Naţional Cevennes face în mod oficial excepţie de la interzicerea vânătorii, datorită
prezenţei în regiune a mai mult de o jumătate de milion de locuitori permanenţi şi bineînţeles
presiunii intense a vânătorilor din regiunile învecinate.
În numeroase cazuri, cei însărcinaţi cu stabilirea limitelor ariilor protejate au ţinut seama de
necesitatea protejării teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali.
Din acest motiv, areale care deţineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de
limitele perimetrelor protejate, uneori într-o manieră scandaloasă; este cazul Parcului Naţional
Grand Paradiso unde, văile Val de Rhemes şi Valsavarenche, iniţial incluse parcului, ulterior s-au
regăsit în afara acestuia.
Ori, cele două văi care pătrund profund în perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare
pe căile de migraţie ale caprelor negre şi bouquetin, constituiau de fapt în afara parcului veritabile
poteci, de pe urma cărora profitau deopotrivă vânătorii şi braconierii.
A trebuit să treacă mult timp până când cele două văi să fie reintegrate în
perimetrul protejat, iar vânătoarea în spaţiul lor să fie interzisă.
Această situaţie explică faptul că, numeroase comune nu au inclusă în cadrul ariilor
protejate decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru vânători,
întrucât la periferia spaţiilor protejate, ei profită de abundenţa animalelor care vin din interiorul
parcurilor.
 Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se comportă ca adevărate „rezervoare de
vânat” , din care provin numeroase animale care repopulează arealele periferice; de exemplu, la
periferia Parcului Naţional Grisons (Elveţia), vânătoarea se desfăşoară în condiţii excepţionale în
anii în care, vremea deosebit de aspră de pe înălţimile munţilor obligă caprele negre să migreze
către arealele periferice cu condiţii de adăpost, în perioada în care vînatul este permis în acest
canton.
Interdicţia de a vâna a avut pretutindeni drept consecinţă creşterea (uneori excesivă) a
efectivelor de animale care anterior erau decimate.
Numărul ridicat al indivizilor poate afecta uneori integritatea vegetaţiei naturale sau poate
conduce la înmulţirea populaţiilor parazitare şi declanşarea unor epidemii în rândul animalelor (de
exemplu, epidemia de kerato-conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois din
Parcul Naţional de la Vanoise).
b) Pescuitul
În parcurile naţionale europene, ca şi vânătoarea, pescuitul este în general interzis sau cel
puţin riguros reglementat;
Măsurile referitoare la acest gen de activitate au fost însă mai bine acceptate decât cele
care vizează vânătoarea, din următoarele considerente:
- pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune aşa cum s-a întâmplat în cazul vânătorilor;
- suprafeţele de pescuit sunt relativ numeroase şi mult mai extinse în afara parcurilor naţionale,
comparativ cu terenurile de vânătoare;
- biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate comparativ cu cele terestre;
- pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra ecosistemelor
acvatice.
Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de agrement mai agresivă poate
pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici şi materiale sofisticate:
-harpoane,
-butelii pentru scufundări etc.;
El nu necesită obţinerea unui permis şi se desfăşoară în spaţiile destinate turismului de masă.
Conflictele între gestionarii parcurilor şi pescarii profesionişti sunt inevitabile.
Cei dintâi folosesc argumente ce susţin protecţia şi gestionarea patrimoniului natural
pentru binele public şi al colectivităţilor locale;
Ceilalţi invocă legitimitatea lor ca cetăţeni ce trăiesc în ţara respectivă de generaţii, cu mult
înaintea instituirii parcului naţional.
Pentru aplanarea posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor reprezentanţi
ai pescarilor în cadrul Consiliului de administraţie.
c) culesul, alături de vânat şi pescuit, face parte din categoria prelevărilor care au existat
dintotdeauna în istoria omenirii, asigurând resursele necesare subzistenţei şi dezvoltării societăţii.
Această activitate, fundamentală la început, ocupă în prezent o poziţie periferică în
majoritatea ţărilor europene.
Această situaţie, coroborată cu reglementările stricte, ce merg uneori până la interzicerea
acestei activităţi în parcurile naţionale europene, s-ar părea că nu ridică nici un fel de probleme.
 Activităţile legate de cules au deţinut de-a lungul timpului un rol economic deloc neglijabil
pentru populaţiile locale şi, pe de altă parte, ele exprimă legătura puternică dintre om şi spaţiul
său vital.
