Autori:

- prof. univ. dr. Olga Duţu (coordonator) - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
Constanţa
Cap: I, II, III, IV, Sinteză, Întrebări pentru autoevaluare, Bibliografie.

- lect. drd. Adina Babonea - Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov

Cap: I (1.8. C, pp. 23-24), cap. IV (4.11., pp. 61-63).

- lect. dr. Mariana Ciocoiu - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Craiova

Cap: I (1.8. A, B, pp. 14-23).

- lect. drd. Aura Constantinescu - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti

Cap: I (1.1.1., 1.1.2., 1.4., 1.5.), cap. IV (4.11., pp. 55-60).
 CUPRINS

Introducere ............................................................................................................................ 3
Capitolul I Cercetarea ştiinţifică şi metodologia cercetării ştiinţifice ............................ 4
Capitolul II Etapele metodologice şi principalele lor instrumente .................................. 25
Capitolul III Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice ...................31
Capitolul IV Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice ............................. 41
Adenda Exerciţiu aplicativ de drept comparat ........................................................... 71
Sinteză .................................................................................................................................. 80
Întrebări pentru autoevaluare ................................................................................................ 96
Bibliografie ........................................................................................................................... 99

2
 Motto
"Teza poate fi trăită
ca un joc, ca un pariu,
ca o vânătoare de comoară".
Umberto Eco, p. 199

3
 INTRODUCERE

Învăţământul românesc superior se află în plin proces de adaptare la principiile

procesului de reorganizare a universităţilor europene, conform Magnei Charta Universitatum
semnată de 400 de rectori în 1988 la Bologna, pentru a asigura un spaţiu demn de studiu şi de
formare, prin intermediul mobilităţilor, milioanelor de studenţi, masteranzi şi doctoranzi din
Uniunea Europeană.
Procesul Bologna de reformare a învăţământului superior ţinteşte ca la orizontul anului
2010, învăţământul superior european să fie guvernat de principiile fundamentale incluse în
Chartă: autonomia universitară faţă de orice putere politică, economică şi ideologică; legătura
indisolubilă dintre activitatea de cercetare şi procesul de învăţământ; libertatea cercetării şi
formării universitare; refuzul intoleranţei, precum şi dialogul permanent.
Structurarea pe cele trei trepte a formării academice, licenţa cu durata de 3 ani, masteratul
de 2 ani şi şcoala doctorală de 3 ani, sistemul de credite constituie coordonatele unui învăţământ
cu standarde unitare pentru spaţiul european. Esenţiale rămân, conţinuturile selectate şi
distribuite în curriculum, calitatea procesului didactic şi implicarea eficientă a tuturor actorilor
acestui proces, în condiţiile masificării învăţământului superior.
Cercetarea ştiinţifică reprezintă o componentă esenţială a procesului de formare
academică a masei numeroase de studenţi din toate categoriile, proveniţi din toate tipurile de
licee, cu diferite niveluri de pregătire intelectuală, cu timpul de studiu limitat de cel de muncă, de
problemele familiei, mulţi fiind căsătoriţi şi părinţi.
În noile condiţii ale organizării triadice a învăţământului superior, licenţa se poate
finaliza fie cu un examen din disciplinele fundamentale şi de specialitate, fie cu susţinerea tezei
de licenţă sau cu ambele probe, în funcţie de opţiunea senatului universităţii.
Dacă se optează pentru prima variantă, în cei trei ani de licenţă, studenţii vor fi
familiarizaţi cu metodologia cercetării ştiinţifice, demersul lor, coordonat de către profesor,
urmând a fi materializat în recenzii, eseuri, referate, comunicări ştiinţifice susţinute în seminarii
şi în sesiuni ştiinţifice locale, naţionale sau internaţionale.
Dezvoltarea deprinderilor de investigare ştiinţifică a fenomenelor juridice se va realiza în
timpul studiilor masterale, corelând dezbaterea speţelor, studiile de caz cu elaborarea referatelor,
sub coordonarea profesorului, în orele consacrate documentării şi cercetării ştiinţifice juridice.
Disertaţia elaborată în ultimul semestru trebuie să fie rezultatul efortului propriu de a formula o
ipoteză, de a identifica problemele, de a le aborda cu metode şi a le expune potrivit unor anumite
tehnici de comunicare.
Cel de al treilea nivel se finalizează cu teza de doctorat, care propune o problemă juridică
nouă, actuală, din perspectiva acquis-ului comunitar, cu propuneri de lege ferendă şi soluţii care
pot contribui la îmbunătăţirea legislaţiei în vigoare. Dacă o desertaţie poate fi şi o bună teză de
compilaţie, teza de doctorat trebuie să fie rezultatul cercetării ştiinţifice a unei instituţii juridice.
Iniţierea în cercetarea ştiinţifică juridică reprezintă obiectivul cursului de Metodologia
cercetării ştiinţifice juridice, ca disciplină opţională în prima treaptă, a licenţei, şi obligatorie în
primul semestru al masteratului.
Prezentarea teoretică a metodologiei cercetării ştiinţifice va fi urmată de realizarea
juridică a demersului ştiinţific, sub conducerea profesorului, pentru formarea competenţelor
necesare elaborării unei comunicări ştiinţifice, a lucrării ştiinţifice de licenţă, a disertaţiei sau a
tezei de doctorat.

4
 CAPITOLUL I
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE

1.1. Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere: o
bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii
spirituale, o componentă a forţelor de producţie şi care este definită în cele mai diferite formule.
Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este un ansamblu de cunoştinţe sistematizate
şi verificate de practică, o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric, o cunoaştere
care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează
previziuni ştiinţifice, "ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire,
ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii"1.
Ştiinţa reprezintă forma riguroasă a cunoaşterii şi construieşte un ansamblu sistematic şi
unitar de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (naturală şi socială) şi realitatea
subiectuală. Spre deosebire de cunoaşterea comună ştiinţa stabileşte prin abstractizare şi
generalizare, legile proprii fenomenelor, legea căror desfăşurare permite fundamentarea acţiunii
practice.2
Ştiinţa este întotdeauna imperfectă pentru că este „drumul general al cunoaşterii, de la
fenomenul practic la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o esenţă mai profundă, un drum
de la simplu la complex, o cunoaştere mai aprofundată care se aproprie asimptotic de infinit, de
adevăr”.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de artă; în timp ce ştiinţa
redă realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta redă realitatea obiectivă raportată la om, la
subiectivitatea lui.
Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic3 şi o structură alcătuită din patru
componente:
a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate şi neconfirmate; c) rezultatele
observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice:
limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică; d) metodologia
de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii practice.
Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei superioritatea
netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este superficială, rod al
învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de investigare,
are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).

1.1.1. Tendinţe actuale

Analiza globală a ştiinţei actuale indică prezenţa mai multor modalităţi de abordare:
structural, sintetic (integrativ), evoluţionist (istoric), statistic, organizaţional.
a) o primă particularitate a dezvoltării ştiinţei contemporane o constitue creşterea rolului
teoretizării.Acest aspect se manifestă în două direcţii:
- sporirea numărului teoriilor în toate domeniile cunoaşterii
- elaborarea unor teorii cu un grad înalt de complexitate
Exemplu: teorii structural-organizaţionale;
teorii bio-psiho-socio-legale

1
DEX, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1061.
2
Ioan Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005,
p. 10.
3
Istoricul şi filosoful Thomas Kuhn care a utilizat şi consacrat cuvântul paradigma pentru a desemna realizări
ştiinţifice exemplare ce oferă pentru o perioadă de timp cadrul şi orientarea activităţii unui grup de cercetători, apud.
M. Flonta, Cognitio - o introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 21.

5
 b) integrarea în demersul ştiinţific a perspectivei istorice concretizată chiar în modele
teoretice ale evoluţiei istorice a gândirii ştiinţifice;
c) ponderea ridicată pe care o dobândeşte în cadrul cercetării,ştiinţa aplicată;
d) se poate remarca, de asemenea, legătura profundă sau interacţiunea dintre ştiinţă şi
tehnică (sau tehnologie).
Tehnica nu este un derivat al aplicării ştiinţei ci devine un important factor al stimulării ei
metodologice.
Exemplu: utilizarea calculatorului contribuie la eficientizarea si sporirea preciziei
metodelor clasice.
Imaginea complexă a ştiinţei contemporane obligă la corelarea evoluţiei ei cu sistemul
socio - cultural.
De asemenea, se impun ca şi criterii de delimitare a unei discipline sau drept condiţii
necesare pentru o ştiinţă autonomă următoarele aspecte:
a) obiect de studiu delimitat;
b) scop propriu;
c) funcţii specifice;
d) metodologii particulare.
În ceea ce priveşte structura generală a ştiinţei, aceasta rezultă din fuziunea următoarelor
structuri fundamentale:
a. Structuri instituţionale (sistemul social care reprezintă forma materială a existenţei funcţionării
şi dezvoltării ştiinţei);
b. Structuri organizaţionale care privesc modalităţile de distribuire a funcţiilor;
c. Structuri epistemice (se referă la toate formele de cunoaştere care operează ca instrumente
cognitive);
d. Structurile produselor finite (concepte, judecăţi, raţionamente, teorii);
e. Structuri proxiologice si axiologice care reprezintă sistemul evaluativ a produselor ştiinţei.

1.1.2. Clasificarea ştiinţelor

- Ştiinţe ale naturii – chimie, fizică, biologie;
- Ştiinţe sociale – studiază comportamentul uman şi societatea permiţându-ne să precizăm
anumite evoluţii şi să înţelegem mai bine conduitele umane, ne permit să cunoaştem legile
generale ale existenţei şi dezvoltării sociale, studierea formelor istorice de organizare socială şi a
modalităţilor specifice de manifestare a realităţii socio-umane.

Clasificarea ştiinţelor sociale

a) Ştiinţe de tip nomotetic – au ca obiectiv stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale
corespunzătoare bazându-se pe observaţia sistematică, experimente şi studii statistice;
b) Ştiinte care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţe istorice);
c) Ştiinte ce studiază aspecte normative ale activităţii umane (ştiinţe juridice);
d) Ştiinţe ce studiază cercetarea epistemologică (discipline filosofice).

Clasificarea ştiinţelor juridice

a) ştiinţe juridico-istorice - studiază evoluţia formării juridice a dreptului.
b) ştiinte juridice de ramură - reglementează diferitele tipuri de raporturi juridice

Clasificarea ştiinţelor juridice de ramură

Delimitarea pe care o face renumitul jurisconsult roman Ulpian îşi păstrează actualitatea
întrucât cele două diviziuni ale dreptului, respectiv drept public şi drept privat, sunt menţionate
în literatura de specialitate. Ramurile Dreptul public prezintă următoarele caracteristici:
- presupun existenţa unei autorităţi publice sau chiar a statului ca subiect de drept;
- normele dreptului public sunt rigide, imperative adică impun o anumită conduită;
- părţile titulare de drepturi şi obligaţii nu se situează pe poziţii de egalitate.

6
 Ramurilor de Drept privat le sunt aplicabile trăsăturile ce urmează:
- relaţiile dintre părţi se bazează pe consens, bilateralitate;
- părţi cotitulare de drepturi şi obligaţii se situează pe poziţii de egalitate normele sunt flexibile,
permisive, se pot negocia.
Aparţin Dreptului public următoarele discipline: drept constituţional, drept administrativ,
drept financiar, drept penal, drept procesual penal, drept internaţional public.
Celelalte se pot încadra în dreptul privat.

