O scrisoare pierduta

de I.L.Caragiale

Context
Surprinzând dintr-o perspectivă comică realitățile românești ale timpului, dar și ale naturii umane în
general, observator lucid și ironic al metamorfozelor individului și ale societății aflate sub imperiul
„progresului” și al modei, rafinat psiholog și desăvârșit maestru al jocurilor de limbaj, Ion Luca Caragiale
semnează în comediile sale atât o cronică vie a epocii în care a trăit, cât și un tablou imuabil, esențializat,
al mecanismelor umante activate în preajma unor moravuri, devenite teme ale operei, precum:
compromisul, imitația, parvenirea, șantajul, corupția, nepotismul, adulterul, minciuna etc., fiind
considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literaturia română.
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale este a treia dintre cele
patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic.
Prejudecata criticului Eugen Lovinescu despre efemeritatea comediei de moravuri faţă de comedia de
caracter nu s-a dovedit îndreptățită în timp, comedia „O scrisoare pierdută" fiind actuală şi pentru că
mentalitatea unei categorii sociale nu diferă prea mult în context românesc de la o epocă la alta. Ambițiile,
dorinţa de avere, privilegii sau ascensiune socială nu ţin doar de mentalitatea unei epoci. G. Călinescu
susține acest lucru: „Precum există categorii individuale, există şi tipuri sociologice. (...) Situațiile sunt
eterne şi se rezolvă în limbaj".

Specie
Opera literară „O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri, în care sunt
satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin satirizarea unor moravuri, unor
tipuri umane sau unor situații neașteptate. Personajele comice aparțin unor tipologii clasice, iar sursa
principală a comicului este contrastul dintre aparență și esență. Formele comicului sunt diverse: umorul,
ironia și diferite tipuri de comic (de moravuri, de situație, de intenție, de caracter, de limbaj, de nume etc.).
Fiind un text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu „Persoanele” de
la începutul piesei, prezența didascaliilor, compoziția în 4 acte alc. din scene și replici, dialogul și
monologul ca moduri de expunere, precum și limitarea acțiunii în timp și spațiu.
Opera aparține REALISMULUI CLASIC prin: satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut,
veridicitatea obț. prin tehnica acumulării detaliilor, tipicitatea personajelor. Caracterul clasic este susținut
de echilibrul compozițional, sursele comicului, generalitatea situațiilor și a caracterelor (prostul fudul,
canalia, „încornoratul”, cocheta etc.)

Tema
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din societatea
românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia înfăţişează aspecte din viața politică (lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) şi de familie
(triunghiul conjugal Zoe - Trahanache – Tipătescu) a unor politicieni corupți.
 O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri, dezvăluind viata publică și de familie a unor politicieni
care, ajunși la putere și roși de ambiție, se caracterizează printr-o creștere bruscă a instinctelor de
parvenire. Interesele eroilor se armonizează în final, pentru că toți știu să speculeze avantajele unui regim
politic în folosul lor.

Textul dramatic
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă.
Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de
replici intre personaje.

Titlul
Titlul este ales în mod special de autor pentru a anticipa intriga piesei de teatru și motivul izbucnirii
conflictelor dintre personaje. Acesta este de tip analitic, alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu: „O
scrisoare", care ar putea fi orice scrisoare, şi adjectivul “pierdută". Din punctul de vedere al compoziției
comediei, tehnica „bulgărelui de zăpadă" dirijează acțiunea piesei grupată în patru acte şi amplifică,
treptat, începând încă din titlu, conflictele dintre personaje. Astfel ca, titlul operei desemnează "obiectul
buclucaș"(G.Călinescu), generator de conflict,autorul având o predilecție pentru misive secrete,scoase la
iveală pe neașteptate.

