Limbajul în SPU

LOCUL ŞI ROLUL LIMBAJULUI

LA NIVELUL SPU

Introducere şi plan
Mai bine de două milenii separă psihologia gânditorilor greci de psihologia de astăzi. De-a lungul acestei perioade, psihologia
a evoluat treptat, concomitent cu descoperirea de noi legi şi principii specifice. Foarte important este principiul interacţionist, care
relevă necesitatea studierii interdependenţelor dintre diversele componente ale sistemului psihic uman. Este exact ce vom realiza în
această sinteză unde vom releva implicarea limbajului la nivelul sistemului psihic uman.
A face această sinteză presupune : a da definiţiile limbajului şi sistemului psihic uman, a releva corelaţiile care rezultă din
definiţii, a face o scurtă caracterizare a limbajului, a arăta implicarea limbajului la nivelul caracteristicilor şi subsistemelor SPU şi
apoi a identifica influenţa limbajului la nivelul tuturor celorlalte procese, fenomene şi funcţiuni psihice ce formează sistemul psihic
uman.
Definiţii şi corelaţii
Limbajul este o activitate de comunicare interumană, realizată prin intermediul limbii şi al tuturor resurselor sale. Comparativ
cu procesele psihice este definit ca un fenomen psihic.
Sistemul psihic uman este un ansamblu de funcţii şi procese psihice ce se află în interacţiune şi sunt dispuse ierarhic, însuşi
sistemul activând cu toate componentele lui simultan, din această complexă interacţiune sistemică rezultând fenomenul de conştiinţă.
Este un sistem energetic-informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de
autoorganizare şi autoreglaj şi, fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare,
antialeatorii.
Astfel, în baza definiţiilor se observă că raportul limbaj-SPU este de parte întreg, limbajul fiind doar una din componentele
SPU. În plus, definiţia sistemului psihic uman atestă puternica interacţiune pe care orice componentă a SPU (în cazul de faţă
limbajul) o are în cadrul celorlalte. În plus, SPU face parte din macrosistemele fizic, biologic şi socio-cultural, ori acesta din urmă n-
ar putea exista în lipsa limbajului.

Scurtă caracterizare a limbajului

Limbajul permite comunicarea. Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii, în care de obicei se recurge la
un cod, în cazul omului făcându-se apel la limbă. Astfel este evident rolul esenţial ce revine limbii în societate, cultură şi existenţă
interumană. Ocupându-se de limba vie în folosirea ei corectă, psiholingvistica are ca obiect de studiu limbajul.
Limbajul îndeplineşte mai multe funcţii : de comunicare, cognitivă, simbolic-reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie,
ludică şi dialectică.
După iniţiativa în comunicare, distingem limbajul activ şi limbajul pasiv. Cele mai importante forme ale limbajului sunt :
oral, scris şi intern. În genere, fiecare redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa.
Limbajul oral este cel mai important. Este viu şi dotat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate : variaţiile în intensitate
sau înălţime, alegerea cuvintelor, lungimea frazelor, topicaşi mijloacele extralingvistice. În plus, comunicarea orală se desfăşoară
totdeauna în condiţii concrete, este dependentă de situaţii. În cazul dialogului şi colocviului, unde rolurile de subiect – receptor
alternează continuu, are un caracter adresativ pregnant. Facilitată de contextul verbal şi situativ, poate fi aluzivă. Mai puţin organizat,
spontan, îşi poate permite unele discontinuităţi şi lacune.
Limbajul monologat este ceva mai dificil. În cazul unei expuneri publice sunt necesare cursivitatatea, accesibilitatea, ghicirea
eventualelor întrebări ale auditoriului, beneficiind oarecum de schema conversaţiei. Monologul oral absolut constituie o raritate şi de
multe ori iese în afara normalului, fiind mai mult o conversaţie cu sine însuşi.
Limbajul scris este mai pretenţios, necesitând o activitate de elaborare a frazelor, sistematizare şi claritate, nedispunând de
context situaţional, de susţinere prin dialog sau de posibilitatea de a reveni pentru corecturi şi completări. Este reglementat mai sever
şi cele mai neînsemnate erori de ortografie pot estompa sau schimba sensul. Mijloacele de expresivitate sunt sărac reprezentate de
semnele orografice. Pune mult mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a persoanei.
Limbajul intern se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintal, arhitectonica acestei lumi subiective. Deşi o convorbire cu sine însuşi,
asonor şi ascuns, implică o oarece participare motrică (ideomotricitate verbală). Este centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini,
prezentând un maximum de economicitate şi predicativitate, uzând de prescurtări şi având astfel o mare viteză de lucru. Îndeplineşte
funcţii de anticipare, proiectare, conducere dinlăuntru şi coordonare a limbajului oral şi a scrierii. Format prin interiorizare, constituie
o rampă de lansare pentru formele de limbaj extern. Prezintă mai multe forme : automatizată, pasivă, anticipativă şi vorbirea internă.

