O scrisoare pierdută

de I.L. Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele
patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de
moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind
inspirată de farsa electorală din anul 1883.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă
fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii
directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru acte alcătuite din scene,
fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Principalul mod de
expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile, sentimentele,
opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre
personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă
pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument
al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul
nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de
provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care
antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa
electorală.
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare
gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite
în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care
subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea
momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie
şi nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii,
adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o
arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a
personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în
ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga

1
acţiune se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care
citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică
intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia
lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu,
prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de
Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine
candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul
înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care
încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea.
Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul
dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi
ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee
compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de
situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea
dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar
este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin
felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă
la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii
în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict,
Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi
Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a
primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care
cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într
timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o
folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut
de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează
imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în
public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea,
găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

2
 Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea
revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales,
iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se
datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare
compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea
noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea
tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul
turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea
intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din
întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final
„adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se
realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului
de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin
generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost
ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
În concluzie, pentru ca “O scrisoare pierdută” este o specie a genului dramatic
alcatuită din acte, scene, tablouri, replici, opera in care se ridiculizează moravuri si
caractere cu un final fericit, toate acestea nu demonstrează decât că piesa de teatru a
lui Caragiale este o comedie de moravuri si caractere.

PERSONAJE

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele
în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului,
al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o
iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie
să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat
a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul
acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind
spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv,
după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond,

3
Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu
altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi
Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director
la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai
mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui
Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână
liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis
niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca
apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în
situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când
Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui
Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid,
iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice,
postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată
o damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie
foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre
deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu
Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de
sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală
stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă
raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place
să joace pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial
compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să
renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză
„nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului.
De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar
scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...” Izbucnirea scandalului
o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi
gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au
să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile
şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având
motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la
întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar
scapă-mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui
Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit,

4
dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti
candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine
eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la
sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie
bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci
rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi
ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”
Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului(după
trăsătura dominantă). El este un încornorat simpatic, deoarece refuză săcreadă - din
convingere, sau din „enteres” şi diplomaţie – în autenticitatea scrisoriide amor şi în
adulterul soţiei. După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul
Comitetulpermanent, Comitetul electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al
altorcomitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la
putere,alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde. Trăsătura
dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât de remarcabila formulă rostită şi
în rarele momente de enervare „Aveţi puţinicărăbdare !”, cât şi de la numele
Trahanache, provenit de la „trahana”- o cocămoale, şi Zaharia care ne duce cu gândul
la zahariseală, sugerând vertusitatea.„Venerabilul”este calm, liniştit, imperturbabil, cu
o gândire plată şi cu untemperament formal, dar este viclean, de o viclenie
rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să
manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită,
ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl
bănuiesc pe prefectde trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E
tare…tare de tot…solid bărbat” Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii
„o societate fără moral şi fără prinţip”, dar politica, înşelăciunea şi frauda falsificând
listele dealegători şi pronunţându-i lui Dandanache umanitate în alegeri. El nu admite
însăimoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pecare
o consideră o „plastografie”.
Credulitatea lui poate fi pusă pe seama uneiconvingeri ferme sau poate fi considerată
un act de diplomaţie, prin care vrea săpăstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice
relaţiile cu prefectul. De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de
la Centru :„noi votăm candidatul pe care-l pune partidul întreg, pentru ca de la partidul
întreg atârnă binele ţării şi de binele ţării atârnă binele nostru”. Motivul acesteiatitudini
este, bineînţels, „binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem binele
personal al „venerabilului” şi al celor asemenea lui. Esteneinstruit, căci stâlceşte
neologismele, se exprimă confuz, fiind prezentedeopotrivă truismul, tautologia şi
politica se rezumă la spusele fiului său, careexprimă, în fond, tot o platitudine : „unde
nu e moral, acolo e corupţie, şi osocietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”.

5
 SURSELE COMICULUI ÎN PIESA „O SCRISOARE PIERDUTĂ”

Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre
aparenţă şi esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini:
bunăvoinţă, amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict
comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje comice.
Comicul de situaţie reprezintă tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute,
construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv,
răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului
Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui
Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică
răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”,
stâlcirea cuvintelor: „momental”, „nifilist”, „famelie”, clişeele verbale, negarea primei
propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara
noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin
comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul
după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează
incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu
carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru
disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi
Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul)
Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae
(populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă),
Agamiţă (diminutivul caraghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul
homeric), Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al
vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează
inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa
şefilor), Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).