Sunteți pe pagina 1din 13

1 Voievozi români în cruciada antiotomană

VOIEVOZI ROMÂNI
ÎN
CRUCIADA ANTIOTOMANĂ

ŞTEFAN CEL MARE (1457 – 1504)


Se pare că s-a născut în 1434 la Borzeşti, unde mai târziu va înălţa o biserică, fiind
primul fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al Mariei. După moartea tatălui săn se afla în
Ţara Românească unde îl întâlneşte pe boierul Mihu, care, ducea primul tribut al Moldovei
sultanului.
Cu ajutorul unei oaste munteneşti pusă la dispoziţia sa de Vlad Ţepeş, Ştefan a intrat
în Moldova de Jos unde i s-au alăturat şi contingente militare moldoveneşti nemulţumite de
politica pro-otomană promovată de Petru Aaron. Ştefan a obţinut o victorie categorică
asupra adversarului său la Doljeşti, în ziua de marţi, 12 aprilie 1457, asupra oastei lui Petru
Aaron, obligându-l pe acesta să se retragă la Cameniţa. Pe câmpul de la Direptate, Ştefan a
fost proclamat domn legiuit al ţării de către toate stările întrunite şi „a luat schiptrul
Moldovei”, după ce a primit ungerea din partea mitropolitului Teoctist.

CONSOLIDAREA DOMNIEI ŞI REÎNTREGIREA TERITORIALĂ A


MOLDOVEI (1457 – 1473)
Prima ameninţare pentru Ştefan cel Mare era reîntoarcerea lui Petru Aaron cu
sprijinul boierilor care îl susţinuseră. Pentru înlăturarea acestui iminent pericol a acţionat
Ştefan în primii ani de domnie. Astfel, la 4 aprilie 1459 a încheiat tratat de alianţă cu
Polonia la Overchelăuţi, pe Nistru, Ştefan obţinea îndepărtarea lui Petru Aaron de la
graniţa Moldovei, obligându-se în schimb să primească după „meritele” lor pe boieri
pribegi şi să le „restituie drepturile şi ocinile”.
Ştefan a reorganizat administraţia şi armata, în vederea viitoarelor confruntări cu
otomanii. A introdus o dregătorie nouă, aceea de pârcălab şi a susţinut ascendenţa în sfatul
domnesc a boierilor cu atribuţii miliare în defavoarea celor fără funcţii. Pentru a avea la
dispoziţie o armată cât mai numeroasă şi mai fidelă, Ştefan a anulat scutirea de oaste a
ţăranilor, măsură aflată la baza caracterului preponderent militar al oastei sale.
Domnul Moldovei avea de recuperat şi unele pierderi teritoriale suferite de
Moldova: cetatea Hotin, din nord, adăpostea o garnizoană polonă, iar Chilia, din sud, o
garnizoană ungurească. După consolidarea sa pe plan intern, Ştefan a acţionat, începând
din 1461 pentru recuperarea celor două fortificaţii.
Restabilirea vechilor raporturi cu Polonia a însemnat îndepărtarea lui Ştefan de
aliaţii săi tradiţionali, Ungaria şi Ţara Românească. Petru Aaron s-a refugiat în
Transilvania sperând ca la momentul oportun să reia domnia. Acesta este motivul pentru
care Ştefan efectuează o expediţie în 1461 în estul Transilvaniei recurgând astfel la
represalii împotriva celor care îl găzduiau pe ucigaşul tatălui său.
Invocând tradiţia predecesorilor săi în Moldova, la 2 martie 1462, Ştefan cel Mare se
angaja solemn din Suceava la prestarea jurământului de credinţă către regele polon,
recunoscut de el ca unic suzeran, promitea să dea ajutor militar Regatului polon împotriva
Ştefan cel Mare 2
adversarilor săi; se mai prevedea şi îndatorirea lui Ştefan de a nu înstrăina nici o parte din
pământul ţării, ba dimpotrivă să recupereze teritoriile înstrăinate, aluzie la Chilia.
Acţionând în asentimentul convenţiei turco – polone, în 1462 Ştefan a asediat Chilia
încercând să o cucerească. Pe mare cetatea a fost atacată de otomani. Nici moldovenii nici
otomanii nu au reuşit să învingă rezistenţa garnizoanei ungare. Eşecul asediului Chiliei nu
a schimbat planurile tactice ale voievodului în legătură cu această cetate pe care o va
cucerii totuşi la 26 ianuarie 1465, după informaţiile cronicarului Jan Dlugosz, în înţelegere
cu locuitorii cetăţii. Ştefan şi-a instalat propriul său pârcălab la Chilia, pe Isaia, cumnatul
său. Cetatea era reintegrată în sistemul politic şi economic al Moldovei.

† Campania lui Matia Corvin în Moldova.


Lupta de la Baia din 1467.
Prima reacţie după cucerirea Chiliei a venit din partea Ungariei, regat cu care Ştefan
era în relaţii încordate încă din 1859 când Petru Aaron găsise adăpost şi refugiu aici. După
preluarea Chiliei conflictul s-a acutizat. Presimţind reacţia Ungară, Ştefan a sprijinit
mişcarea autonomistă a stărilor privilegiate din Transilvania (1467) provocată de
fiscalitatea apăsătoare.
La mijlocul lunii noiembrie 1467, oastea regală, pătrundea în Moldova prin valea
Oituzului, aducându-l în suita sa pe Petru Aaron. Armata ungară a trecut prin Trotuşi, a
incendiat Romanul şi Bacăul, s-a îndreptat apoi spre Târgu Neamţ, pe care l-a jefuit, după
care regele Ungariei s-a îndreptat spre Baia, unde a poposit , dorind să ia apoi cu asalt
Suceava.
După mai multe lupte de hărţuire, Ştefan a hotărât să oprească înaintarea regelui la
Baia. În noaptea de 14/15 decembrie 1467, Ştefan a pornit atacul împotriva oastei ungare
din Baia. Flăcările incendiului ordonat de Ştefan a îngreunat regruparea armatei ungare.
Matia Corvin, dându-şi seama că obiectivele campaniei sale erau compromise, s-a angajat
într-o luptă disperată pentru a sparge încercuirea în care fusese surprins de oastea lui
Ştefan. Deşi nu a obţinut o victorie categorică, nereuşind să distrugă în totalitate oastea
adversă, Ştefan l-a silit pe regele Ungariei să ordone retragerea. Speranţa regelui maghiar
de a readuce Moldova la situaţia de dependenţă şi rezolvarea problemei Chiliei au eşuat.
Ulterior datorită complicării situaţiei internaţionale, regele Ungariei a abandonat
ideea unei expediţii de revanşă, iniţiativa trecând în mâna lui Ştefan, care, în 1468 şi 1469
va efectua expediţii de represalii în cursul cărora, în împrejurări neclare, Petru Aaron a fost
atras într-o cursă şi executat. La 28 iulie 1468, la Suceava, în faţa unei solii polone, Ştefan
îşi asuma din nou angajamentul de fidelitate faţă de regele Poloniei Cazimir al IV-lea.

