TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ ÎN ANII 1990-1994

Cuprins

Capitolul I

Televiziunea Română Liberă..................................................................... 2-7

Studiu de caz

Consiliul Național al Audiovizualului ....................................................... 7-20

Capitolul II

TVR in anii 1992-1993................................................................................. 21-35

Capitolul IV

Televiziunea independentă...democratică................................................... 36-60

Bibliografie..................................................................................................... 60-62
Capitolul I

Televiziunea Română Liberă

”Televiziunea (...) a contribuit decisiv în lunile ianuarie-februarie-martie la reînvierea

tuturor clișeelor propagandei comuniste, pe care le-a revigorat și le-a transformat în adevărate
fobii naționale”

Alina Mungiu,Ziarul 22,Nr. 19, 25 Mai 1990

Poate televiziunea determina la oameni comportamente pe care aceștia nu le-ar fi avut

fără ea? Răspunsul este evident. Televiziunea poate, în primul rând prin limbajul său și prin
impactul lui psihologic. Din acest punct de vedere televiziunea dispune de o anumită putere,
această putere neincluzând elemente de constrângere.

In anul 1990 Televiziunea Română a trecut de la o formă deschisă a represiunii în

materie de activitate intelectuală la o formă de manipulare. Represiunea are avantajul că îți poți
da seama de ea, de manipulare însă nu îți dai seama întotdeauna.

Dar realizarea cu adevărat epocală a fost aceea de a demonstra că manipularea tehnicii televizate
poate merge până acolo încât aceasta să-și părăsească funcția pentru care a fost inventată.

Această instituție a împielițat adevărul,care rostit pe jumătate,a deraiat intr-un neadevăr.

Emisiunile erau sufocate de amatorismul înfăptuirilor politice,atât ale majorității cât și ale
opoziției,care era perfect dublat pe micul ecran de amatorismul exprimării și al problematicii.

Emisiunile minorităților naționale,realizate cu simț de răspundere față de telespectator,abordau

curajos o tematică diversificată,cu meritul enorm de a nu eluda întreg adevărul.
Până și în emisiunile considerate a fi de divertisment,precum ”Convorbiri de duminică”,într-un
aleatoriu interviu,cu o aleatoare invitată,doamna Carolina Ilica, se sesizau deviațiile acesteia
către un naționalism extrem. După afirmațiile dânsei,democrația este ea însăși destabilizatoare.

O altă dovadă a lipsei de profesionalism erau ”Actualitățile” interminabile,cu informație

neierarhizată,cu amestecul de știri externe și interne,cu discursuri redate în
extenso,dezinformarea și cenzurarea informației,ori unele comentarii acre și ridicole ale
crainicelor.

Procesul ceaușiștilor a fost deasemenea una din cireșele de pe tortul numit”manipulare”.

Publicul a acceptat ușor ca vocea lui Gică Popa să țină loc întregului complet invizibil de
judecată. Atunci,pe 25 Decembrie 1989,nimeni nu i-a putut vedea la masa aceea pe Gelu
Voican,pe Virgil Măgureanu,pe generalul Victor Stănculescu-unul curățindu-și unghiile,altul
privind impasibil sau plictisit- asa cum au fost văzuți în sfârșit intr-o după-amiază de august
1991, când alegerile se terminaseră.

Iar publicul nu a știut,desigur, in Decembrie 1989 că spre elicopter îl ghidase pe dictator chiar
generalul Stanculescu. Televiziunea și puterea așteptau nu să fie văzute,ci doar privite.

Cele două surori siameze impuneau un mod de întrebuințare unic,încercând să prescrie

publicului cum anume să se raporteze la ele:să le privească cu ochii închiși(crede și nu
cerceta!),fără să le vadă cu adevărat.

În perioada aceea nu se putea spune clar cine pe cine creea,întreținea și dirija.

Vehiculând mai degrabă opinii decât informații precise,colorând știrile,televiziunea

ignora de regulă tonul neutru,iar când reușea să îl mimeze pornea de obicei de la o idee
preconcepută.

