Sistemul cheltuielilor

publice

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl

reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute
între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia
folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi
atribuţiilor acestuia.
Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei de
alocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şi
utilizarea resurselor financiare ale statului.
În sfera de cuprindere a acestor cheltuieli se includ, după criteriul
instituţiei care le efectuează:

1. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat,

care pot fi particularizate după sursa de finanţare în:
a. finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelor
federative),
b. finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat,
c. finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare);

2. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice locale, care, în

cazul statelor federative, se regăsesc pe două niveluri ale ierarhiei
structurii administrativ-teritoriale:
a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state,
provincii, regiuni ş.a.),
b. efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (oraşe, comune
etc.);

3. cheltuieli publice efectuate de organisme/administraţii internaţiona-

le/supranaţionale.
 Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentele
sistemului naţional de bugete. Dacă luăm drept criteriu includerea sau nu a
acestor transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în:
1. cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind
deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete:
TCP = Cc + Ci + Cl, (1.1)
unde:
TCP = total cheltuieli publice,
Cc = cheltuielile publice ale administraţiilor publice centrale,
Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare,
Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale;

2. cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri:

CPC = TCP – T, (1.2)
unde:
CPC = cheltuieli publice consolidate,
T = transferuri între administraţiile publice centrale şi cele intermediare
şi locale.
Destinaţia cheltuielilor publice generează o structură a lor pe două
componente:
1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale instituţiilor
publice pentru formarea brută de capital;
2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte
cheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curente
sau de funcţionare.
Cheltuielile publice pot fi structurate şi după criteriul sursei formale de
finanţare:
1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul
asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din
bugetele instituţiilor publice autonome;
2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială;
3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în
bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile care se pot
constitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg din prevederi
legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în mod
autonom de administraţia/instituţia publică ce a realizat venituri
extrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile respective sunt definite
într-un plan de venituri şi cheltuieli extrabugetare şi sunt supuse
controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizării lor;
 4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care
legea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică).
Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor publice au în
vedere conţinutul lor. Din acest conţinut rezultă evident deosebirea între
cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:
1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare,
adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe
cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şi
din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ
pe acestea şi, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din
fondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din
veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.
2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare,
în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse
financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că efectuarea
cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării
lor de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală
investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că
efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de
constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de
existenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarea
lor.

2.1 Clasificarea cheltuielilor publice

Varietatea cheltuielilor publice a făcut necesară introducerea unor criterii

pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiză ante sau
postfactum, dar şi din cerinţele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/
planurilor financiare şi de definire a indicatorilor bugetari.
Clasificaţia cheltuielilor publice se poate face pe baza criteriilor de
conţinut, deja menţionate, dar şi pe baza unora operaţionale rezultate din practica
financiară, în primul rând bugetară, şi din practica statistică a diferitelor state. În
prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din practica şi cerinţele unor
organisme cu vocaţie internaţională sau mondială.
Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt:
1. Clasificaţia administrativă, bazată pe instituţiile prin care se
efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc.
Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigură o repartizare
a cheltuielilor pe o structură existentă, bine ierarhizată şi care permite
identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a
legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă în aceea că structura
 administrativă suferă modificări relativ dese, ceea ce îngreunează
analizele comparative în dinamică; de pildă, o comună/instituţie este
arondată „azi” unui judeţ/minister, iar „mâine” altuia, astfel încât
dinamica cheltuielilor trebuie ajustată în cazul unei analize a
evoluţiilor plurianuale.
2. Clasificaţia economică presupune două grupări:
A. după natura cheltuielii:
a) cheltuieli curente sau de funcţionare, adică acelea care asigură
întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând
consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite;
b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, care au în vedere
dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare;
B. după tipul de cheltuială:
c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei
contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu
(munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator), plata
unor furnituri etc.;
d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă
trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor:
• persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi şomeri etc.), în care caz
cheltuielile au caracter social pentru că au în vedere susţinerea lor
ca indivizi făcând parte din categorii sociale defavorizate sau cu
handicap;
• administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vederea
completării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt
(şi social şi economic);
• altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de
subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare
financiară etc.), în care caz au caracter economic.
3. Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de activitate:
domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie este
favorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiară a
statului deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţii
geografice care sunt cele mai recomandabile pentru
stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor
guvernamentale.
4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată
cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe,
astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit
 obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital public sau
virarea unei sume în contul unei lucrări de investiţie la o primărie;
b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate
în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau
regularizarea unor avansuri;
c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai
condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii
de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel
garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat
faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din
rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar
unor zone calamitate).
5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate,
poate fi:
a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor:

• servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în

stat: legislativ, executiv, jurisdicţional),
• apărare,
• educaţie,
• sănătate (inclusiv cercetare fundamentală),
• securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de
natură socială),
• acţiuni economice,
• locuinţe şi servicii comunale,
• recreaţie, cultură, religie,
• alte cheltuieli;
b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern
brut:
• consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix,
creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, active
necorporale, transferuri de capital).

2.1.1 Structura cheltuielilor bugetare în România

În practica bugetară a României, structura cheltuielilor bugetare, ca parte

a celor publice, a cunoscut modificări pronunţate şi alerte mai ales după 1990.
Reformarea economiei şi a statului a necesitat şi o reformă a bugetului în toate
componentele procesului bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elemente
ale reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei legislative etc. În
planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, aşa cum a fost el elaborat
pentru anul 2004, include la cheltuieli o structură pe trei criterii.
¾ Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole, subcapitole,
articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publică în
măsură să reflecte fidel alocarea fondurilor şi execuţia bugetară.
Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii, se prezintă
astfel:

I. Cheltuieli curente, din care:

1. Cheltuieli de personal
2. Cheltuieli materiale şi servicii
3. Subvenţii
4. Prime
5. Transferuri, din care:
a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi
fondurile speciale;
b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,
contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi
bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii,
IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,
organisme internaţionale etc.
6. Dobânzi aferente datoriei publice
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din care:
a) privind creditele externe din care:
- rambursări;
- plăţi de dobânzi şi comisioane;
b) privind creditele interne, din care:
- rambursări;
- plăţi de dobânzi şi comisioane.