SPU
Limbajul îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol deosebit de important. Este un fel de ax al sistemului psihic care face
posibil fenomenul de conştiinţă.
Verbalizarea îşi pune amprenta şi pe caracteristicile SPU, mai ales pe faptul că e un sistem evolutiv, bazat pe învăţare,
dispune de autoorganizare, antiredundanţă şi mecanisme antialeatorii. De altfel, tot ce e valabil pentru gândire e valabil şi pentru
limbaj (în sensul implicaţiilor asupra caracteristicilor SPU).
SPU are 3 subsisteme : conştiinţa, subconştientul şi inconştientul, toate influenţate de limbaj.
Conştiinţa - exprimă activitatea întregului sistem, deci implicit şi a limbajului.
E. Pamfil susţine că procesele de conştiinţă au o structură verbală, între gramatical şi semantic fiind o strânsă legătură.
Integrarea verbală îndeplineşte aici un rol decisiv. Conştient înseamnă în cunoştinţă de cauză, conştientizat, deci verbalizat.
Câmpul de conştiinţă presupune suprapunerea peste câmpul perceptiv a unui câmp semantic (semnificaţii antrenate de
denumiri), ceea ce permite – după Murray – o tematizare globală, dar şi una selectivă, cu anumite dominante sau focalizări.
Rubinstein se referă la corelarea imaginii cu noţiunea, ca produs şi unitate de bază a gândirii. Este un act de înţelegere sau de
conceptualizare, exprimat verbal. Piaget caracterizează conştiinţa ca pe o coordonare de semnificaţii, subliniind astfel şi el implicarea
limbajului.
In ceea ce priveşte funcţiile conştiinţei, limbajul e implicat în toate, dar mai ales în cea de semnificare sau cunoaştere, de
orientare spre scop şi anticipativ predictivă.
Subconştientul - Are o organizare sistematică, apropiată de cea a conştiinţei, deci rolurile îndeplinite de limbaj în cadrul
conştiinţei sunt simetrice şi similare celor de la nivelul subconştientului. În subconştient intră memoria potenţială şi ansamblul
deprinderilor; toate acestea sunt depozitate într-o formă preponderent verbală.
Inconştientul - Visul, ca manifestare de bază a inconştientului, are un caracter simbolic, scenic, dar şi verbal.

1/10
 Limbajul în SPU

Intelectul
Actele intelectuale prezintă caracteristici şi un conţinut generic, fiind mijlocite prin semnificaţii antrenate de denumiri
verbale. Intelectul presupune o îngemănare şi manipulare a celor trei dimensiuni temporale : trecut, prezent, viitor. Din stocul
memoriei sunt actualizate (şi implicit verbalizate) anumite cunoştinţe necesare şi totodată se formulează verbal previziuni,
proiectându-se viitorul şi planificându-se activitatea.
De altfel, şi mai evident va apare acest rol când vom urmări, pe scurt, evoluţia limbajului de-a lungul stadiilor formării
intelectului. Astfel, apare la sfârşitul primului, se dezvoltă în cel de-al doilea unde cuvântul şi propoziţia constituie mijloace de
schematizare şi integrare, în cel de-al treilea apar structuri ce permit conceptualizări şi coordonări de concepte, iar în al patrulea
stadiu, subiectul deja nu mai acţionează asupra obiectelor concrete, ci coordonează propoziţiile în unităţi mai mari. În acest stadiu,
cea mai semnificativă construcţie intelectuală este raţionamentul ipotetico-deductiv, fapt pentru care stadiul este denumit şi
propoziţional.
Senzaţiile
Aducerea senzaţiilor la nivel conştient presupune şi verbalizarea lor.
Rolul limbajului la nivelul senzaţiilor este evident dacă analizăm felul în care sugestia verbală influenţează acţiunea legilor
sensibilităţii. Pragurile pot fi modificate prin cuvânt şi sugestie. Legea semnificaţiei e influenţată de funcţia empatetică a limbajului.
Sinestezia, ca manifestare deosebită a legii interacţiunii analizatorilor, poate fi amplificată prin cuvânt. Acţiunea legii adaptării
senzoriale e influenţată de funcţiile persuasivă şi reglatorie ale limbajului.
Percepţia
Un obiect este cu atât mai bine perceput dacă e verbalizat, percepţiile dobândind semnificaţie prin verbalizare. Mecanismele
verbale au mai ales o funcţie integratoare.
Limbajul intervine în toate fazele procesului perceptiv, dar mai cu seamă în identificare şi interpretare, care constă în
integrarea verbală.
În ceea ce priveşte legile percepţiei, sugestia sau autosugestia verbală influenţează mai ales legea selectivităţii, în cadrul
căreia indicarea verbală prealabilă accelerează descoperirea obiectului în câmpul perceptiv, şi legea structuralităţii imaginii
perceptive.
În cadrul percepţiilor auditive, folosirea mijloacelor de expresivitate are un rol important : de exemplu, cele spuse fără
intonaţie, fără relief, sunt mai greu percepute şi diferenţiate. Limbajul are o implicare majoră şi în formele complexe ale percepţiei : a
însuşirilor spaţiale, a timpului şi a mişcării. De exemplu, prin limbaj se poate dilata sau micşora percepţia timpului.
Relaţia strânsă cu activitatea, cu gândirea şi limbajul explică trecerea de la formele simple ale percepţiei la cele complexe şi
la observaţie. Aceasta se defineşte ca activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, reglată prin cunoştinţe generale,
organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar. Este clar că limbajul are un rol conducător, observaţia fiind conştientizată,
deci verbalizată, iar prin cuvânt sunt actualizate acele cunoştinţe care vor fi integrate actelor observative.
O mare importanţă o are formularea verbală a unui scop precis. De asemenea, este necesar un plan de desfăşurare, care
bineînţeles va fi verbalizat. De altfel, mecanismele verbale au şi alte roluri în activitatea observativă : prin indicatori verbali propuşi
subiectului sau elaboraţi de către el se explorează, activ, câmpul perceptiv, scoţându-se în evidenţă însuşirile mai slabe din punct de
vedere fizic, dar mai importante din punctul de vedere al scopului urmărit; cuvântul fixează rezultatele parţiale şi finale ale
observaţiei; simbolurile verbale fac posibilă generalizarea schemelor logice ale activităţii perceptive. Spiritul de observaţie se referă
la ce e semnificativ pentru scopurile omului, care trebuie formulate verbal.
În ceea ce priveşte iluziile perceptive, rolul integratorilor verbali este să le corecteze.
Reprezentarea
Şi la nivelul reprezentării rolul limbajului este evident. Prin verbalizare, reprezentările dobândesc semnificaţie.
O condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a cuvântului, manifestată astfel : cuvântul
evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice; dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai
schematice, mai fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate; asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregii de imagini; este
instrument de organizare şi transformare a imaginilor; prin cuvânt, reprezentările sunt integrate proceselor de gândire şi imaginaţie.
Reprezentarea are o dublă natură : una intuitiv figurativă şi alta operaţional intelectivă, facând trecerea la procesele
cognitive superioare, care nu pot fi concepute în absenţa limbajului.
Un obiect poate fi reprezentat ca rupt de contextul spaţio-temporal în care a fost perceput, fiind folosite mijoace verbale ce
permit segregări şi reasocieri, uzând de reguli sintactice.