† Conflictul cu Radu cel Frumos (1469 – 1473).


Prejudiciat şi el de pierderea Chiliei, domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos,
recurge şi el la un efort de recuperare a cetăţii. Încurajat de sultan şi cu acordul tacit al
regelui Ungariei, Radu va căuta să cucerească Chilia. Acest conflict a reprezentat ultima
manifestare a rivalităţii moldo – muntene pentru controlul Gurilor Dunării şi pentru
3 Voievozi români în cruciada antiotomană
exploatarea comercială şi vamală a marelui drum care lega Marea Neagră de Europa
Centrală.
Atacul lui Radu cel Frumos a început probabil în 1469, când a fost semnalată o
prezenţă otomană navală la Gurile Dunării. În iulie 1469, Ştefan l-a informat pe regele
Cazimir al IV-lea că nu se poate deplasa în Polonia să presteze omagiu de vasalitate
deoarece Moldova era ameninţată de Ungaria, Poartă şi Ţara Românească. Tot în 1469
Moldova a fost atacată de tătarii de pe Volga pe care domnul i-a înfrânt în două bătălii, cea
mai importantă fiind cea de la Lipnic, lângă Nistru, tătarii pierzând numeroşi războinicii,
între aceştia chiar fiul marelui han, luat prizonier şi ucis de Ştefan. Pentru a opri viitoare
incursiuni ale tătarilor, Ştefan a construit cetatea Orhei, aproape de malul drept al Nistrului.
Răspunzând provocării voievodului muntean, domnul Moldovei a pătruns în Ţara
Românească în februarie 1470 şi a incendiat Brăila şi Târgul de Floci. Campania de
represalii a lui Radu nu s-a lăsat aşteptată, dar el va fi înfrânt de Ştefan la Soci, la 7 martie 1471.
Dorind să răzbune înfrângerea de la Soci, Radu cel Frumos a reluat iniţiativa: ordonă
construirea unei fortificaţii pe Siret, ca punct de sprijin pentru eventualele noi acţiuni spre
Chilia.
În 1473 ostilitatea între cei doi voievozi români a reizbucnit, acum aparţinând lui
Ştefan care, inaugura totodată o nouă etapă a politicii externe, aceea a luptei antiotomane.
Acum Ştefan urmărea să-l înlăture pe Radu cel Frumos şi să-l înlocuiască cu un domn
compatibil cu politica sa antiotomană.
Campania lui Ştefan în Ţara Românească a fost fulgerătoare. După înfrângerea lui
Radu la Milcov, Ştefan, însoţit de pretendentul muntean Basarab Laiotă, l-a înfrânt pe
Radu în bătălia din 18 – 20 noiembrie 1473, ocupând cetatea în care acesta se refugiase la
24 noiembrie. Radu s-a refugiat la paşalele de la Dunăre, dar tezaurul său, cu doamna şi
domniţa Maria Voichiţa, au căzut în mâinile învingătorului, ceea ce a contribuit la
instalarea noului domnitor.
Imediat după întoarcerea lui Ştefan în Moldova turcii au atacat Ţara Românească.
Copleşit de numărul mare al turcilor, Laiotă se refugiază în Moldova. În Ţara Românească
turcii îl reinstalau domn pe Radu cel Frumos şi îi executau pe pârcălabii numiţi de Ştefan
în cetăţile Ţării Româneşti. armata otomană şi-a continuat acţiunea pe teritoriul Moldovei.
Ştefan cel Mare a cerut sprijin lui Cazimir al IV-lea care, hotărât să evite conflictul
cu Mahomed al II-lea, a încercat medierea între cele două părţi. Ştefan a respins oferta
polonezilor deoarece aceasta însemna că va accepta pe mai departe plata tributului către
Imperiul otoman.

LUPTA LUI ŞTEFAN ÎMPOTRIVA EXPANSIUNII OTOMANE (1473 – 1489).