Impunătoarea clădire de treisprezece etaje a Televiziunii a dominat frumosul fost cartier

rezidențial. Asta la prima vedere. De fapt ea a dominat intreaga țară. Iar oamenii din interiorul
televiziunii au fost dominați și ei la rândul lor de misteriosul etaj 11.

Acolo se decidea ce anume va intra pe post,cum și la ce oră. Acolo era conducerea cea
preaslăvită de mulți și batjocorită de si mai mulți. Ca orice conducere...
Vechea și noua gardă de șefi consta din cam aceiași oameni,foarte puțini au fost schimbați dupa
caderea comunismului.Unii erau buni profesioniști,dar timp de peste cincisprezece ani au lucrat
după metode comuniste,iar acest fapt se simțea din plin. Nu numai din cauza limbii de lemn pe
care o foloseau ca pe un veritabil bumerang, dar in special din cauza structurii lor mentale.

In anul 1990 s-au făcut multe angajări in televiziune. Posturile se ocupau pe bază de concurs.

Dar acei tineri au fost selectați de aceiași oameni vechi,după aceleași criterii,pentru același tip de
televiziune. Iar acești noi angajați aveau o singură ”oportunitate”: să invețt același tip de meserie,
să se formeze pe lângă aceiași oameni docili ai regimului comunist. Televiziunea părea un cerc
vicios. Iar in acest cerc vicios vestea bună era ca măcar câțiva au obținut posturile pe bază de
concurs. Restul majorității erau fii,soții,nepoți și strănepoți ai funcționarilor.

În articolul ”Ce rol nefast a jucat Televiziunea!” Dumitru Iuga, ziarist al publicației ”22”
critica tendința de monopolizare a statului asupra televiziunii și se adresa atât cititorilor cât și
puterii după cum urmează:

”Se impune ca unicul control asupra acestei instituții să aparțină intregului popor român.(...)

Cereți forurilor diriguitoare care se ocupă în acest moment de treburile țării să inițieze un
concurs public de competență profesională și probitate morală pentru ocuparea funcțiilor de
înaltă răspundere civică în conducerea supremă din Radioteleviziunea Română Națională,

cereți adoptarea unei legislații de organizare,funcționare și protecție pentru această instituție care
să o scutească pentru totdeauna de orice urmă de servitute în fața puterii.(...)

Cereți puterii sa treacă în rezervă vechii activiști de partid,cenzorii și slugile securitații. Nu cu

oameni a căror gândire pare bătută în cuie,în niște tipare de lemn uscat și deformate de timp,nu
cu indivizi lipsiți de coloană vertebrală,puși pe căpătuială sau capabili să-și vândă de o mie de ori
conștiința pentru a obține un post cocoțat cât mai sus în ierarhia acestei instituții. <<La vremuri
noi-oameni noi>> se impune a fi aplicată mai mult ca oriunde în Televiziunea Română.”

În anul 1990 TVR s-a transformat în TVRL- Televiziunea Română Liberă, dar oare cât de liberă
era televiziunea având în vedere articolul mai sus scris și faptul că acesta e doar unul din multele
apărute in ziarele din acea perioadă?
 Odată cu reacția ziarelor și repulsia cititorilor față de televiziune a apărut și ideea nevoii
unei televiziuni noi, independente care să nu manipuleze și să dezinformeze publicul.

Prin televiziune independentă se înțelege o televiziune așezată pe o altă bază

economică,politică,juridică,tehnică și umană. La momentul respectiv aceasta părea o direcție de
dezvoltare firească,cu toate că nimeni nu știa cât ar putea dura procesul de aplicare al ei.

Astfel,pentru momentul respectiv,strădaniile pentru independența televiziunii s-au concretizat în

doua idei de bază: constituirea unei televiziuni alternative și controlul asupra monopolului
televiziunii.

Pentru o viitoare televiziune,diferita de cea care exista și pentru controlul public al

TVR,o direcție foarte importantă a constituit-o studierea opiniei publice. Crearea unei televiziuni
alternative de anvergură națională reprezenta pentru public mai mult decât o idee improvizată, ci
chiar o tranziție spre democrație. Iar această televiziune independentă nu trebuia să fie creată
doar pentru că publicul o dorea, ci și pentru că societatea avea nevoie de ea.