Gândirea
Gândirea fiind un proces psihic superior, constitutiv al intelectului, limbajul, ca mediator, e o condiţie indispensabilă
desfăşurării şi dezvoltării acesteia. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze, gândirea apelează la resursele tuturor celorlalte procese şi
fenomene psihice, între care limbajul are un rol precumpănitor.
Deşi nu sunt fenomene identice, limbajul şi gândirea sunt strâns legate şi se intercondiţionează. Luând limbajul ca proces
psihic comunicaţional, trebuie să precizăm că ceea ce se transmite este un mesaj, deci un conţinut informaţional, semantic (adică cu
sens, bazat pe înţelegere, care e o formă a gândirii). Şi aşa cum este legat cuvântul de propoziţiune, tot aşa este legat şi conceptul de
judecată. Normele gramaticii şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice. În consecinţă, între comunicaţional şi cognitiv se
instituie un raport de unitate. La un nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut
cognitiv este o simplă formă fără conţinut.
În plus, limbajul are o funcţie cognitivă, de integrare, conceptualizare şi în general de elaborare a gândirii. Caracteristic
acestei funcţii este directivarea şi fixarea rezultatelor activităţii de cunoaştere. De asemenea, permite explorarea şi investigarea
realităţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor.
Toate formele de limbaj sunt implicate în procesul gândirii. Limbajul pasiv face posibilă înţelegerea, iar mijloacele de
expresivitate ale limbajului oral trebuie subordonate conţinutului logic. Cele spuse fără intonaţie, fără relief, vor fi mai greu
percepute şi înţelese. De asemenea, abuzul de epitete îngreuiază înţelegerea. Limbajul intern se constituie ca element al gândirii.
Un rol important îl are limbajul la nivelul modalităţilor de operare ale gândirii. Limbajul, prin intermediul funcţiei cognitive,
de cunoaştere, facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare.
În plus, expresivitatea de care se foloseşte mai ales limbajul oral are rolul de a sublinia semnificaţiile comunicării.
Accentuarea anumitor cuvinte poate influenţa decisiv cursul gândirii ascultătorului. Prin mimică, se pot subliniaanumite sensuri sau
atitudini. În cazul în care e folosită incorect, nu se mai pot desprinde adecvat înţelesurile vizate.
Analiza şi sinteza se fac cu mijloace verbale ce permit segregări, disocieri şi reasocieri pentru a compune o altă structură,
într-o altă organizare, uzând de reguli sintactice. Astfel, regulile simbolismului verbal se răsfrâng asupra felului cum se operează în
minte chiar cu un material concret.