Procesul de integrare a bazinului pontic în aria dominaţiei otomane, care
înregistrase un succes decisiv odată cu cucerirea Constantinopolului în 1453, trebuia să
continue cu înglobarea tuturor statelor riverane Mării Negre în stăpânirea turcească. Astfel,
statul „Marilor” Comneni de la Trapezunt a fost şi el desfiinţat în 1461. Venise acum
rândul centrelor comerciale din extremităţile estică, nordică şi nord-vestică ale Mării
Negre, al statelor din Crimeea şi al posesiunilor genoveze de la Marea Neagră. În acest
context dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe deveneau obiective primordiale pentru
Ştefan cel Mare 4
Imperiul otoman. Pentru a menţine controlul Moldovei asupra Dunării inferioare şi a
drumului comercial pe care îl deschidea spre interiorul continentului, Ştefan trebuia
fatalmente să lupte cu Imperiul otoman. Războiul său contra puterii osmanlâi a fost un
război pentru controlul Dunării de Jos cu prelungire în bazinul pontic.
Neputând înfrunta singur colosul otoman, Ştefan cel Mare şi-a integrat acţiunea
militară în coaliţii mai largi, angajate în efortul de stăvilire şi respingere a puterii turceşti în
Europa şi Asia Mică. În Europa, ideea de cruciadă era încă vie în mediile nobiliare legate
încă de idealurile cavalereşti ale lumii medievale. Momentul ales de Ştefan pentru
deschiderea luptelor cu turcii corespundea celor mai critice faze ale confruntărilor
sultanului cu inamicii săi europeni şi asiatici.
Cuceririle lui Mahomed al II-lea din Marea Egee şi Peninsula Balcanică: statul sârb,
Serbia familiei Brancović cu cetatea Smederevo în 1459, Despotatul bizantin al Moreii în
1460, insula Lesbos în 1462, precum şi Bosnia în 1463, au deschis aproape concomitent
războiul dintre Imperiul otoman pe de o parte, Veneţia şi Ungaria de cealaltă parte. Cele
două puteri au încheiat o alianţă antiotomană în 1463. După moartea lui Skanderbeg, eroul
rezistenţei albaneze, sultanul şi Matia Corvin au încheiat un armistiţiu tacit, primul pentru
a domina răscoala Karamaniei, fost emirat seldjukid din Asia Mică, cel de-al doilea în
căutarea coroanei Boemiei.
În 1470 Veneţia pierdea în faţa otomanilor Negropontul (Insula Eubeea), poziţia
cheie a dominaţiei sale în Marea Egee. Pentru recuperarea poziţiilor pierdute, Veneţia a
încercat să coopereze cu adversarul asiatic al sultanului, Uzun Hassan, şahul statului
turcmen al Oilor Albe, extins asupra Anatoliei orientale şi Iranului occidental.
După negocieri intense cu Veneţia, Uzun Hassan a declanşat ofensiva în Anatolia,
alungându-i pe otomani din Caramania, înaintând spre vestul Asiei Mici (1472).
Războiul antiotoman al lui Ştefan cel Mare se încadra, astfel, într-un context general
care includea între obiectivele sale esenţiale restaurarea libertăţilor bazinului pontic. În
cursul războiului său antiotoman, Ştefan s-a străduit să alinieze Ţara Românească la lupta
împotriva turcilor prin domni numiţi şi sprijiniţi de el, care să-i fie aliaţi fideli în lupta sa.
Ca răspuns la somaţia sultanului de a relua plata haraciului şi de a preda Chilia,
Ştefan a trecut din nou în Ţara Românească, în octombrie 1474, unde a reprimat sângeros
„trădarea” boierilor munteni care îl alungaseră pe Laiotă Basarab. Domnul Moldovei avea
de înfruntat acum nu numai rezistenţa lui Radu cel Frumos şi a turcilor, ci şi pe aceea a
unui pretendent susţinut de Ungaria, Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş. În octombrie
1474 Ţepeluş a rămas stăpân pe situaţie în vreme ce Laiotă Basarab s-a refugiat într-o
cetate de unde va mai ieşi abia anul următor.

† Victoria de la Vaslui (10 ianuarie 1475).


Refuzul de a relua plata tributului, de a preda Chilia şi, mai ales, intervenţia în Ţara
Românească l-au determinat pe sultan să declanşeze o expediţie la nordul Dunării, cu
scopul de a scoate Moldova din coaliţia adversarilor săi. Drept urmare i-a poruncit lui
Soliman Hadâmbul (adică Eunucul), beilerbeiul Rumeliei, ale cărui oşti asediau pe
5 Voievozi români în cruciada antiotomană
atunci în Albania cetatea Shkodra (Scutari), stăpânită de veneţieni, să întreprindă o
campanie în Moldova. În decembrie 1474, trupele lui Soliman pătrundeau în Ţara
Românească, unde Radu cel Frumos, din nou domn prin voinţa sultanului, îi furniza un
contingent important. Oştile sultanului numărau, după cronicile moldovene, cca. 120 000
de oameni, trupe regulate şi neregulate plus vasalii acestuia.
Pregătindu-se pentru confruntarea cu otomanii, Ştefan şi-a adunat oastea,
aproximativ 40 000 de oameni, cărora li se adăugau secuii, la Vaslui. Cu toate dificultăţile
de aprovizionare întâmpinate de Soliman, oastea acestuia a înaintat pe valea Bârladului
spre Vaslui unde îl aştepta Ştefan cu tabăra fortificată.
La sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, unde numărul mare al otomanilor nu
mai putea fi un avantaj tactic, într-un loc numit de cronica lui Grigore Ureche Podul Înalt,
situat la confluenţa Racovei cu Bârladul, s-a produs prima ciocnire dintre invadatorii turci
şi oştile avansate ale lui Ştefan, între care şi corpul secuilor. Otomanii au respins unităţile
lui Ştefan care, pentru a remedia situaţia era nevoit să arunce în luptă grosul oştirii sale.
Înainte să intre personal în luptă, Ştefan a primit legământul şi îndemnul boierilor, prin
glasul unuia dintre ei: „Doamne, nu te tulbura, căci îşi vom sta astăzi credincioşi alături şi
Dumnezeu ne va ajuta”. Lovite din faţă şi lateral, induse în eroare asupra direcţiei în care
se afla grosul oştirii moldovene de buciumele şi trâmbiţele puse de domn să le atragă în
lunca Bârladului, învăluite de ceaţa deasă care se lăsase, trupele otomane au cedat sub
presiunea atacului. Surprinşi de asalturile cavaleriei şi pedestrimii lui Ştefan, loviţi de
tunurile care trăgeau necontenit, dezorientaţi şi împotmoliţi în mlaştinile spre care fuseseră
atraşi, turcii, câţi nu au reuşit să fugă, au fost ucişi sau făcuţi prizonieri. Expediţia otomană
care trebuia să scoată Moldova din lupta antiotomană s-a încheiat catastrofal pentru
otomani.
La 25 ianuarie 1475, din cetatea Sucevei, Ştefan transmitea o scrisoare circulară
marilor puteri creştine ale Europei aducându-le la cunoştinţă zdrobirea marii armate
otomane cu sobrietate şi mândrie reţinută: „i-am înfrânt şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei,
pentru care lucru Domnul să fie lăudat”.
Pentru prestigiul imperiului şi pentru evoluţia situaţiei politice şi militare, nu numai
la Dunărea de Jos, înfrângerea din Moldova era prea gravă pentru a rămâne fără răspuns
din partea sultanului. O reacţie hotărâtă a lui Mahomed al II-lea pentru preîntâmpinarea
ofensivei adversarilor săi era inevitabilă.
Intuind primejdia în care se afla, Ştefan a declanşat o intensă activitate diplomatică
pentru a lărgi coaliţia antiotomană şi a da astfel Moldovei posibilitatea de a înfrunta în
condiţii mai sigure noul asalt al otomanilor. Astfel, solii lui Ştefan au fost primiţi cu cinste
la Veneţi, Roma, în Hanatul Crimeii şi la Caffa, dar mai ales în Polonia şi Ungaria.
Paralel cu intensificarea acţinii diplomatice, Ştefan a trecut şi la acţiuni faptice
pentru strângerea coaliţiei antiotomane. În acest sens el a trimis un corp expediţionar în
Crimeea, la Mangop, înlăturându-l pe cumnatul său Isaico, favorabil sultanului şi
înlocuindu-l cu fratele acestuia, Alexandru, adeptul luptei antiotomane. Ştefan a încercat să
atragă în lupta antiotomană şi Caffa care, temându-se de reacţia sultanului a declinat orice
ofertă de colaborare cu alianţa antiotomană. Ştefan a urmărit, în cadrul unui vast program
de alianţe pontice, stabilirea unei unităţi de acţiune cu Uzun Hassan, principalul inamic al
lui Mahomed al II-lea din Asia Mică.
Ştefan cel Mare 6
Iniţiativele lui Ştefan la Mangop şi Caffa, primejdia unei coordonări mai eficiente a
acţiunilor antiotomane în Asia şi Europa, l-au silit pe sultan să i-a măsuri de contracarare a
acestor acţiuni. Astfel, în 1475 Caffa a încheiat pace cu turcii sub presiunea unei puternice
flote otomane debarcată în faţa cetăţii în iunie 1475. Otomanii au cucerit apoi pe rând toate
posesiunile genoveze din nordul Marii Neagre. Spre sfârşitul anului Mahomed al II-lea a
ocupat şi Mangopul, măcelărind garnizoana de ostaşi moldoveni plasată acolo de Ştefan şi
luându-l pe principele Alexandru în captivitate. Totodată, încercarea turcilor de a cuceri
cetăţile Chilia şi Cetatea Albă a eşuat.