¾ Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe părţi, ceea ce permite

identificarea sectoarelor de activitate, astfel:
I. Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi
publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, cele
executive şi alte organe ale autorităţilor publice
II. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în care se includ
armata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria,
instituţiile siguranţei naţionale ş.a.
 III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învăţământ”,
„Sănătate”, „Cultură, religie şi acţiuni pentru activitatea şi de tineret”
şi „Asistenţă socială”

IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

V. Acţiuni economice, care includ marile sectoare din economie:
industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte
sectoare economice

VI. Alte acţiuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a.

VII. Acţiuni pe bază de Hotărâri ale Guvernului, în care se includ fondul
de rezerve bugetare, fondul de intervenţie pentru calamităţi naturale
şi sinistraţi şi fondul la dispoziţia Guvernului pentru relaţii cu
Republica Moldova.
VIII. Împrumuturi acordate
IX. Transferuri pentru bugetul asigurărilor sociale
¾ Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează cheltuielile pe
instituţii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agenţiile
guvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care
primeşte resurse şi le defalcă pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt
subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţii
similare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică ordonatorii de credite
terţiari).
În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificaţiei economice.
În continuare apar cheltuielile defalcate pe părţi, conform clasificaţiei funcţionale,
prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole,
articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. În final apar cheltuielile
defalcate conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în cadrul
fiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei funcţionale, şi pe capitole,
subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică.
Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul „Învăţământ” sunt înscrise
toate cheltuielile făcute în acest scop, indiferent de ministerul/instituţia care le face,
defalcat pe capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale şi servicii şi
altele, dacă este cazul) şi „De capital”. Practic, celelalte capitole (împrumuturi şi
rambursări) nu apar, nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli
reprezintă totalul cheltuielilor pentru învăţământ, prevăzute în clasificaţia
administrativă la fiecare minister în parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentru
Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt efectuate ca şi cheltuieli netipice de către
alte ministere, cum sunt: Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Ministerul
Transporturilor ş.a.
 2.2 Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice

Acest gen de analiză se practică în mod curent pentru a depista tendinţele

şi orientările privind evoluţia cheltuielilor publice şi, în particular, a celor bugetare,
precum şi pentru efectuarea unor comparaţii internaţionale. Principalele grupe de
indicatori utilizaţi în acest scop sunt:
1. mărimea (cuantumul, volumul) cheltuielilor în expresie nominală
şi reală;
2. structura cheltuielilor, ca pondere a componentelor în total;
3. indicii de creştere a cheltuielilor;
4. ponderea cheltuielilor în produsul intern brut;
5. cuantumul per capita.
1. Pentru calculul în expresie reală a cuantumului cheltuielilor este
necesar să se definească anul de referinţă, adică cel ale cărui preţuri sunt
considerate ca etalon într-o analiză dinamică, preţuri numite „constante”. Fie 0
(zero) indicele prin care identificăm acest an într-o succesiune temporală pentru
care se efectuează analiza şi t indicele prin care identificăm un an oarecare în
respectiva serie dinamică (t = 1,2,...T). Fie Cn cuantumul cheltuielilor în expresie
nominală şi Cr cuantumul lor în expresie reală. Oricare din aceşti doi indicatori
sunt indexabili temporal cu indicele t şi avem în plus că:

Cn 0 = Cr0 (2)
Se defineşte indicele de preţuri al anului t în raport cu cel de referinţă
IGPt / 0 , numit deflator. Cuantumul cheltuielilor în expresie reală în anul t este:

Crt = Cn t / IGPt / 0 (3.1)

Pentru informaţiile statistice privind bugetul, pe care o ţară le furnizează,
în baza convenţiilor internaţionale, unor instituţii/organizaţii internaţionale, se
practică raportarea nu numai în moneda naţională, ci şi într-o monedă străină
acceptată în cadrul acestor convenţii, de regulă USD, iar mai recent EURO.
În acest caz se utilizează cursul mediu de schimb al anului la care se referă
informaţiile în cauză:
Cm = Cn / cs, (3.2)
unde:
Cm = cheltuiala exprimată în moneda străină convenită,
cs = cursul de schimb exprimat în lei / unitatea străină convenită (lei / USD sau
lei/ EURO).
2. Indicatorul de structură este ponderea, exprimând procentul (cota) ce
revine unui anume gen de cheltuială din cheltuielile totale:
Cn i
αi = , (4)
TCn
în care:
i = indice pentru identificarea tipului de cheltuială (i= 1,2,...n),
Cn i = cheltuiala de tip i în expresie nominală,
TCn = total cheltuieli în expresia nominală.

Aceste ponderi pot fi calculate în dinamică pe orizontul de analiză

t = 1,2,...T. Adesea, deflatorul este acelaşi pentru toate categoriile de cheltuieli. De
aceea, ponderea acestora în total nu este diferită, indiferent de expresia în care
cuantificăm cheltuielile (reală sau nominală). În analizele mai riguroase se
utilizează deflatori diferiţi pentru diferite categorii de cheltuieli, caz în care
ponderile apar diferite pentru expresia nominală şi cea reală a cheltuielilor. Astfel,
pentru cheltuielile de personal sau pentru achiziţii de bunuri de consum se poate
utiliza deflatorul pentru bunuri şi servicii de consum, pentru cheltuielile de reparaţii
şi de capital se poate utiliza deflatorul pentru bunuri de capital.

3. Pentru analiza evoluţiei cheltuielilor sunt utilizaţi indicii de creştere,

calculaţi fie după expresia nominală, fie după cea reală:

Cnt
ICnt / t − j = ∗100 j = 1,2,...t (5.1)
Cnt − j

Crt
ICrt / t − j = ∗ 100 , j = 1,2,...t (5.2)
Crt − j
unde :
ICn t / t − j = indicele de creştere a cheltuielii în expresie nominală în anul t faţă de
anul t-j,
ICrt / t − j = similar în expresie reală.
Între cei doi indici poate fi calculat un raport de devansare, a cărui
mărime este egală cu cea a indicelui general al preţurilor în anul t faţă de anul t-j:

ICn t / t − j IGPt / 0
= = IGPt / t − j (5.3)
ICrt / t − j IGPt / t − j

Raportul de devansare poate fi calculat şi între o cheltuială oarecare i şi

totalul cheltuielilor sau între o cheltuială (fie ea oarecare sau totală) şi produsul
intern brut. Raportul arată de câte ori creşte mai repede un indicator (cel aflat la
numărătorul raportului de devansare) faţă de celălalt (cel aflat la numitorul
raportului de devansare) între două momente de timp considerate, fie t şi t-j:

ICn i , t / t − j α i,t
kd(Cn i TCn ) = = (5.4)
ITCn t / t − j α i,t − j
 ICn i ,t / t − j
kd (Cn i PIB) = , (5.5)
IPIBt / t − j

unde:
kd (Cn i / • ) = coeficientul (raportul) de devansare al creşterii cheltuielilor de
tip i în expresie nominală faţă de creşterea cheltuielilor totale în
expresie nominală (TCn), respectiv faţă de produsul intern brut
(PIB), între cele două momente de timp t şi t-j,
ICn i ,t / t − j = indicele de creştere a cheltuielii de tip i în expresie nominală
între anii t şi t-j,
ITCn t / t − j = similar pentru cheltuielile totale în expresie nominală,
IPIBt / t − j = similar pentru produsul intern brut.
Între indicatorii pentru care au fost definiţi coeficienţii de devansare, se
poate introduce şi o relaţie de tip elasticitate, exprimând numărul de procente cu
care creşte un indicator (cel a cărui variaţie se află la numărătorul raportului de
elasticitate) la creşterea cu un procent a celuilalt indicator (cel a cărui variaţie se
află la numitorul raportului de elasticitate) între două momente considerate, fie t şi
t-j:

ICn i , t / t − j − 1 γ i,t / t − j
E (Cn i / TCn ) = = (5.6)
ITCn t / t − j − 1 α i,t − j

ICn i , t / t − j − 1
E (Cn i / PIB) = , (5.7)
IPIB t / t − j − 1
unde:
E (Cn i / • ) = elasticitatea cheltuielilor de tip i în expresie nominală faţă de
cheltuielile totale în expresie nominală (TCn), respectiv faţă de
produsul intern brut (PIB), între cei doi ani t şi t-j,
γ i,t / t − j = ponderea variaţiei cheltuielilor de tip i în expresie nominală în
variaţia cheltuielilor totale în expresie nominală între cei doi ani t şi
t-j, adică:

Cn i , t − Cn i , t − j
γ i,t / t − j = (5.8)
TCn t − TCn t − j
4. Ponderea cheltuielilor în produsul intern brut arată ce cotă din
acesta revine unei anumite categorii de cheltuială, fie ea oarecare sau însuşi totalul
cheltuielilor sau deficitul/excedentul bugetar:
Cn i
βi = , i = 1,2,...n, n+1, n+2 (6)
PIB
unde componenta n+1 a indicelui i semnifică totalul cheltuielilor, iar componenta
n+2 semnifică deficitul/excedentul bugetului. Acest indicator poate fi şi el indexat
temporal în cazul analizei unei serii statistice dinamice. Cei doi indicatori valorici
sunt exprimaţi în preţuri curente, adică ale anului la care ei se referă.
Coeficientul de devansare menţionat de relaţia (86.5) poate fi calculat şi
în forma:

β i,t
kd (Cn i / PIB) = i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.5.1)
β i,t − j
după cum elasticitatea menţionată în relaţia (86.7) poate fi calculată şi în forma:

γ i,t / t − j
E (Cn i / PIB) = i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.7.1)
α i,t − j
5. Cuantumul cheltuielilor per capita exprimă volumul de cheltuieli de
un anumit tip i sau totale ce revin în medie pentru un locuitor:
C = C•/L, (7)

unde:
C = cheltuieli per capita,
C • = cuantumul cheltuielilor în expresie nominală (Cn) sau în expresie reală
(Cr) sau exprimate într-o monedă străină (Cm),
L = numărul de locuitori în anul de calcul.

Pentru identificarea tipului de cheltuială, se poate indexa C şi C • cu

indicele i = 1,2,...n, n+1,n+2.

2.3 Caracteristicile principalelor cheltuieli publice

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:

acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate,
acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine
publică).

2.3.1 Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se

bazează pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt:
• garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
• creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate
(bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
 • asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor
servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de
nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale,
reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga
populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele
se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce
caracterizează societatea/statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la
dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea
socială şi acţiuni vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care
beneficiază cei stabiliţi prin lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte,
specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect
negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi,
dotări, etc.) sunt incluse în protecţia socială, deoarece au un caracter general, vag,
neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare
cetăţean al ţării : copil − pentru că este sau va fi elev, tânăr − pentru că ar putea
deveni student, adult – pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar
pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru
burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei
care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi/studenţi, au anumite rezultate în
pregătire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale
sunt:
¾ fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi
care, în România, include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugete locale şi unele fonduri speciale;
¾ cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care
alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări
sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.;
¾ fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni
privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a
angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme ;
¾ venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate ;
¾ veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri etc.
costul unor servicii/bunuri de factură social-culturală ;
¾ fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi
filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.);
 ¾ surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca
Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNICEF), organisme
regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie
de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi
financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-
culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere,
care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează
dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi
interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face
pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite
investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker
(SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică
la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti
(Philipe Salomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest
nou domeniu al cercetării economice. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt
definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi
intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori. În
structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale : investiţia
intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept
defineşte un nou domeniu de cercetare economică, ce circmuscrie investiţia în
resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare : indicatorul dezvoltării
umane (IDU):
3

∑R
j=1
j

IDU = , (8.1)
3
unde:
R j este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.

PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi : longevitatea, nivelul

de educaţie, standardul (nivelul) de viaţă.
1. Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte
cuvinte durata medie de viaţă la care poate spera un nou-născut.
Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar şi a
unor estimări privind evoluţia mediului economico-social.
 2. Nivelul de educaţie este exprimat prin:
2.1 gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total
populaţie);
2.2 gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează
cursuri de educaţie/instruire/formare profesională în total
populaţie, într-un interval de timp dat, de regulă un an).
Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor
doi menţionaţi.
3. Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut
(PIB) pe locuitor, exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de
cumpărare (cota inflaţiei pe care o suportă USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care
permite exprimarea mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero
şi unu:

ISDU j − Vmin j
Rj = j = 1 şi 3, (8.2)
VMAXj − Vmin j

în care:
ISDU j = indicatorul j (1 sau 3) al dezvotării umane,
Vmin j = valoarea minimă a ISDU j
VMAXj = valoarea maximă a ISDU j

Pentru cel de-al doilea indicator specializat se calculează, potrivit relaţiei

(8.2), rangul indicatorilor ce-l compun: R 2.1 şi R 2.2 . Apoi se calculează rangul
nivelului de educaţie după relaţia:

2 ∗ R 2.1 + R 2.2
R2 = (8.3)
3

2.3.1 1 Cheltuieli publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a

statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de
factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această
categorie de factori se include şi strucutra pe vârste a populaţiei, care
atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, în
 multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit „al
formării continue”, care atenuează impactul invers al acelor structuri
demografice în care predomină contingentele „în vârstă”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea
economică şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi, prin
aceasta, generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi
timp, crează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea
învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia
referitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul
de cuprindere a populaţiei de vârstă şcolară, crearea resurselor de
finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport
cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele
categorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional,
pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. Practic, în multe state, la toate
aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public (învăţământ public),
cât şi sectorul privat (învăţământul privat).
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate
de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative
(donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele
unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare,
în principal din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai
mică măsură, din surse alternative de genul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse
bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor
servicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii,
burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării este
determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care îl are
pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai
prin bugetul central, nu şi prin cele locale.