1.2. Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească

volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe
pentru noi aplicaţii.
Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:

a. Cercetarea ştiinţifică fundamentală

Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca scop
principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi
faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.
La rândul său, cercetarea fundamentală este de două feluri:
a. Cercetare pură: constă în valorificarea, exploatarea unor probleme din psihologie, biochimie,
genetică, probleme care pot facilita înţelegerea şi explicarea fenomenelor juridice (mai ales
fenomenul criminalităţii);
b. Cercetare direcţionată: serveste unor aplicaţii pentru viitor, pentru că estimează tendinţe şi
orientări predictive.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală
experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.

b. Cercetarea ştiinţifică aplicativă

Aceasta reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi
cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.
Din punctul de vedere al ponderii unor activităţi, evidenţiem şi o clasificare modernă a
cercetării:
a. etiologică – constă în observarea cauzelor determinante şi a condiţiilor care favorizează
producerea şi evoluţia unui fenomen;
b. de evaluare – constă în măsurarea eficacităţii sistemului judiciar şi/sau administrativ,
determinarea măsurii în care sancţiunile penale corespund ca natură şi obiective politicii penale;
c. activă (prin acţiune) este specifică ştiinţelor sociale. Prezinta urmataoreel caracteristici:
vizează schimbarea unei situaţii existente în sensul ameliorării ei, este posibilă numai prin
colaborarea cercetătorilor cu factorii de decizie din acel domeniu, este folosită ales în prevenirea
şi tratarea delincvenţei juvenile, formarea personalului de specialitate în instituţii specializate,
cum ar fi centre de reeducare pentru minori etc.;
d. operaţională valorifica de ştiinţelor exacte, cu posibiliattea de a fi adaptata şi domeniului
juridic, amplificand valentele metodei statistice.

1.3. Managementul cercetării ştiinţifice

Etapele cercetării ştiinţifice sunt şi trebuie privite nu numai drept părţi ale metodologiei
de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.
Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implică un
management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru că aceasta se poate realiza
individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este
important ca fiecare dintre noi să ştie să-şi conducă lucrarea cu succes la bun sfârşit. Fiecare
dintre noi trebuie să ştie că trebuie să-şi asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele şi

7
tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul
de elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru subsisteme, între
care: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor şi tehnicilor specifice de
gestiune1.

1.4. Metodologia cercetării ştiinţifice: definiţii şi concepte

Metodologia cercetării ştiinţifice este o parte a ştiinţei. Ea poate fi definită ca un

ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi
cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care înseamnă
„metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa
conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În
mod similar, şi cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”,
după calea sau îndrumarul care-ţi asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda
şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te
rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice este structurată pe trei niveluri:
- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;
- metode proprii unui grup de ştiinţe;
- metode specifice fiecărei ştiinţe.
Metoda poate fi definita ca:
- modul de cercetare sau sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi transformare a
realităţii obiective;
- ordinea sau programul utilizat în studierea şi învăţarea în funcţie de condiţiile şi
particularităţile acesteia;
- calea care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice;
- itinerariul după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii
unui scop.
Clasificarea metodelor:
a. criteriul temporal
- metode transversale: presupun studierea unor laturi, aspecte, fenomene, procese la un
moment dat (exemplu: observaţia, ancheta, testele psihologice);
- metode longitudinale: studiază evoluţia in timp (exemplu: biografia şi studiul de caz).
b. reactivitatea (gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu):
- metode experimentale;
- metode cvasiexperimentale (biografia socială, sondajul de opinie);
- metode de observaţie (studiul fenomenelor juridice care se pot exprima în
comportamente, atitudini, reacţii sociale etc.).
c. Numărul unităţilor sociale studiate:
- metode statistice care desemnează investigarea unui număr mare de unităţi sociale
(anchete sociale, sondaje de opinie);
- metode cauzistice ce vizează studiul integral al unei/unor unităţi sociale (biografia
socială, studiul de caz).
d. din punctul de vedere al scopului, metodele se pot grupa:
- metode de culegere a informaţiei (statistici, cercetări de teren);
- metode de prelucrare a informaţiei: cantiative, calitative;
- metode de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, metode interpretative).

1
Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004, p. 75.

8
 Tehnica de cercetare înseamnă în greceşte procedeu din ("Tekne") şi desemnează
demersul operaţional al abordării fenomenelor studiate.
Tehnica reprezintă metoda în acţiune sau felul practic în care se utilizează o metoda1.
Exemplu: dacă ancheta reprezintă o metodă, atunci chestionarul reprezintă una dintre
tehnicile care se subordonează acestei metode, iar lista propriu-zisă de întrebări constituie
instrumentul de investigare.
Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai bine
înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o serveşte în totalitatea
laturilor acesteia.
În acest context amintim şi accepţiuni moderne pentru termenul "metodologie":
a) reflecţia prealabilă asupra metodei adecvate pentru a realiza o cercetare;
b) totalitatea principiilor teoretico-ştiinţifice de la care porneşte cercetătorul în realizarea
unui studiu.
În ceea ce priveşte necesitatea delimitării acestei discipline, menţionăm ca o privire
retrospectivă în istoria gândirii filosofice aduce în prim plan un anumit moment în care omul de
ştiinţă devine preocupat tot mai mult de rolul pe care cauzalitatea şi legitatea îl ocupă în procesul
de cunoaştere. Altfel spus, drumul pe care gândirea îl parcurge către cunoaşterea obiectului
supus cercetării ştiinţifice devine un capitol distinct, o latură aparte a oricărei discipline
ştiinţifice, pentru că, în timp, aceasta să devină o ştiinţă autonomă.
Din metodologia generală se desprind astfel, pe masura dezvoltării diferitelor ramuri ale
ştiinţei, metodologii particulare. Aceste metodologii vor căpăta particularităţi proprii în funcţie
de obiectul cercetat, de aspectele de viaţă vizate pentru a descifra legităţi şi a dezvălui esenţe. În
consecinţă, pe baza unor principii general-valabile, deopotrivă în ştiinţele naturii şi în cele
sociale, fiecare domeniu de cercetare îşi dezvoltă sau adaptează propriile sale reguli de
cunoaştere.
Acest concept complex prezintă următoarele sensuri:
a) Accepţiune de maximă generalitate (metodologie generală) ca ştiinţă ce se ocupă cu studiul
metodelor ştiinţifice;
b) Acceptiune restrânsă (metodologii particulare sau de ramură) ca sistem al principiilor
metodologice specifice unei discipline particulare.

1.5. Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare

Conform legislaţiei nationale în vigoare, totalitatea entităţilor care desfăşoară activităţi de

cercetare-dezvoltare sunt incluse într-un sistem naţional.
Sistemul Naţional de Cercetare-Dezvoltare este constituit şi functionează la două
niveluri:
- public, incluzând instituţiile statului specializate în acest domeniu;
- privat, cuprinzând organizaţiile cu personalitate juridică care au în obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.
Dacă ne raportăm la primul nivel, atunci putem delimita instituţiile în funcţie de
subordonarea acestora: unele sunt subordonate Academiei Romane, altele Guvernului României.
Academia Română are în subordine 60 de instituţii şi centre de cercetare, contribuind la
dezvoltarea ştiinţei, literelor şi artelor. In cadrul Academiei functioneaza următoarele secţii:
1. ştiinţe economice, juridice, sociologice;
2. teologie, filosofie, psihologie, pedagogie;
3. ştiinţe medicale.

1
Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 2006, p. 36.

9
 La nivelul primei secţii funcţionează Institutul de Cercetări Juridice "Andrei Rădulescu"
(după numele primului jurist care a propus şi susţinut înfiinţarea acestui institut). Institutul de
Cercetări Juridice ( ICJ) a fost înfiinţat în 1954 si dispunea iniţial de două departamente:
Departamentul de Drept public şi Departamentul de Drept privat. Din anul 2007 există şi un
Centru pentru Studii de Drept european. Anual, ICJ pregăteşte peste 100 de doctoranzi, participă
la granturi şi la derularea de programe naţionale şi internaţionale, în calitate de partener.
Cercetătorii ICJ sunt solicitaţi pentru consultaţii de catre instituţii ale statului (Parlament,
Guvern), dar si de către organizaţii private. Din colectivul de cercetători ai ICJ au facut parte
ilustri jurişti, dintre care amintim: Vintilă Dongoroz, Traian Ionaşcu, Yolanda Eminescu, Sanda
Ghimpu.
Principalele publicaţii editate de ICJ din 1956:
• Studii şi cercetări juridic – publicaţia şi-a schimbat în 1990 denumirea Studii de drept
românesc.
• Revue de Science Juridique – publicată până în 1990.
In subordinea Guvernului, respectiv a unor ministere, se afla alte institutii specializate in
domeniul cercetarii sau care realizeaza si activitati de cercetare.
La nivelul Ministerului Educatiei, Cercetarii şi Inovării, ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, functioneaza Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică în
Învăţământul superior (C.N.C.S.I.S.). Este o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat care
elaborează orientările ştiinţifice în marile domenii.
La nivelul Ministerului Justiţiei a functionat, între 2002-2006, Institutul National de
Criminologie (INC). În cadrul acestuia se efectuau studii de diagnoza si prognoza a fenomenului
criminalităţii, preferându-se o abordare interdisciplinară, pentru a oferi Guvernului soluţii
adecvate în vederea elaborării politicii penale.
La nivelul Ministerul Internelor şi Reformelor Administrative (M.I.R.A.) functioneaza
Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalitatii.
La nivelul Ministerul Sănătăţii, in cadrul Institutului National de Medicina Legala " Mina
Minovicii" ( INML ) exista colective de medici, care realizează şi activitati de cercetare ale carei
rezultatele acestora fiind publicate in propria revista de specialitate.
Cercetarea ştiinţifică juridică românească s-a extins şi s-a concentrat mult, începând din
anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi private, în marile centre universitare cu
învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii unde
învăţământul juridic, după anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat.
De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip fundamental deţine
proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale
procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic.
Însă, în învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o
deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă.
În cadrul universităţii "Spiru Haret" există un Institut central de Cercetare ştiinţifică şi în
cadrul fiecărei facultăţi un centru de cercetare ştiinţifică.
Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Inovării dispun şi de unele edituri şi reviste în care se publică principalele
realizări ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din activitatea depusă în fiecare an.
În prima categorie sunt acreditate de către CNCSIS, reviste din categoria "A", cotate
"ISI". În această categorie se înscriu următoarele reviste din domeniul juridic şi al administraţiei
publice:
• Cod CNCSIS 275 - Transilvanian Review of Administrativ Sciences (februarie 2008);
• Reviste cotate B+:
714 - Administraţie şi Management public
357 - Revista Română de comunicare şi relaţii publice
810 - Revista Română de sociologie

10
 825 - The Annals of the "Ştefan cel Mare" University Suceava. ... of the
Faculty of Economics and Public Administration.
• Reviste categoria B:
661 - Analele Facultăţii de Ştiinţe Juridice (Universitatea Valahia
Târgovişte)
662 - Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale
Din păcate, până la data tipăririi acestei lucrări, nu au obţinut acreditarea A, B+ şi B a
CNCSIS revistele "clasice" de drept, unele cu o vechime de peste un secol, fondate şi în care au
publicat cei mai mari jurişti români:
• Revista de studii şi cercetări juridice
• Revista de drept comercial
• Curierul judiciar
• Revista dreptul
• Pandectele romane
• Revista de dreptul muncii
• Revista de drept penal
• Revista de drept public
• Revista de criminalistică
• Revista de drept comunitar
• Curentul juridic
• Dreptul afacerilor
• Revista Studia de jurisprudenţă
• Noua revistă a drepturilor omului
• Revista de drept internaţional
• Revista de administraţie publică
• Revista de drept privat
• Revista Transilvania de Ştiinţe Administrative
• Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale
• Revista română de jurisprudenţă
• Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
• Jurisprudenţa Curţilor de Apel
• Decizii ale curţii constituţionale
• Jurnalul oficial al Curţii de Justiţie de la Luxemburg
• European Journal of Legal Studies
• The Wall Street Journal Europe
• Yale Law Journal
• Harvard Law Journal
• Harvard Law Review
• Standford Law Review
• European Constitutional Law Review
• European Law Journal

1.6. Forme de comunicare în ştiinţă:

Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea (ştiinţifică) a resurselor

umane şi în producţia de bunuri şi alte servicii se realizează prin comunicarea cunoştinţelor
ştiinţifice, în principal, prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.
Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a
informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce urmează, reţinem ca fiind mai importante
următoarele:
11
 A. Lucrări cu autoritatea ştiinţifică, de consacrare

• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o problemă, o

formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile,
direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată
publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute, până la câteva mii de
pagini.
• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii
formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de
dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine
câteva volume şi mai multe mii de pagini.
• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile,
teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate
formării profesionale a specialiştilor.
• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se
numesc Note de curs.
• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare pot fi asimilate sau
identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.
• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în
planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ
rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al
ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de
pagini este variabil.

