Dokumen - Tips Parinti Toxici

5/10/2018 Parintitoxici-slidepdf.
com
Părinţii dominatori
Autoritatea nu este neapărat un rău. Când o mamă îşi reţine copilul mic să nu meargă
să vagabondeze pe stradă, nu considerăm că este o mamă dominatoare, ci spunem că
este prudentă. Ea exercită un control care este adaptat realităţii, justificat de faptul că
copilul ei are nevoie se fie îndrumat şi protejat.
Controlul adecvat devine abuziv atunci când mama îşi reţine copilul zece ani mai
târziu, mult după ce el este perfect capabil să traverseze singur strada.
Copiii care nu sunt încurajaţi să acţioneze, să încerce, să exploreze, să stăpânească un
comportament şi să rişte eşecul se simt în general slabi şi incapabili. Abuziv
controlaţi de părinţii lor temători şi anxioşi, aceşti copii devin adesea ei înşişi
temători şi anxioşi. Din cauza aceasta au dificultăţi în a se maturiza. În cursul
adolescenţei şi la vârsta adultă, dezvoltarea lor, pentru mulţi dintre ei, nu le permite
niciodată să se lipsească de sfaturile şi de controlul părinţilor lor. Rezultatul este acela
că părinţii lor continuă să le invadeze viaţa, să-i manipuleze şi adesea să-i domine.
Teama de a nu mai fi necesar îi motivează pe mulţi părinţi dominatori să perpetueze
la copiii lor această neputinţă. Aceşti părinţi au o teamă nesănătoasă de „sindromul
cuibului gol”, acel sentiment de pierdere pe care în mod inevitabil îl resimte orice
părinte atunci când copiii lor le părăsesc casa. Părintele dominator are o atât de mare
parte din identitatea lui legată de rolul lui parental încât se simte trădat şi abandonat
atunci când copilul devine independent.
Ceea ce îl face pe un părinte dominator atât de insidios, este faptul că controlul lui se
exercită sub masca grijii (îngrijirii, preocupării). Fraze ca: „Nu fac asta decât pentru
tine” şi „Numai pentru că te iubesc atât”, semnifică toate acelaşi lucru: „Fac aceasta
pentru că mi-este atât de frică să nu te pierd încât sunt gata să te fac nefericit”.
S-ar putea chiar argumenta: „Este pentru binele tău.”
Să ne imaginăm o conversaţie între un fiu – sau o fiică – adult şi unul din părinţii lui
dominatori care, dacă aceste două persoane ar fi capabile să exprime sincer
sentimentele lor cele mai secrete, s-ar derula astfel:
COPILUL DEVENIT ADULT: Pentru ce acţionezi în felul acesta? Pentru ce tot ce
fac este rău? De ce nu mă poţi trata ca pe un adult? Ce poate să-i facă aceasta lui tata
dacă nu sunt doctor? Ce poate să-ţi facă ţie dacă mă căsătoresc cu o persoană sau
alta? Când mă vei lăsa liber? De ce acţionezi ca şi cum fiecare din deciziile pe care le
iau singur ar fi ca o agresiune faţă de tine?
PĂRINTELE DOMINATOR: Nu pot să descriu durerea pe care o simt când te
îndepărtezi de mine. Am nevoie ca tu să ai nevoie de mine. Nu pot suporta ideea de a
te pierde. Tu eşti toată viaţa mea. Mi-e îngrozitor de frică să nu faci erori teribile. Aş
suferi îngrozitor să te văd rănit. Aş prefera să mor mai degrabă decât să simt că am
http://slidepdf.com/reader/full/parinti-toxici 1/22
5/10/2018 Parintitoxici-slidepdf.com
eşuat ca mamă sau ca tată.

Autoritatea manifestă
Nici o ambiguitate în autoritatea directă. Este un comportament manifest, evident,
întrutotul deschis. „Fă ceea ce îţi spun sau nu îţi voi mai vorbi niciodată”; „Fă ceea ce
îţi spun sau nu-ţi voi mai da bani”; „Dacă nu faci ceea ce îţi spun, nu vei mai aparţine
familiei”; „Dacă mă vei supăra, voi face un atac”. Nu este nimic subtil aici.
Controlul direct se însoţeşte de obicei cu intimidarea şi este de multe ori umilitor.
Sentimentele şi nevoile voastre trebuie să fie subordonate celor ale părinţilor voştri.
Sunteţi antrenat într-un abis fără fund de ultimatumuri. Opinia voastră nu are nici o
valoare; nevoile voastre, dorinţele voastre nu au nici cea mai mică importanţă.
Dezechilibrul de forţe este considerabil, aşa cum vedem la Michel, Clara şi Martin.
Michel, un fermecător agent publicitar de 36 de ani, cu trăsături ce poartă o amprentă
de blândeţe,
profund ne oferăcu
şi împreună uncare
exemplu dinşase
trăia de această
ani, situaţie.
întreţineaSoţia lui,foarte
relaţii pe care o iubea cu
conflictuale
părinţii lui, ceea ce a sfârşit prin a compromite serios înţelegerea lor şi chiar şi
mariajul lor. Este motivul pentru care el a venit să mă consulte.
„Necazurile mele au început efectiv odată cu plecarea mea în California. Cred că
mama mea credea că este ceva temporar. Dar când am anunţat-o că mă îndrăgostisem
şi intenţionam să mă căsătoresc, ea şi-a dat seama că eu voiam să mă instalez
definitiv acolo. În acel moment a început să facă presiuni asupra mea ca să rămân
acasă.”
I-am cerut lui Michel să spună mai mult despre „presiune”.
„Incidentul cel mai grav a izbucnit cam la un an de la căsătorie. Noi prevăzuserăm să
mergem la Boston să sărbătorim aniversarea căsătoriei părinţilor mei când soţia mea
a făcut o gripă puternică. Ea era într-adevăr bolnavă. Eu nu voiam să o las, am sunat-
o deci pe mama pentru a ne contramanda. Iniţial a izbucnit în hohote. Apoi mi-a
declarat: „Dacă nu vii pentru aniversarea căsătoriei noastre eu voi muri din cauza
aceasta.” Atunci am cedat şi am plecat la Boston. Am ajuns în dimineaţa sărbătorii,
dar abia am pus piciorul afară din avion că ei au început să-mi spună că trebuia să
rămân toatăLa
dimineaţa. săptămâna.
o zi după Eu nu am
aceea am primit
răspunsunnici da, nici
telefon de lanu,tatăl
darmeu:
am plecat a doua
„Tu eşti zi
pe cale
să-ţi omori mama. Ea a plâns toată noaptea. Mă tem să nu aibă un atac.” Ce dracu vor
de la mine? Să divorţez, să revin la Boston şi să mă instalez din nou în camera mea?”
Părinţii lui Michel, deşi departe la 5000 de km, reuşeau să tragă sforile. L-am întrebat
pe Michel dacă familia lui a acceptat-o pe soţia lui. El a roşit de mânie.
„Absolut deloc. Când telefonează, ei nu întreabă nimic despre ea. De fapt, ei nu-i
menţionează niciodată numele. Ca şi cum s-ar face că ea nu există.”
L-am întrebat
încurcat pe Michel dacă el a abordat subiectul acesta cu părinţii lui şi el a părut
răspunzându-mi:
„Nu, îmi pare rău. De fiecare dată când părinţii mei îi făceau reproşuri, eu estimam că
ea trebuia să le accepte. Când ea se plângea, eu îi ceream să-i înţeleagă. Înţelegere, ce