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care

au impact inclusiv asupra finanţării:
¾ egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi
studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor
etnic, rasial, religios, familial etc.;
¾ echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare
decurgând din alocaţiile bugetare.
 Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru
servicii şi pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi
cele de capital (investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori
specifici, cum sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de
învăţământ etc., precum şi indicatori comuni, cum sunt: normele de întreţinere şi
funcţionare, chetuielile anilor precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielile
unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500
USD/an ∗ student (la nivelul anului 1996), iar în România circa 900 USD/an ∗ student
pentru (anul universitar 2000/2001).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare
sinteză, cum sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la
100.000 de locuitori, durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi
indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării profesionale (suma
actualizată a costurilor unitare anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit
naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

2.3.1.2 Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, în principal, de factori
cu acţiune directă, între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe
vârste; tendinţa creşterii numerice este qvasigenerală şi este însoţită de
o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a; între aceste tendinţe
şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o
relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea
cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire,
care determină o preocupare mai intensă a individului pentru
conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul
medical şi de modul în care statul se implică în problemele de
sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă,
datorită perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a
tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor
medicale, al aparaturii şi al medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau
puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă
între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele
percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de
cercetare, de tehnică medicală etc., ca şi din donaţii sau subvenţii.
 Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate
din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de
persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare
externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna
Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.).
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme
(sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană,
în care finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este
predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi
şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea acoperă toate
cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unităţi
sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând
salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă;
exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror
pondere în finanţare este redusă;
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din
impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sănătăţii;
finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă,
completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi, în special
pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor;
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările
private de sănătate; statul finanţează asistenţa medicală pentru
persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri
sub pragul sărăciei.
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu
anul 1998, într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate
(un sistem asemănător celui german).
Cotizaţiile sunt suportate de către salariaţi (prin impozitul pe salarii) şi de
către persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse
se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile
administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea
acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare
judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice,
a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC,
psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în
sectorul sanitar public.
În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate
(vezi subcapitolul 5.5) dintre care „Fondul de asigurări sociale de sănătate” se
utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, este
gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din :
• o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse
din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice;
• o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;
• cotă din veniturile policlinicilor cu plată ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de
destinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât
cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele
categorii de efecte pe care acestea le generează:
¾ efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece
vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru
persoanele bolnave şi familiile lor;
¾ efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii
populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea,
mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a
populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi
unei unităţi sanitare etc.);
¾ efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă,
eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

2.3.1.3 Cheltuieli publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea
şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre,
filarmonici, operă-operetă, patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri, case de film
ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii
ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea
acestor instituţii:

a) în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi,

sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică
astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar
un profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul
intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când
doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste bunuri pentru a încuraja
consumul lor;
 b) în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole
ş.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte
pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz finanţarea se face
preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor
instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele
locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale,
servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca
excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi
cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare/divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că
sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului
pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru
tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

2.3.2 Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi
cheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare-dezvoltare.

1. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ECONOMICE

sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice.
Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra
echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea
veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public
şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea
sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor
cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului
privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Teoria economică consideră, în
general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de
a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în
care guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive
unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J.K. Galbrith atrăgea atenţia
asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast
mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim
inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public,
în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină
criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
 În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu
depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord,
Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10-15%. În toate aceste
ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică
asupra pământului este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste ţări,
dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind etatizarea
sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care parlamentele sau
guvernele au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri/diminuări a
respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru
acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii,
avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de
capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se
constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri
rambursabile, finanţarea informării/publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru
agenţi economici în dificultate (activitate economică ineficientă).
Subvenţiile se clasifică în trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea
diferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul
acestuia (mai mare)
Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri
administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii
economici privaţi;
b) subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de
export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali
pe pieţe străine.
Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE = pi − pe , (9)
unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,
pe = preţul cel mai mare pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor
impozite plătite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este
generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport,
avantaje valutare.
 c) subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor
presupuse de apelul la credit al agenţilor economici
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau
un consorţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul
pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi
agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate
realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul
pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare
dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru
dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau
zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de
noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,
restructurări, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru
finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor
acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse.
Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările
rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare
destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de
fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare
sau participării la astfel de manifestări.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii
economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta
renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea
accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,
diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile
realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate
defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă
de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora
un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile
de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
În bugetul României aceste cheltuieli se regăsesc în partea a V-a, „Acţiuni
economice”, defalcat pe ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şi
dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”.
 2. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU PROTECŢIA
MEDIULUI reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru
menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care
dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,
apărută la începutul anilor ’70 şi menţionată în lucrarea „Limitele dezvoltării”
(Clubul de la Roma, 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune
concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul
public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întraga
comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de
refacere/păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga
societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează
principiul „poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/
cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii
pentru protejarea mediului/combaterea poluării, impozite/taxe/redevenţe pentru
consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru
protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme
internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu,
avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia
mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3.CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE
reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a
susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu
forma pe care o îmbracă cercetarea:
a) cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică,
extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsură de către
stat;
b) cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respectiv
crearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/reţete noi sau
îmbunătăţite; este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c) cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sau
transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare
măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de
cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor,
care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi
care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru
finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente,
aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de
schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane
de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul
selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care
este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.