B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi

formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele
probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de
cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe.
Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de
regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent în
broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în funcţie de confidenţialitate şi alte
interese.
• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele
probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are
dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.
• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele
constatări şi soluţii practice, în special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de
contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu,
cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.
• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile
ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne
şi internaţionale.
• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific
individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de
confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere
ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de
echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde
se expun în 5-15 minute.

12
 • Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat
prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă (conferinţă,
simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri
generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la nivel local al ţării şi la scară
internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de regulă, cu
dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul
referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de moderator.
În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se
transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona
respectivă se trece direct la dezbatere.
• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care
autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de
comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în
formă scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.

C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o

problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât mai accesibilă şi pe
cât posibil literară. Prin aceasta se urmăreşte formarea şi cucerirea opiniei publice pentru
o problemă de atitudine juridică, economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se
adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea
dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.
• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură ştiinţifică, care prezintă o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa
socială, în plan naţional sau global.
• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a
apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific şi de
plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în
ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai
izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine
lucrarea ştiinţifică.
• Teza de doctorat, disertaţia de masterat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice
asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei
cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare, masterale
şi doctorale.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura juridică de specialitate,
suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare indispensabile asimilării,
învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi domeniul juridic.

1.7. Teme de cercetare juridică în cercurile ştiinţifice studenţeşti:

Drept procesual penal

1. Participanţii în procesul penal
2. Probele şi mijloacele de probă
3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal
4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală

Drept administrativ
1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale
2. Instituţia primarului
3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective

13
4. Statutul juridic al funcţionarului public

Drept constituţional
1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România
2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială
3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembristă

Dreptul Uniunii Europene

1. Procedura integrării în Uniunea Europeană
2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările dreptului Uniunii Europene
3. Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil – Contractele civile speciale

1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vânzare-cumpărare
2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale
3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică
4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori legali în contextul jurisprudenţei
actuale

Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile

1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii Europene
2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicării imobiliare -
consideraţii teoretice şi practice
3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale
4. Răspunderea pentru fapta proprie

Drept penal specia

1. Uciderea din culpă
2. Violarea de domiciliu
3. Traficul de droguri

Drept civil – partea generală, persoanele

1. Nulitatea actului juridic civil
2. Cursul prescripţiei extinctive
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Dreptul familiei
1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei
2. Violenţa în familie. Soluţii socio-juridice
3. Tutela minorului

Drept comercial
1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale
2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale încheiate pe suport electronic

Dreptul penal
1. Extrădarea în dreptul penal român
2. Concursul de infracţiuni
3. Prescripţia în dreptul penal

Teoria generală a dreptului

1. Jurisprudenţa ca izvor de drept

14
2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice

Drept funciar
1. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune
2. Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului
1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător
2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei

Criminologie:
1. Comparaţie şi criminalitatea „gulelor albe”
2. Natura şi cauzele criminalităţii

Penologie
1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii
2. Reforma sistemului penitenciar român

1.8. Teme de referate pentru masterat:

A. Dreptul familiei1

Disciplina: Dreptul familiei (sem. I)

1. Principiile dreptului familiei - importanţă şi scop
2. Familia - fenomen social, concept şi importanţă
3. Dreptul familiei – structură, importanţă, scop
4. Căsătoria – caractere, structură, importanţă
5. Rudenia – noţiune şi clasificare
6. Filiaţia faţă de mamă
7. Condiţiile de fond privind încheierea adopţiei
8. Obligaţia legală de întreţinere – fundament şi caracterele generale
9. Ocrotirea părintească – noţiune şi principii
10. Drepturile şi îndatoririle părinteşti

Disciplina: Dreptul familiei (sem. II)

1. Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei
2. Impedimente la încheierea căsătoriei
3. Efectele căsătoriei
4. Nulitatea căsătoriei – caractere generale şi clasificare
5. Procedura divorţului
6. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei
7. Contestarea maternităţii
8. Efectele adopţiei
9. Fundamentul şi caracterele generale ale obligaţiei de întreţinere
10. Drepturile copilului

Disciplina: Dreptul familiei (sem. III)

1. Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei
2. Raporturile patrimoniale dintre soţi
3. Încetarea căsătoriei
4. Afinitatea – noţiune, durată, efecte
1
Lect. drd. Mariana Ciocoiu

15
5. Tăgada de paternitate
6. Situaţia legală a copilului din căsătorie
7. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
8. Ocrotirea copilului în cazuri speciale
9. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept – importanţă
10. Exercitarea ocrotirii părinteşti

Disciplina: Dreptul familiei – Teme disertaţie masterat

1. Procedura încheierii căsătoriei
2. Bunurile soţilor
3. Raporturile personale dintre soţi
4. Desfacerea căsătoriei
5. Filiaţia faţă de tată
6. Stabilirea şi dovada maternităţii
7. Impedimente la încheierea adopţiei
8. Procedura încheierii căsătoriei
9. Fundamentare legislativă şi consideraţii generale privind adopţia
10. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

Disciplina: Dreptul familiei

Modele – planuri de referate

1. Condiţiile de fond privind încheierea adopţiei
Cuprins
I. Cerinţele încheierii adopţiei
II. Condiţiile de fond ale adopţiei
III. Condiţiile de formă în materia adopţiei
Bibliografie

2. Efectele adopţiei
Cuprins
I. Distincţia între filiaţie şi rudenia civilă prin adopţie
II. Conţinutul şi structura efectelor adopţiei
III. Adopţia internaţională
Bibliografie

3. Ocrotirea copilului în cazuri speciale

I. Tutela - deschidere şi caractere
II. Procedura instituirii tutelei
III. Exercitarea şi încetarea tutelei
IV Răspunderea tutorelui
V. Curatela minorului
Bibliografie

Model – plan de disertaţie

1. Fundamentare legislativă şi consideraţii generale privind adopţia
Cuprins
I. Noţiunea, conceptul şi scopul adopţiei
II. Istoricul legislativ al adopţiei
III. Structura şi natura juridică a adopţiei
Bibliografie

16
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Albu, ş.a., Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
2. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
3. Albu, I. Reghini şi P. A. Szabo, Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
4. Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în
comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tomul II, Bucureşti, 1907.
5. Anca, P., M. I. Eremia, Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinţilor de a
consimţi la înfierea copilului lor, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 14-18.
6. Avram, M., Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
20001.
7. Avram, M., Noul regim juridic al adopţiei în cadrul Legii nr. 273/2004, în Curierul
Judiciar nr. 2/2004, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
8. Bacaci, Al., V. C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia 5, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2006.
9. Barasch, E., I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească (drepturile şi îndatoririle
părinţilor faţă de copii minori), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
10. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2001.
11. Bodoaşcă, T., Condiţiile de fond pentru încuviinţarea adopţiei în reglementarea Legii
nr. 273/2004, în Curierul Judiciar nr. 4/2005, p. 61-77 (partea I) şi nr. 5/2005.
12. Bodoaşcă, T., Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
13. Bodoaşcă, T., Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziţii din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Revista Dreptul nr. 5/2005.
14. Bodoaşcă, T., Unele aspecte critice în doctrina română referitoare la condiţiile de
fond pentru încuviinţarea adopţiei în reglementarea Legii nr. 273/2004, Revista Dreptul nr.
10/2005.
15. Bodoaşcă, T., Legislaţia adopţiilor. Comentarii şi explicaţii, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006.
16. Bodoaşcă, T., Contribuţii la studiul competenţei instanţelor judecătoreşti române în
materie de adopţie, Revista Dreptul nr. 8/2007.
17. Bodoaşcă, T., Opinii privind nelegalitatea delegării atribuţiilor consiliului judeţean
şi ale consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti referitoare la ocrotirea copilului faţă
de care instanţa de judecată a dispus deschiderea procedurii adopţiei interne sau încredinţarea
în vederea adopţiei, Rvista Dreptul nr. 8/2008.
18. Bodoaşcă, T., Drăghici, T., Dreptul familiei, partea a II-a, Editura „Dimitrie
Cantemir”, Târgu Mureş, 2004.
19. Ceterchi - coordonator, Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1980.
20. Ceterchi - coordonator, Istoria dreptului românesc, vol. II, Editura Academiei,
Bucureşti, 1984.
21. Cocoş, Şt., Drept roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
22. Crăciun, T., Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, în
R.R.D., nr. 3/1971, p. 84-87.
23. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), vol. II, partea a III-
a, Editura Socec, Bucureşti, 1930
24. Filipescu, P., Drept internaţional privat, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1997.
25. Filipescu, P., Nulitatea înfierii sub aspectul organului de stat în faţa căruia poate fi
invocată, în J.N. nr. 2/1965, p. 35.
26. Filipescu, P., Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1996.
27. Filipescu, P., Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2000.

17
 28. Filipescu, P., Filipescu, A. I., Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002.
29. Florian, E., Unele consideraţii asupra noului regim juridic al adopţiei, în Dreptul nr.
11/1998, p. 5-15.
30. Popescu, T. R., Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1960.
31. Popescu, T. R., Dreptul familiei, Tratat, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
32. Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
33. Tomescu, M., Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2005.
34. Ungureanu, O., Jugastru, C., Manual de drept internaţional privat român, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.
35. Ungureanu, O., Drept civil. Introducere, Ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.

B. Drept comunitar1

Drept comunitar general (sem. I)

1. Cetăţenia europeană – prezentare generală
2. Dreptul de a părăsi statul membru
3. Libertatea de a alege forma şi sistemul juridic în cazul dreptului de stabilire
4. Dreptului de ieşire, de intrare şi de reşedinţă
5. Dreptul de acces la activităţi independente
6. Egalitate de tratament
7. Dreptul la egalitate de tratament în exercitarea activităţilor independente
8. Drepturile conferite persoanelor fizice
9. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor lor
10. Egalitatea de tratament în timpul muncii
11. Restrângeri şi limitări ale dreptului de liberă circulaţie
12. Restrângeri ale libertăţii de circulaţie a persoanelor
13. Restrângeri permise ale dreptului de stabilire
14. Dreptul consumatorului
15. Principiile securităţii sociale
16. Instrumente de realizarea politicii de mediu
17. Discriminarea pe criterii rasiale sau etnice
18. Libertatea de a beneficia de servicii
19. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei
20. Restrângeri permise ale libertăţii de circulaţie a persoanelor

Dreptul comunitar al afacerilor (sem. I)

1. Particularităţile construcţiei europene în contextul globalizării
2. Caracteristicile dreptului comunitar al afacerilor
3. Drepturile cetăţenilor europeni
4. Dreptul vamal comunitar
5. Politica comercială comună
6. Accesul persoanelor fizice pe teritoriul statelor membre
7. Beneficiarii libertăţii de prestare a serviciilor
8. Liberalizarea deplasărilor de capitaluri
9. Spaţiul economic european
10. Sistemul instituţional al Uniunii Europene
1
Lect. dr. Mariana Ciocoiu

18
 Drept social european (sem. I)
1. Izvoarele dreptului comunitar
2. Spaţiul social european
3. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor
4. Politica socială în Uniunea europeană
5. Dreptul comunitar al munciii
6. Contractul individual de muncă în U.E.
7. Libera circulaţie a forţei de muncă şi coordonarea sistemelor de securitate socială
8. Armonizarea legislaţiei române la alguisul comunitar în materia dreptului muncii
9. Piaţa europeană a muncii şi şomajul
10. Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Organizaţii europene şi euroatlantice (sem. I)