În afara populaţiilor locale există şi alte categorii de vizitatori care intervin, într-o manieră
privilegiată, în peisajul parcurilor:
- cercetătorii, în scopuri ştiinţifice, - colecţionarii,
- culegătorii de plante medicinale,
- turiştii neorganizaţi şi neinformaţi şi, în ultimă instanţă, - vandalii.
Dintr-o perspectivă globală, se poate afirma că importanţa culesului este direct
proporţională cu intensitatea frecventării turistice; chiar şi cea efectuată de către populaţia locală
este în relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu turismul, acesta impulsionând-o sensibil, prin
cererea de produse naturale specifice: afine, fructe de pădure, ciuperci etc.
În ceea ce priveşte culesul sau prelevările realizate de către oamenii de ştiinţă, se poate
spune că acestea sunt independente de activităţile turistice; în anumite situaţii însă, ecologii şi
biologii, antrenaţi de pasiunea lor şi la adăpostul cercetărilor fundamentale, prin prelevarea de
eşantioane destinate continuării cercetărilor in situ cu cele în condiţii de laborator, pot prejudicia
natura ca şi grupurile de turişti neinstruiţi.
Pentru evitarea unor astfel de situaţii, în ultimul timp, prelevarea de probe biologice din
natură este înlocuită de utilizarea mijloacelor tehnice din ce în ce mai performante, care pot
surprinde imaginea detaliată a eşantioanelor care fac obiectul diferitelor studii; de asemenea, se
 recomandă amplificarea cercetărilor efectuate in situ, în cadrul laboratoarelor naturale pe care le
reprezintă perimetrele protejate.
d) Alte perturbări ale mediilor naturale vizează în mod special fauna.
Alături de vânat, pescuit, perturbări datorate transporturilor, trebuie
menţionate activităţile legate de observarea animalelor în general şi pe cea a păsărilor
(birdwatching), în particular.
Intensitatea perturbărilor la nivelul lumii animale depinde de tipul de echipamente utilizate
(tururi de observaţie, cabane etc.), de numărul şi de cunoştinţele vizitatorilor, precum şi de
reacţiile animalelor observate; unele dintre acestea suportă bine prezenţa umană, însă altele, nu.
Observarea de la mică distanţă este foarte nocivă îndeosebi în perioada clocitului:
- ouăle abandonate de către părinţi se răcesc sau pot cădea pradă consumatorilor;
- puii, rămaşi singuri timp îndelungat, pot fi îndrumaţi să părăsească cuibul sau pot cădea victime
prădătorilor.
Hrănirea animalelor de către turişti este de asemenea nerecomandată,datorită
efectelor negative pe care le poate induce.
Întrucât anumite cervide au locuri fixe pentru hrană, deşeurile menajere, ambalajele
diverse abandonate în vecinătatea acestora de către turişti, pot răni şi afecta sănătatea
animalelor.
Nitrificarea solurilor reprezintă un alt tip de risc la care sunt expuse organismele vegetale,
dar şi cele animale din ecosistemele afectate de prezenţa contingentelor mari de turişti.
 Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea exuberantă a
speciilor ruderale (buruieni) în detrimental celorlalte specii;
De asemenea, speciile animale și nantrope (legate de prezenţa omului) se instalează rapid
în locurile cu frecventare curentă:
-şoareci,
-şobolani,
-specii de corbi etc.
În concluzie, dată fiind frecvenţa abaterilor de conduită ale vizitatorilor care uită că se află
în cadrul unor perimetre protejate sau nu cunosc interdicţiile pe care acestea le impun, rolul
gardienilor este acela de a le aminti şi a le motiva aceste interdicţii.
În ariile protejate, gardienii trebuie să fie în măsură să asigure atât paza, cât şi informarea
şi educarea turiştilor.
Cursul nr. 7, sem.2

PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR TURISTICE

ACTIVITĂŢI ECONOMICE CU IMPACT ASUPRA PEISAJULUI ARIILOR PROTEJATE
 Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în
raport cu modul de utilizare a terenurilor, astfel încât, gama activităţilor economice cu impact
negativ asupra acestora este foarte vastă.
Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra interrelaţiilor dintre
componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
1. agricultura;
2. silvicultura,
3. transporturile;
4. industria.