2/10
 Limbajul în SPU

Comparaţia se face ţinând seama de un criteriu clar formulat verbal, analizându-se asemănările şi deosebirile, lucru care n-ar
fi posibil în absenţa limbajului.
Generalizarea presupune reunirea unor relaţii abstracte într-un model informaţional sau raportarea unui caz particular la un
integrator verbal superior.
În ceea ce priveşte instrumentele operaţionale ale gândirii, algoritmica şi euristica, şi aici limbajul este implicat. Algoritmii
reprezintă formule, serii de operaţii care trebuie verbalizate. Ei sunt propuşi spre învăţare, limbajul fiind indispensabil. Procedeele
euristice sunt sisteme operaţionale plastice şi deschise de tipul întrebării şi punerii de noi probleme, a explorării şi ipotezei, care
evident sunt bazate pe mijloace verbale. Sunt enunţate verbal diverse variante şi soluţii, lansându-se în combinatorici din cele mai
complexe.
Conceptul, ca unitate de bază a gândirii, se exprimă verbal. Se formează prin acumularea de experienţă, prin comunicarea cu
adulţii, prin însuşirea limbii şi culturii. Uneori ia forma unei rezolvări de probleme limbajul fiind profund implicat.
În ceea ce priveşte învăţarea cognitivă, ea antrenează şi implică toate procesele şi funcţiile psihice, şi în mod special limbajul.
Instrucţia şi învăţarea uzează de mijloace intuitive şi verbale îmbinate în mod ştiinţific, comunicând şi demonstrând elevilor o serie
de cunoştinţe şi procedee de lucru, importantă fiind motivaţia cu obiectivele sau scopurile ei, care trebuie formulate verbal. Se trece
de la forme externe, materiale observabile, la reprezentări şi formulări verbale, pentru ca în final să se interiorizeze, ajungând la
modele mintale abstracte şi generalizate. În centrul preocupărilor învăţării cognitive este conţinutul informaţional asimilat, deci
verbalizat. Este necesar să fie înţeles materialul şi reformulat verbal personal.
Înţelegerea, ca latură funcţională permanentă a gândirii, presupune raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinţe
asimilate şi sistematizate. Verbalizarea este indispensabilă. Informaţia stocată, reactualizată verbal, are rolul de cod pentru cea nouă.
Vedem un obiect în deplasare şi la un moment dat declarăm (cu glas tare sau doar în minte, oricum limbajul e implicat) că este un
tren. Uneori, înţelegerea se realizează discursiv, dobândind structura unei rezolvări de probleme, fiind necesar să se pună întrebări, să
se formuleze ipoteze, care apoi trebuie verificate.
Rezolvarea de probleme reprezintă domeniul de realizare performanţială a proceselor gândirii, şi evident verbalizarea joacă
un rol foarte important. Problema reprezintă un sistem de întrebări, o lacună a cunoaşterii. În toate fazele procesului rezolutiv
verbalizarea e necesară : în punerea problemei, care presupune o reformulare verbală, în formularea ipotezelor, în construirea
modelului rezolutiv. Aceleaşi roluri le are limbajul şi în diversele feluri de strategii.
Funcţia dialectică a limbajului are rol de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor problematice, care pot
stânjeni de altfel şi rezolvarea în grup. Aceasta implică limbajul în cel mai mare grad, în stabilirea sarcinilor fiecăruia, comunicarea
rezultatelor, discutarea părţilor care prezintă dificultăţi precum şi în aplanarea conflictelor, funcţia de comunicare a limbajului jucând
un rol decisiv, alături de celelalte funcţii.

Memoria
Fiind un proces cognitiv superior, desfăşurarea ei nu poate fi concepută în absenţa limbajului. Conţinutul informaţional al
memoriei îl reprezintă trecutul redat ca trecut, care implică verbalizarea. Formulările verbale sunt garanţia memoriei de durată şi
permit vehicularea informaţiilor.
Rolul limbajului e evident şi la nivelul caracteristicile memoriei, în special în ceea ce priveşte faptul că e mijlocită, cuvântul
putând fi folosit ca stimul-mijloc.
Primul proces al memoriei, memorarea, prezintă mai multe forme. În ceea ce priveşte memorarea voluntară, fiind conştientă,
înseamnă ca intenţia a fost verbalizată. Foarte importantă este stabilirea conştientă a scopului, deci formularea lui clară, cu mijloace
verbale. Memorarea logică presupune înţelegere, deci formulări verbale, desprinderea semnificaţiilor, limbajul fiind clar implicat.
Păstrarea informaţiilor presupune întipărirea prin cuvânt. Pentru durabilitate, materialul trebuie gândit – ceea ce înseamnă
vorbit.
Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a celor memorate, implicând formulări verbale. Ea se realizează prin
recunoaşteri şi reproduceri. Reproducerile implică gândirea, şi unde apare gândirea are şi limbajul un rol – e vorba de suprapunerea a
două modele mintale şi compararea lor, operaţii ce nu se pot face fără mijloace verbale. În cadrul acestor procese, se acordă
semnificaţii proprii, formulate verbal şi se reorganizează materialul într-un mod foarte personal, adăugirile şi sistematizările
implicând şi ele limbajul.
În ceea ce priveşte factorii memoriei, natura materialului influenţează memorarea, materialele verbal-semnificative
întipărindu-se şi reactualizându-se mai uşor decât cele simbolic-abstracte, cu excepţia studenţilor. Rolul limbajului este evidenţiat şi
de faptul că deşi un material mai mare se memorează mai greu, raportul se schimbă dacă e vorba de un material sistematizat, cu sens,
care poate fi verbalizat.
Pentru optimizarea memoriei sunt recomandate practica retroversiunilor, care uşurează învăţarea unei limbi străine,
verbalizarea materialului şi fixarea unui scop formulat verbal. De asemenea, un rol decisiv îl joacă acţiunile cognitive implicate,
subiectul reţinând 10 % din ce citeşte şi 80 % din ce spune. Şi cu cât sunt implicate mai mult procesele superioare, cu atât e mai
evident rolul limbajului.
Implicarea limbajului e demonstrată şi de faptul că între oameni există anumite diferenţe de memorare. Astfel, la nivelul
conţinutului activităţii psihice, unii dispun de o memorie predominant verbal-logică, alţii de una imaginativă sau afectivă.
Uitarea poate fi combătută prin repetarea, mai ales verbalizarea materialului la anumite intervale de timp. Repetiţia activă,
independentă, bazată pe redarea pe dinafară a textului cu cuvinte proprii este superioară repetiţiei pasive, bazate pe recitire.