1. Proiectul constituţional european
2. Suveranitatea statelor în spaţiul european
3. Formele răspunderii internaţionale
4. Parlamentul european
5. Regionalizarea europeană
6. Formele răspunderii internaţionale a statelor
7. Organizaţia mondială a comerţului
8. Curtea de justiţie a comunităţilor europene
9. Particularităţi ale ordinii juridice comunitare
10. Consiliul European
11. Consiliul Uniunii Europene
12. Participarea statelor interesate în activitatea Organizaţiei mondiale a comerţului
13. Definirea, clasificarea şi structura Organizaţiilor internaţionale
14. Constituţia Europeană
15. Consecinţele economice ale mondializării

Drept comunitar general (sem. II)

1. Natura politică a U.E.
2. Tipuri de competenţă în cadrul U.E.
3. Separaţia puterilor în cadrul U.E.
4. Principiul echilibrului instituţional
5. Principiul libertăţii alegerii instrumentelor normative
6. Competenţa de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea europeană
7. Obligaţia motivării legislaţiei comunitare
8. Nulitatea actului comunitar
9. Spaţiul Schengen – istoric
10. CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice)
11. CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului)
12. CEE (Comunitatea Economică Europeană)
13. Extinderile succesive ale U.E.
14. Tribunalul de primă instanţă
15. Recomandările şi avizele – prezentare generală

Dreptul comunitar al afacerilor (sem. II)

1. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar al afacerilor
2. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar al afacerilor
3. Evoluţia procesului de integrare economică socială şi politică a statelor europene
4. Cele patru libertăţi fundamentale

19
5. Aplicarea prioritară a normelor comunitare
6. Dreptul derivat comunitar european
7. Piaţa europeană a muncii
8. Regimul comun al importurilor
9. Protecţia comercială
10. Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european

Drept social european (sem. II)

1. Carta socială europeană
2. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene
3. Domeniile de aplicare ale Chartei social europene
4. Principiul cooperării loiale în cadrul U.E. al coerenţei şi al ireversibilităţii
5. Diferenţe şi asemănări între dreptul comunitar şi dreptul internaţional public
6. Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului
7. Acţiunea de arbitraj
8. Aderarea la U.E. – criterii de acceptarea cererii de aderare
9. Procedura legislativă în U.E.
10. Efectul indirect al legislaţiei comunitare

Organizaţii europene şi euroatlantice (sem. II)

1. Organizaţii consultative ale Uniunii Europene
2. Aderarea României în cadrul cooperării internaţionale
3. Consiliul Europei
4. Sistemul european al băncilor centrale
5. Comisia europeană
6. Curtea de primă instanţă
7. Organizaţii internaţionale
8. Crearea Uniunii Europene
9. Cetăţenia europeană
10. Accesul cetăţeanului european la justiţia europeană
11. Paralela – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi Parlamentul European al Uniunii
Europene
12. Curtea europeană a drepturilor omului
13. Instituţiile Uniunii Europene şi implicarea acestora în domeniul muncii şi securităţii
14. Curtea europeană de justiţie
15. Organele consultative ale Uninuii Europene

Drept comunitar general (sem. III)

1. Acordul Schengen
2. Actul unic european
3. Consiliul european – prezentare generală
4. Tribunalul funcţiei publice
5. Banca Europeană de Investiţii
6. Banca Central Europeană
7. Banca Europeană pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare
8. Fondul European de Investiţii
9. Regulamentul
10. Decizia
11. Parlamentul european
12. Comisia europeană
13. Etapele construcţiei europene
14. Acţiunea de arbitraj

20
15. Libera circulaţie a capitalurilor
16. Consiliul european – Consiliul Europei
17. Consiliul de Miniştrii

Dreptul comunitar al afacerilor (sem. III)

1. Categorii de prestări de servicii care beneficiază de libertatea comunitară
2. Coordonare dreptului pieţelor în cadrul libertăţii de prestare a serviciilor
3. Coordonarea fiscalităţii societăţilor comerciale
4. Teritoriul vamal comunitar
5. Taxele cu efect echivalent dreptului de vamă
6. Dreptul de stabilire a societăţilor în cadrul libertăţii de circulaţie a persoanelor
7. Grupurile europene
8. Spaţiul european financiar – analiză generală
9. Grupurile de societăţi – formă şi structură
10. Cadrul juridic şi instituţional al pieţei de capital

Drept social european (sem. III)

1. Istoricul şi elementele dreptului social european
2. Consideraţii generale şi jurisprudenţa cartei social europenei
3. Principalele norme europene de securitate socială
4. Reglementări comunitare în domeniul muncii şi securităţii sociale
5. Formarea profesională
6. Armonizarea şi apropierea legislaţiilor sociale
7. Tratate şi documente comunitare relevante în domeniul muncii şi protecţiei sociale
8. Spaţiul social european
9. Condiţiile de exercitare şi mecanismul de protecţie a drepturilor omului
10. Dreptul de intrare şi de rezidenţă a cetăţenilor în spaţiul social european

Organizaţii europene şi euroatlantice (sem. III)

1. Suveranitatea statelor în spaţiul european
2. Formele răspunderii internaţionale
3. Regionalizarea europeană
4. Formele răspunderii internaţionale a statelor
5. Organizaţii consultative ale Uniunii Europene
6. Sistemul european al băncilor centrale
7. Comisia europeană
8. Curtea de primă instanţă
9. Curtea europeană a drepturilor omului
10. Curtea europeană de justiţie
11. Organele consultative ale Uniunii Europene
12. Natura juridică a organizaţiilor interguvernamentale europene
13. Organele consiliului european
14. Relaţiile dintre organizaţiile europene şi euroatlantice
15. Organizaţia mondială a comerţului

TEME propuse pentru lucrările de disertaţie la disciplina:

Dreptul comunitar al afacerilor:
1. Spaţiul financiar european
2. Regulile comunitare ale concurenţei şi politica concurenţială
3. Aplicarea dreptului comunitar Concurenţial Întreprinderilor
4. Restricţia de concurenţă
5. Exploatarea abuzivă a dominaţiei

21
6. Aprecierea Concentrărilor
7. Conflictul de legi în cadrul afacerilor europene
8. Grupurile de societăţi
9. Cadrul juridic şi instituţional al pieţei de capital
10. Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european

TEME propuse pentru lucrările de disertaţie la disciplina:

Drept comunitar general:
1. Rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
2. Raportul dintre cetăţenia europeană şi cea naţională
3. Importanţa dreptului de a alege şi de a fi ales în U.E.
4. Principiul liberei circulaţii a mărfurilor în U.E.
5. Rolul Curţii de Conturi a Uniunii Europene
6. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra construcţiei europene
7. Principiul liberei circulaţii a serviciilor
8. Izvoarele derivate ale dreptului european
9. Principiul efectului direct al dreptului european
10. Constituţia europeană – importanţă, impact, deziderat
11. Rolul judecătorului naţional din sistemul juridic al U.E.
12.Tratatul de la Nisa
13. Tratatul de aderare al României la U.E. – consecinţe, drepturi şi obligaţii
14. Raportul dintre supremaţia dreptului comunitar şi suveranitatea statelor membre
15. Piaţa unică – origini, realitate, viitor
16. Moneda unică europeană EURO – trecut şi viitor
17. Efectele dreptului comunitar asupra dreptului intern

TEME propuse pentru lucrările de disertaţie la disciplina:

Drept social european:
1. Politica socială în Uniunea Europeană
2. Dreptul comunitar al muncii
3. Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar
4. Carta socială europeană
5. Instituţiile Uniunii Europene şi implicarea acestora în domeniul muncii şi securităţii sociale
6. Tratate şi documente comunitare relevante în domeniul muncii şi securităţii sociale
7. Fondul social european
8. Aspecte generale privind formarea profesională în Uniunea Europeană
9. Libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar
10. Libera circulaţie a serviciilor în spaţiul comunitar
11. Libera circulaţie a capitalurilor în spaţiul comunitar
12. Cetăţenia europeană

TEME propuse pentru lucrările de disertaţie la disciplina:

Organizaţii europene şi euroatlantice:
1. Consiliul Europei. Realităţi şi perspective
2. NATO. Realităţi şi perspective
3. Relaţiile dintre organizaţiile europene şi euroatlantice
4. Consiliul Uniuniii Europene (Consiliul de Ministrii)
5. Parlamentul European
6. Comisia europeană
7. Organizaţii internaţionale cotemporane
8. Sistemul politic al Uniunii Europene
9. Curtea de Justiţie a comunităţilor europene

22
10. Sistemul instituţional al uniunii europene
11. Tratatul de la Nisa –2001
12. Tratatul de la Amsterdam–1997
13. Tratatul de la Mastricht–1992
14. Tratatul de la Lisabona
15. Instituţiile Uniunii Europene

Modele – planuri de referate

1. Cetăţenia europeană – prezentare generală

Cuprins:
I. Introducere
II. Reglementarea cetăţeniei Uniunii Europene
III. Adaptarea legislaţiei româneşti

2. Consiliul de Miniştri
Cuprins:
I. Consiliul de Miniştrii – instituţie a Uniunii Europene, noţiuni generale
II. Preşedinţia consiliului de Miniştrii
III. Rolul şi funcţiile Preşedinţiei Consiliului
IV. Sarcinile preşedintelui
V. Obligaţiile preşedintelui
VI. Comitetul Reprezentanţilor permanenţi. Pregătirea lucrărilor Consiliului
VII. Competenţele Consiliului
VIII. Rolul Consiliului de Miniştrii
Bibliografie

3. Tratate şi convenţii internaţionale ale Uniunii Europene

Cuprins:
CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE
I. PLANUL SCHUMAN ŞI NAŞTEREA COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI
OŢELULUI
Definiţia şi elementele esenţiale ale tratatului
Dreptul tratatelor
Elementele esenţiale ale tratatului
Denumirea tratatelor
Clasificarea tratatelor
Încheierea tratatelor
Etapele încheierii tratatelor
Capacitatea de a încheia tratate
Forma tratatelor
Fazele încheierii tratatelor
II. CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA
Tratatul de la Mastricht asupra Uniunii Europene (1992)
Continuarea procesului de extindere – aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei (1995)
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Introducerea monedei unice
BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Abraham, P., Convenţiile europene în materie penală, Editura Naţional, Bucuresti,
2001

23
 2. Coman, Florian, Drept comunitar European, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2003.
3. Dacian, C., Uniunea Europeană.Instituţii.Mecanisme, Ed. CH Beck, 2007
4. Dacian, C., Uniunea Europeană.Instituţii.Mecanisme, Ed. CH Beck, 2007.
5. Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2002.
6. Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2003.
7. Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2007.
8. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a III revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008.
9. Fuerea, Augustin, Dreptul internaţional privat, ediţia a II revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008.
10. Pascal, Ileana, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Libera circulaţie a
persoanelor, Centrul de Resurse Juridice, 2002 ;
11. Predescu, O., Conventia europeana a drepturilor omului si implicatiile ei aupra
dreptului penal roman, Bucuresti, 1998
12. Tinca, Ovidiu, Drept Comunitar General, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999.
13. Tudorel Ştefan – Introducere in dreptul comunitar. Editura C.H. BECK, Bucuresti,
2006
14. Voicu, Marin, Drept Comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura EX Ponto,
Constanta, 2002.
15. Voicu, Marin, Politicile Comunitare în Constitutia Uniunii Europene, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2005.
16. Conferinţa interguvernamentală pentru aderarea la Uniune Europeană,
www.infoeurolider.ro;
17. Monitorul Oficial, baza de date juridice a Ministerului Justiţiei.
18. Spaţiul Schengen, www.infotravelromania.ro;