2.3.3 Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică

şi siguranţă naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor
organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi
camerele sale, consilii locale);
• organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră, aici se includ Ministerul
Justiţiei şi structura sa de tribunale, judecătorii şi curţile de apel,
Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi,
primării); în ţara noastră, aici se includ şi Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul
Poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
• poliţia;
• jandarmeria;
• securitatea naţională;
• servicii de informaţii;
• servicii speciale de pază şi protecţie;
• în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra
incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura
aparatului de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic,
aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială),
nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul,
corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii
şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente
(ponderea puternic majoritară), incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi
gospodăreşti şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe),
incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
• cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor,
drepturile de personal, hrană şi echipament/cazarmament, cercetare
ştiinţifică militară şi/sau pentru apărare; cheltuielile acestea sunt
prevăzute pentru Ministerul Apărării şi sunt gestionate de către el;
• cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau
lichidarea urmărilor acestora, care sunt prevăzute distinct în buget sau
în fonduri speciale şi sunt gestionate direct de Guvern sau de alte
ministere şi organisme guvernamentale.

2.3.4 Cheltuieli publice privind asigurările sociale

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de
societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau
permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.
În noţiunea de „societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile
autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile,
întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de
contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii
cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi
meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de
serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat,
în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili.
În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele
fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă, cum sunt:
accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală
de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabilor, beneficiarilor, riscurilor, surselor
de finanţare conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem.
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele
componente:
a) asigurările sociale de stat, cu caracter general, gestionate în principal
de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională a
Asigurărilor Sociale;
b) asigurările sociale profesionale, gestionate fie de un organism
guvernamental, fie de unul profesional şi care includ:
• asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor
cu ateliere proprii;
• asigurările sociale din asociaţiile agricole;
 • asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
• asigurările sociale ale avocaţilor;
• asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
• asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori,
scriitori).
c) asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi
care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi
de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

2.3.4.1 Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este
realizată pe baza unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de
stat, echitabil al acestora.

1) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale

este unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi a
minimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private
sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
2) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi
drepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
3) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe
toţi realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga
populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ,
pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de
muncă şi de asigurare a existenţei;
4) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele
fondurilor de asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
5) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au
posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate personale fizice care au
contribuit şi/sau suferă unul din riscurile menţionate de lege;
6) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea
drepturilor de asigurărilor sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite
în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);
7) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul de asistenţă prin
sistem nu se pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin
lege;
8) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem
sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie
sau cedare, nici măcar parţial;
9) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale
se realizează de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
 Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se
face din venituri dedicate (afectate), şi anume:
i) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de către persoanele
juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe
criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia
se calculează după relaţia:

CAS = TFSB ∗ c , (10)

unde:
CAS = contribuţia pentru asigurări sociale,
TFBS = total fond de salarii brut,
c = cota de asigurări sociale.
În TFBS se includ: fond de salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din
activitate pentru perfecţionare/specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii de
stat sau obşteşti), de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, muncă
de noapte, periculozitate, nocivitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit şi prime.
Cota de asigurări sociale este stabilită pentru angajaţi la 9,5% asupra
venitului salarial lunar, iar pentru angajator la 19% asupra fondului lunar de salarii,
cu unele diferenţieri pentru grupele de muncă I şi II.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare sau foarte grele) şi II
(condiţii grele sau vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt
mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare
(vârsta de pensie mai mică, vechime în muncă minimă necesară pensionării mai
redusă, cota pensiei din salariu mai mare).
ii) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte
de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă
prin sistemul asigurărilor sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe
tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort,
mărimea salariului tarifar/pensiei, costul trimiterii. Pentru anumite
categorii de beneficiari se acordă reduceri ale contribuţiei, calculată
după criteriile de mai sus, astfel:
• 100% pentru pensionarii IOVR neangajaţi, beneficiari de ajutor social,
pensionarii de asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie
minimă;
• 75% pentru suferinzii de silicoză şi fibroză pulmonară;
• 50% pentru suferinzii de boli profesionale.
iii) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de către orice persoană fizică sau
juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în
cotă de 5% din TFBS, precum şi de salariaţii şi membrii cooperatori, în
cotă de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obţinut în cooperativă.
 Această contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului
de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nu
s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj.
iv) alte venituri, în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau
amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuţie, excedentul
anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.
v) contribuţia pentru pensia suplimentară, care se plăteşte de către
salariaţi în cotă de 5% din salariul brut lunar, în care se includ, pe lângă
salariul tarifar, orice fel de spor şi indemnizaţie cu caracter permanent,
precum şi salariul de merit. Plata acestei contribuţii dă dreptul ca, la
ieşirea la pensie, contribuabilul să primească pe lângă pensia de bază şi
o pensie suplimentară, calculată în cote procentuale din venitul luat ca
bază de pensionare şi diferenţiată după numărul de ani de contribuţie.
Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.
A. PENSIILE se plătesc pe toată durata vieţii de după pensionare
persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă;
persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o