1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei
influenţe puternice asupra activităţilor rurale.
Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria V de peisaje protejate
(parcuri naturale) şi este importantă în multe rezervaţii naturale din categoria IV.
Ca activitate principală pe terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o
influenţă profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile.
Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile protejate trebuie
înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a terenului şi nu separat.
Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru conservare, în sensul că flora,
fauna şi peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţională.
Abandonarea acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii şi
peisajului, dar totodată nu toate formele tradiţionale de agricultura sunt inofensive ecologic.
 Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi
peisaje.
Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special
prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride.
Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele şi animalele
sălbatice.
Folosirea intensiva a fertilizatorilor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la poluarea şi uneori la
distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.
În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creşterea productivităţii, deseori neţinând seama
de cost; surplusurile de hrana însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri
de reducere a productivităţii, prin tăierea subvenţiilor, încurajarea „respingerilor” sau în alte
moduri.
Apelurile din partea Acordului General privind Tarifele si Comerţul (GATT) pentru Europa au
crescut presiunile de a reduce subvenţiile în producţie.
Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică atât pentru
reducerea intensităţii producţiei cât şi pentru scoaterea terenurilor din agricultură, pentru
crearea, restaurarea şi administrarea habitatelor naturale la o scara mai mare.
În ciudaunui oarecare progres, protecţia mediului nu este încă în atenţia reformelor
Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene.
Multe habitate valoroase, sunt încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care
este necesară comunităţilor umane şi dăunătoare naturii şi peisajului.
Noile guverne democrate din Europa de Est si Centrala au ocazia de
a integra conservarea în politicile pentru agricultură şi folosire a terenurilor.
 Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari beneficii conservării
ariilor protejate şi societăţii, în general.
2. Silvicultura

În întreaga Europă, doar fragmente izolate din adevăratele păduri naturale

supravieţuiesc, majoritatea fiind localizate în Europa de Nord şi Europa de Sud-Est.
Aproape toate pădurile au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau
chiar mii de ani.
Asemenea alterări pot reduce sau creşte biodiversitatea, dar întotdeauna schimbă
structura pădurii.
Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în marea majoritate
prin arii protejate.
Oricum, în general conservarea pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea
faptului că administrarea tuturor pădurilor este durabilă şi mai puţin la conservarea
pădurilor originale.
Pădurile naturale si seminaturale continuă să fie transformate în forme mai intensive
de păduri (cu arbori mai tineri, mai puţine specii, mai puţină biomasă şi o fragmentare mai
mare a pădurii).
Ca activitate agricolă, păşunatul poate devasta pădurile; de asemenea,
poluarea aerului nu
respectă nici o graniţă; chiar şi ca fenomen declanşat în mod natural, focul poate deveni
devastator în pădurile modificate, în special dacă este urmat de păşunat intensiv.
 Politicile naţionale pentru o silvicultură durabilă cer:
- stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
- pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, tehnici de recoltare şi infrastructură;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia mediului;
- politici economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a fi siguri că societatea primeşte întregul beneficiu (cherestea,
locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
- politici ecologice care protejează diversitatea biologică şi baza de resurse pentru toţi cei care
folosesc pădurile;
- standarde pentru compoziţia speciilor care favorizează arborii nativi;
-monitorizarea efectivă a tuturor celor de mai sus.
În ariile protejate din categoriile I-
III, nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică.
Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă aceasta
slujeşte obiectivelor de conservare.
Pădurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să
se mărească valoarea lor de conservare.
 3. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate:
-prin poluarea aerului,
- congestie,
-zgomot şi intruziune vizuala şi -prin însăşi construirea drumurilor.
Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este
împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o reţea şi mai densă de căi de comunicaţii.
Drumurile noi şi „îmbunătăţite” ameninţă numeroase arii protejate; câteva proiecte vizează
drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale.
De asemenea,canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede
riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase.
Şi transportul pe mare, al unor mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele
costiere.
4. Industria
Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
-industria manufacturieră;
-industria extractivă;
-industria meştesugărească la scară mică.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului
tehnologic:
- extragerea combustibililor,
- transportul combustibililor,
- procesul de generare a curentului electric şi
- transmiterea curentului electric către consumatori.