C. Teme de disertaţii pentru masteratul Drept economic comunitar1

1. Uniunea Europeană - de la funcţionalismul structural la supranaţional

2. Tratatele institutive
3. Reforma tratatelor institutive prin Tratatul de la Maastricht
4. Constituţia pentru Europa
5. Instituţiile politice ale U.E.
6. Consiliul European
7. Consiliul de Miniştri
8. Comisia U.E.
9. Parlamentul U.E.
10. Curtea Europeană de Justiţie
11. Curtea de Conturi
12. Comitologia
13. Comitetul Regiunilor
14. CES
15. Izvoarele dreptului comunitar
16. Procedurile de adoptare a hotărârilor în instituţiile politice ale U.E.
17. Validitatea şi legitimarea dreptului european
18. Raportul dintre dreptul european şi ordinea juridică naţională
1
Lect. drd. Adina Babonea

24
19. Uniunea Economică şi Monetară
20. Uniunea Vamală
21. Sistemul European al Băncilor Centrale
22. Libertăţile fundamentale ale pieţei unice
23. Concurenţa în piaţa unică a U.E.
24. Ajutorul de stat în dreptul comunitar
25. Fondurile europene (toate sau unul dintre ele)
26. Regimul juridic al societăţilor comerciale în dreptul european
27. G.E.I.E
28. Politicile structurale
29. Politica în domeniul agriculturii
30. Politica în domeniul transporturilor
31. Politica în domeniul industriei

CAPITOLUL II

2.1. Etapele metodologice şi principalele lor instrumente

25
 Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general, specialiştii din
variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează între 3 şi 7. Cei mai mulţi
specialişti împart metodologia de cercetare în patru etape:
• Problematizarea sau percepţia problemei;
• Incubarea (documentarea – învăţarea);
• Iluminarea (explicarea, momentul creativ);
• Verificarea ipotezelor şi concluziilor.
În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape, însă într-o
terminologie diferită, şi anume:
a. alegerea temei de cercetare;
b. documentarea – învăţarea;
c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape
importante: formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea
ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator);
d. redactarea şi susţinerea publică a lucrării.

2.2. Alegerea temei de cercetare juridică

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigaţii ştiinţifice; ea nu are nimic
formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare
altă etapă.
Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la
baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.
Principii generale de alegere a temei de cercetare:
- temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari;
- temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe mai
mici sau unor persoane individuale;
- cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie,
pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
- cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
- riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi; alegerea temei
poate majora sau micşora acest risc.
Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii, dintre care
reţinem:
• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate să implice un mare
volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare a temei nu-i îngăduie să
aprofundeze cunoştinţele necesare;
• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele,
conţinutul şi natura temei de cercetare;
• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a temei de cercetare;
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;
• diminuarea riscului în cercetare în general şi în alegerea temei în special reclamă
ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subestimarea posibilităţilor
cercetătorului de documentare – informare, de analiză şi de verificare a concluziilor.

2.3. Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a temei

Este o activitate de management complexă care are în vedere: stabilirea subetapelor şi a

termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu termenele parţiale şi cu
termenul final al temei de cercetare; asigurarea valorificării potenţialului de creaţie al

26
cercetătorului; o bună gestionare a tuturor resurselor disponibile; o bună organizare, astfel încât
să se evite orice sursă de majorare a riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.
Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune complexă de
definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:
a. Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de
cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de
cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
- principalele operaţiuni de documentare – învăţare;
- sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul unde se
află şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.
b. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea documentării
bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul
temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care
determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice;
- termenul la redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare a
lucrării;
c. Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan preliminar
capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului
juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii;
principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate; modele de analiză ; argumentaţia teoretică şi
practică; argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice;
sursele de informare şi modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii
lucrării: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.
Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului preliminar. Însă
planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a
lucrării ştiinţifice.

2.4. Documentarea bibliografică şi documentarea de teren

Documentarea ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare ştiinţifică. Ea este un

proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice privitoare la tema care face obiectul
cercetării, cum sunt: noţiunile şi conceptele, în genere limbajul ştiinţific; principiile, legile,
teoriile, axiomele, ipotezele confirmate şi neconfirmate; datele şi informaţiile necesare asupra
fenomenului din practica juridică; metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei,
formulării şi verificării ipotezelor.
Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice:
- a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
- a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte interconexiuni.
Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine realizată,
documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de creaţie (iluminare). Ea
începe prin consultarea câtorva surse care oferă informaţii despre temă chiar înainte de alegerea
acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea sistematică, desfăşurată pe
întregul front al problematicii menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.

27
 Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:
- informaţia ştiinţifică este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o marfă sub
forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson spunea că
informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată
corespunzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se înnobilează continuu
producţia de bunuri şi de servicii;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice
necesare învăţării – documentării.
Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil, deoarece
volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi purtători) a crescut enorm, având de-a face
cu o adevărată explozie; cresc disparităţile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se
publică parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi
perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice; accesul la informaţie este dificil.
Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informaţia ştiinţifică s-a
născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care îndeplineşte, pentru beneficiarii
lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare.
Cu toate acestea şi noi, beneficiarii sectorului de informare, trebuie să ne însuşim un
minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de informare –
documentare; să cunoaştem reţeaua de informare, locul unde se află şi serviciile pe care ni le
asigură.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea
propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă a tuturor informaţiilor
procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa prin cele
patru etape pe care le cuprinde:
- informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul
depozitării);
- culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi
fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii ideilor şi
fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în
general şi în raport cu tema cercetată în special;
- utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub forma
confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii
obiective, de acceptare sau de respingere argumentă.
În concluzie, documentarea – învăţarea este o etapă importantă a cercetării ştiinţifice.
Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării ştiinţifice a temei alese;
etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferenţiază în funcţie de
domeniu, de temă, de experienţă şi vocaţia cercetătorului. Oricât ar fi de importantă,
documentarea – învăţarea este cel mult un proces de incubare, dar nu poate să se identifice cu
iluminarea şi verificarea ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în
toate aceste privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în
ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.

2.5. Formele documentării – învăţării

Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit complex şi prin cele trei
forme de bază pe care le cuprinde:
- documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi cunoaşterea
zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;

28
 - documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului
practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea,
perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în
toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
A. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a documentării
bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau
neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă);
- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri
bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate;
- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare –
documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă
asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi
terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor
instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii,
existente în toate bibliotecile;
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe bibliografică
cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii,
anul apariţiei şi numărul de pagini:
Diaconescu, Gh., C. Duvac, Drept penal. Partea specială. Curs III, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005, 432 p.

Fişă bibliografică, 10 cm/14 cm

- etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a fiecărei
surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefaţei şi postfaţei, a bibliografiei, a
activităţii autorului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesajului şi
contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după criterii de importanţă a
tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate
documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte,
adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării
pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură
faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras
conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras
ideea.

Duţu, Olga, Retorică, Ed. Europolis, Constanţa, 2000, 192 p.

p. 173 - manipularea prin minciună şi taxonomia minciunii
29
 Fişă de idei, 10 cm/14 cm

Puşcaş, Nicolae, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Ed. Europolis, Constanţa, 2003, 520 p.

p. 10 - "Obligaţia de a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real"

Fişă de citat, 10 cm/14 cm

Etapa utilizări surselor nu include nici o particularizare specială faţă de recomandările
generale făcute anterior pentru toate formele de documentare.
B. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea fenomenului
juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative,
monografii, studii de caz.
O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, dinamice şi statice, de
structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – factori
independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al
cercetătorului (anchete, chestionare).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţific: ele trebuie
să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul
lucrării; datele să aibă completitudine.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună observare a datelor; calculele
indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea
datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului juridic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică, dacă susţin o
ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi
enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.
C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în toate
momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de
analiză şi calcul, asupra interpretării datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să
cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări, care
dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv prin Internet.

2.6. Explicarea fenomenului juridic

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă a
metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente importante:
• formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ;
• verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul ipotezei.
Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe operaţiuni
importante.

Ipoteza. Definiţii şi funcţii

30
 Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice problema
juridică, diferenţa constatată între teoria juridică existentă şi practică juridică; cauza (ele) şi
factorul (ii) care determină evoluţia unui fenomen juridic.
Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între cunoscut şi necunoscut, între
ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem să ştim.
Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii diferite, în
funcţie de poziţia pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi necunoscut.
Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod
firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării bibliografice, cât şi
în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor, calculelor şi
informaţiilor studiate.
Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai
mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafaţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai
mult un rol auxiliar) şi reprezentaţionale – acelea formulate prin considerarea elementelor
rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur,
ipotezele principale ale cercetării.
Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să
rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie
testate şi verificate.
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
• să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
• să satisfacă exigenţa de noncontradicţie;
• să aibă un mare conţinut informaţional;
• să genereze cât mai multe consecinţe testabile;
• să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi calcule de evaluare a
măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre teorie şi practică).
O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator,
acela de verificare a ipotezei.

Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei

Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzală este cea mai
importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti cu adevărat
înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626);
„Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B.
Spinoza, 1632-1677).
Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracteristicile sistemului
(fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o legătură obiectivă între două fenomene,
două procese sau două elemente care se succed, unul în calitate de cauză, provocând pe celălalt,
în calitate de efect.
Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de
condiţionare: ea nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă pentru
producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte, o stimulează sau o
frânează; relaţia de interdependenţă – când un fenomen în calitate de cauză determină un alt
fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind
efect, iar efectul devine cauză.
Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.1
CAPITOLUL III

1
Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004, p. 129-130.

31
 3.1. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie al doilea

moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator).
Procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice este un
complex de operaţii, implicând:
- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);
- confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice.

3.2. Metode şi procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor

ştiinţifice:

3.2.1. Metoda istorică.1 Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind
în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul
de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.
3.2.2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică . Unitatea dintre
aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei
şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o
„totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează
posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne,
într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne
gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului,
corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de
elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Logica este
aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi
clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau
conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului
normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în
detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.
3.2.3. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le,
tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor
sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate
încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau
ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă
această metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că
experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori
a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependeţelor
în care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi „acea metodă de cunoaştere în care
subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el, în
condiţiile pe care i le impune, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”.
Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor juridice se
utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor
penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe
linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.
3.2.4. Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru
teoria şi practica juridică.

1
A se vedea: Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

32
 Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese
simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenomenului studiat; modulului
lui de funcţionare; comportării fenomenului; interdependenţei dintre componente şi paliere;
aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat.
Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legăturilor; verificarea
ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului optim al variabilelor
controlate; comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor.
3.2.5. Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor
ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins datorită dezvoltării
tehnicii de calcul.
Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase
din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori
sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.
Calitatea scenariului este în funcţie de:
realismul premiselor;
factorii de comportament (ipotezele considerate);
rigoarea legăturilor cauzale.
Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate succesiv toate
consecinţele derivate din ipoteze.
3.2.6. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale
urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic
ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a
căror exactitate este incontestabilă.
„Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie
de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru ca
doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul
matematic avea să scape de această ambiguitate”.
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi
obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice
volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi
stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul
că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic
printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele
cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o
măsură, o proporţie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se
găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de
măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului
normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel
obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul
intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul
metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse
observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării
unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice
în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale
criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii
aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.

