Daca toata apa de pe pamant ar fi turnata in 16 pahare cu apa, 15 si jumatate dintre ele ar

contine apa sarata a oceanelor si marilor. Din jumatatea de pahar ramasa, mare parte este
inglobata fie in gheturile polare, fie este prea poloata pentru a fi folosita drept apa potabila si
astfel, ceea ce a mai ramane pentru consumul omenirii reprezinta continutul unei lingurite. Din
consumul mondial de apa, 69% este repartizat agricultirii, 23% industriei si numai 8% in
domeniul casnic.

Repartizarea consumului mondial de apă

80%

69%
70%

60%

50%

40%

30%
23%
20%

10% 8%

0%
Agricultură Domeniul casnic Industrie

Lista contaminaţilor întalniţi cel mai frecvent în apă

• Aluminiu (Al)
Aluminiul este metalul cel mai des întâlnit pe Pamânt în proporţie de 8%. Cantităţi
variate de aluminiu sunt prezente în mod natural în apele subterane şi in cele de suprafaţă
(incluzând şi sursele de apă potabilă). În prezent este folosit la producerea maşinilor, utilajelor,
în construcţie, diferite piese şi, in proporţii destul de mari, la ambalarea alimentelor (ne referim
aici la conserve, în special şi la foliile de aluminiu).
Aluminiul se acumulează în oase şi creier şi s-a constatat că are legătură cu debutul bolii
Alzheimer. Din cauza riscului de pătrundere în alimente, prepararea mâncării sau fierberea
ceaiului/cafelei în vase de aluminiu nu este recomandată.
• Amoniac (NH3)
Amoniacul este un gaz incolor cu miros foarte puternic ce este degajat în mod natural de
degradarea materiilor azotate (ca aminoacizi). Este produs de corpul nostru fiind procesat de
enzimele oamenilor sănătoşi. Este produs, cu scop comercial, de o reacţie catalizatoare între azot
şi hidrogen şi folosit la fabricarea produselor chimice ca fertilizatori, explozivi, mase plastice şi
produse petroliere. Amoniul este foarte solubil în apă, dar nu prezintă risc de a ne pune în pericol
sănătatea. Totuşi ar trebui redus din cauza mirosului foarte puternic.
• Arsenic (As)
Arsenicul este un metal, cel mai des întâlnit ca sulfurat de arseniu. Este folosit în
industrie la alierea tranzistorilor, laserelor şi semiconductorilor şi la procesarea sticlei,
coloranţilor, textilelor, hârtiei, adezivilor şi ceramicii. Arsenicul este introdus în apă prin
dizolvarea mineralelor şi minereurilor şi prin atmosferă. În stare naturală se găseşte sub formă de
arsenic dizolvat în roci, de aici şi conţinutul de arsenic în apele subterane folosite ca şi surse de
apă potabilă. Este considerat cancerigen pentru oameni, este foarte otravitor, cauzând arsuri pielii
şi probleme circulatorii.
• Bariu (Ba)
Bariul este un element prezent în rocile vulcanice şi sedimentare cu o pondere de
aproximativ 0,039%, fiind al 14-lea cel mai întâlnit element al scoarţei terestre. Din cauza
reactivităţii sale crescute, bariu nu se găseşte în natură în stare liberă, ci doar sub forma unor
compuşi, cel mai des întâlnit fiind barita, iar cel mai puţin witerita (carbonatul de bariu).
Compuşii de bariu au o paletă largă de folosire în industrie, în pirotehnie, ca otrava de şobolani,
materie primă pentru fabricarea sticlei, în producţia petrolului pentru creşterea densităţii
noroiului de foraj. Când este ingerat cauzează reacţii adverse precum creşterea presiunii sângelui.
• Benzen (C6H6)
Benzenul este o hidrocarbură cu un nucleu aromatic, incolor, extrem de inflamabil şi
volatil, cu miros specific. Este întâlnit în cărbuni, petrol şi se obţine în mod natural din vulcani şi
din incendiile forestiere, fiind prezent şi în multe alte produse de ardere inclusiv în fumul de
ţigară. Este un solvent foarte utilizat în industria chimică şi reprezintă un precursor important al
sintezei chimice de medicamente, plastic, gumă sintetică sau coloranţi. Compuşii săi sunt
utilizaţi în fabricarea maselor plastice, răşinilor, adezivilor, explozibililor, nylonului, fabricarea
pneurilor, coloranţilor, detergenţilor şi a pesticidelor. Benzenul mai este folosit şi ca aditiv al
benzinei, dar din cauza efectului negativ asupra sănătăţii şi pentru diminuarea riscului poluării
pânzei freatice cu această substanţă, s-a impus o emisie maxim admisibilă de aproximativ 1%
benzen.