Imaginaţia
Face parte din categoria proceselor psihice superioare, apărând pe o treaptă a dezvoltării omului când se pot manifesta deja
alte procese şi funcţii psihice, printre care achiziţionarea limbajului e o condiţie indispensabilă. În plus, imaginaţia colaborează cu
gândirea, ceea ce implică rolul limbajului.
Astfel, imaginaţia implică, în toate formele ei de manifestare, mecanismele limbajului. Dezvoltarea imaginaţiei este, într-o
anumită măsură, dependentă de nivelul limbajului. Cuvântul, ca instrument al activităţii mintale, permite evocarea selectivă a ideilor
şi reprezentărilor, vehicularea şi punerea lor în cele mai variate relaţii, în raport cu o idee directoare formulată verbal.
Procedeele imaginative se folosesc de reguli ale simbolismului verbal în compunerile şi descompunerile pe care le implică.
Gradul lor de dezvoltare e direct dependent de gradul de dezvoltare al limbajului.
Formele voluntare ale imaginaţiei presupun în mod pregnant limbajul, controlul voluntar neputând exista în lipsa verbalizării.
Imaginaţia reproductivă de exemplu realizează combinări de imagini şi idei sub influenţa, cel mai adesea, a indicaţiilor şi descrierilor
verbale. Visul de perspectivă presupune un plan mintal formulat verbal, iar cea creatoare e şi ea mijlocită verbal.
Dar şi formele involuntare implică limbajul : visul din timpul somnului are un caracter simbolic, putând fi descifrat, şi chiar
se soluţionează unele probleme, ori asta n-ar fi posibil fără aportul limbajului.

3/10
 Limbajul în SPU

Activitatea
Activitatea se defineşte în mai multe moduri. Într-o accepţiune foarte largă, activitatea este un raport, o relaţie între organism
şi mediu, în care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativă. S. L. Rubinstein definea activitatea ca fiind “interacţiunea
subiectului cu lumea, interacţiune în care se realizează o atitudine sau alta a omului faţă de lume, faţă de ceilalţi oameni”. Un alt
psiholog, A. N. Leonetiev, arăta că activitatea este un “proces ce realizează o anumită relaţie a omului faţă de lume şi corespunde
unor trebuinţe specifice”. Din aceste definiţii reiese că limbajul e necesar, tocmai în cadrul acestei interacţiuni, relaţii a subiectului cu
lumea. Într-un sens mai restrâns, prin activitate înţelegem totalitatea manifestărilor de conduită exterioară sau mintală care duc la
rezultate adaptative. Printre aceste manifestări, limbajul joacă un rol important în sensul adaptării.
În primul rând, limbajul poate lua forma unei activităţi de vorbire, deci raportul e de parte întreg. Şi cum toate formele
activităţii au un nucleu comun, este clar că rolul limbajului în activitate e unul decisiv.
Dezvoltarea activităţii are loc în condiţiile achiziţiilor pe plan psihic, cum ar fi însuşirea limbajului. Completarea treptată a
activităţii, transformarea ei în sens ascendent se face de la mişcări reproduse pe bază de imitaţie la cele în absenţa modelului, pe bază
de instrucţie verbală.
Activitatea e întotdeauna voluntară, ceea ce înseamnă implicarea în cel mai mare grad a mecanismelor verbale. De asemenea,
presupune un plan formulat verbal şi o finalitate, un scop, care trebuie şi el verbalizat. Activitatea uzează de instrumente verbale.
În absenţa limbajului ar fi imposibilă stabilirea scopului şi motivului, care sunt absolut necesare activităţii. Rolul limbajului e
mult mai evident în cadrul activităţilor intelectuale, care trebuie să fie mijlocite de limbaj. Cu atât mai mare este importanţa
limbajului în cadrul învăţării cognitive şi creativităţii, privite ca activităţi.
De asemenea, limbajul are o funcţie dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor problematice,
care pot fi privite ca activităţi, verbalizarea fiind o condiţie a eficienţei rezolvării. O altă funcţie, cea ludică, poate merge până la acte
creative.
Există mai multe feluri de limbaje specializate, corespunzătoare fiecărei profesii în parte, limbajul mediind astfel în mod
specific fiecare activitate.