S-a spus de multe ori că personajul principal al piesei este chiar "scrisoarea pierdută, întrucât are
numeroase roluri: Îndepărtează masca onorabilității personajelor ce râvnesc la întâietate politică;
reprezintă o oportunitate, un mijloc de a ajunge în frunte (instrument al șantajului); este declanșator de
incertitudini, de teamă sau de speranță. Aceasta apare în doua ipostaze în operă ca armă de șantaj: a lui
Cațavencu (de la Tipatescu pentru Zoe) si a lui Dandanache.

De asemenea, opera "O scrisoare pierduta" Ilustrează simetria clasica a piesei, sintetizând, totodată, intriga
subiectului. Scrisoarea de amor, trimisă de Tipatescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de Cetățeanul
turmentat, care o "pierde" pentru că i-o fura Cațavencu, iar acesta o pierde - la rândul lui - și o găsește din
nou Cetățeanul turmentat, care o înapoiază "andrisantei", închizând astfel cercul. Cealaltă "scrisorica de
amor" este a unei doamne din înalta societate bucureșteană către o "persoana însemnată da becher" și
găsită de Dandanache în buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir. De data aceasta "scrisorica"
este pierdută definitiv de becherul bucureștean, care nu o mai primește înapoi, pentru că "mai trebuie s-
aldata". Scrisoarea de amor este totodată și o arma politica, deoarece, tocmai pentru că este pierdută de
persoane influente în viata politică și găsită de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de
șantaj cel mai eficient și singura cale pentru a-și asigura victoria în alegeri, astfel că titlul pune în evidenţă
contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă.

Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al
șantajului politic o scrisoare pierdută", pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o" indică atât
banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Pe de alta parte, titlul operei anticipează tema acesteia, ce constituie satirizarea societății burgheze și a
lumii politice de la mijlocul secolului al 19-lea. Opera are un caracter de generalitate prin tema, fapt
evidențiat și de reperele spatio-temporale "În capitala unui județ de munte, în zilele noastre." Opera
cuprinde 4 acte în care conflictul dramatic se cumulează prin tehnica bulgărelui de zăpadă, conflicte
secundare acumulându-se în cel principal, scoțându-se astfel în evidență amplificarea treptată a
conflictului.

Structura
Se bazează pe pe tehnica acumulărilor succesive: efectele competiției sunt surprinse în evoluție, în
nuclee care sporesc succesiv proporțiile paradoxului în care se desfășoară acțiunea. Rezolvările
neașteptate sunt generatoare de alte conflicte, supralicitând absurdul existenței.
Gradația ascendentă dezvoltă categoriile comicului de la ironie la grotesc.

Timp si spațiu
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spațiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui
județ de munte, în zilele noastre" adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale,
într-un interval de trei zile.
Intriga piesei pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare
pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o
folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație nejustificată şi se rezolvă printr-o
împăcare generală şi neașteptată.

Conflictul
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
Reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Stefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, președintele
grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambițios avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor". Conflictul are la bază contrastul
dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Conflictul secundar este
reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Tensiunea dramatică este susținută gradat prin lanțul de evenimente care conduc spre rezolvarea
conflictului, în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă
Dandanache, este ales deputat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de
procedee compoziționale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situație,
introducerea unor elemente surpriză, anticipări, amânări), mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat,
prin complicarea şi multiplicarea situațiilor conflictuale.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcția subiectului şi în menținerea tensiunii
dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având
intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel
care găsește, din întâmplare, în două rânduri scrisoarea, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce
în final "andrisantului", coana Joițica. Dandanache este elementul surpriză prin care se realizează
deznodământul, el rezolvă ezitarea scriitorului de a da mandatul de deputat "prostului" Farfuridi sau
"canaliei" Caţavencu. Personajul întărește semnificația piesei, prin generalizare şi îngroșare a trăsăturilor,
candidatul trimis de la centru fiind " mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu".