anumită vârstă şi dacă nu are alt venit); precum şi, până la o anumită vârstă,
copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
A.1 Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă
persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime
minimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechime în muncă sunt prevăzute pentru
grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate
(mame ce au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de
10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant
din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).
Pensionarea se face la cerere, la 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani
pentru femei (cu variaţiile date prin derogări), sau, din oficiu, la 62 de ani pentru
bărbaţi şi 57 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări). Cele patru limite
de vârste sunt în prezent într-un proces de creştere progresivă de 4 luni pe an, astfel
încât într-un orizont de circa 10 ani să se mărească până la 65, respectiv 60 de ani.
Vechimea în muncă minimă pentru pensionare este de 30 de ani pentru
bărbaţi şi 25 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări) şi urmează să
crească treptat în următorii 10 ani până la 35 şi, respectiv, 30 de ani. Pentru anii de
muncă prestaţi peste vechimea minimă se acordă un spor de pensie (calculat la
venitul luat ca bază de pensionare) de câte 1% pentru fiecare din primii 5 ani şi de
câte 0,5% pentru fiecare din anii în plus peste primii cinci.
În cazul în care nu este îndeplinită condiţia de vechime minimă în muncă,
dar nu mai puţin de 10 ani vechime, pensia se calculează proporţional cu durata
vechimii în muncă. Pentru cei cu vechime sub 10 ani se acordă un ajutor social.
 A.2 Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de
muncă din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, precum şi
celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli/accidente nelegate
de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o
anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu
gradul de invaliditate, care poate fi:
• I, când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară
îngrijirea şi supravegherea invalidului de către o altă persoană;
• II, când cpacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură
pierdută, dar invalidul nu necesită îngrijire din partea altei persoane;
• III, când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar
invalidul poate presta aceeaşi muncă sau o muncă mai uşoară.
Pensia pentru gradul I de invaliditate dobândită din riscuri legate de
muncă se calculează în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe
grupe de muncă: 33-85% pentru grupa I de muncă (la care se adaugă o sumă fixă
lunară pentru îngrijire); 31-80% pentru grupa a II-a de muncă; 29-75% pentru
grupa a III–a de muncă. Pentru invaliditatea de gradul II se acordă 85%, iar pentru
invaliditatea de gradul III se acordă 60% din cuantumul pensiei aferente gradului I
de invaliditate.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la
împlinirea vârstei de 60, respectiv 55, de ani, de către o comisie de expertiză de pe
lângă Serviciul judeţean de expertiză medicală.
Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă
ca şi precedenta, numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, în
raport cu grupa de muncă, între 27 şi 70% din salariul luat ca bază de pensionare.
A.3 Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă
la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau întrunea condiţii pentru
obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la împlinirea vârstei de 16 ani
sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani
(dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani).
Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş începând de la 55 de
ani şi dacă a convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se
calculează proporţional cu numărul de ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi
beneficiat decedatul, în cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi
urmaşi şi 100% în cazul a trei sau mai mulţi urmaşi.
A.4 Pensia suplimentară se acordă asiguraţilor care au plătit contribuţia
de 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariul
luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe ani de contribuţie: 7% pentru un interval
de contribuţie de [5; 10] ani; 10% pentru (10; 15] ani; 13% pentru (15; 20] de
ani;15% pentru (20; 25] de ani; 16% pentru peste 25 de ani. Contribuabililor sub 5
ani li se restituie, la data pensionării, sumele cu care au contribuit, fructificate cu o
anumită dobândă.
B. TRIMITERILE LA TRATAMENT BALNEAR ŞI ODIHNĂ
sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament
balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de 70% (în medie) de
către asigurările sociale, restul fiind suportat de către beneficiar. La aceste costuri
se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari (vezi ii)
de la venituri). Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate
pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau
profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.
C. Indemnizaţiile şi ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc
beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări/riscuri care le afectează într-un
fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea
câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste
indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:
• privind sănătatea;
• privind maternitatea;
• privind lipsa locului de muncă;
• altele.
C.1 Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în
scopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirii şi refacerea/întărirea
sănătăţii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi
sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către
asigurările sociale de stat. Sunt utilizate astfel următoarele forme: trecerea
temporară în altă muncă, mai uşoară, sau reducerea programului de lucru,
trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale
ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între
salariul anterior trimiterii/reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta.
Indemnizaţia nu poate fi acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate
depăşi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de
tratament ce depăşesc durata concediului de odihnă şi a altor 2-3 zile necesare
pentru transportul ulterior tratamentului şi pentru readaptare. Trimiterea la
tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este deja în incapacitate de
muncă (boală, urmarea unui accident). În acest caz, indemnizaţia o constituie o
cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul
anterior îmbolnăvirii/accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului
balnear.
 Pentru a treia formă menţionată, se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv
celor angajaţi temporar) pentru care organele medicale autorizate instituie
carantina. Indemnizaţia este de 90% din salariul tarifar şi se acordă pe toată durata
carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o
parte din costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazul
materialelelor necesare ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă
indemnizaţia este de 100% din costul respectivului material. În cazul celor necesare
ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii, indemnizaţia
se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul
respectivului material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin
stimulentul pe care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
asigurarea protecţiei muncii.
b) Indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un
concediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării.
Durata acordării este de maxim 180 de zile, eventual majorată cu încă maxim 90 de
zile cu avizul Ministerului Sănătăţii.
După trecerea intervalului de 180/270 de zile şi în caz că nu a fost
refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează pensionarea de
invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari), cu
condiţia (pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la
asigurările sociale cel puţin 4 luni în ultimele 12 luni anterioare
îmbolnăvirii/accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 de luni anterioare
îmbolnăvirii/accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat
salariatul şi numai pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus
sporurile legale ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii/accidentării) şi
diferenţiat după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani;
65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani.
Pentru primele trei zile de concediu medical acordate pentru îmbonăviri/accidentări
nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea curentă, conform
diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri/accidentări
legate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este 100% din
chiar prima zi de concediu medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.