Motivaţia
În cadrul motivaţiei un rol foarte important o are limbajul prin funcţiile sale reglatorie şi persuasivă, el putând modifica
dinamica diverselor structuri ale motivaţiei (trebuinţe ce devin plăceri etc.), stimulii interni ai motivaţiei putând fi influenţaţi prin
comenzi externe.
Încă din filogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului, printre care limbajul e
implicat cel mai mult în cele de comunicare cu alţii.
Şi în structurile motivaţionale joacă limbajul un rol important. Între trebuinţe, cele secundare denotă participarea limbajului,
mai ales cele spirituale (de cunoaştere) şi sociale (de comunicare, anturaj, integrare socială, cooperare). Interesele implică elemente
cognitive, afective şi volitive, ori ponderea cognitivului exprimă exact ponderea limbajului. Concepţia despre lume şi viaţă se
formează sub incidenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi educaţiei, care implică limbajul.
În ceea ce priveşte formele motivaţiei, şi aici limbajul joacă un rol deosebit de important. Motivaţia extrinsecă este clar
determinată de comenzi verbale, iar comenzile interne implicate în cea intrinsecă au tot o structură verbală. În ceea ce priveşte
motivaţia cognitivă, e evident că fiind implicată gândirea limbajul e şi el subînţeles, iar în ceea ce priveşte motivaţia afectivă, şi ea
are o componentă verbală, existând chiar termenul de “limbaj afectiv”.
Optimizarea motivaţiei e şi ea dependentă de prezenţa mijloacelor verbale, care pot modifica evaluarea sarcinii, producând o
sub sau supraevaluare. De asemenea prin limbaj se poate modifica raportul aspiraţii – posibilităţi.

Afectivitatea
Şi afectivitatea e puternic influenţată de limbaj. În procesele afective ceea ce contează e relaţia cu obiectul, semnificaţia pe
care o are pentru subiect, ceea ce presupune formulări verbale. Există chiar cuvinte cu semnificaţii afective, care potenţează mesajul
afectiv.
Chiar formele ei primare pot fi conştiente, deci verbalizate. Afectele, deşi se supun greu controlului conştient, pot fi
controlate verbal în anumite situaţii. Iar cele complexe şi superioare, fiind impregnate de cognitiv, limbajul are un rol precumpănitor.
De exemplu emoţiile superioare presupun evaluări, acordări de semnificaţii, implicit prin mijloace verbale. În plus, se supun învăţării
(învăţare afectivă) care şi ea necesită verbalizare. Dispoziţiile afective pot fi modificate prin comenzi sau autocomenzi verbale, dacă
nu corespund scopurilor subiectului.
Sentimentele pot fi intelectuale, ceea ce implică comunicare, deci limbaj. Pasiunile negative pot fi ocolite odată ce sunt
conştientizate (verbalizate), sau i se atrage atenţia subiectului asupra lor. Mecanismele verbale pot uşura lupta împotriva viciilor.
În ceea ce priveşte proprietăţile proceselor afective, ele pot fi reglate verbal. Polaritatea, intensitatea, durata, expresivitatea –
toate pot fi modificate prin mijloace verbale. Mobilitatea proceselor afective e şi ea influenţată de limbaj, atât în sensul diminuării
(pentru a nu se ajunge la fluctuaţii primejdioase) cât şi amplificării. De exemplu exclamaţii ca “Ce bine dispus sunt !” sau
actualizarea unor momente mai vesele pot ridica moralul.
Declanşarea proceselor afective a fost explicată în cadrul teoriei cognitive ca depinzând în mare măsură de interpretarea
verbală a stimulului. Astfel limbajul poate îndeplini funcţia de potenţare a conduitei afective, funcţiile sale persuasivă şi reglatorie
jucând un rol foarte important.
Cât despre rolul proceselor afective, acesta e influenţat de autocomanda verbală, ele putând atât să organizeze, cât şi să
dezorganizeze conduita. Prin cuvânt, emoţiile şi sentimentele pot fi luate în stăpânire şi controlate.
Se observă că funcţiile limbajului sunt simetrice cu cele ale expresiilor emoţionale.

Voinţa
În ceea ce priveşte rolul limbajului la nivelul voinţei, încă din definiţia acesteia se arată că este un proces de autoreglaj verbal.
Ea constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale, prin intermediul mecanismelor verbale.
Reglajul voluntar presupune luptă cu obstacolele, elaborarea (prin formulări verbale) a unui plan mental, scop conştient
propus şi prezenţa mecanismelor verbale. De asemenea, scopul este formulat verbal şi mobilizarea resurselor se face tot prin
mecanisme verbale. Verbalizarea este aceea care permite definirea motivelor şi departajarea dintre motive şi scopuri. Aprecierea
obstacolului şi a efortului voluntar, a mobilizării energetice, este anticipată tot verbal, efortul voluntar modulându-se astfel după
creşterea sau descreşterea obstacolului. În faţa unui obstacol prea mare, puterea voinţei se exprimă în amânarea confruntării şi
pregătirea pentru ea, proces în care e nevoie de limbaj.
Confruntarea de mai lungă durată cu obstacole de o anumită natură permite dezvoltarea capacităţilor de efort voluntar de un
fel sau altul. În măsura în care cineva devine conştient (deci verbalizează) de capacitatea sa de efort specializat, va tinde spre acele
activităţi în care şi-o poate pune mai bine în valoare.
4/10
 Limbajul în SPU