Benzenul ajunge în apă prin deversare făcută de fabrici şi prin poluarea atmosferică.
Poate fi inhalat, ingerat sau poate pătrunde prin piele. Odată intrat în organism, se concentrează
în grăsimi şi în măduva osoasă, pentru care este toxic, blocând formarea globulelor sangvine în
aceasta. Benzenul irită ochii, pielea şi căile respiratorii. Înghiţirea lichidului poate cauza
aspirarea sa în plămâni, acest lucru conducând la pneumonii chimice. Expunerea la un nivel mai
ridicat decât cel admis poate duce la pierderea cunoştinţei şi la moarte. Substanţa poate afecta
sistemul nervos central, provocând ameţeli. Fumul de ţigară conţine o cantitate mare de acest
compus. Un fumător inhalează de 10 ori mai mult benzen decât un nefumător, fumatul pasiv de-a
lungul vieţii crescând riscurile de apariţie a cancerului.
 Nicolae Rădulescu Dobrogea, preşedintele fundaţiei Ecocivica, explică efectele
benzenului pe timpul caniculei în Bucureşti: "se ştie că în Bucureşti, benzenul din resturi de
hidrocarburi nearse în motoare depăşeşte de patru până la zece ori concentraţia maxim admisă,
după măsurătorile făcute de Registrul Auto Român. Benzenul are punctul de fierbere la 80o C.
Astfel, cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât benzenul se eliberează mai rapid şi ajunge în
cantităţi mai mari în organism. Intoxicarea cu benzen este dezastruoasă fiindcă este cancerigen şi
deteriorează ficatul. De asemenea, când temperatura creşte foarte mult, mişcarea aerului este mai
rapidă, iar praful stă suspendat şi prin urmare inhalăm cantități mai mari". Valoarea limită
conform legislaţiei României este de 0% începand cu 2010.
• Cadmiu (Cd)
Cadmiul este un metal tranziţional de culoare cenuşiu-metalică şi face parte din grupa
metalelor puţin răspândite în natură, găsindu-se doar sub formă de compuşi anorganici, în special
în minereurile de zinc. Nivelul de cadmiu care se găseşte în atmosferă este de la 0,1 la 5,0
nanograme/m3, în scoarţa Pământului este de la 0,1 la 0,5 micrograme pe gram, în sedimentele
marine este de 1 microgram pe gram, în apa mării este de 0,1 micrograme/litru.
Se regăseşte, de asemenea, în industrie, ca un produs secundar inevitabil al procesului de
extracţie al zincului, plumbului şi cuprului. Este utilizat în principal în procesul de electro-
galvanizare şi în reactoarele atomo-nucleare. Totodată, compuşii cadmiului sunt utilizaţi în
fabricarea pigmenţilor şi coloranţilor, ca stabilizatori în materialele din plastic şi în electrozii
bateriilor alcaline nichel-cadmiu, în imprimare, industria textilă, fotografie, lasere,
semiconductori, pirotehnie, în amalgamele dentare, în fabricarea lămpilor fluorescente, în
bijuterii, gravură, industria de automobile şi avioane, ca pesticide, catalizatori de polimerizare.
Aproximativ 10% din consumul de cadmiu este produs din surse secundare, în principal
de la praful generat de fier şi resturi de oţel prin reciclare. O cantitate foarte mare de cadmiu este
eliberată în mediul înconjurător, aproximativ 25.000 de tone pe an. Aproximativ jumătate din
această cantitate de cadmiu este eliberată în râuri, prin alterarea rocilor şi în aer, prin incendiile
forestiere şi erupţiile vulcanice, iar restul este eliberat din cauza activităţilor umane (cadmiul se
găseşte în îngrăşămintele cu polifosfaţi şi pesticide, astfel ajunge prin intermediul solului în
mediu). Expunerea la cadmiu datorată mediului poate apărea prin consumarea alimentelor de
bază, în special seminţe, cereale şi legume cu frunze, ce absorb rapid cadmiul care apare în mod
natural sau prin contaminarea solurilor cu mâl menajer, îngrăşăminte şi apă freatică poluată.
Expunerea la cadmiu apare mai ales în locurile de muncă unde sunt fabricate produsele
din cadmiu, în special în combinatele de metalurgie neferoasă, în fabricile de baterii, în timpul
sudurii. Persoanele care lucrează în topitorii, minerit, industria textilă, fabricarea aliajului din
cadmiu, fabricarea bijuteriilor, fabricarea vitraliilor, industria recuperării deşeurilor, fabricarea
bateriilor, prezintă un risc ridicat de expunere la cadmiu.
În cazul celor care fumează are loc o expunere la o concentraţie semnificativă de cadmiu.
Fumul de ţigară transportă cadmiul în plămâni. Cadmiul este, mai întâi, transportat la ficat prin