† Alianţa cu Ungaria (1475).


Acţiunea otomană din Caffa a produs o schimbare în politica externă a lui Ştefan.
Convins că Polonia nu va acţiona împotriva Imperiului otoman, el se va îndrepta spre o
alianţă cu Regatul Ungariei. La sfârşitul lui iunie 1475, o solie moldoveană se îndrepta spre
curtea regelui Ungariei pentru perfectarea unei alianţe. Aceasta s-a parafat în iulie –
august 1475 şi reprezenta un tratat secret de alianţă antiotomană învăluit în formulele
tradiţionale ale raporturilor feudalo – vasalice. Tratatul consacra obligaţia reciprocă
asumată de regele Ungariei şi domnul Moldovei de a coopera în lupta contra turcilor;
Ştefan se angaja să participe personal sau printr-unul dintre comandanţii oştirii sale la
campaniile antiotomane ale Regatului Ungariei în Ţara Românească; în acelaşi timp, el se
angaja să furnizeze ajutor militar regatului împotriva tuturor adversarilor săi, cu excepţia
Poloniei. Matia Corvin îşi asuma îndatorirea de a apăra Moldova împotriva păgânilor,
adică a turcilor şi tătarilor.
Înţelegerea moldo – ungară presupunea o acţiune comună în Ţara Românească unde
urma să fie reinstalat ca domn Vlad Ţepeş. Intervenţia în Ţara Românească nu a mai avut
loc în 1475, unde Radu cel Frumos dispare de pe scena politică după lupta de la Vaslui, iar
Laiotă Basarab consideră mai sigură închinarea sa sultanului decât respectarea înţelegerii
cu protectorul şi susţinătorul său, domnul Moldovei.

† Campania lui Mahomed al II-lea.