33
 Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a
deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie a
realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând
seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi deciziile transmise
de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o
primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de
organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective
cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.
3.2.7. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei
dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea
rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice
depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un
aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici.
Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi interpretarea
pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.
3.2.8. Studiul de caz prin anamneza clinică
Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în trecut”, vis- á
-vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei, regulă, lege etc. sau, de
exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.
Din această perspectivă se pot reconstitui şi explica evoluţiile în planul comunităţii a
normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifică sursele
disfuncţiilor de personalitate şi atitudinile comportamentale în cazul delincvenţei în sens larg.
Metoda1 derivă din medicină unde antecedentele heredocolaterale şi anamnestice servesc
stabilirii diagnosticului şi atitudinilor terapeutice adecvate.
3.2.9. Metoda tipologică
Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi vis-á-vis de evoluţia realităţilor
juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciară, victimologie etc.,
vis-á-vis de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în serie.
De altfel, distinsul prof.univ. Iancu Tănăsescu2 subliniază că „în cadrul acestei metode se
porneşte de la noţiunea de tip, definita ca o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice
pentru fenomenul social o anumită grupare de tipuri ce cuprinde trăsături definitorii
caracteristice unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene”.3
3.2.10. Metoda statistică4
Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si
sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale,
păstrând doar ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa
acestora şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de
succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii sociale (N.A.) - stratifică, aşadar, observaţiile.
În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din volumul de
observaţii şi date examinate. În urma grupării datelor ce aparţin unor clase ce urmează să fie
concentrate într-o valoare centrală, se formează baza prelucrării statistice a materialului brut –
vezi aplicaţiile pe terenul psihologiei judiciare.
Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice, se trece la
metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiind anumite valori numerice. În acest
mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice pentru a se stabili tendinţa
generală a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelaţiei se va stabili legătura între
1
Fără îndoială că, în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării ştiinţifice juridice poate apela
şi la o serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda logică, metoda regresivă, metoda
sistemelor, metoda integralistă etc., în cazul de faţă autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative
în materie.
2
Iancu Tănăsescu et al., Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 209-235.
3
Op. cit., p. 214.
4
Op. cit., p. 216-217.

34
anumite procese şi fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard. Iată, aşadar, cum prin
metoda statistică se traduc fapte în enunţuri abstracte şi predicţii matematice.
3.2.11. Metoda sociologică
Prelucrând opera prof. I. Oancea şi C. Belu, reputatul prof. Iancu Tănăsescu 1 pleacă de la
adevărul conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive, obiective şi
exclusive, stabileşte influenţa fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi
eficienţa instituţiilor legale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor. Astfel, studiind
fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologică se identifică
regulile generale de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social, legitimând raporturile
dintre indivizi şi societate.
Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care germinează ca o
constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării - generalizării, repetiţiei –
succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă abstractizările normative – legea.
3.2.12. Metoda comparativă
În concepţia prof.univ.dr. Iancu Tănăsescu2, metoda comparativă înseamnă observarea
unor fenomene sau absenţa simultană a două fenomene sau serii de fenomene, analiza acestora
relevând legăturile dintre ele. Are două forme: analogică – care presupune compararea
asemănărilor şi antidoctică – presupune diferenţele dintre fenomene. În cadrul procedeului
concordanţei se stabileşte legătura directă existentă între fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte
fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor reprezenta cauzele directe.
Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor
condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că fenomenul
rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor concomitente determină concluzia că în cazul
când un fenomen este precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomen care succede, va
constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.
În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu privire la
evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice vis-á-vis de estimarea unor posibile
necesităţi legislative.
3.2.13. Ancheta socială3
Pornind de la cercetările demografice din care fac parte şi categoriile de delincvenţi
supuse anchetei, se determină condiţiile în care au trăit autorii infracţiunilor până la comiterea
faptelor antisociale, comportamentul acestora (cuprinzând atitudinile, opţiunile, opiniile),
precum şi gradul de rezonanţă al activităţii delincvenţiale în rândul grupului social din care fac
parte. Se stabilesc astfel relaţiile inedite, determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi, în
special, a celor cu aplicaţie socială, realizându-se cunoaşterea efectelor acestora, precum şi a
rezonanţei faţă de grupul social. Deoarece, prin ancheta socială se pot urmări obiective diverse,
se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive, dinamice ale fenomenului
criminogen, în ce au ele esenţial – constanţa acestora. Existând posibilitatea teoretizării, prin
cunoaşterea şi determinarea conceptelor, se poate trece după fiecare anchetă socială la aplicarea
practică indispensabilă adoptării măsurilor de natură să promoveze reducerea fenomenului
infracţional sau eradicarea acestuia în cazul sau genul unei infracţiuni. Cauzele generale care
implică criminalitatea (cauzele economice, sociale, politice) există în orice perioadă socială şi
sunt relevate ca factori constanţi în ancheta socială cu caracter general sau particular. Anchetele
sociale cuprind 5 tipuri de probleme, şi anume:
- trăsături definitorii, demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la săvârşirea
acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator,
complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale, calitatea factorului infracţional;

1
Op. cit., p. 218.
2
Op. cit., p. 215.
3
Ioana Teodora Butoi, "Ancheta socială" în Olga Duţu, Ioana Teodora Butoi, Metodologia cercetării ştiinţifice
juridice, Editura Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2008, pp. 81-84.

35
 - un alt tip de probleme se referă la mediul socio-profesional prin: indici privind mediul
familial, şcolar, loc de muncă, încercând să evidenţieze determinările care „au investigat” pe
autori la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea concretă adoptată în momentul săvârşirii
actului infracţional.
Este important de stabilit şi trebuie să formeze obiectul investigaţiei cadrul concret,
circumstanţial în care s-a produs acţiunea infracţională pentru a se identifica existenţa unor
posibilităţi necunoscute care multiplică în mod progresiv natura fenomenului infracţional şi
caracterul constant al acestuia. În acest mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete,
acele elemente ce oferă concluzia finală pentru cunoaşterea efectului actului infracţional,
condiţiile implicării unor elemente conjuncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele
ocazionale). Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament delincvenţial
se poate face atât prin observaţia directă, cât şi indirectă, cu caracter global sau parţial a mediului
socio-profesional analizat.
- printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta socială se urmăreşte clasificarea
comportamentală în diferite categorii, raportată la categoria de relaţii sociale vătămate, modul,
locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor prin reţinerea circumstanţelor reale sau personale
care au însoţit şi definitivat fenomenul. Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este
prezentat şi de poziţia victimei faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional, cadrul social,
tendinţele, preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;
- prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formează obiectul investigaţiei sociale, se
urmăreşte deprinderea tendinţelor (de imitare, prestigiu) care au determinat crearea unor opinii,
atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional, după rămânerea definitivă a
hotărârilor de condamnare penală. Se urmăreşte identificarea impactului soluţiei de condamnare
după intervenţia reformării sociale – ca urmare a executării pedepsei – dacă cel condamnat
conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa socială, prin
metodele Detentologiei. Folosirea acestor modalităţi urmăreşte, în mod practic, identificarea
unor posibilităţi de răspundere la problemele grave, vătămătoare rămase nerezolvate pentru
fostul condamnat, care va avea de suportat consecinţele condamnării, precum şi dacă măsura
reeducativă îşi produce sau nu efectele pentru care a fost emisă. Prin ultima categorie de
probleme ce vizează ancheta socială se stabileşte opinia grupului sau a colectivităţii relativ la
faptele criminogene discutate, posibilitatea ca prin sancţiunea penală să se poată preîntâmpina,
pe viitor, faptele agresionale similare. Se urmăreşte în mod direct crearea unui cadru adecvat
pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât să regăsească, în cadrul grupului sau a
colectivităţii în care a revenit, tendinţe optime şi pozitive de reformare, iar nu tendinţe
contradictorii. Pentru realizarea anchetei sociale este necesară parcurgerea următoarelor etape:
1) – Organizarea anchetei – prin stabilirea tematicii de anliză, precum şi a eşantionului
particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi;
2) – Identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili care ajută la desprinderea
esenţialului de ceea ce pare ocazional, lăturalnic, existând premisele de adoptare a unor concluzii
corecte şi complete în legătură cu problema verificată;
3) – Urmează etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului
analizat, în sensul că prin observaţie, prin chestionar şi prin interviu se stabilesc condiţiile
obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul fenomenului criminogen. Orice
informaţie în legătură cu suma elementelor ce formează obiectul anchetei poate determina o
concluzie sau o trăsătură caracteriologică de natură să imprime anchetei obiectivitate sau
subiectivitate, precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit şi
prin elaborarea unor concluzii după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele personale
ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă etapă a anchetei sociale se procedează la
analiza informaţiilor culese prin utilizarea procedeelor indicate mai sus, stabilindu-se astfel
concluziile finalizatoare, unitare şi diversificate prin identificarea constantelor, precum şi a
variabilelor care au determinat, au amplificat şi au finalizat fenomenul criminogen. În această
etapă se fac calcule pentru identificarea unor tendinţe privitor la evoluţia unor genuri

36
infracţionale sau a unei anumite categorii de delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală
în vigoare. Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia prin
adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei. Se presupune că, odată
cu adoptarea concluziei, se vor adopta şi măsurile specifice pentru garantarea intervenţiei
legislative, în sensul reducerii fenomenului criminogen. În măsura în care modalitatea de
informare este corectă, iar interacţiunea elementelor componente a fost relevată în mod corect, se
poate conchide privitor la concluzia de finalizare a anchetei că este obiectivă şi că poate constitui
cadrul adecvat pentru lupta împotriva fenomenului criminogen.
3.2.14. Chestionarul1
Reprezintă una dintre tehnicile întrebuinţate de criminologie şi constă în culegerea
datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină
fenomenul criminalităţii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebări de logică şi
psihologie (scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat să explice un anumit
comportament social. În criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care
să permită o evaluare globală a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al
acestuia. Pentru realizarea corespunzătoare a chestionarului se folosesc două categorii de
întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic pentru a se putea evidenţia
chiar şi acele răspunsuri ale subiecţilor interogaţi, de genul: „nu m-am gândit la această
întrebare”, „nu am înţeles sensul întrebării”, „nu am reflectat în mod suficient”. În cazuri
deosebite, se pot întrebuinţa chestionare speciale prin care se abordează o singură temă de
analizat spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme care cuprind o cantitate
mai mare de informaţii (omnibus). Datele evaluate în chestionar vor fi codificate astfel încât se
pot anticipa concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor întrebări
deschise, este lăsată posibilitatea celui anchetat să-şi exprime opinia în legătură cu fenomenul
analizat, evitându-se categoriile de răspuns „nu sunt pregătit” sau „nu am nici o părere”. Este
adevărat că în cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite
de teoria preluării datelor, precum şi de forma de executare a chestionarului (autoadministrate
sau administrate prin operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt
utilizate pentru elaborarea teoretică, de perspectivă a identificării cauzelor şi condiţiilor de
combatere a criminalităţii, de modificare a structurii juridice.
Structura chestionarului urmează schema clasică: întrebări introductive; întrebări de
trecere spre probleme puse în discuţie; întrebări filtru; întrebări de bifurcare; întrebări de
identificare; întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se
explicarea acestora, precum şi adoptarea unor tehnici de organizare pentru rezolvarea
conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele practice.
3.2.15. Interviul2
În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului infracţional în
strânsă legătură cu utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi prin soluţionarea în mod direct a
unor cazuri practice, având ca scop reformarea infractorului. Interviul reprezintă o tehnică de
cercetare întrebuinţată şi în criminologie, şi constând în discuţia dintre anchetator şi persoana
anchetată. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul
neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată va răspunde la întrebări ale căror
număr, ordine şi formulare sunt stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul
formal se pretează la elaborarea unui chestionar compus din întrebări dinainte stabilite în care se
lasă o mare libertate de concepere şi de acţiune celui care anchetează. Formele interviului, în
doctrină, au fost definite ca: interviu direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor) şi interviul indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a
datelor precum şi de interpretare a acestora). O altă formă este reprezentată de interviul clinic,
utilizat în mod nemijlocit în criminologia clinică pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele
1
Ioana Teodora Butoi, idem, pp. 84-85.
2
Ibidem, pp. 85-86.