intermediul sângelui. Acolo, se combină cu proteine şi formează compuşi care sunt transportaţi
la rinichi. Cadmiul se acumulează în rinichi, unde afectează mecanismul de filtrare. Acesta
cauzează excreţia proteinelor şi zaharurilor esenţiale din corpul uman şi a rinichilor ulterior.
Cadmiul acumulat în rinichi necesită o perioadă foarte mare de timp pentru a fi eliminat din
organismul uman. Cadmiu este prezent în ţevile galvanizate şi în aliajele de lipit utilizate la
montarea încălzitoarelor de apă şi astfel poate contamina apa pe traseul ei de distribuţie, doar în
cazul unei ape acide. Cu toate acestea, toxicitatea cadmiului din alimentaţie este foarte rară şi are
loc in urma poluării mediului sau consumarea alimentelor cu un conţinut ridicat de cadmiu.
Studiile privind implicarea sa în cancerul pulmonar şi de prostată au dat rezultate neconcludente.
• Calciu (Ca)
Calciul este un metal alcalino-pământos de culoare gri, cel de-al cincea element din punct
de vedere al răspândirii în scoarţa terestră şi al răspândirii ionilor dizolvaţi în apa mărilor, după
sodiu, clor, magneziu şi sulfaţi. Calciul pur nu se găseşte în natură, ci doar în roci sedimentare:
calcar, dolomit şi ghipsul.
Sărurile de calciu şi cu soluţiile ionice ale calciului (Ca2+)sunt incolore indiferent de
contribuţia calciului. Calciul este folosit ca agent de reducere în extracţia metalelor uraniu,
zirconiu şi toriu, pe post de deoxidant, desulfurant sau decarbonizant pentru diferite aliaje, pe
post de agent de aliere în producţia aliajelor pe bază de aluminiu, beriliu, cupru, plumb şi
magneziu, în prepararea cimentului şi mortarului folosite în construcţii. Compuşii calciului au şi
ei o gamă largă de utilizare în industrie şi anume la fabricarea sticlei, insecticidelor,
îngrăşămintelor, lucrărilor dentare, fabricarea drojdiei, artificiilor, rachetelor, vopslei, cretei.
Hipocloridul de calciu este utilizat în dezinfectarea apei piscinelor şi pe post de agent de înălbire,
iar permanganatul de calciu utilizat pe post de combustibil pentru rachete şi ca agent de
sterilizare a apei.
În soluţie, ionul de calciu are un gust variabil, fiind declarat ca având un gust uşor sărat,
acru, mineralic. Calciul are un rol foarte important în corpul omenesc, el fiind al cincilea element
din organism. Calciul este unul dintre acele minerale care, atunci când lipsesc din organism, pot
provoca numeroase probleme de sănătate. Mai ales în perioada de creştere a copiilor, calciul are
un rol esenţial în întărirea oaselor şi a dinţilor, în reglarea funcţiilor muşchilor, asigurarea unei
mai bune funcţionări a muşchiului cardiac, coagularea sângelui şi în reglarea sistemului
endocrin. Fie că apare în copilărie sau la maturitate, lipsa de calciu poate influenţa procesele care
au loc în sistemul nervos. Alimentele care conţin cel mai mult calciu sunt lactatele, însă există o
gamă variată de fructe, legume şi alte alimente bogate în calciu:
- produse lactate (brânză, iaurt, sana, chefir, telemea, caşcaval, unt); o cană de lapte de vacă
(aproximativ 250ml) conţine aproximativ 300mg calciu
- peşte (ton, somon – 490mg/cană, sardine – 1000mg/cană);
- ouă;
- soia, lapte de soia, brânză tofu;
- legume verzi şi alte plante cu frunze verzi (broccoli fiert – 95mg/cană, salată – 40mg/cană,
spanac opărit – 250mg/cană (Notă: Spanacul conţine calciu în cantitate mai mare decât cantitatea
de fier pentru care este celebru. Dezavantajul este că are şi oxalaţi. Cantitatea de oxalaţi creşte pe
măsură ce spanacul fierbe, de aceea se recomandă adăugarea spanacului când apa clocoteşte şi
practic doar “opărirea” lui sau fierberea maximum 2-3 minute pentru a limita formarea de
oxalaţi. Foarte important este ca apa în care fierbe să nu se folosească la prepararea piureului de
spanac tocmai datorită acestor oxalaţi), varză, varză verde creaţă, pătrunjel, frunze de păpădie);
- fasole albă, fasole roşie, mazăre;
- susan integral crud – 2100mg/ceaşca, alune - 450mg/cană, nuci, migdale - 750mg/cană, seminţe
de floarea soarelui – 260mg/cană;
- citrice.
Doar 20-40% din calciul ingerat este absorbit de organism, cantitate care depinde de
prezenţa altor compuşi proveniţi din alimentaţie, compuşi care pot favoriza sau dimpotriva pot
scădea absorbţia. Factori care favorizează absorbţia de calciu:
- vitaminele D, A, C şi magneziul
- surse vegetale sau animale bogate în proteine
Factori care împiedică sau scad absorbţia de calciu:
- cantităţile crescute de grăsimi
- oxalaţii din ciocolată, cacao, spanac, pătrunjel, sfeclă roşie
- fitaţii din cereale, soia, linte, alune, nuci, migdale
- fosfaţii din băuturile carbogazoase
Calciul pătrunde în apă prin descompunerea rocilor, în special a celor calcaroase, şi din
sol prin infiltraţii. Calciul aflat în apă este anorganic, deci nu poate fi absorbit de corpul nostru.
• Clor (Cl)
Clorul este un gaz de culoare galben-verzuie, cu miros caracteristic sufocant şi iritant
fiind prezent în scoarţa Pământului în proporţie de 0,02%. Sub forma ionului clorură, intră în
alcătuirea sărurilor comune și a altor compuși, este abundent în natură și necesar multor forme de
viață, inclusiv omului. Clorurile alcătuiesc cea mai mare parte a sărurilor din apa oceanică - ionii
clorură reprezintă aproximativ 1,9% din masa oceanică, dar se întâlnesc și sub forma depozitelor
solide în scoarța terestră.
Clorul se regăsește și în utilizările de zi cu zi ca dezinfectant, înalbitor, la producerea
gazului de luptă gazul de muștar, papetărie, produse antiseptice, coloranți, mâncare, insecticide,
vopsele, produse petroliere, produse plastice, medicină, textile, solvenți, precum și multe alte
produse de larg consum. Iar compuşii săi sub formă de acid hipocloros, obținut prin hidroliza
hipocloritului de sodiu se utilizează pentru eliminarea bacteriilor și a altor microbi din apa de
băut și piscine. Soluțiile perfuzabile, denumite ser fiziologic sunt soluții de 0,9% NaCl.
 Ca şi sodiul, clorul este adus în organism, de regulă, sub formă de clorură de sodiu (sare
de bucătarie), necesarul zilnic fiind de 2-3 grame, ceea ce corespunde la 3-5 grame de sare,
produs chimic alcătuit din 61% clor şi 39% sodiu. Din punct de vedere dietetic, trebuie preferată
sarea de mare şi chiar sarea grunjoasa, în defavoarea sării rafinate, care este clorura de sodiu
pură.
Clorul este mortal în cantități mari. Pentru că este mai greu ca aerul, el înlocuiește
oxigenul din plămâni.
Excesul de sare distruge vitamina E (tocoferolul) şi este toxic pentru organism. Pentru
înlocuirea florei intestinale distruse de clorul din apa de la robinet se recomandă consum sporit
de sodiu.
Conform oamenilor de ştiinta, apa tratată cu clor conţine o serie de substante care produc
mutaţii genetice de natură să provoace cancerul. Aceste substanţe se numesc trihalometani
(THM) şi sunt absorbite de piele, ajungând să dezvolte maladia în organele unde se instalează
mai uşor.
În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 250 mg/l Cloruri, iar valoarea
admisă în mod excepţional fiind de 400 mg/l Cloruri.
• Crom (Cr)
Cromul este un metal dur, de culoare alb argintie, rezistent la coroziune, în forma nativă
fiind ușor de prelucrat, destul de răspândit în scoarța pământului, dar numai sub formă de
combinații chimice, cum ar fi cromitul. Numele său derivă de la cuvântul grecesc chroma, care
înseamnă culoare, din cauza faptului că majoritatea compușilor săi sunt intens colorați.
Încă din veacul trecut s-a observat că adaosurile de crom în oțel contribuie la creșterea
caracteristicilor mecanice precum și a rezistenței la coroziune ale acestuia. Cromul și derivații
sunt utilizați în: fabricarea motoarelor, folosirea în amestec ca aliaj anticoroziv la piese metalice
ce urmează a fi supuse la temperaturi ridicate, la producerea și arderea cărămizilor, în colorarea
verzuie a sticlei, folosirea cromaților ca pigment în fabricarea coloranților sau la producerea
benzilor magnetice de înregistrare acustică.
Cromul este un mineral pe care organismul îl foloseşte pentru funcţionarea normală, cum
ar fi digestia mâncării. Cromul există în multe produse alimentare naturale, cum ar fi drojdia de
pâine, carne, cartofi (mai ales daca sunt gătiţi în coaja), brânzeturi, condimente, pâine integrală,
cereale, fructe proaspete şi vegetale. Deficitul de crom poate determina diverse afecţiuni oculare.
Există o legătură între nivelul scăzut de crom şi riscul de glaucom. Acesta încetineşte pierderile
de calciu, deci poate fi de ajutor în prevenirea pierderii de masă osoasă la femeile la menopauză.