Acțiunea
Expozitiunea Scena inițială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc
ziarul lui Nae Caţavencu şi numără steagurile.
intriga Venirea lui Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor de către adversarul politic
declanșează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului înşelat că
scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia ca Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul" lui Caţavencu
sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său
contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipatescu şi Zoe Trahanache, care acționează impulsiv şi
contradictoriu pentru a smulge scrisoarea șantajistului.
DEsfasurarea acttunii Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare, cea a voturilor, dar cu o
zi înaintea alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu,
care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi
percheziția locuinței pentru a găsi scrisoarea, Zoe dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloacele
de convingere feminină pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție,
în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul
său. Depeșă primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.
punctul culminant În actul III, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile
candidaților Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o poliţă
falsificată de Caţavencu, pe care intenționează s-o folosească pentru contra-șantaj. Apoi anunţă în şedinţa
numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în
public despre scrisoare eșuează din cauza scandalului iscat în sală de Pristanda. În încăierare, Caţavencu
pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.
Deznodamântul Actul IV aduce rezolvarea conflictului ințial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar
Caţavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de
onestitate a candidaților locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el
găsise o scrisoare compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de
Caţavencu, unde adversarii se împacă.

Personaje
Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea lor temporală, nu mișcă
nimic în mod esențial, ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii). Atmosfera
destinsă din final reface starea inițială a personajelor, fără nicio modificare a statutului inițial (dinaintea
pierderii scrisorii). Personajele acționează stereotip, simplist, ca nişte marionete lipsite de profunzime
sufletească, fără a evolua pe parcursul acţiunii, fără a suferi transformări psihologice (personaje plate).
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat
cel mai mare creator de tipuri din literatură română. Ele aparțin viziunii clasice pentru că se încadrează
într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Pompiliu
Constantinescu precizează în studiul „Comediile lui Caragiale" noua clase tipologice, dintre care
următoarele sunt identificate şi în „O scrisoare pierdută": tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului
amorez şi al donjuanului (Tipatescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului
(Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul
Turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul
raisonneurului (Pristanda).
 Scriitorul depășește, însă, cadrul comediei clasice având capacitatea de a individualiza personajele, prin
comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea elementelor de statut social și
psihologic. Personajele lui Caragiale sunt actuale si astăzi, deoarece „natura nu lucrează după tipare, ci-l
toarnă pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui, încât
nu te mai saturi să-i vezi și să-ți faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)
Personajele aparținând aceleiași categorii se disting prin modul de a reacționa la împrejurări
(comportament), fiind astfel orientate către comicul de caractere. Tipătescu si Trahanache reprezintă tipul
politicianului demagog, dar în timp ce Trahanache își păstrează calmul imperturbabil în fața amenințării lui
Cațavencu și caută cu diplomație o armă de contrașantaj, alta plastografie, Tipătescu reacționează impulsiv
si violent, ordonă arestarea fără mandat (și fără vina, din punct de vedere legal) a lui Cațavencu, iar în
confruntarea directă îl amenință că îl ucide cu bastonul (comic de situație). De astfel, părerea bătrânului
Trahanache despre Tipătescu este aceea că: ,,E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat,deștept, cu carte,
dar iute, nu face pentru un prefect.”
Un alt mijloc de caracterizare indirectă este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor
dominantă. Tehnica nu este nouă,fiind valorificată și de Alecsandri G. Ibrăileanu realizează un studiu
asupra Numelor proprii în opera comică a lui Caragiale.