stupid am fost! Părinţii mei se înverşunau contra soţiei mele şi eu, tot ceea ce găseam
de făcut, era să-i las să-i facă rău.”
Crima lui Michel era aceea de a fi devenit independent, ceea ce i-a redus pe părinţii
lui la disperare; aceştia au reacţionat cu tacticile pe care ei le ştiau cel mai bine:
retragerea afecţiunii lor şi predicţia de catastrofe.
Ca mulţi părinţi dominatori, tatăl şi mama lui Michel erau incredibil de egocentrici.
Ei se simţeau ameninţaţi de fericirea lui Michel, în loc să vadă acolo reuşita educaţiei
lor. Ei nu acordau nici cea mai mică importanţă intereselor lui Michel. După ei, el nu
a plecat în California din raţiuni profesionale, el a plecat ca să-i pedepsească. El nu s-
a căsătorit din dragoste, el s-a căsătorit pentru a-i contraria. Soţia lui nu a căzut
bolnavă din cauza unui virus, ea a căzut bolnavă pentru a-i priva de fiul lor.
Părinţii lui Michel îl obligau mereu să aleagă între ei şi soţia lui. Şi fiecare alegere era
transformată de ei într-o decizie de totul sau nimic. Cu părinţi explicit dominatori, nu
există cale de mijloc. Dacă copilul încearcă să regăsească fie şi cât de puţin controlul
propriei lui vieţi, el plăteşte preţul pentru aceasta: culpabilitate, mânie, frustrare şi
sentimentul profund de a fi trădat.
La prima lui consultaţie, Michel avea impresia că problema majoră era o problemă de
cuplu. Nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că cuplul lui nu era decât victima
războiului pe care părinţii lui l-au întreprins pentru a-şi păstra influenţa asupra lui,
începând cu momentul în care a plecat de la ei.
Mariajul
dominatori.unui
Eicopil
văd înpoate fi resimţit
partenerul ca o foarte
conjugal gravă
un rival careameninţare pentru
îl va împiedica pepărinţii
copilul lor
să li se consacre lor. Acest fapt provoacă conflicte groaznice între părinţi şi partenerul
conjugal, conflicte care îl plasează pe copil în mijlocul focurilor încrucişate, între
două sentimente de loialitate care se opun.
Unii părinţi atacă cuplul cu critici, sarcasme, predicţii de eşec. Alţii, ca în cazul lui
Michel, refuză să accepte pe noua venită sau merg chiar până acolo încât să ignore
existenţa ei. Iar alţii persecută deschis pe noul partener conjugal. Nu rareori asemenea
acţiuni produc bulversări care pot ameninţa supravieţuirea mariajului, cum se vede,
prin probleme financiare, cazul lui Clara atunci când declară: „Pentru ce mă las
cumpărată de părinţii mei?”
Banii, se ştie, au fost dintotdeauna limbajul primar al puterii, ceea ce face din el un
instrument în slujba părinţilor dominatori. Mulţi părinţi dominatori utilizează banii
pentru a-i menţine pe copiii lor într-o stare de dependenţă.
Clara a venit să mă consulte pentru diverse motive. Ea avea 41 de ani, era prea grasă,
nu-i plăcea serviciul pe care-l avea, tocmai divorţase, cu doi copii adolescenţi. Era ca
şi cum nu reuşea să iasă din rutină; căci ea voia să piardă din greutate, voia să-şi
asume riscuri pe plan profesional şi să găsească un scop în viaţă. Dar ea era convinsă
că nu exista decât un singur mod pentru a veni de hac tuturor problemelor ei şi
anume: să întâlnească bărbatul ideal.
Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotărât că ea nu este