Consumul de apă de robinet nededurizată aduce o cantitate de crom destul de mare

organismului la fel şi gătitul în oale de inox creşte conţinutul de crom al mâncărurillor. Cromul
găsit în mâncare nu este dăunător. Totuşi, administrarea unor cantităţi mari de crom poate cauza
probleme stomacale. Prea mult crom poate afecta rinichii, ficatul, nervii şi mai poate cauza un
ritm cardiac neregulat.
În România, concentraţia admisă pentru apa potabilă este de 0.05 mg/l Cr.
• Cupru (Cu)
Cuprul (numit și aramă) metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de electricitate și
căldură.
Cuprul, care are o puritate de peste 99% este folosit la fabricarea conductelor de gaz și
apa, a materialelor pentru acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale. Deoarece
cuprul este un bun conducător de căldură se utilizează la boilere și alte dispozitive ce implică
transferul de căldură, sau folie de cupru. Unul dintre dezavantajele cuprului este fenomenul de
coclire (înverzire), ce poate fi observat adesea pe vasele vechi de aramă sau pe monede (moneda
de 5 bani)
În urma unor analize s-a constatat faptul că resurse de cupru se găsesc și în apele termale
din localitatea Acâș, din Satu Mare. În apele termale existente la Băile Herculane se poate găsi,
de asemenea, un conținut mare de cupru cu rol antiseptic și antialergic.
Cuprul este larg răspândit în alimente, fructe și carne: în ficat - ficat de vită (39 mg/kg),
stridii (9 mg/kg), nuci, legume, majoritatea cerealelor, în struguri (cea mai bogată sursă), banane
(1mg/kg), crustacee (4-10 mg/kg), legume verzi, lapte de vacă (0.06 mg/kg), semințe, ciuperci,
ciocolată (36 mg/kg) și pudra de cacao.
Cu toate că este un metal, cuprul, este totodată un element indispensabil vieții. Se găsește
în toate țesuturile organismului, dar cel mai mult cupru se găsește în ficat, iar cantități mai mici
se găsesc și în creier, inimă, rinichi și mușchi. Ca efecte benefice, cuprul ajută organismul să
utilizeze fierul din sânge, reducând acțiunile radicalilor liberi asupra țesuturilor. Consumarea
alimentelor cu coţinut de cupru poate, totodată, preveni anumite boli sau deficiențe, cum ar fi
alergiile, chelia, SIDA, leucemia, osteoporoza și ulcerul stomacal. În ciuda acestor efecte
benefice, neasimilarea în mare măsură a cuprului din organism poate duce la trei boli rare:
1.Boala Wilson, când organismul nu este în măsură să reglementeze absorbția de cupru și
astfel cuprul se acumulează în ficat;
2.Boala Menkes, când organismul nu poate face rezerve de cupru, de unde rezultă lipsa
acestuia;
3.Toxicoza prin cupru (este o boală cu origini necunoscute și foarte rară, mai ales la
copii), când cuprul se adună în ficat.
Prezenţa cuprului în apa de la robinet poate fi observată prin petele verzi de pe haine şi
instalaţiile sanitare atunci când este într-o concentraţie mai mare de 1mg/l. Cuprul dizolvat în apă
are un efect înţepător, neplăcut şi pe termen lung consumată are efecte negative asupra rinichilor
şi cauzează arsuri gastrointestinale.