Lupta de la Valea Albă – Războieni (1476).
După supunerea Caffei şi Mangopului, Mahomed al II-lea considera că o lovitură
decisivă aplicată Moldovei va fi suficientă pentru a distruge frontul antiotoman din bazinul
pontic. Subordonat acum Porţii otomane, Hanatul Crimeii aştepta ordinul sultanului pentru
a-şi trimite călăreţii în Moldova. Ameninţată de aceeaşi călăreţi ai stepei, Polonia era
reticentă faţă de acţiunile antiotomane şi a încercat o mediere de ultim moment între
domnul Moldovei şi sultan, iniţiativă dezaprobată de Ştefan.
Deoarece Polonia declarase noncombat în lupta antiotomană, Ştefan a căutat alţi
aliaţi. A încercat să stabilească legături cu Hanatul de pe Volga, ostil celui din Crimeea şi
cu Veneţia. Un rol important în sistemul de alianţe antiotomane creat de Ştefan urma să îl
joace şi Ungaria care va contribui decisiv la retragerea trupelor sultanului din Moldova.
7 Voievozi români în cruciada antiotomană
Sultanul pleca în campanie, la 13 mai 1476, de la Adrianopol, în fruntea unor
efective evaluate între 90 000 şi 150 000 de oameni la care se adăugau corpul muntean pus
la dispoziţia sultanului de Laiotă Basarab care se ridica la 10 000 – 12 000 de oameni.
În timp ce oastea otomană înaintea către Dunăre, tătarii lui Eminek Mârza au pătruns
în Moldova din ordinul sultanului, nimicind aşezările, jefuind şi robind populaţia.
Acordând prioritate acestui flagel abătut asupra ţării, Ştefan a trimis oastea contra tătarilor,
care au fost surprinşi pe drumul de întoarcere încărcaţi cu prăzi şi robi şi înfrânţi într-o
luptă sângeroasă în care au căzut şi fraţii lui Eminek. Retragerea tătarilor din Moldova se
datora şi faptului că între timp Hanatul Crimeii fusese atacat de cel de pe Volga, ceea ce
dovedea că iniţiativele diplomatice ale lui Ştefan nu fuseseră zadarnice.
Oastea otomană a trecut Dunărea în a doua jumătate a lunii iunie 1476. Pe linia
tacticii tradiţionale, domnul s-a retras din calea oştirii otomane, lăsând-o să înainteze pe un
tărâm pustiit şi pârjolit, hărţuită permanent de cetele moldovenilor. Armata otomană
înainta totuşi pe valea Siretului; hotărât să-i taie calea spre Suceava, Ştefan şi-a instalat
tabăra pe un platou înalt, pe valea Pârâului Alb, afluent al Moldovei, apărat de păduri şi
fortificaţii construite în grabă. În acest loc care avea să fie botezat Războieni, voievodul a
încercat să stăvilească puhoiul otoman cu efective care nu depăşeau 10 000 de oameni. Din
spatele întăriturilor sale, apărate de un şir de care legate între ele după modelul husit, în
care era instalată artileria numeroasă de care dispunea, Ştefan a încercat o lovitură asupra
avangărzii otomane conduse de Soliman paşa, în speranţa de a provoca derută în oastea
otomană. După un scurt interval de panică, Soliman a restabilit situaţia. Sultanul a pornit
atacul asupra fortificaţiei în interiorul căreia se retrăsese Ştefan cu oştenii săi. Disproporţia
numerică a fost însă decisivă. Cronicarul Grigore Ureche vorbeşte laconic de lupta pierdută
de moldoveni dar şi de rezistenţa eroică a acestora. Ştefan împreună cu cei care au reuşit să
se salveze s-au retras la adăpostul codrilor.
Deşi îl biruise pe Ştefan, pentru a supune Moldova, sultanul mai avea de înfrânt
cucerirea cetăţilor întărite de domnul moldovean înainte de bătălie. Suceava, Hotinul,
Neamţul, Cetatea Albă şi Chilia au refuzat să se predea şi nu au putut fi cucerite. Sultanul
nu avea timp să asedieze cetăţile moldovene deoarece, pe de o parte Ştefan îşi refăcuse
armata (cca. 16 000 de oameni) şi se pregătea de contraatac, iar pe de altă parte trupele
transilvănene înaintau spre trecătoarea Oituzului sub comanda voievodului Ştefan Báthory.
În aceste condiţii, sultanul a ordonat retragerea. La mijlocul lunii august armata otomană a
început retragerea, hărţuită permanent de Ştefan, fără să-şi fi atins scopul. Trupele moldo –
transilvănene au preluat iniţiativa şi la începutul lunii noiembrie 1476 au pătruns în Ţara
Românească şi l-au readus la domnie pe Vlad Ţepeş, care, la 8 noiembrie, vestea din
Târgovişte braşovenilor fuga lui Laiotă la turci. La 16 noiembrie Vlad a intrat în Bucureşti
şi la 26 noiembrie 1476 o mare adunare a ţării îl alegea domn al Ţării Româneşti.
În aceste condiţii apărea posibilitatea refacerii frontului antiotoman în sudul Dunării,
situaţie periculoasă pentru Imperiul sultanilor. Dar regele Ungariei nu era dispus să
continue acţiunea de forţă împotriva Porţii ceea ce a compromis fatal situaţia lui Vlad
Ţepeş care nu avusese timp să-şi consolideze domnia. După retragerea oştilor transilvănene
şi a celor moldovene, cu excepţia unei gărzi de 200 de ostaşi lăsaţi de Ştefan pentru paza
personală a lui Vlad, turcii au revenit şi la sfârşitul lui decembrie 1476 sau începutul lui
Ştefan cel Mare 8
ianuarie 1477, Ţepeş era ucis fie în luptă cu turcii, fie printr-un act de trădare, iar Basarab
Laiotă îşi relua domnia în Ţara Românească, cu ajutorul turcilor.
La 8 mai 1477 Ştefan trimitea la Veneţia o solie condusă de „unchiul” său Ioan
Ţamblac în care descria planurile sale şi aprecia că Moldova era „poarta Creştinătăţii” şi
„este cetatea de apărare a Ţării Ungureşti şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”.
Ştefan arăta că în situaţia în care va rămâne singur în faţa pericolului otoman ne era
exclusă nici pacea cu turcii.

† Pacea moldo – otomană. 1479 – 1480.


Începând cu anul 1479 situaţia militaro – strategică a devenit favorabilă lui
Mahomed al II-lea care a zădărnicit încercarea lui Ştefan de a-l instala în Ţara Românească
pe Basarab Ţepeluş. Veneţia încheia şi ea în condiţii de capitulare armistiţiul cu Poarta în
decembrie 1478, confirmat printr-un trata de pace o lună mai târziu. Republica lagunelor
părăsea astfel coaliţia antiotomană.
În acelaşi timp dispărea de pe scenă şi Uzun Hassan de ale cărui acţiuni antiotomane
din Asia Mică se legaseră speranţele Europei creştine. De asemenea, Hanatul Crimeii
reintra şi el, în iarna anului 1478 – 1479 sub dominaţia otomană.
În aceste împrejurări cercul se strângea tot mai puternic în jurul lui Ştefan: Polonia
prefera compromisul cu Imperiul otoman, Ungaria era interesată mai mult de obiectivele
sale din Europa Centrală decât de lupta antiotomană, Ţara Românească era readusă sub
controlul Porţii, Hanatul Crimeii devenise instrument al acesteia, domnului Moldovei nu-i
mai rămânea decât să-şi adapteze politica la noile realităţi geo – politice.
În cursul anului 1480 Ştefan cel Mare a încheiat pace cu Imperiul otoman şi înştiinţa
Polonia că sultanul îi cerea să-i deschidă calea spre Polonia. Conform acordului cu
otomanii, Ştefan relua plata tributului (6 000 de ducaţi veneţieni) şi se angaja să fie
„prieten prietenilor şi duşman duşmanilor” sultanului. În schimbul acestor concesii Ştefan
obţinea garanţia sultanului pentru teritoriile sale, Chilia rămânând în stăpânirea lui.
Pacea era doar un scurt compromis perceput astfel atât de sultan cât şi de domnul
Moldovei care a consolidat cetăţile de la Gurile Dunării în vederea reluării confruntărilor
cu turcii.