nimic fără un bărbat care să se ocupe de ea. Am întrebat-o de unde îi vine această
idee.
„Ei, bine! Sigur nu de la soţul meu. Mai mult eu mă ocupam de el. L-am întâlnit
tocmai la plecarea din universitate. El avea 27 de ani, locuia tot la părinţii lui şi era
foarte indecis cu privire la felul în care îşi va câştiga existenţa. Dar era sensibil şi
romantic şi eu m-am îndrăgostit de el. Tatăl meu era exact opusul lui, dar cred că în
secret eram încântată că am ales pe cineva incapabil să se descurce. Când i-am
declarat că eram hotărâtă să mă căsătoresc cu el, tatăl meu mi-a spus că el nu ne dă
din ce să trăim pentru un anumit timp şi că, dacă lucrurile nu se vor rezolva, el îi va
oferi soţului meu un post în societatea lui. Bineînţeles, auzind aceasta, tatăl meu pare
un om extraordinar; de fapt, aceasta i-a dat asupra noastră o putere incredibilă. Deşi
căsătorită, eu rămâneam mica fetiţă a lui tata. Tatăl meu ne întreţinea pe planul
financiar, dar în schimb el ne spunea cum să ne trăim viaţa. Eu ţineam o casă,
creşteam copii, şi totuşi…”
Clara s-a oprit în mijlocul frazei. „Şi totuşi ce?” am întrebat eu. Ea a plecat ochii în
pământ terminând:
„Şi totuşi… eu aveam mereu nevoie de tata ca să se ocupe de mine.”
Am întrebat-o pe Clara dacă ea vedea legătura dintre relaţia ei cu tatăl ei şi
dependenţa ei de bărbaţi pentru a-i aduce fericirea.
„Nu pot nega că tatăl meu a fost persoana care a contat cel mai mult în viaţa mea. El
mă adora efectiv când eram mică, dar el nu a suportat ca eu să am ideile mele proprii.
El începea să urle de îndată ce îl contraziceam. El mă făcea în tot felul. Era efectiv
violent, înspăimântător. Când am devenit adolescentă, el a început să utilizeze banii
pentru a mă obliga să rămân în rând. Adesea el putea să fie incredibil de generos şi
aceasta îmi dădea impresia că sunt iubită şi protejată. Dar, în alte momente, el mă
umilea obligându-mă să plâng, să cerşesc totul, de la biletul de cinema la cărţile
pentru şcoală. Eu nu ştiam efectiv ce greşeală comisesem. Ceea ce este sigur este că
eu petreceam enorm de mult timp încercând să aflu cum să-i plac. El nu era niciodată
acelaşi două zile la rând. El nu înceta să facă lucrurile tot mai dificile.”
Pentru Clara, a încerca să-i placă tatălui ei, era ca şi cum ar alerga într-o cursă în care
el nu înceta să deplaseze linia de sosire. Cu cât alerga ea mai repede, cu atât el
deplasa mai repede linia de sosire. El utiliza banii în acelaşi timp ca recompensă şi ca
pedeapsă, fără logică şi fără coerenţă. El era rând pe rând generos şi avar cu banii lui,
aşa cum era şi cu afecţiunea lui. Ea primea mesaje contradictorii care o perturbau.
Dependenţa ei a devenit în mod inextricabil legată de aprobarea tatălui ei. Această
confuzie s-a continuat în viaţa de adult a Clarei.
„Mi-am încurajat soţul să meargă ssă lucreze pentru tatăl meu. Ce eroare! Din acel
moment eram la discreţia lui. Toate trebuiau făcute în felul lui: de la alegerea
apartamentului până lalaînvăţarea
viaţă atât de infernală curăţeniei
birou încât pentruprin
Joel a sfârşit copiii
a-şinoştri. El i-a făcut
da demisia. lui Joel
Tatăl meu o
a luat
acest fapt ca pe încă o dovadă de incapacitate a soţului meu, deşi acesta îşi găsise deja
altă slujbă. Cu această ocazie, tatăl meu ne-a ameninţat că nu ne mai ajută, dar apoi
şi-a schimbat complet poziţia şi de Crăciun mi-a cumpărat o maşină nouă. Dându-mi
cheile, mi-a spus: „Nu ai vrea ca şi soţul tău să fie atât de bogat ca mine?”
Sub un aer de mărinimie, tatăl Clarei îşi utiliza puterea financiară într-un mod
distructiv şi foarte crud. El se servea de bani pentru a se face tot mai indispensabil în
ochii Clarei şi pentru a-l devaloriza fără răgaz pe soţul ei. În acest mod, el a continuat
să-i controleze viaţa, mult timp după plecarea din cuibul familial. Dar, în multe
cazuri, singură devalorizarea poate fi suficientă pentru a fi toxică, aşa cum vedem în
cazul lui Martin, atunci când îl citează pe tatăl lui: „Tu nu te poţi împiedica să le faci
pe toate strâmb?” Mulţi părinţi toxici îşi controlează copiii adulţi tratându-i ca şi cum
ar fi slabi şi incapabili, chiar şi atunci când situaţia este clar opusă realităţii.
Martin, un bărbat de 43 de ani, slab, cu un început de chelie, era preşedintele unei
mici societăţi de materiale de construcţie; el a venit să mă caute într-o adevărată stare
de panică. El mi-a spus:
„Sunt terifiat. Ceva se petrece cu mine. Am accese de mânie. Nu pot să mă controlez.
Am fost totdeauna un om foarte liniştit, dar de câteva luni mă înfurii pe soţie şi pe
copiii mei, trântesc uşile şi, acum trei săptămâni, m-am enervat în asemenea hal încât
am făcut o gaură în perete. Mi-e frică efectiv să nu ajung să rănesc pe cineva.”
L-am felicitat pentru că a avut curajul şi bunul simţ de a veni în terapie înainte ca
problema să îl depăşească complet. L-am întrebat pe cine ar fi vrut să-l bată în
momentul în care a demolat acel zid. El a început să râdă cu amărăciune.
„Este simplu – tatăl meu. Oricare ar fi eforturile mele el mă face mereu să simt că
greşesc. M-aţi crede dacă v-aş spune că are tupeul de a mă denigra în prezenţa
angajaţilor mei?”
Observând aerul meu deconcertat, el explică:
„Tatăl meu m-a făcut să intru în societate acum 18 ani, câţiva ani înainte de ieşirea lui
la pensie. Conduc această afacere de 15 ani. Ei, bine! În fiecare săptămână dată de
bunul Dumnezeu trebuie ca tatăl meu să vină la birou să-şi vâre nasul în socotelile
mele. Şi apoi comentează despre cum ţin registrele. Mă urmează, afară din biroul
meu, urlând că eu îi scufund societatea. În plen, în faţa angajaţilor. Ironia sorţii este
că eu am transformata ceastă afacere. Am dublat beneficiile în cursul ultimilor 3 ani;
dar el nu vrea să mă lase în pace. Ce îi trebuie acestui om pentru a fi mulţumit?”
Martin trebuia să sară neîncetat prin cercuri pentru a-şi dovedi valoarea. El avea o
dovadă irefutabilă a reuşitei lui – beneficiile pe care le realizase - , dar această dovadă
nu conta în faţa dezaprobării parentale. I-am sugerat lui Martin că poate tatăl său se
simţea ameninţat de succesul lui. Egoul bătrânului părea indisociabil de crearea
acestei întreprinderi, dar, în prezent, reuşita lui era eclipsată de cea a fiului său.
L-am
mânia:întrebat pe Martin dacă, în cursul acestor incidente, simţea şi altceva decât
„Aceasta e sigur. Mi-este efectiv ruşine să v-o mărturisesc, dar de fiecare dată când
pătrunde în biroul meu, am impresia că am din nou doi ani. Nu sunt nici măcar
capabil să răspund întrebărilor. Încep să mă bâlbâi, mă scuz şi mă simt înfricoşat. El
dă o impresie atât de plină de forţă încât, deşi sunt fizic la fel de mare ca el, am
impresia că am abia jumătate din înălţimea lui. Are acea privire glacială, acel ton
critic. Pentru ce nu mă tratează ca pe un adult?”
Tatăl lui Martin utiliza societatea pentru a-şi menţine fiul într-o stare subiectivă de
incapacitate, ceea ce avea drept consecinţă să-i permită tatălui să se simtă el însuşi
mai bine. Chiar şi când papa apăsa pe butonul cel bun, Martin redevenea un copil fără
apărare în haine de adult.
A fost nevoie de ceva timp, dar Martin a ajuns să-şi dea seama că trebuia să
abandoneze speranţa că tatăl său se va schimba într-o zi. În prezent, Martin lucrează
serios pentru a-şi modifica maniera de a se comporta cu tatăl său.
Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor
Există o altă putere de dominaţie care, deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decât
controlul direct, este la fel de distructivă: manipulare. Părinţii manipulatori obţin
ceea ce vor fără să o ceară vreodată, fără să rişte vreodată refuzul întrucât ei nu-
şi exprimă deschis dorinţele lor.
Toţi, îi manipulăm pe ceilalţi, într-o anumită măsură. Puţini sunt cei dintre noi care au
destulă siguranţă pentru ca pur şi simplu să ceară ceea ce doresc. În consecinţă, noi
elaborăm moduri indirecte de a cere. Noi nu-i cerem soţiei un pahar cu vin, noi
întrebăm dacă există o sticlă începută, noi nu cerem invitaţilor noştri să plece la
sfârşitul seratei, noi căscăm; noi nu-i cerem unei frumoase necunoscute numărul ei de
telefon, noi angajăm o conversaţie anodină. Copiii îşi manipulează părinţii tot aşa
cum părinţii îşi manipulează copiii. Soţul şi soţia, prietenii, membrii unei familii, toţi
se manipulează unii pe alţii… Comercianţii îşi câştigă existenţa prin manipulare. Nu
există aici nimic care să fie intrinsec rău; este un mod de comunicare uman normal.
Dar, atunci când devine un instrument de control deliberat, manipularea poate fi
extrem de distructivă, în special într-o relaţie părinte-copil. Părinţii manipulatori
sunt atât de experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii încât copiii lor
trăiesc într-o lume de confuzie. Ei ştiu că sunt pe cale sÃ rateze ceva, şi aceasta va
antrena, vom vedea, forme diverse de depresie, aşa cum o dovedeşte Laura, când ea
strigă dintr-o dată: „Pentru ce trebuie ca mereu ea să mă ajute?”
De fapt, unul din tipurile cele mai curente de manipulare este „bunul samaritean”. În
loc să lase lucrurile să se facă, bunul samaritean creează situaţii de aşa natură încât
copilul lui adult să aibă nevoie de el – sau de ea. Această manipulare se prezintă
adesea sub aspectul unei asistenţe pline de bune intenţii, dar care nu este dorită.
Laura, o tânără sociabilă de 32 de ani, era o fostă campioană de tenis amator devenit
profesional şi care avea o carieră prosperă în clubul de tenis. În pofida unei vieţi
sociale active, o reuşită profesională evidentă şi o slujbă bună, ea era cu regularitate
predispusă unor crize profunde de depresie. Raporturile ei cu mama sa au devenit
repede subiectul dominant al primei noastre şedinţe împreună:
„Eu am lucrat foarte din greu să ajung aici unde sunt, dar mama mea crede că eu sunt
incapabilă să-mi leg şireturile singură. Ea nu trăieşte decât pentru mine, şi aceasta s-a
înrăutăţit după moartea tatălui meu. Ea nu mă lasă niciodată în pace. Ea aduce mereu
provizii în apartamentul meu, pentru că, după ea, eu nu mă alimentez destul de bine.
Uneori, când mă întorc acasă, descopăr că ea avenit să facă menajul, aşa pur şi simplu
din pură gentileţe, şi că ea a făcut chiar ordine între hainele mele şi a schimbat locul
mobilei!”
Am vrut să ştiu dacă Laura i-a cerut simplu mamei ei să se oprească din aceasta:
”Eu îi cer tot timpul. Ea începe atunci să plângă spunând: „Pentru ce o mamă nu are
dreptul să-şi ajute o fiică pe care o iubeşte?” Luna trecută, eram invitată la un turneu
la San Francisco. Mama mea nu înceta să repete iar şi iar că era prea departe şi că eu
nu puteam sigur să conduc singură până acolo. Ea îşi propunea să vină cu mine. Când
i-am spus că nu era cu adevărat necesar, ea a reacţionat ca şi cum eu încercam să o
privez de o vacanţă gratuită. Aşa că am spus da. M-aş fi bucurat într-adevăr să petrec
un moment liniştit, dar ce puteam să fac altceva?”
În cursul şedinţelor noastre de terapie, Laura a înţeles încet încet că sentimentele ei de
competenţă au fost în mare parte sufocate de mama sa. Dar, de fiecare dată când
Laura încerca să-şi exprime frustrarea, ea era năpădită de culpabilitate pentru că
mama sa părea atât de afectuoasă şi se preocupa de binele ei. Laura avea tot mai
multereproşuri faţă de mama sa şi, cum nu putea să-şi exprime mânia, trebuia să o
păstreze în ea. În cele din urmă, ea a găsit supapă: depresia.
Bine înţeles,
niciodată depresia
ocazia de a-inu făcea„Ascultă,
spune: decât să întărească
ai o mutrăacest
lungăproces.
de post.Mama ei nu rata
Voi prepara o mică
masă pentru a-ţi remonta moralul.”
În puţinele dăţi când Laura îşi aduna curajul pentru a-i spune mamei ce simţea, mama
ei se transforma într-o martiră în lacrimi! Laura se simţea invariabil vinovată şi
încerca să se scuze, dar mama ei o oprea ferm şi îi spunea: „Nu-ţi face griji pentru
mine, voi supravieţui.”
Eu am sugerat că, dacă mama ei ar fi cerut deschis ceea ce voia, Laura nu ar fi fost
atât de contrariată. Laura a încuviinţat.
„Aveţi dreptate. Dacă măcar mi-ar fi spus: „Mă simt singură, îmi lipseşti, mi-ar
plăcea ca tu să petreci mai mult timp cu mine”, cel puţin aş şti cum stau lucrurile. Aş
avea de ales. Aşa cum se petrec lucrurile, este ca şi cum ea mi-a luat viaţa în mâna
ei.”
Când Laura se plângea că nu are de ales, ea nu face decât să repete ceea ce cred mulţi
adulţi copii de părinţi manipulatori. Manipularea pune oamenii la zid: pentru a o
combate, ei trebuie să producă durere cuiva a cărui singură greşeală este aceea de a
vrea să fie „drăguţ”. Pentru majoritatea oamenilor, este mai uşor să cedeze. Frederic
ne dă aici o altă lumină, cu ocazia sărbătorilor, despre care am putea spune că sunt un
anotimp al melancoliei.
De fapt, sărbătorile le furnizează părinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei

înşişi, de a răspândi culpabilitate copiilor ca şi cum a r fi vorba de urările de Crăciun.
Sărbătorile au tendinţa să agraveze conflictele familiale deja existente. În loc să se
bucure dinainte, mulţi oameni se tem de surplusul de tensiune care însoţeşte adesea
sărbătorile.
Unul dintre pacienţii mei, Frederic, un slujbaş de băcănie de 27 de ani, cel mai tânăr
dintr-o familie de patru copii, mi-a povestit istoria unei manipulări clasice:
„Mama mea a insistat mereu ca noi toţi să venim să petrecem Crăciunul la ea. În
ultimul an, în cursul unui joc radiofonic, am câştigat un week-end gratuit la Apen.
Eram realmente nebun de bucurie, căci nu aveam mijloace să-mi ofer o asemenea
călătorie. Ador să schiez, şi a fost pentru mine o ocazie nesperată de a-mi duce
logodnica într-un loc super. Amândoi lucraserăm din greu, vacanţa era paradisul. Dar,
când am anunţat vestea mamei mele, ea a părut să fie punctul de a-şi da sufletul. Avea
ochii în lacrimi, buzele tremurânde, ştiţi, ca cineva care începe să plângă. Şi ea a
spus: „De acord, dragul meu. Distrează-te bine. Noi poate că vom sări peste cina de
Crăciun de anul acesta”, ceea ce mi-a dat sentimentul de a fi un adevărat netrebnic.”
L-am întrebat pe Frederic dacă a reuşit să plece totuşi.
„Da, am plecat. Dar pentru a trăi momentul cel mai rău din viaţa mea. Aveam o
dispoziţie atât de proastă încât nu încetam să mă cert cu logodnica mea. Am petrecut
jumătate din sejur telefonând mamei, fraţilor, surorii… Nu încetam să mă scuz.
Această deplasare într-adevăr nu a meritat pentru a mă pune în această stare.”
Eram într-adevăr surprinsă că Frederic a plecat totuşi. Am vpzut oameni făcând
concesii mult mai extravagante decât o călătorie pentru a evita să se simtă vinovaţi.
Părinţii manipulatori sunt maeştri în arta de a culpabiliza şi mama lui Frederic nu
făcea excepţie.
„Bineînţeles, ei au făcut cina de Crăciun fără mine. Dar mama era atât de nefericită
încât a lăsat să se ardă curcanul pentru prima dată în patruzeci de ani. Am primit trei
telefoane de la sora mea pentru a-mi spune că am omorât tradiţia familială. Fratele
meu mai mare mi-a spus că absenţa mea a stricat dispoziţia tuturor. Şi în sfârşit, un alt
frate, mi-a dat lovitura de graţie. El a declarat: „Noi, copiii ei, suntem tot ceea ce are.
Câte Crăciunuri crezi că mai are mama de trăit?” Ca şi cum aş fi abandonat-o pe patul
de moarte, mai exact. Chiar aşa este? Ea nu are încă nici şaizeci de ani, ea este în
perfectă stare de sănătate. Eu sunt convins că el nu făcea decât să repete cuvintele ei.
Pot să vă spun că nu-mi este dor de un nou Crăciun.”
În loc să exprime direct lui Frederic ceea ce simţea, mama sa i-a angajat pe ceilalţi
copii să o facă pentru ea. Aceasta este, pentru mulţi copii manipulatori, o tactică
extrem de eficace. Amintiţi-vă că scopul primar era acela de a evita confruntarea
directă. În loc să-l acuze ea însăşi pe Frederic, mama sa face pe martira în cursul cinei
de Crăciun. Ea nu ar fi exprimat o condamnare mai puternică dacă ar fi pus un anunţ
în ziar.
i-am explicat lui Frederic că mama sa, fraţii săi şi sora sa au ales ei înşişi să petreacă
un Crăciun prost. Frederic nu era răspunzător pentru acest fapt. Nu depindea decât de
ei înşişi să bea în sănătatea lui Frederic, în absenţa lui şi să petreacă o seară plină de
bucurie.
Atât timp cât frederic se credea rău, mama lui continua să-l controleze
culpabilizându-l.
Frederic
cu mamaasa. sfârşit
Deşiprin a înţelegenoua
ea consideră aceasta şi este aînFrederic
siguranţă prezent ca
mult
pe mai afirmat
un fel în relaţiile
de „pedeapsă”,
Frederic a răsturnat echilibrul de forţe aşa încât fiecare concesie este făcută pentru că
el a vrut-o şi nu pentru că el a capitulat.
Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite
puterea manipulatoare. Mulţi părinţi toxici compară defavorabil pe unul dintre
copii cu altul pentru a-i reproşa celui în cauză că nu face destule eforturi pentru a le
câştiga afecţiunea. Ceea ce îl împinge pe copil să facă tot ceea ce doresc părinţii, în
scopul de a recâştiga favorurile lor. Această tehnică care constă în a diviza pentru a
stăpâni mai bine
independenţă este adesea
şi ameninţă utilizată
astfel împotriva
echilibrul copiilor care iau un pic de
familial.
Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de
altfel normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează
dezvoltarea de legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea
pe care copilul o are despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată, dar, în plus,
comparaţiile negative provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca
relaţiile dintre ei pe viaţă.
Părinţii manipulatori şi revolta copiilor
Când părinţii toxici ne controlează la modul intens, prin intimidare, culpabilizare sau
mutilarea emoţiilor noastre, avem două reacţii posibile: să capitulăm sau să ne
revoltăm. Aceste reacţii blochează amândouă separarea psihologică, deşi revolta pare
să ducă la contrariu. Adevărul este că dacă revolta noastră este o reacţie contra
părinţilor noştri, noi suntem tot la fel de sigur controlaţi ca şi atunci când ne
supunem.
Jean-Francois, 55 de ani, era un celibatar seducător, cu alură sportivă, proprietar al
unei mari societăţi de informatică. În cursul primei noastre şedinţe aproape că se
scuza din cauza sentimentelor intense de panică şi de solitudine pe care le resimţea:
„Mai ales să nu mă compătimiţi. Am o casă magnifică. Colecţionez maşini. Posed tot
felul de lucruri. Duc o existenţă cu totul agreabilă. Dar există momente în care mă
simt foarte, foarte singur. Am atâtea lucruri şi nu pot să le împart cu nimeni. Uneori
mă simt teribil de frustrat; regret mai ales afecţiunea pe care aş fi putut-o găsi într-o
relaţie intimă. Sunt terifiat la ideea de a sfârşi absolut singur.”
L-am întrebat pe Jean-Francois dacă avea vreo idee despre motivul pentru care avea
atâta dificultate în a lega prietenie cu cineva:
„De fiecarecudată
căsătoresc ea, când m-amînataşat
am intrat panicădeşioam
femeie,
fugit.sau
Nu chiar m-am ce…
ştiu pentru gânditAşsăvrea
mă să ştiu.
Mama mea este mereu aici să mă împingă.”
L-am întrebat pe Jean-Francois cum resimţea această presiune pe care i-o impunea
mama sa:
Ea este obsedată de mariajul meu. Are 41 de ani, are o sănătate bună şi are mulţi
prieteni, dar îmi dă impresia că îşi consacră tot timpul pentru viaţa mea sentimentală.
O iubesc cu adevărat, dar nu o pot suporta din cauza aceasta. Ea trăieşte pentru
fericirea mea, mă sufocă cu bunele ei intenţii. Această femeie se ţine de mine şi nu
pot să mă debarasez de ea. Ea este preocupată tot timpul să-mi spună cum să-mi
trăiesc viaţa… dintotdeauna. Vreau să spun că dacă ar putea respira pentru mine, ar
face-o.”
Ultima frază a lui Jean-Francois era o descriere perfectă a „fuziunii”. Mama lui era
atât de intim legată de el încât uita limita dintre ei doi. Ea „fuziona” vieţile lor. Fiul ei
devenise o prelungire a ei însăşi, ca şi cum viaţa lui ar fi fost viaţa ei. Jean-Francois
avea nevoie să se elibereze de controlul ei sufocant, şi se revolta. El refuza tot ceea ce
ea dorea pentru el, inclusiv ceea ce el ar fi putut să vrea pe de altă parte, ca mariajul.
I-am sugerat lui Jean-Francois că se poate ca el să fi pus atâta determinare în revolta
lui contra controlului maternal încât îşi ignora şi propriile dorinţe. A devenit atât de
important pentru el să nu cedeze dorinţelor mamei sale încât s-a privat să întreţină cu
vreo femeie o relaţie pe care recunoştea că o căuta. Acţionând astfel, el îşi dădea lui
însuşi iluzia că este „propriul lui stăpân”, dar în realitate, nevoia lui de revoltă
domina libertatea lui de alegere.
Eu numesc acest comportament revoltă autodistructivă. Este reversul capitulării. O
revoltă sănătoasă
personalitatea este o manifestare
şi individualitatea. activăautodistructivă
Revolta de liberă alegere.este
Ea odezvoltă
reacţie contra
unui părinte dominator, un mod de a acţiona în care mijloacele încearcă să justifice
un scop (final) decepţionant. Rareori spre mai binele intereselor noastre.
În care regăsim puterea părinţilor morţi
O participantă la o terapie de grup a declarat odată: „Părinţii mei sunt amândoi morţi,
deci ei nu mai au nici o putere asupra mea.” Un alt participant a exclamat: „Poate că
ei sunt morţi, draga mea prietenă, dar ei continuă să trăiască în capul vostru.” Revolta
autodistructivă şi capitularea pot amândouă să subziste mult timp după moartea unui
părinte care exercită un fel de control de dincolo de mormânt.
Mulţi oameni cred că odată părintele dominator mort, ei vor fi liberi, în realitate
cordonul ombilical psihologic traversează nu numai continentele, ci şi piatra
funerară. Am văzut sute de adulţi care manifestau o loialitate indefectibilă faţă
de exigenţele şi criticile părinţilor lor mult timp după moartea acestora.
Eric, un om de afaceri foarte prosper de 60 de ani, dotat cu o inteligenţă aparte şi cu
un umor aspru, şi-a definit situaţia cu multă fineţe: „Eu sunt o dublură în propria mea
viaţă.”
Când am făcut cunoştinţă cu Eric, deşi multimilionar, trăia într-o garsonieră,
conducea o maşină veche. Eric era extrem de generos cu cele două fiice adulte ale
sale, dar rămânea un zgârcit obsedat În ce-l priveste pe el.