 În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 0,05 mg/l Cu, iar valoarea admisă
în mod excepţional fiind de 0,1 mg/l Cu. • Magneziu (Mg)
Magneziul este al optulea element și al treilea metal după aluminiu și fier ca abundență în
scoarța solidă terestră, formând aproximativ 2% din masa acesteia şi al treilea ca și componență
în sărurile dizolvate în apa mării. Magneziul este un metal alcalino-pământos, de culoare alb-
argintie, și de aceea nu se întâlnește decât combinat cu alte elemente în zăcăminte de magnezit
(carbonat de magneziu), dolomit și alte minerale (ca talcul).
Compuși ai magneziului, în principal oxidul de magneziu, sunt utilizați ca material
refractar pentru cuptoarele din industria siderurgică (la producerea fontei și oțelului), industria
metalelor neferoase, a sticlei și a cimentului. Oxidul de magneziu și alți compuși sunt utilizați în
agricultură (ca fertilizatori), chimie și industria construcțiilor. Pudra de carbonat de magneziu
este folosită de sportivi (pentru a impiedica transpiraţia palmelor). Stearatul de magneziu este o
pudră albă, cu proprietăți de ungere. În industria farmaceutică este folosit în procesul de fabricare
a tabletelor.Aliajul magneziu-aluminiu este utilizat în principal la conservarea băuturilor, iar alte
aliaje ale magneziului sunt utilizate ca și componente ale structurii automobilelor, în construcția
avioanelor și rachetelor.
Magneziul este al patrulea element mineral ca abundenţă în organism şi constituie un
element de importanţă majoră în biologia umană. Corpul conţine 21-28 gr. de magneziu; din
acesta 53 % este localizat la nivelul oaselor, 19% în ţesuturi şi 1% în lichidul extracelular. Are
rol în metabolismul vitaminei C, al calciului, fosforului, sodiului şi potasiului, este esenţial
pentru buna funcţionare a muşchilor şi nervilor, absorbţia intestinală depinde, înainte de toate, de
cantitatea de magneziu ingerată. Magneziul împiedică formarea depunerilor de calciu, a
calculilor renali şi biliari. El constituie un factor de creştere, un tonic general, un regenerator
celular, un echilibrant psihic şi un drenor hepatic. Magneziul este un element anorganic prezent
la nivelul plasmei sanguine şi contribuie la menţinerea unui sistem cardiovascular sănătos
prevenind atacurile de inimă, are acţiune antidepresivă, fiind cunoscut şi ca mineral antistres, iar
în combinaţie cu calciul, magneziul acţionează ca un tranchilizant natural. Sporeşte reacţiile de
apărare ale organismului şi luptă împotriva efectelor senescenţei.
Studiile de specialitate demonstrează ca aproape un sfert din populaţia adultă suferă de
carenţe de magneziu, şi asta din cauza vieţii stresante în care sunt nevoiti să traiasca oamenii, dar
şi a alimentaţiei sarace în fructe, legume, cereale integrale, oleaginoase şi legume uscate.
Deficieţa de magneziu creşte odata cu consumul de alcool, cofeină, pastile anticoncepţionale,
excesul de zahăr şi diuretice. Carenţa magneziului din organism este recunoscută ca fiind cauza
unei boli frecvente, de care suferă mai mult de 10% din populaţie şi anume spasmofilia.