Mai mult decât atât, poluarea cu petrol din mare ameninţă multe habitate costiere şi
marine;
Centralele hidroelectrice, barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a
parcurilor naţionale, iar liniile electrice desfigurează multe peisaje protejate.
Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii
ecologice generale, poate crea în acelaşi timp probleme unor arii protejate.
Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de rezervoare, deseori în
parcuri naţionale sau naturale.
Energia mareelor poate afecta estuarele biologic productive.
Deşi nepoluantă, energia eoliană poate afecta estetica peisajelor costiere sau
muntoase.
Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor protejate din
apropiere, în principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale.
 Numeroase arii protejate se suprapun unor areale potenţiale de aprovizionare
cu roci şi chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru industria prelucrătoare.
Depozitele de nisip si pietriş sunt deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele
alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice.
Exploatarea acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista si beneficii.
Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri.
Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate.
Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a pierdut, ci să demonstreze că există
oportunităţi ca ariile protejate să fie găsite în cele mai necompromiţătoare circumstanţe, cu
condiţia să fie urmate de politici durabile.
Industria meşteşugărească la scara mică, de obicei este benefică pentru ariile protejate.
Ea are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează (din
prepararea mâncării pe plan local, din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele
locale, precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la
susţinerea populaţiei rurale;
Pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor
protejate pot contribui la menţinerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit parţial
pentru personalul parcurilor naţionale şi al familiilor lor.
Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiază deseori de formele adecvate de
turism, contribuind în acelaşi timp la susţinerea acestora.
 Cursul nr. 8, sem.2

PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR TURISTICE

ELABORAREA PLANURILOR DE
AMENAJARE ŞI EVALUĂRE A ACTIVITĂŢILOR TURISTICE DESFĂŞURATE
ÎN PERIMETRUL ŞI PROXIMITATEA ARIILOR PROTEJATE
Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie precedată de studii
detaliate (de prefezabilitate) cu caracter interdisciplinar asupra potenţialului natural, cultural
şi social-economic, de care trebuie să se ţină seama în organizarea, utilizarea publică şi
gestionarea durabilă a acesteia.
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate
Studiile de prefezabilitate se vor axa pe analiza următoarelor
categorii de componente:
a. Topografice,
b.Geologice şi geomorfologice
,
c. Edafice
d. Hidrologice şi hidrogeologice
e. Climatologice
f. Botanice şi fitogeografice
g. Zoologice şi zoogeografice
h. Ecologice
i. Sociale şi economice
j. Valorificarea turistică actuală şi în contextul amenajării ariei protejate
k. Valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru protecţie şi conservare
l. Constrângerile şi favorabilităţile cu care se confruntă arealul considerat
a. Componente topografice
- valoarea pantelor, important sub
aspectul gradului de accesibilitate;
 - prezenţa unor elemente de discontinuitate a suprafeţei topografice (rupturi de pantă, faleze etc.)
şi a spaţiilor de punere în valoare a peisajului (puncte
de belvedere, circuri glaciare);
b. Componente geologice şi geomorfologice, ca suport al exploatării biotice şi antropice
- vor fi evaluate caracteristicile litologice şi morfologice (complexelemorfolitologice, morfometria,
procesele morfodinamice etc.)
- vor fi inventariate siturile geologice şi geomorfologice importante sub aspectul cercetării ştiinţifice,
care vor necesita o protecţie riguroasă
- vor fi identificate siturile de interes turistic deosebit (aflorimente, cariere, forme carstice etc.)
- vor fi realizate materiale cartografice sugestive, menite să pună în evidenţă morfostructura şi
morfolitologia ariei protejate, procesele de modelare actuală, arealele cu risc geomorfologic ridicat etc.
c. Componente edafice, cu rol determinant sau restrictiv pentru exploatarea biotică şi antropică -
studiile asupra învelişului edafic vor urmări aspecte legate de structura şi textura solurilor, reacţia ionică,
granulometria, conţinutul în substanţe nutritive, umiditatea acestora etc.
d. Componente hidrologice şi hidrogeologice
- vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare şi curgătoarede
suprafaţă, apelor de adâncime, precum şi asupra pânzei freatice
- vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele cu risc
hidrologic ridicat
e. Componente climatologice
- vor fi prelucrate şi interpretate datele climatice uzuale referitoare la: temperatură, precipitațiivânturi,
insolaţie, evapo transpiraţie etc.
- vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale sau specifice unei anumite activităţi
(avalanşe, furtuni, secete etc.)
- vor fi delimitate arealele de disconfort climatic
f. Componente botanice şi fitogeografice
- se vor face aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor
vegetale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii vegetale
- se va evidenţia importanţa practică şi estetică a grupărilor vegetale
- va fi analizată endemicitatea floristică şi vulnerabilitatea
elementelor floristice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de
presiune antropică
- va fi întocmită o hartă generală a vegetaţiei
- vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic, precum şi cele
care adăpostesc specii periclitate datorită intervenţiei antropice
- vor fi delimitate arealele de interes turistic
g. Componente zoologice şi zoogeografice
- vor fi efectuate aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a
grupărilor animale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii animale
- va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea faunistică şi vulnerabilitatea elementelor
faunistice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune
antropică
 - vor fi specificate arealele de interes turistic şi recreativ
h. Componente ecologice
-se vor pune în evidenţă ecosistemele şi arealele fragile sub aspectul raportului: potenţial
ecologic / exploatare biotică / activitate antropică.
i. Componente sociale şi economice
- va fi analizată dinamica activităţilor umane desfăşurate în teritoriul
aferent ariei protejate (exploatări forestiere, păşunat, culturi agricole, activităţi
industriale şi de transport, amenajarea căilor de comunicaţie şi a perimetrului construit)
- va fi evaluată dimensiunea impactului activităţilor umane
asupra componentelor naturale ale peisajului
j. Valorificarea turistică actuală şi în contextul amenajării ariei protejate
- va fi analizată dinamica utilizării turistice a teritoriului actual al
ariei protejate şi impactul acesteia în peisaj
- vor fi delimitate spaţiile conflictuale din punct de vedere al utilizării turistice
- vor fi estimate utilizările posibile în perspectiva amenajării ariei protejate
k. Valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru
protecţie şi conservare
- va fi abordată din punct de vedere senzorial: peisaj real versus peisaj subiectiv, imagistica
peisajului analizat, descrierea peisajului privit sub aspectul formelor şi liniilor, al mişcării,
cromaticii, parfumurilor, zgomotelor etc., accesibilităţii siturilor şi a punctelor de belvedere
 - va fi subliniată valoarea patrimonială a peisajului, fie numai din punct de vedere natural, istoric,
turistic, economic, fie privit ca o combinaţie variabilă între aceste componente
l. Constrângerile şi favorabilităţile cu care se confruntă arealul considerat
- vor fi evidenţiate arealele de conflict trecute, prezente şi prognozate pentru
viitor
- vor fi cartate arealele echipotenţiale din punct de vedere al favorabilităţilor
şi restrictivităţilor pentru desfăşurarea activităţilor recreative.
2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea parcurilor
naţionale

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei

ansambluri de date:
1.cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale,
2.cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează;
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber.
1. Ansambluri de date referitoare la contextulgeneral în care fiinţează
parcurile naţionale, respectiv date sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale
şi naţionale, care prezintă o diversitate considerabilă atât de la o ţară la alta, cât şi de la un parc la
altul.
Ele constituie cadrul general în care se înscrie politica de gestionare globală a fiecărui
parc şi raporturile acestuia cu activităţile turistice şi de agrement în aer liber.
 Din acest punct de vedere, ponderea suprafeţei protejate din suprafaţa totală a unei
ţări şi raportul suprafaţa parcurilor naţionale/locuitor constituie indicatori foarte relevanţi pentru
o evaluare primară a politicilor naţionale orientate în direcţia acestui tip de gestionare a spaţiilor
naturale.
2. Ansambluri de date referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează
Crearea acestei baze de date presupune participarea deopotrivă a specialiştilor
din domeniul ştiinţelor naturii, turismului şi activităţilor recreative.