Numele personajelor sugerează:

o Zaharia (zaharisitul, ramolitul, ticăitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, ușor
de modelat de “enteres”)
o Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Cațavencu (demagogul lătrător)
o Agamiță (“diminutivul caraghios al strașnicului nume Agamemnon”, purtat de eroul homeric, războinic
cuceritor al Troiei) pronunțat de Trahanache Gagamiță (,,redă căderea în copilărie a acestui
ramolit”)Dandanache (derivat de la “dandana”, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni
liberali ,,de la potuzopt”)
o Tache Farfuridi (sufixele au rezonanță grecească și denotă politicianismul liberal)
o Farfuridi, Branzovenescu (“prin aluzia culinara a numelor, sugerează inferioritate, vulgaritate, lichelism”,
prostie)
o institutorii Ionescu, Popescu (“de extracție populară”, “fac parte din cei care se ridică de jos“)
o Ghiță (slugarnic, individul servil și umil în fața șefilor) Pristanda(numele unui dans în care se bate pasul
pe loc)
o Cetățeanul turmentat (nu este individualizat prin nume, pentru ca reprezintă o categorie, alegătorii
“turmentați”/ amețiți de conducătorii politici care își propun candidații în funcție de interesele personale)
o Stefan Tipatescu (personaj mai serios, un “tip” de generație mai recenta decât a celor cu numele în “-
ache”); prenumele cu rezonanță istorică (Ștefan cel Mare) este înlocuit de cunoscuți cu diminutivul Fănică,
ceea ce pune în evidență contrastul dintre aparență (Ștefan/ șeful, stăpânul județului) și realitate (Fănică/
bărbat slab în fața femei)
o Zoe (“o dama mare în politica de provincie”) Trahanache (soția bătrânelului); contrastul comic sugerat de
diminutivul familiar al prenumelui, coana Joițica.

Indicațiile scenice conturează indirect personajele, prin semnificația, în plan moral sau intențional, a
gesturilor și a mimicii. Dar, in lista cu ‘Persoanele’ de la începutul piesei se precizează, alături de numele
semnificative, statutul social, ocupația personajelor, ceea ce sugerează apartenența la o tipologie poate
constitui punctul de plecare în caracterizare:
* Tipătescu, prefectul județului (este unul dintre stâlpii puterii locale, orgoliosul şi amorezul; are gândire
de stăpân medieval, transformându-l pe funcționarul public, poliţaiul orașului, în sluga personală;
* Dandanache,”vechi luptător de la 48” ( politicianul corupt şi amnezic, ”mai prost ca Farfuridi şi mai
canalie decât Caţavencu”; produce o dandana, considerând șantajul o formă de diplomație)
* Trahanache, prezidentul tuturor ”comitetelor şi comițiilor” din județ (alt stâlp al puterii locale, care şi-a
consolidat poziţia şi prin ”prietenia de familie” cu prefectul, politicianul abil şi venerabil)
* Farfuridi, avocat, membru al acestor comitete şi comiții (o umbră de voință politică, o copie degradată
a șefului Trahanache, aspirant mereu amânat de alte interese la mandatul e deputat; tipicul
politicianului incult și impulsiv)
* Brânzovenescu, “asemenea“ (umbra unei umbre, confidentul precedentului, care îi temperează
izbucnirile, politician de duzină)
* Cațavencu, “avocat, director-proprietar al ziarului <<Răcnetul Carpaților>>, prezident fondator al
Societății enciclopedice-cooperative <<Aurora economică română>>” (tipul demagogului, al
parvenitului politic; face parte din opoziție și, neavând funcții politice își creează instrumente prin care
să le obțină sau să le substituie; numele ziarului sugerează frazeologia liberală/comentariile
acuzatoare la adresa puterii, interesul pentru știrile de scandal, demagogia patriotardă/patriotismul
local; numele societății sugerează pretenția de cultură enciclopedică anulată de intenția câștigului
cooperativ ; ambițios fără tenacitate, cu o evoluție inversă față de momentul inițial)
* Ionescu, “institutor, colaborator la acel ziar si membru al acestei societăți” (reprezentant al opoziției
din gruparea lui Cațavencu, o copie palidă a acestuia)
* Popescu, ”institutor, asemenea” (o copie a copiei)
* Ghiță Pristanda, “polițaiul orașului” (funcționar public,servil, de o viclenie rudimentară , transformat în
slugă personală a șefilor)
* Un cetățean turmentat (anonim,dar prezentat pentru o întreagă categorie; vicios, turmentat de
băutură și de tergiversarea fruntașilor politici care amână să-i “”îndrume/manipuleze votul)
* Zoe Trahanache, “soția celui de sus” (femeie voluntară, cea de-a doua soție a fruntașului politic
menționat; singura femeie într-o piesă despre viața politică a unui județ, în vremea votului cenzitar, ea
neavând drept de vot, îi propune lui Cațavencu: “Eu te aleg, eu și cu bărbatul meu”, afirmație care
sugerează puterea de convingere, capacitatea de a influența deciziile bărbaților carea conduc; plasarea
numelui la sfârșitul listei cu personaje nu sugerează lipsa puterii într-o lume a bărbaților, ci capacitatea
de a-i manipula asemenea unui păpușar marionetele)