C.2 Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă

mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate,
indemnizaţie pentru îngrijirea copilului, indemnizaţie pentru creşterea copilului
până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţia de naştere.
 a) Indemnizaţia de maternitate se acordă femeilor însărcinate, salariate,
care beneficiază prin lege de concediu de maternitate de 112 de zile, în principiu
52 de zile prenatal şi 60 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame
pentru scurtarea prenatalului în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate
acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu 2 ore şi
fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu suma
cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă
din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei, cotă diferenţiată după
vechimea în muncă: 50% pentru o vechime în muncă de până la 6 luni inclusiv;
65% pentru peste 6 luni până la 12 luni inclusiv; 85% pentru peste 12 luni; 94%
indiferent de vechime începând cu naşterea celui de-al treilea copil.
Plata indemnizaţiei cade în sarcina celui ce a angajat. Legea prevede un
ajutor de maternitate şi pentru cazul când aceasta intervine pe parcursul efectuării
studiilor superioare.

b) Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului se acordă mamei al cărui

copil în vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu
medical pe durata bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei
tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai
beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus) şi nu au optat
pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în
sarcina celui ce a angajat.

c) Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se

acordă la cerere, după expirarea postnatalului, într-o cotă de 85% din salariul
tarifar. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de a lucra
cu o jumătate de normă, în scopul creşterii şi îngrijirii copilului, până când acesta
împlineşte 7 ani.
d) Indemnizaţia de naştere se acordă, din bugetele locale, în sumă de
100000 lei, indiferent de statutul de salariată sau nu, tuturor femeilor ce au născut
al doilea copil şi apoi pentru fiecare naştere ulterioară.
C.3 Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care
şi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă.
Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculată
asupra salariului de încadrare şi plătibilă de fiecare angajat, precum şi a unei taxe
de 5% asupra fondului lunar de salarii şi plătibilă de fiecare angajator. Sunt uzuale
trei forme de ajutor:
a) Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de
muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-şi pot găsi loc de
muncă. De la prima condiţie fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din
proprie iniţiativă este cauzată de un motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la
momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alături de aceste condiţii
de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de evidenţă
(înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţie socială din raza judeţului de
domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să
muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia
de refuz nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare făcute de
oficiul de muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă ca o cotă calculată la media pe ultimele 3
luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată nedeterminată) sau 12
luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată determinată) a salariului
brut minus impozitul pe salariu. Mărimea cotei depinde de vechimea în muncă, în
cazul primei categorii, şi anume: 50% pentru o vechime în muncă de până la 5 ani,
dar nu mai puţin de 75% din salariul brut minim pe economie diminuat cu
impozitul pe salariu; 55% pentru o vechime în muncă de 5 până la 15 ani, dar nu
mai puţin de 80%; şi 60% pentru o vechime în muncă de minim 15 ani, dar nu mai
puţin de 85%. Pentru cei din a doua categorie mai sus menţionată, mărimea cotei
depinde de durata contribuţiei la fondul pentru ajutorul de şomaj, şi anume: 40%
pentru o contribuţie de minim unul şi până la 5 ani şi 50% pentru o contribuire de
minim 5 ani.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, pe o durată de maximum 270 de
zile calendaristice, în care, eventual, se includ şi maxim 30 de zile anterioare
înregistrării cererii.
b) Ajutorul de integrare profesională se acordă tinerilor care au absolvit
învăţământul preuniversitar sau cel universitar, precum şi celor ce au încheiat
serviciul militar obligatoriu şi care nu şi-au putut găsi de lucru potrivit pregătirii
lor. Ajutorul se acordă pentru maxim 270 de zile, după 30 de zile de la data
înregistrării cererii la oficiul forţei de muncă. Cuantumul acestui ajutor se acordă
ca o cotă calculată la salariul minim brut pe economie, mai puţin impozitul pe
salariu şi diferenţiat după nivelul de pregătire: 60% pentru cei proveniţi din
învăţământul preuniversitar şi cu vârsta peste 16 sau 18 ani după caz şi 70% pentru
cei proveniţi din învăţământul universitar.
c) Alocaţia de sprijin se acordă, pe o perioadă de maxim 18 luni,
persoanelor care, la expirarea perioadei în care au beneficiat de ajutorul de şomaj
sau de integrarea profesională, nu şi-au găsit totuşi de lucru şi nu au alte mijloace
considerate minime pentru întreţinere. Legea formulează două astfel de limite:
ƒ persoana în cauză nu deţine împreună cu membrii familiei terenuri agricole
cu o suprafaţă mai mare de 20 000m² în zonele de şes şi colinare sau mai
mare de 40 000 m² în zonele montane;
ƒ persoana în cauză nu realizează, împreună cu membrii familiei, un venit
mediu lunar pe membru de familie mai mare de 60% din salariul minim
brut pe economie, mai puţin impozitul pe salariu.
C.4 Ajutorul de deces se acordă în caz de deces al salariatului,
pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din
membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui
ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu faptul că beneficiarii acestui ajutor erau
sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de
ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi-copii în întreţinerea dispărutului, cu
vechimea în muncă ş.a.

2.3.4.2 Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are

caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte
forme de asigurări facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private
pentru asigurarea sănătăţii.

Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza

următoarelor principii:

1) cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;

2) solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform
salariului/venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de
asistenţă/îngrijire/tratament în caz de îmbolnăvire/accident; contribuie,
totodată, toate persoanele juridice;
3) subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia
cetăţenilor sunt în completarea celor pe care le alocă statul pentru
sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru
sănătate din propria lor voinţă;
4) definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului
atunci când se produce riscul îmbolnăvirii/accidentării; aceste servicii
sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau privat;
5) finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale
cetăţenilor şi ale persoanelor juridice sunt folosite qvasiexclusiv pentru
finanţarea serviciilor medico-sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare
sub formă de subvenţii din partea statului, al căror obiect îl formează
realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii,
cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergură;
6) conducerea autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de
conducere a activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter
nonprofit, sunt independente, cu surse proprii de finanţare, au
contabilitate proprie şi cont la bancă; aceste organe pot colabora cu
organe ale statului şi aplică măsurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.

Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară

din momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi
tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii şi care se află în
întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii
cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia
(cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de
libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 7% din salariul/venitul
brut lunar, se deduce din impozitul pe salariu/venit şi se varsă la casa de asigurări
de sănătate. La aceasta se adaugă o taxă de 7% asupra fondului lunar de salarii,
plătibilă de angajator şi vărsată pe aceeaşi destinaţie.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită
prin lege:
• plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul
asiguraţilor;
• cheltuieli de administrare şi funcţionare, dar nu mai mult de 5% din
încasări;
• fond de redistribuire, reprezentând 7% din încasări, vărsate de casele
judeţene de asigurări sociale de sănătate în beneficiul Casei Naţionale
de Asigurări pentru Sănătate şi pe care aceasta le poate folosi pentru
acoperirea eventualului deficit la nivelul unor case judeţene;
• fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de
Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu
avizul Ministerului Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui
statut propriu în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a
reprezentanţilor şi consiliul de administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi
membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei teritoriale, organizarea
activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar-contabilă, administrativă
etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de
gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din
România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.
 2.4 Aplicaţii rezolvate
1. Să se calculeze creşterea absolută şi relativă în preţuri nominale şi reale
a cheltuielilor publice ale CANADEI, ponderea lor în PIB şi volumul lor mediu pe
locuitor exprimat în $ SUA. Se au în vedere următoarele date:

INDICATORI 2000 2003

Cheltuieli publice totale 166,627 181,947

(mld. dolari preţuri curente)

Indicele preţurilor 105,6 113

constante(%) (1990→100)
,5

Cursul de schimb 1,1556 1,4028

(dolar canadian/$)

PIB(mld dolari canadieni 678,48 747,26

preţuri curente)

Populaţia(mil. locuitori) 28,12 29,26

Rezolvare:

1) creşterea absolută a cheltuielilor publice(mld dolari canadieni)

a) preţuri curente
ch2003 – ch2000 = 181,947 – 166,627 = 15,320

b) preţuri constante(comparabile)
ch2003 ch2000 181,947 166,627
− = − = 160,305 − 157,790 = 25,15
I 2003 I 2000 113,5% 105,6%

2) creşterea relativă a cheltuielilor în perioada 2000-2003(%)

a) preţuri curente
ch
- indicele creşterii relative IDr = 2003 ⋅100 − 100
ch2000
⎛ 181,947 ⎞
IDr = ⎜⎜ − 1⎟⎟ ⋅100 = 9,194%
⎝ 166,627 ⎠
ch2003 − ch2000
- creşetrea în mărime relativă Dr = ⋅100
ch2000
181,947 − 166,627
IDr = = 9,194%
166,627
 b) preţuri constante( comparabile )
- indicele creşterii relative
ch2003
I
IDr = 2003 ⋅100 − 100
ch2000
I 2000
⎛ 181,947 166,627 ⎞
IDr = ⎜⎜ / − 1⎟⎟ ⋅100 = 1,593
⎝ 113,5% 105,6% ⎠
- creşterea în mărime relativă:
ch2003 ch2000
−
I I 2000
Dr = 2003 ⋅100
ch2000
I 2000
⎛ 181,947 166,627 ⎞ 105,6%
Dr = ⎜⎜ − ⎟⎟ ⋅ ⋅100
⎝ 113,5% 105,6% ⎠ 166,627
Dr = 1,593

Faţă de 2000 în 2003 cheltuielile publice au crescut în preţuri curente cu

9,194% însă adevărata creştere este cea în preţuri comparabile şi anume de
1,593%.