În cadrul fazelor actelor voluntare, limbajul participă încă de la prima, în actualizarea motivelor. Intenţia de a realiza acel
scop e, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior, şi apoi se trece la construirea planului mintal corespunzător,
care implică verbalizare. În a doua fază e prezent în cadrul deliberării în vederea alegerii unui singur motiv. O dată cu luarea
hotărârii, planul mintal se îmbogăţeşte. Faza a cincea presupune verificarea rezultatului şi formularea unor concluzii, care de
asemenea implică verbalizare.
Nu trebuie neglijat nici faptul că dezvoltarea calităţilor voinţei este imposibilă în absenţa limbajului. Ele pot fi educate şi
reglate cu ajutorul limbajului.

Deprinderile
Deprinderile se formează conştient şi sunt rezultatul învăţării, necesitând deci verbalizare. Când mersul activităţii le face
necesare, deprinderile sunt aduse în plan conştient prin comandă verbală.
Rolul limbajului la nivelul deprinderilor e subliniat şi de faptul că deprinderile se clasifică şi după criteriul naturii proceselor
şi fenomenelor psihice în care are loc automatizarea, existând deprinderi verbale, cum ar fi cele de auz verbal, ortografice sau de
pronunţie. De altfel, toate deprinderile intelectuale, ca de exemplu cele de gândire, implică limbajul.
Între condiţiile de elaborare a deprinderilor, instruirea verbală prealabilă împletită cu demonstrarea modelului acţiunii, prin
explicaţii verbale concise şi clare joacă un rol important. Limbajul e implicat şi în asigurarea controlului şi autocontrolului în vederea
depistării erorilor şi înlăturării lor, greşelile fiind comunicate verbal.
Limbajul e prezent şi în etapele formării deprinderilor, mai ales în cea a familiarizării, care presupune instrucţia verbală, şi în
cea a învăţării analitice.
Formele limbajului pot exprima gradul de dezvoltare al deprinderilor, ca şi al priceperilor şi obişnuinţelor, când e vorba de
automatizarea limbajului, altfel spus de “deprinderea de a vorbi”. De altfel, după calitatea limbajului, putem deduce ce deprinderi de
vorbire are persoana respectivă.
Interacţiunea deprinderilor e şi ea influenţată de limbaj. Astfel, transferul e facilitat de analiza verbală a sarcinii ce va urma să
fie realizată, pentru a se conştientiza – deci sublinia verbal – elementele de transfer. Interferenţa poate fi corectată cu ajutorul
autocomenzilor verbale de a o evita.

Atenţia
Atenţia fiind un fenomen psihic care favorizează desfăşurarea proceselor cognitive, realizarea ei nu poate avea loc în
absenţa limbajului.
Dinamicitatea atenţiei este reglată prin mijloace verbale, cuvântul putându-i schimba orientarea sau amplifica concentrarea.
În formele mai complexe ale atenţiei, în care intervin mecanisme voluntare, implicarea limbajului e evidentă şi de cea mai
mare importanţă, atât în declanşarea cât şi în menţinerea atenţiei. Prin intermediul cuvântului se ia decizia de a fi atent şi se
stimulează şi focalizează atenţia. “Să fiu atent” este autocomanda pentru atenţia voluntară. De asemenea, favorizarea ei se face prin
stabilirea cât mai clară a scopurilor, adică prin formulări verbale, scoaterea în evidenţă, verbalizarea semnificaţiei activităţii,
stabilirea momentelor mai dificile. Atenţia postvoluntară presupune automatizarea limbajului.
În ceea ce priveşte însuşirile atenţiei, acestea sunt susţinute de limbaj, formulările verbale fiind o condiţie a bunei lor
dezvoltări. Astfel, pot fi educate şi subliniate, cu ajutorul mijloacelor verbale. Stabilitatea atenţiei de exemplu depinde de motivaţie,
care presupune formulări verbale.