37
obiective şi cauzele subiective care au determinat o anumita reacţie a individului la stimuli
externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii unei legături între cel care
intervievează şi cel intervievat având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subicetul
analizat), neutru (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi sever (în cadrul
interviului relaţia se aseamănă mai mult cu un interogatoriu). În mod concret interviul impune
alegerea şi selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea relaţiei
precum şi a sincerităţii. În acest sens se constată că un rol deosebit privind calitatea subiecţilor
revine vârstei, sexului, subiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul interviului criminologic se
recomandă ca terminologia acestuia să fie deschisă, accesibilă pentru a se putea oferi răspunsuri
sincere şi apropiate de obiectivitate. Preocuparea permanentă a celui care urmăreşte rezolvarea
unei cercetări este reprezentată de încercarea de a evita erorile de răspuns.
3.2.16. Procedee statistico-matematice-cibernetice1
Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să
definească prin metode operaţionale limitarea fenomenului criminogen, abordând criminalitatea
cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice. În acest sens, teoria
probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate, a analizei factoriale sunt
utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului criminogen. Procedeul oferă concluzii
deosebit de utile, deoarece sursa cantitativă va fi evaluată atât sectorial cât şi general, prin
amplificarea matematică a datelor pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii
cauzelor criminogene, a identificării condiţiilor favorizante, precum şi a stabilirii concluziilor
generale. În acest fel se identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe
şi subgrupe de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice (edificatoare pentru extragerea
concluziei de către criminolog). Astfel, ceea ce pare întâmplător (aleatoriu), grupe, colectivităţi
criminogene, în realitate reprezintă o sumă a individualităţilor supuse tendinţelor, legii sociale de
perpetuare a criminalităţii în mod repetat, cât şi de amplificare sau reducere a unui anumit tip
infracţional. Dacă se cunosc cauzele, condiţiile în care se realizează un anumit gen de infracţiuni,
cu ajutorul calcului matematic, statistic, cibernetic, identificându-se constante şi abateri de la
regulile care permit efectuarea unei prognoze. Se identifică astfel, cu ajutorul calculului
probabilistic, modalitatea de acţiune a fenomenului infracţional, în general, precum şi, în
particular, pe un anumit segment social. Analiza fenomenului criminogen nu se realizează fără
determinaţia „subpopulaţiei delincvente” privind structura şi interdependenţele acesteia cu
ajutorul metodelor şi tehnicilor demografice. Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a
identificării actelor de stare civilă, precum şi a anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor
se identifică, statistic constanta unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum şi
intercondiţionarea acestora. Se pot reţine consecinţele sociale economice ale fenomenului
criminogen, dependenţa acestuia de o anumită cauzalitate obiectivă şi necesitatea identificării
procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. În acest sens, teoriile şi metodele
demografice permit evaluarea concretă a structurii fenomenului criminogen, detalierea
fenomenelor globale ce asigură cunoaşterea criminalităţii, precum şi păstrarea într-o bancă de
date a elementelor edificatoare privind cauzele criminalităţii. Prin adoptarea procedeelor
cibernetice se simplifică metoda cunoaşterii volumului şi evoluţiei criminalităţii, a variaţiilor
acestora. Un rol deosebit în cercetarea criminalităţii, prin adoptarea metodei cibernetice, revine
francezului Gabriel Tarde, care a afirmat că în viitor creşterea criminalităţii antrenează o mărire a
proporţiei abandonului de urmăriri penale pentru infracţiuni mai puţin grave.
3.2.17. Tehnica documentării2
În afara anchetei sociale, pentru cunoaşterea fenomenului, criminologia întrebuinţează şi
tehnica documentară. În cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate
de obiectivul cercetării reprezintă surse de analiză, dosare privind cauzele penale, documentele
personale – scrisori, jurnale, biografii – informaţii oferite de mijloacele de informare în masă.
Toate aceste documente sunt analizate în conexiune pentru a se identifica măsurile privind
1
Ioana Teodora Butoi, idem, pp. 87-88.
2
Ibidem, pp. 87-88.

38
prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optimă pentru adoptarea măsurilor de
constrângere. În acest mod se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică
operaţiile izolate sau grupate executate de infractor, operaţiile continue care se regăsesc integrate
în sistemul operaţional propriu, putându-se ajunge la o sistematizare simbolică a evoluţiei acestui
fenomen. Se poate constata că actele izolate definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate
existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită
categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau
grave). În tipurile tradiţionale de comportamente delincvenţiale se pot regăsi relaţii determinate
de anumite tendinţe subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria
fundamentală de acţiune a fenomenului criminogen identificat. În practică, orice descriere a
formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial, ţine seama de structura specifică generală a
procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând lipsa posibilităţilor de identificare şi chiar
de tipizare a acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor, permite să se înţeleagă de ce
diviziunea fenomenului criminogen poate să fie totuşi înţeleasă de criminologi. Fluxul de date
dovedeşte că în realitate diviziunea fenomenului criminogen este limitată. În acest mod,
repartiţia fenomenului criminogen în funcţie de modalităţile de penetrare a unor valori sociale
este mai uşor înţeleasă şi măsurată în identificarea documentelor folosite de delincvenţi, care
permit o finalizare generală, iar nu parţială a fenomenelor.
3.2.18. Testele psihologice1
Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabilă şi în
psihologia judiciară. Dar în cazul în care se ignoră anumite cerinţe ştiinţifice ale acestor metode,
ele pot aduce un adevărat deserviciu cercetării şi activităţii practice.
Astfel în construirea testelor este nevoie de o etapă extrem de importantă, şi anume o
examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor. Calităţile de a căror
prezenţă depinde valoarea testului ca instrument diagnostic şi prognostic sunt: fideliltatea,
validitatea şi sensibilitatea.
Fidelitatea unui test ne indică dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul lui sunt
determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturii măsurate sau sub efectul
unor factori exteriori respectivei trăsături, efectul unor factori variabili.
Principalele elemente care reflectă fidelitatea unui test sunt următoarele: stabilitatea în
timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor în cazul când aceeaşi subiecţi sunt examinaţi de
persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;
omogenitatea probelor.
Pentru a se constata stabilitatea în timp a rezultatelor, testul este aplicat aceloraşi
persoane, la un interval de timp nu prea lung, şi se calculează corelaţia dintre cele două serii de
rezultate. Dar o identitate absolută a rezultatelor nu se poate întâlni deoarece pot apărea factori
variabili: gradul de motivaţie al subiectului, oboseala, condiţii de mediu perturbante, etc.
Acest procedeu numit testare-retestare prezintă anumite limite, întrucât dacă
reexaminarea se face la intervale de timp scurt, subiecţii îşi pot aminti unele din răspunsurile
anterioare, atât cele corecte cât şi cele incorecte: dacă se extinde timpul dintre examinări se pot
obţine rezultate diferite deoarece trăsătura măsurată s-a modificat.
Omogenitatea instrumentului de măsurare se pune în evidenţă prin procedeul de divizare:
testul este aplicat în întregime, dar se stabilesc rezultatele pentru fiecare jumătate a testului şi se
calculează corelaţia dintre ele. Dificultatea constă în a găsi modalitatea optimă de distribuire a
probelor pentru a obţine jumătăţi de valoare egală. Un procedeu constă în gruparea probelor
impare şi a celor pare. Astfel, condiţiile favorizante (antrenarea în activitate, familiarizarea cu
situaţia de examen) şi defavorizante (obosela, plictiseala) se vor distribui în mod egal. Cu cât
testul este compus din mai multe probe, cu atât fidelitatea divizării în jumătate creşte.
Fidelitatea formelor echivalente – se calculează atunci când există două teste paralele.
Necesitatea reeximinarii aceloraşi subiecţii în scopuri diagnostice apare în mod frecvent. Testele
1
Tudorel Butoi et al., Tratat universitar de psihologie judiciară - teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003,
pp. 424-425.

39
paralele trebuie să conţină un număr egal de probe care să abordeze aceleaşi funcţii şi să aibă
aceeaşi dificultate, iar condiţiile şi timpul necesar să fie identice.
Fidelitatea depinde de calităţile de construire ale unui test, dar şi de natura trăsăturilor
măsurate. De pildă, fidelitatea în cazul metodelor de explorare a personalităţii este mai mică
decât în testele ce măsoară funcţii senzoriale. Este de mare importanţă să se cunoască
coeficientul de fidelitate al fiecărui test pentru a aprecia gradul de încredere ce i se poate acorda.
În psihologia judiciară, folosirea unui test ce nu dovedeşte fidelitate va oferi rezultate
diferite în timp. Dacă în cazul unui test de personalitate, la o primă testare subiectul va prezenta
un grad ridicat de imaturitate social-emoţională şi în acelaşi timp va manifesta hiperagresivitate
în relaţionarea cu ceilalţi, iar la o nouă testare rezultatele vor fi opuse, se poate concluziona că
fidelitatea testului are valori scăzute.
Validitatea unui test se referă la faptul că el măsoară în mod adecvat trăsătura psihică
propusă spre măsurare, adică informaţia oferită de test trebuie să fie confirmată de către conduita
subiectului în cadrul unei activităţi viitoare, iar rezultatul, randamentul subiectului în activitatea
reală, pentru care s-a făcut testarea reprezintă criteriul. Un test este valid atunci când există o
corelaţie pozitivă între predictori şi criteriu.
În cadrul psihologiei judiciare, predictorii consideră indicatorii potenţialului
delicvenţional, iar comportamentul constituie criteriul. Dacă există o corelaţie pozitivă
între scorurile privind predictorul şi cele privind comportamentul este valid. Când
scorurile privind criteriul descriu un comportament infracţional, criteriul poate fi
considerat valid.
Există diferite procedee de validare a unui test. Prin validitatea predictivă se urmăreşte
măsura în care subiectul va avea în activitatea reală o reuşită asemănătoare cu cea obţinută în
timpul testului. Validitatea de concurenţă constă în stabilirea corelaţiei dintre rezultatele obţinute
la testul în curs de examinare şi rezultatele la un test care şi-a dovedit deja validitatea (scara
Binet-Simon a fost utilizată drept criteriu de validare la multe alte teste de inteligenţă ulterior
construite).
În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictivă, este
necesar să se măsoare subiecţii în două perioade de timp diferite. Pentru validitatea
concurentă se măsoară subiecţii delicvenţi şi nedilecvenţi. În acest caz, o măsură a potenţialului
delicvenţial nu are o validitate concurentă când ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi
persoane normale. Subiectul cel mai frecvent întâlnit este predicţia comportamentului viitor al
unor copii şi adolescenţi. Trebuie subliniat faptul că majoritatea eforturilor de măsurare a
potenţialului delicvenţial au fost făcute în direcţia validităţii concurente, ceea ce înseamnă că
instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Dacă câţiva investigatori au urmărit
subiecţii destul de mult timp pentru a obţine estimări ale validităţii predictive.
Anticiparea momentului în care un individ cu un înalt potenţial delicvenţial va comite un
act infracţional este dificilă deoarece actul antisocial apare în urma combinării acestui potenţial
cu factorii circumstanţiali.
În domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de personalitate şi
probele proiective. Principiul acestora din urmă constă în faptul că manifestările
comportamentului existenţei umane, cel puţin cele mai semnificative, scot în evidenţă
personalitatea (Rappaport).

3.3. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor

ştiinţifice:
• evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi,
teorii şi soluţii practice;
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;

40
• stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia lor) este o expresie
a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discordanţa dintre ipoteze şi
practică şi se pot formula următoarele situaţii:
• ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele practicii;
• dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este infirmată: fie se
abandonează, fie se reformulează;
• verificarea ipotezei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii
lungi de date, de calitate;
• ipotezele parţial infirmate se reiau;
• când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna sau abandona;
• ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de verificare;
• orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte;
• ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: de
logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă cu teoria juridică; formularea de
observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice; să indice direcţii de urmat şi teme de
cercetare.

CAPITOLUL IV

4.1. Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

41
 Sunt, de fapt, două etape pe care abordăm împreună, ambele au trăsături comune – forma
de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Este important conţinutul ştiinţific, dar şi
formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt
doar probleme de stil, ci şi mari ansambluri de reguli, generale şi specifice.