S-a descoperit insă că nevoia de diversitate a publicului român a existat dinainte sa cadă cortina
comunismului. In anii premergători revoluției,odată cu reducerea televiziunii la un
monolog,telespectatorii au reacționat constructiv: solicitanții cursurilor de limba bulgară s-au
inmulțit,programele iugoslave,ungare,ruse au câștigat tot mai multi telespectatori români.

Publicul nu a abandonat decât televiziunea ceaușistă,nicidecum televiziunea propriu-zisă.

Degenerarea fără echivalent a programului nețional a avut un efect paradoxal: publicul românesc
s-a învățat cu o televiziune diversificată și s-a obișnuit să aleagă.

Astfel,după revoluție,tendința de a menține monopolul programului tv s-a întors nu numai

împotriva aspirației spre de-monopolizare politică și economică, ci și împotriva nevoii de
diversificare care s-a dezvoltat în ultimii ani ai dictaturii.

Din acest punct de vedere inițiativa creării unei televiziuni alternative răspundea în același timp
exigențelor democratizării și nevoii spirituale a populației.
 Un pas ceva mai simplu -și care ar putea fi considerat primul- era nevoia delimitarii de
ceea ce exista deja in sfera audiovizualului. Unul mai complicat era acela al stabilirii criteriilor
după care se putea apela la atributul independenței. Iar în final,ca pentru orice mediu tehnic,era
necesară elaborarea unei strategii politice și culturale,potrivit cu care sa se construiască realitatea
tv ca reflectare a realității exterioare în cât mai multe sin datele ei semnificative.

Schițarea profilului unui nou post de televiziune,independent de puterea politică, nu putea

omite în ultimul rând inventarierea dependențelor care i-ar fi fost sortite. Printre acestea se
numărau: dependența tehnică, dependența de propria subiectivitate a echipei noului post,
dependența de public,s.a.

Au existat câteva tentative de creare a unor televiziuni independente,insă nici în anul

1991 nu s-a concretizat niciuna. Cu toate că membrii inițiativelor munceau mult si se străduiau și
mai mult, iar publicul le acorda atenție, statul nu a acordat licențe pentru crearea nici unui post
nou.

Intr-un articol al lui Nicolae Moronciu,din ziarul ”22”,un membru al echipei studioului TV
Oradea spunea: ”Măsura independenței unui studio de televiziune este numărul de bobârnace
care l-am primit. (...) Transmitem noaptea de la 2 la 5,iar oamenii își pun ceasul să sune pentru
emisiunile noastre.”

Cu toate acestea, domnul Ion Rațiu descria într-un interviu pentru aceași publicație cum cererea
sa pentru licența unui post tv nou adresată președintelui Ion Iliescu a fost în primă fază
refuzată,apoi dezbătută,pentru a se finaliza cu concluzia nevoii cheltuielilor imense pentru
construcția unor noi relee. Astfel, construcția unei noi televiziuni a fost pusă în așteptare.

Între timp însă, domnul Răzvan Teodorescu, președinte al Radioteleviziunii Române,

emitea un regulament de ordine interioară a cărui menire poate fi explicată doar prin citarea
ziaristului Dumitru Iuga:” încearcă efectiv să pună un plasture peste gura lucrătorilor din
televiziune”.
 În lupta pentru producerea unei noi televiziuni,în anii 1990-1991, a prins contur o singură
organizație: SOTI.

Aceasta mergea pe ideea unei echipe redacționale ce urma sa fie instruită de profesori de la
Academia de Teatru și Film,Filologie, Filozofie,de jurnaliști și specialiști în echipamente
audiovizuale.

Astfel,în toamna anului 1990 SOTI a făcut un apel la populație pentru donații. Dar cu toate
donațiile și bunele intenții, a mai durat un an până SOTI a primit licență de funcționare de la
Consiliul Național al Audiovizualului.

Însă despre crearea proiectului de lege numit Consiliul Național al Audiovizualului,despre

lacunele și problemele acestuia,cât și despre oficializarea canalului de televiziune SOTI, vor
exista mai multe detalii in capitolele următoare.

Adina Husar

Jurnalism, An 3, Gr.2