Limbajul
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greșite ale cuvintelor,
erorile de exprimare, ticurile verbale denotă incultura/statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale
personajelor comice. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje:
parveniții, care își trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului (Dandanache,
Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu) și personajele cu carte (Zoe, Tipătescu), ironizate pentru legătura lor
extraconjugală.

Moduri de expunere (dialogul/monologul dramatic)

Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intențiile, sentimentele,
opiniile. Prin dialog se prezintă evoluția acțiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se
realizează caracterizarea directă sau indirectă. În dialogul dramatic, stilul este marcat prin oralitate:
mijloace nonverbale (gesturi, mimica) şi paraverbale (intonație, ritm, accent, pauză) se substituie replicilor
sau le însoțesc sub forma indicațiilor scenice. Limbajul oral este mai spontan, mai puţin elaborat, fiind
marcat prin: forme populare sau familiare, repetiții, exprimare eliptică, interogația, exclamația, simplitatea
frazei.
Cum structura fundamentală a textului este dialogată, prezența monologului dramatic (discursurile
electorale Farfuridi-Cațavencu) și aparte-ului (intervențiile lui Ghiță) este mai restrânsă.

Sursele comicului
Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenția autorului de a satiriza defectele omenești puse în
evidenţă pe fundalul campaniei electorale.
Comicul de moravuri
-- vizează viaţa de familie: imoralitatea triunghiului conjugal (relația dintre Tipătescu şi Zoe)
- vizează şi viaţa politică: modul în care se pregătesc, se desfăşoară şi se câștigă alegerile, adică șantajul,
falsificarea listelor electorale, corupția.
- spațiul politic devine un circ ridicol al intereselor personale