Îmi amintesc o zi în care a venit să mă vadă după terminarea serviciului său. L-am
întrebat cum şi-a petrecut ziua şi, râzând, el mi-a povestit că era cât pe ce să rateze o
afacere de 18 milioane de dolari din cauză ca a ajuns cu întârziere la întâlnire. Eric
era de obicei punctual, dar el s-a învârtit în jurul grupului de clădiri mai bine de
douăzeci de minute căutând un loc de parcare în stradă pentru a evita parcarea –
plătită – în clădire. El a riscat să piardă 18 milioane pentru a economisi un ticket de
parcare de 5 dolari!
Pe măsură ce descopeream câteva din rădăcinile obsesiei lui pentru economii, a
reieşit că vocea tatălui său – totuşi mort de 12 ani – răsuna neîncetat în urechile lui
Eric:
„Părinţii mei erau imigranţi săraci. Am crescut în cea mai mare mizerie. Părinţii mei,
mai ales tatăl, m-au învăţat să-mi fie frică de toate. El avea obiceiul să spună: „Afară
este
dădeao lume feroce,
impresia că nuşi aveam
dacă nunimic
eşti atent unde decât
de sperat pui piciorul, veişifielmâncat
pericolul, crud”.săElseîmi
nu a încetat
comporte aşa, nici după căsătoria mea, nici chiar după ce am câştigat bani mulţi. El
mă chestiona tot timpul referitor la ceea ce cheltuiam şi la ceea ce cumpăram. Şi,
când comiteam eroarea de a-i răspunde, reacţia lui era negreşit: „Idiotule! Tu îţi
cheltuieşti banii în lux inutil. Ar trebui să economiseşti şi cea mai mică centimă.
Timpurile grele vor veni, este inevitabil, şi atunci vei avea nevoie de aceşti bani.” Am
ajuns să fiu îngrozit să cheltuiesc un ban. Tatăl meu nu a considerat niciodată că viaţa
poate fi agreabilă, viaţa era pentru el o încercare.”
Tatăl
Eric alui Eric asă
început proiectat în fiul
reuşească, tatălsău
săuspaimele
îi făcea şi dificultăţile
morală din dată
de fiecare propria
cândsaîncerca
viaţă. Când
să
profite de rezultatele muncii lui. Predicţiile catastrofice ale tatălui său erau în capul
lui Eric ca un disc care nu se oprea niciodată. Şi, chiar dacă Eric se decidea să
cumpere ceva pentru a-şi face plăcere, vocea tatălui său îl împiedica să profite de acel
lucru.
Neîncrederea globală pe care tatăl său o trăia vizavi de viitor se regăsea în opinia lui
despre femei. Ca şi succesul, femeile se întorceau inevitabil într-o zi contra voastră.
Bănuielile lui despre femei atingeau paranoia. Fiul lui asimilase şi acest punct de
vedere:
„Nu am avut decât ghinion cu femeile. Nu am putut niciodată să am încredere în ele.
Soţia mea a divorţat pentru că o acuzam că are mania grandorii. Eram ridicol. Era
suficient să cumpere o poşetă sau orice altceva pentru ca să mă simt pe marginea
falimentului.”
Pe parcursul şedinţelor noastre a reieşit că banii nu erau singura problemă care exista
între Eric şi soţia lui. El avea dificultăţi în a-şi exprima sentimentele, mai ales
afecţiunea, şi ea a trăit din această cauză o frustrare crescândă. Această problemă
persista în viaţa sa de celibatar. După cum spunea el:
„De fiecare dată când ies cu o femeie, aud vocea tatălui meu care îmi spune:
„Femeilor le place să-i prindă în cursă pe bărbaţi. Ele îţi vor lua tot ceea ce ai dacă
eşti destul de stupid să le laşi s-o facă.” Presupun că acesta este motivul pentru care
totdeauna am căutat femeile mediocre. Ştiu că ele sunt incapabile să mă întreacă. Eu
le fac totdeauna o mulţime de promisiuni – că voi avea grijă de ele pe plan financiar,
sau că le voi găsi un loc în afacerile mele, dar nu fac niciodată nimic. Cred că încerc
să le păcălesc înainte ca ele să mă păcălească. Oare voi găsi vreodată o femeie în care
să pot avea încredere?”
Acest om sclipitor şi perspicace se lăsa controlat de forţele puternice venite de
dincolo de mormânt, în timp ce intelectual înţelegea ce se întâmplă. El era prizonier
al fricii şi al neîncrederii tatălui său.
Eric a lucrat cu multă determinare în cursul terapiei noastre. El şi-a asumat riscuri şi
s-a străduit să adopte noi comportamente. A început să privească în faţă multe din
spaimele lui interioare. În final, şi-a cumpărat un apartament luxos – un mare pas
înainte pentru el. a continuat să simtă culpabilitate, dar este un sentiment pe care a
învăţat să-l suporte.
Vocea din interiorul capului său va fi mereu prezentă, dar el ştie acum cum să-i
reducă volumul. Eric trăieşte încă sub influenţa neîncrederii lui faţă de femei, dar el
ştie acum că aceasta este o moştenire de la tatăl său. El face mari eforturi pentru a
avea încredere în femeia cu care iese în prezent şi se serveşte de această încredere ca
de o armă pentru a-şi relua controlul asupra vieţii lui.
Nu voi uita niciodată ziua în care el a intrat şi mi-a declarat că a reuşit să surmonteze
un acces de gelozie în seara precedentă şi că a rămas de acolo cu un viu sentiment
deosebit de succes. M-a privit cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, nu există nimic
în viaţa
care mea care
declara: „Amsăimpresia
justificecăfrica pe care
nu mai pot orespira.”
simţeam.” Nu acesta era cazul Barbarei
Femeie înaltă şi subţire de 39 de ani, compozitor de muzică de fond pentru emisiunile
televizate, Barbara era foarte grav depresivă, atunci când a venit să mă vadă:
„Mă trezesc noaptea, şi există în mine un vid, ca un fel de moarte. Am fost un copil
minune, interpretam concertele lui Mozart la vârsta de 5 ani, la 12 ani am obţinut o
bursă la Academia Julliard. Cariera mea merge foarte bine, dar în interiorul meu mă
simt murind. Am fost spitalizată pentru depresie acum şase luni. Cred că sunt pe cale
să mă pierd. Nu ştiu spre ce să mă întorc.”
Am întrebat-o pe Barbara dacă spitalizarea ei a fost precipitată de un eveniment
aparte, şi ea mi-a spus că şi-a pierdut părinţii în decurs de trei luni. Mă simţeam
dezolată pentru ea, dar ea s-a grăbit să mă convingă că nu este cazul de compasiune:
„Nu este ceea ce credeţi. Noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani buni, aveam impresia
că îi pierdusem deja.”
Am întrebat-o care este cauza acestei separări.
„Când Jacques şi cu mine am decis să ne căsătorim, acum mai bine de 4 ani, părinţii
mei au vrutsă-i
aceasta… neapărat să vină
am în spate calaatunci
noi săcând
ne ajute
eramcucopil.
pregătirile.
Vreau săNuspun
maică
îmiselipsea decât
amestecau
absolut în toate. Era inchiziţia: ce urma să fac, cu cine aveam s-o fac, unde plecam…
Pe scurt, le-am propus să se instaleze la hotel, căci Jacques şi cu mine eram destul de
stresaţi cu această căsătorie, şi aceasta i-a înnebunit pur şi simplu. Mi-au zis că dacă
nu se pot instala la mine, niciodată ei nu vor mai vorbi cu mine. Pentru prima dată în
viaţă le-am ţinut piept. Ce eroare! Mai întâi nu au venit la căsătorie, apoi au povestit
familiei tot comportamentul meu scandalos. Acum nimeni nu mai vorbeşte cu mine.
Câţiva ani mai
toţi membri târziu,sămama
familiei jure cămea
nu amă
aflat
vorcăanunţa
are undecancer inoperabil.
moartea Ea i-a
ei. Eu aflat făcutcupe
vestea
cinci luni întârziere, şi aceasta numai pentru că am dat peste un prieten de familie
care mi-a prezentat condoleanţele lui. Iată cum am aflat de moartea mamei! Am fugit
repede acasă la mine pentru a-l suna pe tatăl meu. De ce, nu ştiu, îmi imaginam că am
putea să ne reconciliem. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie să fii
mulţumită acum, tu ai omorât-o pe mama ta!”. Eram copleşită. După trei luni el a
murit de tristeţe. De fiecare dată când mă gândesc la ei, aud acuzaţiile tatălui meu şi
am impresia că sunt o asasină. Ei continuă să mă tortureze cu acuzaţiile lor deşi sunt
amândoi
mea?” la doi metri sub pământ. Cum pot să-i fac să iasă din capul meu, din viaţa
Ca şi Eric, Barbara era sub influenţa controlului de dincolo de mormânt. Timp de mai
mulţi ani, ea s-a simţit responsabilă de moartea părinţilor ei, ceea ce a alterat grav
sănătatea ei mentală şi aproape că i-a distrus mariajul. Era gata de orice numai să
scape de acest sentiment de culpabilitate.
„De când au murit, am tendinţe suicidare. Am impresia că este singurul mijloc de a
face să tacă vocile care nu încetează să-mi repete: „Tu l-ai omorât pe tatăl tău. Tu ai
omorât-o pe mama ta.” Eram pe punctul de a mă suprima şi ştiţi ce m-a împiedicat s-
o fac?”
Am scuturat capul. Pentru prima dată într-o oră am văzut-o zâmbind şi mi-a răspuns:
”Îmi era frică să nu dau peste părinţii mei. A fost destul că mi-au ratat viaţa de pe
pământ; nu voiam să le dau ocazia să-mi distrugă şi existenţa pe care urma s-o aflu
dincolo”.
Ca majoritatea adulţilor crescuţi de părinţi toxici, Barbara putea să recunoască că
părinţii ei i-au cauzat anumite prejudicii. Dar aceasta nu era suficient pentru a o ajuta
să-şi transfere sentimentele de responsabilitate asupra lor. Aceasta ne-a luat ceva
osteneală, dar în final am ajuns la capătul acestei probleme şi ea a ajuns să accepte
ideea că părinţii erau în întregime responsabili de comportamentul lor crud. Părinţii ei
erau morţi, dar a fost nevoie de încă un an pentru ca ei s-o lase pe Barbara în pace.
În toate aceste situaţii, ceea ce reiese este absenţa unei identităţi proprii de fapt.
Părinţii care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor
lor adulţi. Dar părinţii toxici pe care i-a întâlnit în acest capitol au o conduită
provocată de o profundă insatisfacţie şi de teama de a fi abandonaţi. Independenţa
copilului lor, este pentru ei ca o amputare. Pe măsură ce copilul creşte, este din ce
în ce mai important pentru părinţi să tragă sforile care îi menţin sub dependenţa lor.
Atât timp cât părinţii toxici reuşesc să-i dea fiului sau fiicei lor impresia că sunt
un copil, ei pot să-şi păstreze controlul.
Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al

identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii
lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că
sunt neputincioşi.
Toţi părinţii îşi controlează copiii până când aceştia ajung să-şi controleze propria
viaţă. În familiile normale, tranziţia se efectuează devreme, după adolescenţă. În
familiile toxice, această sănătoasă separare este întârziată timp de ani întregi – sau
pentru totdeauna. Ea nu poate avea loc decât atunci când veţi fi efectuat schimbările
care să vă permită să vă recuperaţi stăpânirea propriei voastre vieţi.
Violenţele verbale
sau
Atunci când mărcile(cuvintele) sunt interiorizate
Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot
atâtea mesaje
dramatice extrem
asupra stăriidelor
negative
de binedespre ei înşişi,
viitoare. mesajeunul
Cum spunea capabile
dintresăcorespondenţii
aibă efecte
mei cu ocazia emisiunii mele radiofonice:
„Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să
fiu bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de
compătimire. Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni
nu se ocupă de ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele
insultelor.”
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de
domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În
zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri
destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar
chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat
verbal. El este absolut singur.
Puterea cuvintelor violente
Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor
lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate
contra
lui sau aspectului
a valorii luifizic al copilului,
ca fiinţă umană.contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei
Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte
de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le
spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele
copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra
imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.
Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de
luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil
devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului. […]
Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl
acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca
şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.
Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură
robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât
de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete.
El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.
„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape
vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am
mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de
mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea
ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin
nebun.”
Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă
interesam de cele
că amintirile primii
mailuivii
anidin
decopilăria
viaţă. L-am întrebat
lui sunt ceva, cu neîncetate
zeflemelele menajamente, şi mi-asău;
ale tatălui spus
glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei
râdea, el se simţea şi mai exclus.
„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi
simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru,
priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui
pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că
mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot
timpul să mă
să înţelegi cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil
asta?”
Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o
ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai
preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza
mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice.
Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când
spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul
poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi
îngrozitoare.
Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest
gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi
originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii
lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil
vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.
Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de
a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă
gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.
Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum
găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu
înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru
dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea
în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o
lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să
vorbiţi.”
El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să
izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:
„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un
copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe
seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”
La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între
hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un
refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca
abuziv.
eu sunt El
slabsepentru
afla încăsituaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi
nu le suport.”
În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi
ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua
într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor
oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin
hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în
mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.
Părintele rival la adolescenţă
Nevoia de a da cuiva un sentimentul că este incapabil pentru a te simţi tu însuţi
capabil să evoluează rapid într-o competiţie excesivă. […]
Părinţii sănătoşi reacţionează cu provocare agitaţie şi bucurie în faţa creşterii
copilului lor. Părinţii rivali, din contră, se simt adesea deposedaţi, anxioşi, terifiaţi
chiar. Majoritatea părinţilor rivali nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Dar ei
ştiu că cel care îi provoacă este copilul.
[…]
Mulţi adolescenţi agravează această situaţie situându-se în mod deschis ca rivali,
un mijloc pentru ei de a testa marginile vârstei adulte.
Se întâmplă adesea ca părinţii rivali să fi trăit o copilărie marcată de privaţiuni, fie
materiale, fie pe plan afectiv. Oricât ar poseda, ei continuă să trăiască în frica de a nu
avea destul. Mulţi dintre aceşti părinţi recreează cu copiii lor situaţia de competiţie pe
care au trăit-o cu proprii lor părinţi sau cu fraţii şi surorile lor. Această luptă inegală
face să apese asupra copilului o presiune enormă.
Urma de neşters a insultelor
Unii părinţi abuzivi verbal nu se preocupă să se ascundă în spatele raţionalizării. În
loc de aceasta, ei îşi bombardează copiii cu insulte crude, predici, acuzaţii şi nume
înjositoare. Aceşti părinţi nu sunt deloc conştienţi de răul pe care îl fac şi de daunele
durabile pe care ei le cauzează. Abuzuri verbale atât de flagrante pot marca stima
de sine a unui copil ca un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.