3) ponderea cheltuielilor publice în PIB(%)

ch publice
p= ⋅100
PIB
166627
p2000 = ⋅100 = 24,558%
678480
181947
p2003 = ⋅100 = 24,3485%
747260

4) cheltuiala publică medie pe locuitor

- anul 2000:
166,627
= 5925,56 dolar canadian / loc
28,12

ţinând cont de cursul de schimb 1$ = 1,1556 dolari canadieni avem 5127,69 $/loc
- anul 1994
181,947
= 6218,28
29,26
înlocuind cont de cursul de schimb 1$ = 1,4028 avem 4432,76 $/loc
 2 Se dau următoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat ale
României pe 1998.
INDICATORI VALOARE(mii lei)
Cheltuieli de personal 16 783 909 245
Cheltuieli materiale şi servicii 9 699 513 733
Subvenţii 2 979 216 276
Prime 183 000 000
Transferuri 24 391 965 611
Dobânzii aferente datoriei publice 20 177 680 000
Rezerve 3 671 551 673
Cheltuieli de capital 5 047 756 209
Împrumuturi acordate (Im) 2 454 843 550
Rambursări de credite (R) 3 098 279 053

Determinaţi:
a) valoarea cheltuielilor publice totale
b) Structura cheltuielilor publice

Rezolvare:

a) CT = cheltuieli curente + cheltuieli capitale + Im + R

Cheltuieli curente ‘ 77886836538 = cheltuieli de personal + cheltuieli
materiale + subvenţii + prime + transferuri + dobânzi + rezerve⇒ CT =
88443700000.
b) Pcheltuieli curente/CT = (cheltuieli curente/CT) . 100 = 88%
Pcheltuieli capital/CT = (cheltuieli capital/CT) . 100 = 5,7%
Pîmp/CT = (Im/CT).100 = 2,79%
Pramb/CT = (R/CT). 100 = 3,5%
Se concluzionează că 88% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuieli
curente, 5,7% cheltuieli de capital, 2,79% împrumuturi acordate şi 3,5% rambursări
de credite.

3. Se cunosc următoarele informaţii:

An 1999 An 2003
Cheltuieli bugetare de stat (CP1) 281 510
Cheltuielile fondului securităţii 40 108
sociale (CP2)
Cheltuieli bugetare locale (CP3) 173 302
Transferuri între bugete 50 90
PIB 670 1400
Indicele preţurilor(1990=100) 88,5 152,6
Curs de schimb 1,5 1,7
Populaţie 8,3 mil 8,9 mil
 Se cere:
a) cheltuielile publice consolidate în 1999 şi 2003
b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor publice
c) creşterea reală absolută şi relativă a chletuielilor publice
d) ponderea cheltuielilor totale consolidate în PIB în 1999 şi 2003
e) mărimea cheltuielilor publice totale consolidate exprimate în dolari pe
locuitor în 1999 şi 2003

Rezolvare:

a) CPTC = (CP1 + CP2 +CP3 +CP4 ) – T

CPTC1999 = 281 + 40 + 173 – 150 = 444 mld.
CPTC2003 = 830 mld.
b) Cna = CPTC2003 – CPTC1999 = 780
Cnr = (CPTC2003 – CPTC1999)/CPTC1999.100 = 86,94%
c) Cia = CPTC1998/I98 – CPTC1994/I94 = 0,43
Cir = (CPTC1998/I98 – CPTC1994/I94)/(CPTC1994/I94) = 8,41%
d) PCPTC98/PIB98 = CPTC2003/PIB98 . 100= 59,29%
PCPTC94/PIB94 = CPTC1999/PIB94 . 100= 66,277%
- are loc o creştere a cheltuielilor publice totale consolidate în PIB cu puncte
procentuale.
e) CPTC$/loc = (CPTC/(CS.Pop)). 100
CPTC$94/loc = (CPTC94/(CS94.Pop94)). 100 = 35 662,65 $/loc
CPTC$98/loc ) = (CPTC98/(CS.Pop98)). 100 = 58 286,53$/loc

2.5 Aplicaţii propuse

1. Se dau următoarele date:

INDICATORI 1995 2002

Cheltuielile bugetului de stat 320 490
Chletuielile fond securităţi sociale 80 170
Cheltuielile bugetelor locale 120 210
Transferuri între bugete 50 90
PIB 870 1190
Indicele preţurilor constante 83,7 121,3
Curs de schimb 1,1 1,7
Populaţie 18 mil 20 mil

Determinaţi:
a) creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice
b) creşterea reală absolută a chletuielilor publice
c) creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice
d) creşterea reală relativă a cheltuielilor publice
 e) ponderea cheltuielilor publice în PIB
f) cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în $
g) coeficientul de devansare a cheltuielilor publice
h) coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice
2. Se dau următoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat
al României pe anul 1998:

INDICATORI 1998(milioane lei)

Cheltuieli materiale şi servicii 9 823 000
Subvenţii 2 980 000
Dobânzii 20 200 000
Transferuri 26 500 000
Prime 183 000
Cheltuieli de personal 16 800 000
Cheltuieli de capital 10 190 000
Împrumuturi acordate 2 455 000
Rambursări de credite, plăţi de dobânzii şi comisioane la credite 3 055 000
Rezerve 3 672 000

Să se determine:
a) structura economică a cheltuielilor publice
b) creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice totale cheltuielile
totale
c) cheltuielile curente

3. Să se calculeze creşterea absolută şi relativă în preţuri nominale şi reale

a cheltuielilor publice ale Spaniei, ponderea lor în PIB şi volumul lor mediu pe
locuitor exprimat în USD. Se au în vedere următoarele date:

INDICATORI 1998 2003

Cheltuieli publice totale(mld u.m. preţuri curente) 4 053 15 195
Indicele preţurilor constante(%) 56,2 128,2
Cursul de schimb(u.m./USD) 71,7 118,38
PIB(mld. u.m. preţuri curente) 15 209 45 025
Populaţia(mil. locuitori) 37,54 38,89