3. Ansambluri de date referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază
varietatea formelor de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări;
Parcurilor intens frecventate, relativ puţine la număr, li se opun cele aproape lipsite de
vizitatori, de asemenea puţin numeroase;
Marea majoritate se caracterizează printr-un flux turistic de valoare medie;
În cadrul parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două categorii: cele în care
activităţile turistice şi recreative se desfăşoară în conformitate cu principiile gestionării perimetrelor
protejate şi cele care se află în dezacord parţial sau total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poatefi abordată din
mai multe perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia
ştiinţifică a cercetătorului;
Astfel, pot fi identificate:
a) o metodologie axatăpe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative;
 Această alegere corespunde în mod deosebit cercetărilor din
domeniul ştiinţelor naturii sau cercetărilor ca caracter pluridisciplinar.
b) o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor turistice
existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuia, importantă în
special pentru structurile administrative responsabile de utilizarea publică şi dezvoltarea durabilă a
ariei protejate;
Această metodologie, aplicată pentru un număr de 157 de arii protejate în 21 de state
europene, a permis individualizarea a 7 modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi
naturale şi anume:
- Modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări desfăşurate în afara limitelor acestuia
(P.N. Vanoise, Ecrinsdin Franţa);
Acesta caracterizează 6 (4%) din cele 157 de parcuri luate în calcul;
Amenajările turistice care înconjoară perimetrul protejat sunt în general numeroase şi
de dimensiuni importante;
Teritoriul protejat include doar echipamente de cazare uşoare
(refugii), utilizarea agricolă a terenurilor fiind de asemenea limitată.
- Modelul II - parcurile naturale cu aşezări permanente şi cu infrastructură turistică prezentă atât în
interior, cât şi în afara limitelor ariei protejate (Abruzzo din Italia);
Include 19 parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către personalul parcului şi
cei însărcinaţi cu gestionarea echipamentelor turistice, ci şi de către populaţia locală
care continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate;
 Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente complementare,
destinate atât turiştilor cât şi populaţiei permanente.
- Modelul III - amenajări turistice importante, desfăşurate în lungul căii principale de acces în
parcul naţional (P.N. Tatra înaltă slovacă – TANAP);
Cuprinde numai 7 parcuri naţionale (4,5%) şi ilustrează situaţia particulară a spaţiilor parcuri
dotate cu amenajări turistice variate:
- staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă,
- -staţiuni termale şi de odihnă echipate corespunzător.
- Modelul IV - amenajări turistice localizate într-un singur punct din cadrul perimetrului protejat
(P.N. Stelvio din Italia şi Plitvice din
Croația);
Modelul include 6 parcuri naţionale (4%), caracterizate de prezenţa unui centru turistic unic;
- Modelul V - amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în interior şi al amenajărilor de
anvergură în afara perimetrului protejat (P.N. Engadine din Franţa);
- Modelul VI - parcuri naţionale cu amenajări turistice sumare (refugii) în interior, situate în
vecinătatea unui oraş sau a unei aglomeraţii umane de peste 1 milion de locuitori (P.N.Dunes de
Kennemer din Ţările de Jos);
Modelele V şi VI includ 95 de parcuri (65%);
Cazarea se realizează în regiunile periferice care dispun de mici centre turistice sau de aşezări
de mici dimensiuni, în 88 de cazuri;
În celelalte 7 cazuri, parcurile naţionale sunt localizate în proximitatea unor oraşe mari sau a
unor aglomeraţii de talie mare, care fac aproape inutilă amenajarea structurilor de cazare;
 Toate aceste arii protejate sunt penetrate întro măsură mai mare sa mai mică de circulaţia
autovehiculelor.
- Modelul VII - parcuri naţionale fără amenajări turistice (Spitzberg), în număr de 13 (8%),
care funcţionează ca adevărate rezervaţii naturale,
nefiind deschise activităţilor turistice;
- Modelul VIII - parcuri naţionale pentru care nu există informaţii în acest sens (parcurile
albaneze, de exemplu); în număr de 12 (7,5%)c) o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea
tipurilor de activităţi turistice şi recreative, abordare aferentă cu precădere știinţelor sociale, dar
şi geografiei economice şi a mediului;
Ea permite studierea spaţiilor parcuri din perspectiva practicilor aferente fiecărui tip
de activităţi turistice şi de agrement, precum şi identificarea categoriilor de situaţii similare
din punct de vedere al riscurilor turistice (de exemplu, efectele presiunii turistice a
sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin montan, respectiv efectele turismului balnear de
masă, asupra
peisajului litoral );
În practică, pentru o analiză complexă a problematicii parcurilor ca arii protejate, este
necesară urmărirea tuturor celor trei direcţii metodologice menţionate, astfel încât să poată
fi surprinsă interdependenţa factorilor care intră în joc (naturali, politici, social – economici şi
culturali).