[...]
Părinţii perfecţionişti
Ambiţii irealizabile de perfecţiune pentru copii constituie o altă sursă de atacuri
verbale grave. Mulţi părinţi cu discurs abuziv au cunoscut ei înşişi o mare reuşită, dar
prea adesea căminul lor devine un loc pentru a se defula de stresul lor profesional.
(Părinţii alcoolici pot de asemenea să impună copiilor lor exigenţe imposibil de
satisfăcut, şi apoi să utilizeze eşecul copiilor lor pentru a-şi justifica etilismul).
Părinţii perfecţionişti par să funcţioneze după iluzia că, numai dacă vor ajunge să-i
fac perfecţi pe copiii lor vor avea o familie perfectă. Ei îl încarcă pe copil cu sarcina
echilibrului, pentru a evita să privească în faţă faptul că ei înşişi sunt incapabili să-l
asume. Copilul eşuează şi devine un ţap ispăşitor pentru problemele familiale. O dată
în plus, copilul îmbracă responsabilitatea.
Copiii au nevoie să facă greşeli şi să descopere că acest fapt nu este sfârşitul
lumii. Astfel dobândesc ei siguranţa pentru a încerca noi experienţe în viaţa lor.
Părinţii toxici le impun copiilor lor ţeluri, ambiţii imposibile de atins, reguli mereu
schimbătoare. Ei aşteaptă de la copiii lor ca aceştia să reacţioneze cu un grad de
maturitate imposibil de atins fără să fi trăit experienţe inaccesibile unui copil. Copiii
nu sunt adulţi în miniatură şi totuşi astfel ar vrea părinţii toxici ca ei să se
comporte.
[…]
La vârsta adultă, copiii de părinţi perfecţionişti au ales în general între două căi. Ori
se epuizează fără răgaz pentru a câştiga afecţiunea şi aprobarea părinţilor lor, ori s-au
revoltat până într-atât încât să se teamă de succes.
Există cei care se comportă ca şi cum cineva ar număra fără răgaz punctele. Casa nu
este niciodată destul de curată. Ei nu simt niciodată plăcere după ce au făcut ceva
pentru că sunt convinşi că ar fi putut să facă mai bine. Ei resimt o adevărată panică
dacă au făcut şi cea mai mică eroare.
Şi apoi, există cei care trăiesc, ca şi Paul, o existenţă de eşec pentru că nu pot suporta
cuvântul
tatălui său„reuşită”. Pentru
vitreg. Paul ar fiPaul, a reuşiprobabil
continuat ar fi însemnat să capituleze
să eşueze în faţa
în fiecare din exigenţelor
slujbele lui
dacă nu am fi redus la tăcere vocea pe care o auzea mereu în el, cea a tatălui său
vitreg.
Cuvintele ucigaşe
Unul din exemplele cele mai din cale afară de ravagii cauzate de abuzurile verbale
mi-a fost dat de Jean, 42 de ani, un seducător ofiţer de poliţie, care a participat la una
din grupele mele de la spital, cu mai mulţi ani în urmă. Autorităţile de poliţie din Los
Angeles au cerut ca el să fie spitalizat pentru că psihologul serviciului estima că Jean
are un comportament suicidar. La reuniunea echipei din spital am aflat că Jean se
punea mereu în situaţii în care îşi risca viaţa. De exemplu, el încercase recent să facă
absolut singur o captură de droguri, fără să apeleze la întărirea necesară. Fusese cât
pe ce să fie ucis. Din exterior aceasta părea ca un act eroic, dar, în realitate, era un
comportament negândit şi iresponsabil. Expresia circula printre colegii lui: Jean
încerca să se sinucidă în timpul serviciului.
A fost nevoie de mai multe şedinţe de grup până să-i câştig încrederea lui Jean. Dar,
începând de atunci, noi am stabilit relaţii bune de lucru. Îmi amintesc încă foarte clar
şedinţa în cursul căreia el a evocat raporturile lui bizare cu mama sa:
„Tatăl meu a plecat când eu aveam doi ani pentru că era imposibil de trăit cu mama
mea. Plecarea lui nu a rezolvat de fapt lucrurile. Ea avea un caracter violent, şi era tot
timpul după mine, mai ales că se vedea că eram leit portretul tatălui meu. După câte
îmi amintesc, nu trecea o singură zi în care să nu-mi spună că ar fi preferat să nu mă
fi născut niciodată. În zilele bune, ea spunea: „Îi semeni leit netrebnicului de tatăl tău
şi eşti la fel de stricat ca el.” În zilele rele, erau lucruri ca: „Aş vrea să fii mort, tot aşa
cum aş vrea ca tatăl tău să fie mort, şi ca el să putrezească în fundul mormântului
lui.”
I-am spus lui Jean că, după acest discurs, mama lui îmi părea perturbată.
„Este ceea ce credeam şi eu, dar cine este atent la cuvintele unui copil. O vecină
cunoştea situaţia. Ea a încercat să mă ajute să intru într-un orfelinat pentru că era
convinsă că riscam să fiu omorât de mama mea. Dar nimeni nu a ascultat-o, nici ea.”
El a făcut o pauză şi a scuturat capul:
„Nu credeam că toată această vorbărie continuă să mă muncească, dar mă simt cu
totul îngheţat de fiecare dată când îmi amintesc cum mă detesta ea.”
Mama lui Jean i-a trimis un mesaj foarte clar: ea nu-l voia pe el. în plus, tatăl lui era
plecat şi nu făcuse nici o încercare de a participa la viaţa fiului său; toate acestea îl
întăreau în convingerea că existenţa lui nu avea nici o valoare.
Prin acţiunile lui în forţele de poliţie, Jean, în mod inconştient, încerca să fie un fiu
ascultător, supus. În realitate, Jean încerca să-şi şteargă existenţa, să se sinucidă
indirect, pentru a o mulţumi pe mama sa. El ştia exact cum să o satisfacă pentru că ea
îi spusese explicit: „Aş prefera să fii mort.”
Această formă de abuz verbal produce o suferinţă şi o confuzie considerabile, dar, în
plus, ea poate
Tendinţele să devină
suicidare aleo lui
profeţie
Jean care
suntare tendinţa
relativ să se realizeze
frecvente la copiii de la sine.
unor asemenea
părinţi. Pentru aceşti adulţi, a privi în faţă raporturile toxice pe care le întreţin
cu trecutul, a le combate, este adesea literalmente o chestiune de viaţă şi de
moarte.
Interiorizarea violenţelor verbale
Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de
familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate
vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul
universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău
despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”,
înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”,
înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de
aceste declaraţii.
Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm
în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică
schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime
de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră
despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în
plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi
viaţa voastră în lume. În a doua parte a acestei cărţi, vă voi arăta cum să învingeţi
previziunile paralizante făcând să se exteriorizeze tot ceea ce aţi interiorizat.
„Iertarea” în discuţie
La acest stadiu vă puteţi întreba: „Oare prima etapă nu este aceea de a-i ierta pe
părinţii mei?” Răspunsul meu este nu. Aceasta poate şoca, poate înfuria, speria sau
tulbura pe mulţi –cititori.
exact contrariul Noi am
că iertarea fost primul
nu este aduşi săpas
credem, pentru cei mai mulţi dintre noi,
spre vindecare.
În fapt nu este necesar să-i iertăm pe părinţii noştri pentru a ne simţi mai bine
în pielea noastră şi pentru a ne schimba viaţa!
Bineînţeles, eu sunt conştientă de faptul ca aceasta merge împotriva majorităţii
principiilor noastre, fie că acestea sunt religioase, spirituale, filosofice şi psihologice.
Potrivit eticii iudeo-creştine, „eroarea este umană; iertarea este divină”. Sunt
conştientă, de asemenea, de faptul că există mulţi experţi din domeniul psihoterapiilor
şi al relaţiilor umane care cred sincer că iertarea este nu numai prima etapă, ci adesea
singura care este necesară pentru a găsi o ieşire din conflictele noastre. Eu nu sunt
deloc de acord.
La începutul carierei mele profesionale, şi eu credeam că a ierta pe persoanele care ţi-
au greşit, în special pe părinţi, era o parte importantă a procesului de vindecare. Îi
încurajam adesea pe pacienţi – dintre care mulţi erau grav maltrataţi, să-i ierte pe
părinţii brutali sau vinovaţi de maltratări. În plus, mulţi dintre pacienţii mei îşi
începeau terapia anunţând că ei i-au iertat deja pe părinţii lor toxici, dar eu
descopeream că, cel mai adesea, ei nu se simţeau mai bine cu toate acestea. Ei
continuau să se simtă rău. Iertarea nu crease pentru ei nici o schimbare semnificativă,
nici durabilă. Ei făceau reflecţii de genul: „Poate că nu am iertat suficient”; „Nu am
iertat cu adevărat din adâncul inimii mele”; „Sunt eu oare incapabil să fac ceva
corect?”.
Aşa că am examinat cu seriozitate, îndelung, conceptul de iertare. Am început prin a
mă întreba dacă era posibil ca iertarea să compromită progresul în loc să-l favorizeze.
Mi-am dat imediat seama că existau două aspecte în iertare: faptul de a renunţa la
nevoia de răzbunare şi faptul de a absolvi de orice responsabilitate partea adversă
vinovată. Nu mi-a fost greu să accept ideea că oamenii vor să abandoneze nevoia lor
de a răspunde cu aceeaşi monedă. Răzbunarea este o motivaţie foarte normală, dar
negativă. Ea vă închide în visări obsesionale în care satisfacţia nu provine decât din
loviturile date; ea creează multă frustrare şi tristeţe; ea atacă starea voastră de
bine emoţională. Oricare ar fi dulceaţa pe care o poate oferi momentan răzbunarea,