Necesarul de magneziu variază în funcţie de vârsta şi sex. În medie, pentru a cunoaşte ca

persoană adultă, cantitatea optimă personală, cu exactitate, trebuie sa înmulţiţi greutatea în
kilograme cu cifra 6, obţinând doza de magneziu în mg/zi: kg x 6= ? mg Magneziu/zi.
 Cea mai bună metodă de a obţine magneziul este prin intermediul alimentelor
neprocesate, în general, ce apartine dietei vegetale. Magneziul stă la baza clorofilei şi ajută
plantele la producerea fotosintezei, de aceea va putea fi găsit în orice plantă într-o cantitate mai
mică sau mai mare. Alimentele cele mai bogate în magneziu sunt de obicei bogate şi în fibre şi
potasiu.
Dintre cele mai importante amintim:
•Legumele verzi: ca spanacul, varza, salata, brocoli;
•Fructe: mere, caise, căpşune, zmeură, avocado, banane, curmale, smochine (cele uscate conţin
mai mult de 100g);
•Faina de porumb şi hriscă;
•Fasolea (albă şi neagră), mazarea şi soia;
•Seminţe de dovleac, alune, nuci;
•Cereale integrale;
•Lapte de soia şi tofu;
•Peşte: halibut şi tonul în mod special.
În apele de suprafaţă, magneziul apare atât din surse naturale cât şi în urma deversării
unor ape industriale reziduale (în principal din industria sticlei şi ceramicii, a caramizilor
refractare, industria chimică şi metalurgică). Magneziul, împreună cu calciul sunt implicaţi în
duritatea apelor şi, totodată, dau şi un gust sălciu, uşor amărui apei.
Cel mai notabil efect avers al conţinutului mare de magneziu din apa potabilă este efectul
laxativ. În rest, nu prezintă niciun pericol pentru sănătate.
În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 50 mg/l Mg, iar valoarea admisă în
mod excepţional fiind de 80 mg/l Mg.