Personalitatea
În dezvoltarea psihică şi constituirea personalităţii adulte activitatea de învăţare îndeplineşte un rol conducător şi decisiv, ori
acest lucru e o dovadă a implicării limbajului.
Personalitatea integrează în sine ca sistem organismul individual, structurile psihice umane (deci şi limbajul) şi relaţiile
sociale ale subiectului, care şi ele implică limbajul în cel mai mare grad. Mai mult, omul a fost definit ca “homo loquens”.
Ca subiect epistemic, al cunoaşterii, sau axiologic, purtător şi generator al unor valori care pot implica verbalizare, omul nu
se poate defini în lipsa limbajului. De altfel, omul este un produs sociocultural, iar determinările sociale nu au sens în lipsa
comunicării.
În modelul general uman intră obligatoriu : calitatea de fiinţă socială a omului, care n-ar fi posibilă în absenţa comunicării cu
ceilalţi, deci a limbajului; calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi voinţă - ori şi conştiinţa şi cele două procese superioare
implică în mod definitoriu limbajul; participarea la cultură, iarăşi ceva imposibil fără limbaj.
Prin comandă şi autocomandă verbală, omul îşi poate lua în stăpânire personalitatea, o poate cunoaşte dar poate şi să încerce
să se autodepăşească şi să se realizeze.
La nivelul Eului, limbajul participă la concepţia de sine, conştientizarea implicând verbalizare şi la imaginea de sine ca
viziune construită cu mijloace verbale. Nici statusurile şi rolurile nu s-ar putea defini fără limbaj. La fel, în etapele de constituire, mai
ales în cea a Eului social şi spiritual, care n-ar putea exista fără limbaj.
Rolul limbajului e clar şi la nivelul funcţiei diagnostice a personalităţii, dacă ar fi să ne referim fie şi numai la grafie.
Limbajul e un factor determinant şi în cadrul subsistemelor personalităţii : temperament, aptitudini, caracter.
Temperamentul. Prin autocontrol conştient, mediat de limbaj, omul îşi poate lua în stăpânire propriul temperament, pe care îl
poate nuanţa, estompa sau din contră potenţa, sublinia.
Aptitudinile. În primul rând, limbajul poate lua forma unei aptitudini – aptitudinea de a vorbi frumos, corect, convingător etc.
Aptitudinea presupune o serie de mijloace şi instrumente psihomotorii, între care cuvântul, ca instrument spiritual, joacă un
rol important. Buna lor dezvoltare depinde de gradul de dezvoltare şi modul de îmbinare a unor funcţii şi fenomene psihice, printre
care şi limbajul. Aptitudinile pedagogice, de exemplu, se bazează pe comunicativitate, care tinde să se identifice cu limbajul. E foarte
importantă adecvarea timbrului şi a intonaţiei pentru a se pune accentul logic asupra ideilor principale.
În ceea ce priveşte inteligenţa ca aptitudine generală, ea e de natură intelectuală, presupunând deci limbajul. Într-adevăr,
printre factorii inteligenţei se numără înţelegerea cuvintelor şi fluenţa verbală. Ea se poate evalua după randamentul învăţării, care n-
ar putea exista în absenţa limbajului.
Caracterul. În formarea caracterului, un rol important revine modelelor culturale de comportament, tabelelor de valori
impuse de colectivitate, evident prin formulări predominant verbale.
Însuşirea caracterială presupune o poziţie a subiectului, un mod de a se raporta la realitate, care implică verbalizare. Prin
mijloacele de expresivitate, lingvistice şi extralingvistice, vorbitorul poate sublinia anumite atitudini.
Prima componentă a atitudinii include motivaţie, scopuri, şi preocupări cognitive, implicând limbajul, iar a doua, executivă,
necesită eforturi voluntare, deci tot verbalizare. Atitudini importante, cum ar fi cele ce privesc cunoaşterea ştiinţifică, pur şi simplu n-
ar fi de conceput în absenţa limbajului.

5/10
 Limbajul în SPU

În plus, rolul limbajului se vădeşte în funcţia de diagnoză a caracterului, după cum vorbeşte sau scrie un om putându-se face
predicţii despre caracterul său. este evident că altfel va vorbi un îngâmfat decât un om modest sau umil.
Creativitatea. Ca primă dovadă a rolului fundamental al limbajului la nivelul acestei structuri de personalitate, limbajul poate
lua forma creativităţii. Mai mult, creativitatea e o activitate, şi am relevat deja rolul important al limbajului în cadrul tuturor formelor
de activitate.
Un rol aparte îl joacă şi funcţia ludică (de joc) a limbajului care presupune asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică,
ciocniri de sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.
În cadrul creativităţii de grup, interacţiunile şi comunicarea mijlocesc generarea de noi idei, ducând la efecte creative
deosebite.
În ceea ce priveşte nivelurile creativităţii, C. W. Taylor evidenţia o creativitate de expresie care ţine de mimico-gesticulaţie şi
vorbire, fiind valorizată mai ales în arta teatrală şi oratorie. De asemenea, creativitatea procesuală ţine de notele originale în
dezvoltarea proceselor şi funcţiunilor psihice, limbajul având şi el un rol important.
Cele patru faze ale procesului de creaţie stabilite de G. Wallas implică şi ele limbajul în diverse proporţii. Stadiul pregătitor
presupune o intenţie formulată verbal, precum şi schiţări de planuri şi experimente mintale. Momentul iluminării presupune o idee
conştientă, deci formulată verbal. În plus, în momentele de intuiţie e recomandată fixarea rezultatelor, notarea lor pentru a nu dispare
în noaptea uitării. Stadiul verificării sau elaborării finale se bazează şi el pe mecanismele limbajului.

Încheiere
Evidenţierea rolului limbajului de-a lungul tuturor proceselor şi funcţiunilor sistemului psihic uman are un caracter
didactic. Este evident că în lipsa limbajului nu am putea vorbi de om în accepţiunea prezentă a termenului.

6/10