ea continuă să înteţească haosul emoţional care vă separă de părinţii voştri, risipind
astfel un timp şi o energie care sunt preţioase. A da drumul nevoii voastre de
răzbunare este dificil, dar este o etapă sănătoasă.
Celălalt aspect al iertării nu îmi pare la fel de clar. Simţeam că exista nedreptate în a
absolvi necondiţionat pe cineva de faptele de care este vinovat, mai ales dacă a
maltratat un copil nevinovat. Pentru ce ar trebui „să iertaţi” un părinte care v-a
terorizat şi maltratat, care a făcut din copilăria voastră un infern? Cum aţi putea să
”uitaţi” că trebuia să vă întoarceţi într-o casă sinistră şi să vă trataţi matern mama care
era aproape totdeauna beată? Şi ar trebui neapărat să „scuzaţi” un tată care v-a violat
la vârsta de şapte ani?
Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât îmi dădeam seama că această
absolvire era în realitate o altă formă de refuz: „Dacă iert, am putea face ca şi cum
ceea ce s-a întâmplat nu ar fi atât de grav.” Am ajuns să înţeleg că acest aspect al
iertării împiedica de fapt pe mulţi oameni să iasă din situaţia respectivă.
Capcana iertării
Unul din pericolele cele mai mari ale iertării, este acela că el diminuează
capacitatea voastră de a da drumul emoţiilor refulate. Cum să recunoaşteţi mânia
voastră faţă de un părinte pe care l-aţi iertat deja? Responsabilitatea nu poate merge
decât în două direcţii: spre exterior, spre persoanele care v-au făcut rău, sau spre
interior, în voi înşivă. E nevoie de un responsabil. Putem deci ierta pe părinţii noştri,
pentru a ajunge, în schimb, să ne detestăm pe noi înşine şi mai mult.
Am remarcat, de asemenea, că mulţi pacienţi se grăbesc să ierte pentru a evita o mare
parte din durerosul travaliu al terapiei. Ei cred că iertarea le-ar furniza o scurtătură
spre starea de mai bine. O mână dintre ei iertau, abandonau terapia şi se pomeneau şi
mai afundaţi în depresie sau angoasă.
Mulţi dintre aceşti pacienţi se agăţau de visele lor: „Tot ceea ce am de făcut este să
iert, şi voi fi vindecat; mental, pentru mine, totul va merge bine, toată lumea va iubi
pe toată lumea şi vom fi în sfârşit fericiţi.” Dar ei vor descopereau foarte adesea că
această promisiune de iertare goală nu a avut alt efect decât pe acela al unei amare
decepţii. Unii dintre ei au simţit un acces de stare de bine, dar care nu a durat, pentru
că nimic nu s-a schimbat în realitate nici în modul lor de a se simţi, nici în raporturile
cu familia lor.
Îmi amintesc de o şedinţă deosebit de emoţionantă cu o pacientă numită Stephanie a
cărei experienţă ilustrează câteva probleme tipice ale iertării premature. Stephanie, 27
de ani, era în momentul în care am întâlnit-o o creştină deosebit de practicantă în
sânul comunităţii „Born-again Christian”. La vârsta de 11 ani, Stephanie fusese
violată de către tatăl ei vitreg. El a continuat să abuzeze de ea până când mama ei l-a
dat afară din casă (din alte motive) un an mai târziu. În timpul următorilor patru ani,
Stephanie
plecat a fostlaviolentată
de acasă de mai
16 ani pentru a semulţi dintreŞapte
prostitua. numeroşii amanţi
ani mai ai mamei
târziu, ea a fostei.bătută
Ea a de
moarte de unul din clienţii ei. În cursul convalescenţei ei, la spital, Stephanie a
întâlnit un infirmier care a convins-o să se alăture comunităţii lui religioase. Câţiva

ani mai târziu, ea s-a căsătorit şi a avut un fiu. Ea încerca realmente să înceapă viaţa
de la început. Dar, în pofida noii ei familii, şi a noii ei religii, Stephanie era foarte
nefericită. Ea a petrecut doi ani în terapie, dar nu reuşise să iasă dintr-o depresie.
Atunci a venit să mă vadă pe mine.
Am luat-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele compuse din victime de incest.
Cu prilejul primei ei şedinţe, Stepahnie ne-a afirmat că ea a făcut pace şi că l-a iertat
pe tatăl ei vitreg şi pe mama sa care s-a arătat atât de iresponsabilă şi atât de egoistă.
Eu i-am spus că, dacă voia să iasă din depresie, va trebui probabil să-şi ia iertarea
„înapoi” pentru un anumit timp, pentru a intra în contact cu mânia ei. Ea a afirmat că
ea crede profund în iertare, că ea nu are nevoie să izbucnească în mânie pentru a se
simţi mai bine. Un conflict destul de grav s-a născut între noi, în parte pentru că ei îi
ceream să facă ceva dureros, dar şi pentru că convingerile ei religioase mergeau
împotriva nevoilor ei psihologice.
Stephanie îşi făcea travaliul ei psihologic în mod conştiincios, dar ea refuza să
deschidă vanele sentimentelor ei de furie. Totuşi, din ce în ce mai mult, ea izbucnea
în mânie în locul altora. De exemplu, într-o seară, ea l-a luat pe unul din membrii
grupului în braţele ei, spunându-i: „Tatăl tău a fost un monstru, îl urăsc!”
Câteva săptămâni mai târziu, proprie ei furie refulată a ieşit. Ea a urlat, a înjurat şi i-a
acuzat pe părinţii ei că i-au distrus copilăria şi i-au mutilat viaţa de adult. A trebuit să
o ţin în braţele mele în timp ce plângea în hohote. Am simţit cum corpul ei se
destinde. Când a fost mai calmă, am tachinat-o puţin: „Iată un mod de a te
comporta!”
mă vindec maiNu mult
voi uita niciodată
decât vrea ca răspunsul
eu să iert.”ei:Acea
„Presupun
seară acă Dumnezeu
marcat vrea în
o turnantă caviaţa
eu să
ei.
Deveniţi adulţi, copiii pot ierta părinţilor lor toxici, dar este mai bine să o facă la
sfârşitul– nu la începutul – remanierii emoţionale a psihoterapiei. Aceste
persoane au nevoie să izbucnească în mânie apropo de ce li s-a întâmplat. Ele au
nevoie să plângă pentru faptul că nu au primit niciodată iubirea de care aveau nevoie
de la părinţii lor. Ele au nevoie să înceteze să se subestimeze sau să oculteze relele
care li s-a făcut. Prea adesea, „Iartă şi uită” înseamnă: „Fă ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.”
Cred, de asemenea, că iertarea nu este justificată decât atunci când părinţii fac ceva
pentru a o merita. Părinţii cei mai toxici, cei mai deranjanţi, trebuie să recunoască ce
s-a întâmplat, să-şi asume responsabilitatea şi să-şi arate dorinţa şi voinţa lor de a
evolua. A ierta unilateral părinţilor care continuă să vă maltrateze, care ignoră în mare
partea realitatea sentimentelor voastre, şi care continuă să vă încarce cu
responsabilitatea faptelor lor rele, înseamnă a risca compromiterea gravă a travaliului
emoţional care trebuie să fie îndeplinit. Dacă unul dintre părinţii voştri sau amândoi
sunt morţi, veţi trata sechelele din copilăria voastră iertându-vă vouă înşivă şi
relaxând influenţa pe care o aveau ei asupra stării voastre emoţionale de bine.
La acest stadiu, mulţi se tem că neiertând părinţilor lor, rămân cu amărăciune şi
mânie pentru tot restul vieţii lor. Este exact contrariul. Ceea ce am constatat de-a
lungul anilor, este faptul că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă atunci când ne
sustragem controlului părinţilor noştri toxici, fără a-i fi iertat neapărat. Şi nu ne
putem sustrage lor decât după ce ne-am ocupat de propriile noastre sentimente
intense de revoltă şi de durere, şi după ce am pus responsabilităţile la locul lor,
adică pe umerii lor.

… va urma …
Sursa: Fragmente traduse din cartea:
Susan Forward – Parents toxiques,
ed. Marabout, France.

Dokumen - Tips Parinti Toxici

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips Parinti Toxici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/10/2018 Parintitoxici-slidepdf.

eşuat ca mamă sau ca tată.

ea trebuia să le accepte. Când ea se plângea, eu îi ceream să-i înţeleagă. Înţelegere, ce

Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotărât că ea nu este

De fapt, sărbătorile le furnizează părinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei

sale, dar rămânea un zgârcit obsedat În ce-l priveste pe el.

Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al

de sine a unui copil ca un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.

bine emoţională. Oricare ar fi dulceaţa pe care o poate oferi momentan răzbunarea,

întâlnit un infirmier care a convins-o să se alăture comunităţii lui religioase. Câţiva

S-ar putea să vă placă și