† Redeschiderea ostilităţilor cu turcii (1481).


Pierderea Chiliei şi a Cetăţii Albe (1484).
La 3 mai 1481, Mahomed al II-lea murea în drum spre Insula Rhodos, ultima ţintă
a politicii sale de cucerire. Acest eveniment a dus la declanşarea unei crize cu multiple
aspecte: unul dinastic determinat de luptele interne pentru tron între Baiazid al II-lea şi
fratele său Djem şi unul al dominaţiei otomane în Europa, unde popoarele balcanice,
trezite la speranţă de moartea „Cuceritorului”, începuseră să se agite din nou pentru
redobândirea libertăţilor pierdute.
Sosise deci momentul pentru Ştefan de a încerca eliminarea definitivă a pericolului
otoman ce ameninţa Moldova şi cetăţile ei pontice. O nouă coaliţie părea să se formeze,
9 Voievozi români în cruciada antiotomană
promovată în Apus de papa Sixt al IV-lea şi de genovezi iar în Răsărit de Ungaria şi
Moldova.
În 1481 Ştefan intervine din nou în Ţara Românească beneficiind şi de concursul
trupelor regelui ungar. La 8 iulie 1481 la Râmnic învinge armata lui Ţepeluş şi susţine pe
tronul Ţării Româneşti pe candidatul propus de Ungaria, Vlad Călugărul. Succesul a fost
de scurtă durată: Ţepeluş emitea un act la Piteşti în august 1481, iar la mijlocul lui
noiembrie el se afla din nou la Bucureşti.
În 1482 Ştefan a reluat ostilităţile împotriva lui Ţepeluş. A ocupat cetatea Crăciuna
şi a instalat aici pârcălabii săi, Vâlcea şi Ivanco. Ţepeluş s-a retras în Oltenia unde a fost
ucis de mehedinţeni. Vlad Călugărul s-a instalat în domnia Ţării Româneşti pe care o va
consolida, ca şi predecesorii săi, printr-o înţelegere cu otomanii.
Regele Ungariei prins în luptele împotriva lui Frederic al III-lea de Habsburg a
fost nevoit să încheie pace cu turcii concretizată în 1483 prin semnarea unui armistiţiu
valabil pe 5 ani. Eliberat de frontul ungar, Baiazid al II-lea avea să-şi îndrepte acţiunea
ofensivă asupra Moldovei. Obiectivele sultanului erau cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.
Sprijinit de oastea hanului Crimeii care, aşteptând zadarnic o mare ofensivă creştină, a
trebuit să se supună Porţii, ca şi oastea Ţării Româneşti, comandată de Vlad Călugărul,
Baiazid al II-lea a înconjurat Chilia pe apă şi pe uscat şi a cucerit-o în urma unui asediu de
opt zile (14 iulie 1484), după care s-a îndreptat spre Cetatea Albă, care s-a predat după
doar două zile de asediu (august 1484).
Ştefan cel Mare a făcut apel la regele Poloniei şi cel al Ungariei pentru a-l sprijini să
recupereze cele două cetăţi. Atât Matia Corvin cât şi Cazimir al VI-lea şi-au trimis solii
la Istanbul pentru a cere sultanului să renunţe la cetăţile cucerite. În timpul tratativelor
Ştefan a încercat prin forţă să-şi recupereze cetăţile de la Marea Neagră, ceea ce la
determinat pe sultan să întrerupă negocierile. Solul polon i-a transmis sultanului un
ultimatum, în sensul că regele său era pregătit să recupereze cetăţile pontice pe orice cale,
inclusiv războiul, ceea ce făceau inevitabile viitoarele confruntări moldo – otomane.
Renunţând la prietenia cu Ungaria, Ştefan şi-a consolidat legăturile cu Polonia, a
cărei reacţie fusese mult mai vehementă. Dar concursul polon era condiţionat de acceptarea
unui preţ pe care Ştefan a trebuit să-l plătească anticipat: la mijlocul lunii septembrie
1485, domnul Moldovei depunea la Colomeea omagiu vasalic şi jurământul de credinţă
regelui Cazimir al IV-lea, act pe care nu mai putea să-l evite aşa cum procedase timp de
aproape o jumătate de secol.
În vreme ce voievodul se afla la Colomeea, oastea beilerbeiului Rumeliei pătrundea
în Moldova, înaintând până la Suceava, aducând şi un pretendent, pe Petru zis Hroiot sau
Hronoda. Turcii au asediat Suceava dar apărătorii au rămas fideli lui Ştfan şi nu s-au
predat. Revenirea domnului în ţară a atras retragerea oştilor beilerbeiului Rumeliei,
pustiind aşezările pe unde treceau. La Cătlăbuga, la 16 noiembrie 1485, Ştefan a înfrânt
oastea otomană.
În anul următor pretendentul Horiot mai încerca odată să obţină tronul Moldovei cu
ajutorul turcilor (sau al regelui Ungariei, după unele izvoare). Confruntarea are loc la
Şcheia, pe Siret, la 6 martie 1486, iar adversarul lui Ştefan învinge dar cade apoi într-o
ambuscadă şi este prins şi decapitat.
Ştefan cel Mare 10

† Noua pace cu turcii (1486 – 1489).