Comicul de intenție,
- atitudinea scriitorului faţă de personaje se reflectă în vorbirea lor, utilizarea neologismului reflectând
adâncimea contrastului comic dintre APARENȚĂ și ESENȚĂ
- personajele mai modeste în pretenții sunt doar ironizate: ele doar pronunță greșit (Pristanda, Cetăţeanul
turmentat).
- în schimb, ambițiosul Caţavencu, incult, dar snob, cu pretenții de erudiție (avocat, director de gazetă,
prezident al unei societăți „enciclopedice”, aspirant la mandatul de deputat), este satirizat: atribuie sensuri
greșite neologismelor.
- un singur personaj este grotesc: Dandanache, „alesul” trimis de la centru - Senil, cu o vorbire incoerentă,
este incapabil de a asimila neologismul, care este înlocuit de interjecție şi onomatopee – „Închipuiește-ți
să vii pe drum cu birza ținti postii, hodoronc-hodoronc, zdroncazdronca...” (Dandanache).
Comicul de situație
- susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute, construite după scheme clasice:
• pierderea şi găsirea scrisorii,
• acumularea progresivă,
• coincidența,
• confuzia, repetiţia,
• triunghiul conjugal
• quiproquoul (Dandanache îl confundă mereu pe Trahanche cu Tipătescu),
• evoluția inversă a lui Caţavencu (păcălitorul păcălit),
• perechea Farfuridi-Brânzovenescu.
Comicul de caracter
- izvorăște din comportarea personajelor, din atitudinea lor şi din ipostazele în care acestea sunt
prezentate, din contrastul dintre pretenţiile pe care le au şi acțiunile lor.
- cuprinde tipologiile clasice, reliefând defecte general-umane pe care Caragiale le sancționează prin râs,
cum sunt: demagogia lui Caţavencu, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache.
Comicul numelor proprii ilustrează principalele trăsături de caracter ale personajelor.
- Ghiță Pristanda: numele polițaiului sugerează caracterul servil şi umil, obediența faţă de șefi, lipsa de
personalitate, deoarece „pristanda” este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează într-o parte
şi în alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc.
- Caţavencu vine de la „cață” care înseamnă „palavragioaică” şi de la „cațaveică” – haină cu două fețe – ,
de unde reiese demagogia şi ipocrizia personajului.
- Sarcasmul lui Caragiale atinge apogeul comicului prin numele lui Agamemnon Dandanache, care constă
în alăturarea ridicolă a numelui marelui strateg grec cu „dandana” care înseamnă „încurcătură”, sugerând
astfel ridicolul personajului, dus până la grotesc.
- Zaharia Trahanache: sugerează ramolismentul şi ticăiala – „zahariseala” – şi ușoara modelare a eroului
de către superiorii de la „centru” („trahana”- cocă moale).
- Ştefan Tipătescu evocă tipul abil, junele prim, cuceritor de inimi
- Farfuridi şi Brânzovenescu, prin aluzia culinară, sugerează imbecilitatea, dependența, fiindu- şi unul
altuia de folos (farfuria şi brânza).
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă și se evidențiază incultura
personajelor, ușor de dedus din:
- ticuri verbale
- greşeli de exprimare
- pronunțarea greșită a neologismelor („bampir”, „soţietate”),
- false etimologii – „capitalişti” pentru locuitorii capitalei, „faliţi” pentru oameni de fală, „renumeraţie” în
loc de „remuneraţie, salariu”,
- truisme („O soţietate fără prinţipuri, vasăzică nu le are”),
- paradox („curat mişel”, „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”),
- anacolut („eu care, familia mea”),
- nonsens („Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se
revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale. Am zis!”),
- tautologia („enteresul şi iar enteresul”),
- confuzii paronimice („scrofulos la datorie” în loc de scrupulos) etc.

Concluzia
Așadar, prin comedia de moravuri O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale realizează o veritabilă „galerie de
ariviști”, provocând râsul cititorilor, dar, în același timp, atrăgând atenția spectatorilor/cititorilor, în mod
critic, asupra „comediei umane”. Comicul este armonizat cu tragicul („îndărătul oricărei comedii se
ascunde o tragedie” - Titu Maiorescu) într-o operă de excepție, mereu vie și actuală, care îndeamnă și
astăzi la cercetare estetică spre a-i fi pătrunse toate sensurile și mecanismele artistice care au generat-o.
Lumea eroilor lui Caragiale este o lume a compromisului moral, alcătuită dintr o galerie de arivişti, care
acționează după principiul „Scopul scuză mijloacele", urmărind menținerea sau dobândirea unor funcţii
politice / a unui statut social nemeritat. Deşi comicul se opune tragicului, s-a constatat de multă vreme că,
în profunzimea viziunii asupra existenței, despărțirea nu mai este atât de tranşantă. Epoca modernă
dezvoltă această intuiţie până la a şterge hotarele dintre categorii: „N-am înţeles niciodată, în ce mă
priveşte, deosebirea care se face între comic şi tragic. Comicul, fiind intuiţie a absurdului, mi se pare mai
deznădăjduitor decât tragicul. Comicul nu oferă vreo ieşire [...] el este dincolo de disperare ori de
speranţă”, spunea Eugène Ionesco.