Datorită complicării situaţiei politice la graniţele de nord şi de vest ale regatului său,
regele Poloniei deschide negocieri de pace cu Imperiul otoman în vara anului 1486. În
1487 solul polon, umanistul Filippo Buonaccorsi trecea prin Moldova în drum spre
Istanbul unde a fost trimis şi un sol al Moldovei. Astfel, în primele luni ale anului 1487,
Ştefan deschidea negocierile de pace cu Poarta, acceptând să reia plata tributului (4 000 de
zloţi).
În 1489 şi Polonia încheia pace cu Imperiul otoman, fără a o mai condiţiona de
retragerea turcilor de la Chilia şi Cetatea Albă. Probabil în urma acestui fapt, care lăsa fără
perspectivă imediată războiul antiotoman, Ştefan a încheiat , la rândul său, pace cu turcii,
asumându-şi obligaţia de a nu mai ataca teritoriile sultanului.

LUPTA ÎMPOTRIVA HEGEMONIEI POLONE (1489 – 1504).

Pacea cu Imperiul otoman (care după recunoaşterea stăpânirii sale asupra Chiliei şi
Cetăţii Albe nu a mai manifestat vreme îndelungată noi tendinţe expansioniste în direcţia
Moldovei) l-a readus pe Ştefan la problema originară a politicii externe a ţării.

† Noua orientare în politica externă a Moldovei.


Regele Ungariei a murit în anul 1490 fără a reuşi să creeze o dinastie proprie prin
impunerea fiului său nelegitim pe tronul Ungariei şi să scoată regatul din sfera de influenţă
a celor două familii, pretendente şi ele la tronul Ungariei, Habsburgii şi Iagiellonii.
Ambiţiile dinastice la tronul Ungariei ale familiei Iagiellonilor, care îşi asiguraseră şi
tronul Boemiei prin Vladislav, unul din fii lui Cazimir al IV-lea, urmăreau crearea unui
puternic bloc în Europa Central – răsăriteană.
Realizarea unei uniuni personale polono – ungare constituia o perspectivă
ameninţătoare pentru Moldova lui Ştefan. În aceste noi circumstanţe a intervenit o răcire a
relaţiilor moldo – polone. Conflictul lui Ştefan cu Polonia avea să domine ultimii ani ai
domnie marelui voievod.

† Alianţa cu Ungaria.
după încheierea păcii cu turcii, Ştefan a revenit la alianţa cu Ungaria părăsită în
1485, în speranţa unui sprijin masiv pentru recuperarea cetăţilor ocupate de turci. Pentru
Ştefan, legătura cu regatul ungar trebuia să fie deopotrivă o asigurare împotriva
hegemoniei Regatului polon şi a unor eventuale noi atacuri turceşti. Pentru Ungaria, alianţa
Moldovei constituia un însemnat sprijin militar în lupta contra Poloniei şi o verigă a
sistemului de alianţe antiiagiellonice. Apropierea ungaro – polonă devenea o realitate în
11 Voievozi români în cruciada antiotomană
1489, când regele Cazimir al IV-lea protesta energic pe lângă papă pentru că încuviinţase
desfacerea legăturii de la Colomeea.
Pentru a obţine alianţa Moldovei, Matia Corvin i-a cedat lui Ştefan două cetăţi din
Transilvania: Ciceul şi Cetatea de Baltă, cu domeniile lor, pe care urmaşii lui Ştefan le vor
mări şi întării constant, transformându-le în importante puncte strategice în Transilvania.

† Începuturile conflictului cu Polonia (1489 – 1494).


După moartea lui Matia Corvin tronul Ungariei a devenit subiect de dispută între
mai mulţi candidaţi, doi dintre aceştia solicitând sprijinul lui Ştefan cel Mare, Ioan Albert,
moştenitor al coroanei polone şi Maximilian de Habsburg. Nobilimea ungară a ales rege al
Ungariei pe Vladislav Iagiello al Boemiei, candidatură convenabilă şi domnului Moldovei.
Noua domnie garanta preponderenţa stărilor în viaţa regatului dar şi independenţa faţă de
Polonia, în ciuda faptului că regele era el însuşi un Iagiellon, ca rege al Ungariei devenind
Vladislav al II-lea (numit şi regele „Bene”, cuvinte prin care îşi exprima, de regulă, acordul
cu oricare dintre opiniile înfăţişate). Regele Ioan Albert a deschis ostilităţile împotriva
fratelui său încercând să-şi impună propria candidatură la tronul Ungariei. Această
perspectivă nu îl favoriza pe Ştefan care deschisese şi el problema Pocuţiei în sensul
cererilor tradiţionale ale ţării sale.
În august 1490, oşti moldovene pătrundeau în Pocuţia, asediau Colomeea, acţiuni
reluate de Ştefan în 1491 în Pocuţia şi Podolia.
Noua reorientare a politicii externe a lui Ştefan s-a manifestat şi în reluarea
legăturilor cu Ivan al III-lea, cneazul Moscovei, consacrate cu ani în urmă prin căsătoria
fiicei sale Elena cu Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea (1483). Acelaşi fapt îl semnalează
şi alianţa domnului Moldovei cu hanul Mengli Ghirai al Crimeii (vara 1492), care-şi
intensifica pregătirile de război cu polonii.

† Campania lui Ioan Albert în Moldova (1497).


Noul rege al Poloniei, Ioan Albert (1492 – 1501) s-a simţit dator să readucă
Moldova în dependenţa Poloniei. El a convocat un congres al membrilor dinastiei
iagiellone pentru a reglementa problemele nerezolvate dintre aceştia. Congresul s-a
desfăşurat în aprilie 1494 în cel mai strict secret şi a avut pe ordinea de zi şi chestiunea
Moldovei, unde Ioan Albert intenţiona să-l instaleze ca duce pe Sigismund, fratele său mai
mic, lipsit atunci de apanaj. Ioan Albert a încercat să-l atragă în proiectele sale şi pe regele
Ungariei, Vladislav al II-lea dar nu a reuşit. Readucerea Moldovei în sfera de interese a
Poloniei nu era pentru Ioan Albert decât prima etapă a planurilor sale care mergeau până la
alungarea turcilor din bazinul Mării Negre şi la desfacerea periculoasei alianţe turco –
tătare.
Informat de regele Ungariei despre planurile lui Ioan Albert, Ştefan a desfăşurat o
abilă activitate diplomatică, intensificând legăturile cu marele duce lituan Alexandru şi
cneazul Rusiei Ivan al III-lea care au încercat să-l determine pe Ioan Albert să renunţe la
planurile sale, dar şi cu turcii, tătarii, Ţara Românească şi Ungaria. Astfel că, în toamna
Ştefan cel Mare 12
anului 1497, când regele polon a intrat pe teritoriul Moldovei cu gândul de a o supune şi de
a-l înlătura pe Ştefan, acesta nu i-a opus numai forţele moldovene ci şi ajutoarele străine.
Campania a început în vara anului 1497, scopul declarat oficial fiind acela al
eliberării cetăţilor pontice Chilia şi Cetatea Albă, în realitate era vorba de supunerea
Moldovei şi alungarea lui Ştefan. Între Ştefan şi regele polon a avut loc un schimb intens
de solii, domnul Moldovei fiind solicitat să participe la campania de eliberare a celor două
cetăţi. Aceste negocieri au fost sistate brusc de Ioan Albert prin arestarea din ordinul său a
vistiernicului Isaia şi a logofătului Tăutu. La mijlocul lunii august, Ioan Albert, în fruntea
unei numeroase oştiri (cca. 80 000 de oameni) a pătruns în Moldova. Apropiaţii regelui
l-au sfătuit că nu era indicat să atace un principe care reuşise să învingă pe regele Ungariei
şi pe sultan, doi adversari cu resurse mult superioare lui, ci mai degrabă să încerce să şi-l
facă aliat şi să lupte împreună împotriva turcilor. Invocarea exemplelor lui Matia Corvin şi
Mahomed al II-lea, „războinici prea puternici şi bogaţi în mijloace” era menită să ofere lui
Ioan Albert un material în plus de reflecţi. Era însă inutil deoarece regele polon nu s-a
abătut de la planurile sale.
Oastea polonă a ajuns la Suceava la 24 septembrie 1497, începând asediul cetăţii.
Domnul Moldovei a evitat o confruntare deschisă cu regele polon, aşezându-şi tabăra la
Roman. Bine aprovizionată şi puternic fortificată, Suceava a rezistat prelungitului asediu al
polonilor. Turcii au trimis în ajutorul lui Ştefan un corp de oaste de 2 000 de oameni, dar
mai importantă a fost intervenţia regelui Ungariei care a răspuns la apelul voievodului
moldovean trimiţând un contingent de 12 000 de oameni sub comanda voievodului
Transilvaniei Bartolomeu Dragffy. Pus în faţa unei puternice riposte, Ioan Albert a ordonat
la 19 octombrie retragerea. Pe drumul de întoarcere, la Codrii Cosminului, grosul oştirii
poloneze a fost atacată de Ştefan şi de contingentul turc care îi venise în ajutor. Surprinşi în
pădure, pe drumul blocat de copacii tăiaţi şi prăvăliţi din ordinul lui Ştefan, polonii au
suferit o grea înfrângere la 26 octombrie 1497.

† Pacea cu Polonia (1499).


În anul 1498 Ştefan a atacat regiunile din sudul Poloniei, Pocuţia şi Podolia pentru a
răspunde astfel jafurilor şi atacului polonilor din anul precedent. Totodată, prin intermediul
Ungariei, Ştefan a angajat negocieri de pace cu polonii.
Textul acceptat de Ştefan la 12 iulie 1499 era un tratat de pace şi de alianţă în
acelaşi timp. Moldova, pe de o parte, Polonia şi Lituania pe de alta, se angajau să pună
capăt ostilităţilor, să se abţină de la orice acţiuni ostile şi să-şi dea concurs reciproc
împotriva tuturor adversarilor. Sensul acestei ultime clauze privea o acţiune comună moldo
– ungaro – polonă împotriva Imperiului otoman. Vechile pretenţii de suzeranitate au
dispărut cu desăvârşire.
Ultimii ani ai domniei lui Ştefan au fost dominaţi de conflictul cu Polonia pentru
Pocuţia. În 1501 domnul Moldovei a ocupat teritoriul aflat în litigiu, fapt care a dus la
tratative prelungite între cele două ţări rămase fără rezultat.
Ştefan cel Mare a încetat din viaţă la 2 iulie 1504, fiind înmormântat în ctitoria sa de
la Putna, după cea mai îndelungată domnie din istoria medievală a românilor.
13 Voievozi români în cruciada antiotomană

† Personalitatea lui Ştefan cel Mare.


La sfârşitul îndelungatei sale domnii Ştefan a lăsat Moldovei un statut internaţional
mult superior celui din vremea când a preluat domnia. Folosind cu egală măiestrie armele
diplomaţiei, ca şi pe cele ale războiului, voivodul a reuşit să limiteze imixtiunea marilor
puteri vecine (Ungaria, Polonia şi Imperiul otoman) în treburile interne ale Moldovei.
Personalitatea lui Ştefan reiese şi din caracterizările pe care i le fac adversarii săi
otomani. După cronicarul Mehmed Neşri, „cel căruia îi zicem Kara-Bogdan-oglu este
acel ghiaur care, luptându-se cu sultanul Mehmed, îşi salvase capul. De asemenea,
împrăştiind multe oşti, el îl slăbise pe Eflak-oglu. De asemenea, el îl călcase pe craiul
ungurilor şi îl înfrânsese pe Suleiman-bei. Răutăţile lui sunt fără sfârşit. Era un ghiaur
foarte trufaşi şi nenorocit”.
Emoţionantă rămâne însă caracterizarea cronicarului Dlugosz sub impresia directă a
marii victorii antiotomane din ianuarie 1475: „O, bărbat minunat, întru nimic inferior
comandanţilor eroi pe care noi îi admirăm, care în timpurile noastre a repurtat cel dintâi
dintre principii lumii o victorie strălucită contra turcilor; după părerea mea, el este cel
mai vrednic pentru a fi numit în fruntea unei coaliţii a Europei creştine împotriva
turcilor”.