A. Redactarea lucrării ştiinţifice

Redactarea se realizează în trei etape:

a. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului şi
planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu
se realizează integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de
includere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură:
 sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura lucrării (părţi,
secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul atingerii lor; distribuirea
rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente;
 formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a argumentelor, a metodelor de
investigare;
 identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule; efectuarea de propuneri de
eliminare a acestor neajunsuri.
b. Redactarea propriu-zisă – proces de scriere: fie o redactare iniţială, rapidă, „o primă
mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una convenabilă.
c. Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii, ca şi a
observaţiilor criticilor, ale beneficiarului.
Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
• succesiune logică;
• dimensiuni adecvate;
• înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului;
• formularea şi argumentarea ideilor;
• detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei;
• corectitudinea datelor, calculelor şi trimiterilor bibliografice;
• acurateţea stilistică (limbajul);
• eliminarea repetărilor de idei, cifre, citate.
Reguli
a) Reguli generale
o redactare riguroasă (fidelă);
o originalitate;
o corectitudine (deontologia);
o eficacitatea redactării – pentru cititor, beneficiar;
o stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil;
o acurateţea gramaticală şi literară.
b) Reguli specifice
o natura cercetării;
o obiectivele lucrării;
o complexitatea;
o dimensiunea;
o structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii;
o introducerea (cuvântul înainte);
o titluri şi subtitluri;
o ordinea scrierii autorilor;

42
o fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu;
o să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor;
o instrumente de investigaţie utilizate;
o să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe;
o ideile de bază ale lucrării;
o ilustrări grafice;
o tabele cu date (reguli);
o citate;
o anexe;
o trimiteri bibliografice la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capitol; în subsolul paginii; în
text;
o indexul de termeni;
o indexul de nume;
o rezumatul lucrării.

4.2. Realizarea unei lucrări de licenţă, a unei disertaţii de masterat sau a unei teze de
doctorat depinde de maturitatea şi de capacitatea de muncă a candidatului.
Dacă o teză de licenţă sau o disertaţie pentru masterat se poate elabora în 6 luni, o teză de
doctorat poate fi realizată în cel mult 3 ani. Studenţii ocupaţi şi cu munca, pentru procurarea
banilor necesari şcolarizării, cer sfaturi cum se poate realiza o teză de licenţă sau o disertaţie
numai într-o lună şi răspunsul pe care îl dă Umberto Eco este că acest lucru nu este posibil,
deoarece şase luni trec într-o clipă, pentru a studia planul lucrării, a căuta bibliografia, a fişa
documentele şi a scrie textul (U. Eco, p. 26). De aceea, se apelează la o persoană capabilă să o
realizeze contra cost sau o copiază de pe internet (U. Eco, p. 12). Conducătorul ştiinţific nu
trebuie să admită o astfel de soluţie, deoarece la susţinerea publică a lucrării se poate descoperi
cu uşurinţă faptul că lucrarea nu a fost elaborată de către candidat.
Nerealizarea tezei de doctorat în trei ani demonstrează faptul că autorul a ales o teză
superioară puterilor sale sau că vrea să spună totul, continuând să lucreze timp de douăzeci de
ani, fie că a început nevroza tezei, cu renunţări şi reluări, când se intră într-o stare de depresie cu
spaima că nu va lua doctoratul niciodata (U. Eco, p. 26).1

4.3. La alegerea subiectului tezei, aşa cum s-a mai precizat (2.2), trebuie respectate
câteva reguli:
- subiectul să răspundă intereselor candidatului;
- sursele la care recurge să fie reperabile (accesibile material);
- sursele la care recurge să fie manevrabile (accesibile cultural);
- tabloul metodologic al cercetării să fie accesibil experienţei candidatului (U. Eco, pp.
15-16).

4.4. Se pot realiza diferite tipuri de teze:

- între o teză panoramică şi alta monografică se recomandă cea monografică, adică
tratarea unui singur subiect, deoarece "cu cât se restrânge domeniul, cu atât se lucrează mai bine
şi se merge la sigur" (U. Eco, p. 21);
- între teza teoretică şi cea istoriografică se recomandă cea de-a doua, deoarece se pot
aduce observaţii şi idei noi, provenind de la tratarea problemei de-a lungul unui interval de timp.
(U. Eco, p. 22);
- o teză cu un subiect contemporan este de preferat uneia cu subiect vechi, deja tratat. (U.
Eco, p. 24);

1
Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă, Ed. Pontica, Constanţa, 2000. Vom folosi, în citarea paginii, sigla (U.
Eco, p. ...)

43
 - opoziţia teză "ştiinţifică"/teză politică este falsă, deoarece poţi trata o temă politică, din
punct de vedere juridic, dacă se respectă câteva cerinţe:
- cercetarea avertizează asupra unui obiect recognoscibil şi de ceilalţi;
- cercetarea trebuie să spună despre acest obiect lucruri care nu au mai fost spuse
ori să revadă într-o optică diferită lucruri care au fost deja spuse;
- cercetarea trebuie să fie utilă celorlalţi;
- cercetarea trebuie să furnizeze elementele pentru verificarea ipotezelor, pe care
le prezintă şi să ofere elemente pentru o continuare publică a sa. (U. Eco, pp. 35-37).

4.5. Bibliografia tezei se poate alcătui folosind bibliotecile care dispun de cataloage pe
subiecte, cataloage alfabetice pe autori şi informaţiile bibliografice oferite pe Internet, cu ajutorul
motoarelor de căutare.
După alcătuirea bibliografiei, se alcătuieşte micul fişier bibliografic, din fişe de format
mic, cu autorul, titlul cărţii, editură, oraş, an, cota şi biblioteca de unde se poate împrumuta, pe
baza acestora alcătuindu-se bibliografia finală.
După adunarea cărţilor şi revistelor, se alcătuiesc diversele tipuri de fişe, respectând
normele de realizare a acestora:
- este greşită abrevierea prenumelui, deoarece pot fi confundaţi autorii cu acelaşi nume şi
cu aceeaşi iniţială a prenumelui;
- nu se folosesc ghilimele pentru titlul cărţii, ci litere italice;
- nu trebuie să lipsească editura, oraşul, anul şi pagina (p.) sau paginile (pp.) pentru notele
de subsol;
- la titlurile în limba engleză se folosesc majuscule, iar de pe pagina de copyright se va
lua anul primei ediţii;
- la citarea articolelor, după numele şi prenumele autorului, titlul se include între
ghilimele, se precizează titlul revistei cu litere italice, numărul sau luna, anul, paginile între care
se află textul;
- în cazul lucrărilor cu mai mulţi autori, la notele de subsol se trec prenumele şi numele
primului autor urmate de ş.a. (şi alţii) sau et al; dar în bibliografia finală se trec toţi autorii,
primul în ordinea nume, prenume, deoarece ordonarea lucrărilor se va face alfabetic;
- pentru lucrările apărute în volume ale conferinţelor, congreselor, sesiunilor ştiinţifice,
după numele, prenumele autorului, titlul lucrării în vol. (titlul volumului, localitatea şi perioada
în care a avut loc manifestarea), în îngrijirea lui sau editor (ed.), editori (eds.), editură, oraş, pp.;
- pentru citarea articolelor din ziare se procedează la fel ca pentru cele publicate în
reviste, dar în loc de număr se trece data apariţiei şi eventual coloana (col.);
- la citarea documentelor oficiale, a operelor monumentale sau a clasicilor se respectă
uzanţele pe discipline.
Exemplu:
S. Res. 218,83 Cong., 2 d Sess., 100 Cong. Res., 2972 (1954) = Rezoluţia Senatului
American, nr. 218, a doua sesiune a Congresului 83,1954, tipărită în vol. 100, începând la p.
2972. (U. Eco, p. 83);
- pentru citarea de opere inedite şi documente private, după numele şi prenumele
autorului şi titlu se trec precizările:
- teză de doctorat discutată la Facultatea de Drept, oraş, an;
- manuscris în curs de publicare (cu acordul amabil al autorului);
- scrisoare personală către autor (data şi acordul expeditorului în viaţă);
- pentru citarea lucrărilor originale şi a traducerilor se precizează: autorul, titlul original,
editură, oraş, an, în paranteză traducere (tr.) în limba română, autor, titlul (în lb. română),
editură, oraş, an.
În sinteză, iată regulile pentru trimiterea bibliografică:
1. Numele şi prenumele autorului (autor, îngrijitor, pseudonim, false atribuiri);
2. Titlul şi subtitlul operei;

44
3. ("Colecţia");
4. Numărul ediţiei;
5. Locul ediţiei, dacă nu există f.l. (fără loc);
6. Editorul, dacă nu există se omite;
7. Data editării, dacă nu e scrisă f.a. (fără an);
8. Date eventuale despre ediţia cea mai recentă, la care face trimiterea;
9. Numărul de pagini şi eventual numărul volumelor din care se compune opera;
10. (Traduceri: unele traduceri, titlul, localitatea, editura, data, nr. pag.).

Articole de reviste:
1. Numele, prenumele autorului;
2. "Titlul articol sau capitol" (între ghilimele);
3. Titlul revistei (italice);
4. Vol. sau nr. de fascicol, SN (serie nouă);
5. Luna şi anul;
6. p., pp.

4.6. Planul lucrării cuprinde, pentru început scrierea titlului, a introducerii şi sumarului,
aşezat la începutul tezei şi care poate cuprinde:
- punerea problemei;
- cercetările precedente;
- ipoteza noastră;
- datele pe care suntem în măsură să le propunem;
- analiza lor;
- demonstrarea ipotezei;
- concluzii şi trimiteri la o lucrare succesivă
Acest sumar stabileşte subdiviziunea logică a tezei în capitole, paragrafe şi subparagrafe,
care vor avea sigle distincte.
Referinţele interne sunt trimiteri în paranteză, la numerele capitolelor, paragrafelor,
subparagrafelor anterioare sau următoare, arătând coeziunea unei întregi teze.
Pentru aceeaşi referinţă internă s-au folosit şi alte soluţii.
Introducerea şi sumarul vor fi rescrise continuu, pe măsură ce lucrarea înaintează. (U.
Eco, pp. 119-123).

4.7. În procesul de documentare, informaţiile se înregistrează pe mai multe tipuri de fişe:

- fişe bibliografice;
- fişe de lectură;
- fişe tematice;
- fişe pe autori;
- fişe ca citate;
- fişe de lucru.
Fişa bibliografică (format mic) cuprinde numele, prenumele autorului, titlul, editura,
oraşul, anul, numărul de pagini.
Fişele de lectură (format mare) cuprind datele din fişa bibliografică, rezumatul textului,
evaluări despre importanţa sa, citate textuale semnificative, pe mai multe pagini numerotate, de
la 1 la n, comentariile personale se încadrează între paranteze pătrate, colorate, urmate de sigla
corespunzătoare punctului din planul tezei, unde va fi folosită informaţia din fişa de lectură.
Fişierul tematic reuneşte autonom şi titluri pentru aceeaşi temă, în teze cu caracter
istoriografic.
Fişa pe autori cuprinde datele, autorul şi titlurile lucrărilor acestuia, utile pentru tratarea
temei alese.

45
 Fişa cu citate cuprinde, după datele bibliografice, între ghilimele, citatul sau citatele, cu
precizarea paginii la care pot fi găsite.
Fişa de lucru (de culori diferite) sunt utile pentru racordul între idei şi secţiuni ale
planului, vizând modul cum pot fi abordate problemele, idei preluate de la alţi autori, sugestii de
dezvoltări posibile, cu notarea, în colţul din dreapta sus, a siglei capitolului din planul general, cu
care se racordează.

4.8. Redactarea tezei, pentru a fi clară, trebuie să folosească limbajul juridic, cu

explicarea fiecărui termen, prin sinonime, în context sau prin note de subsol, deoarece textul
ştiinţific trebuie scris în limbaj referenţial, cu toţi termenii bine definiţi şi univoci.
Frazele nu trebuie să fie lungi, se poate repeta subiectul propoziţiei dacă este nevoie şi
trebuie evitate pronumele şi multe subordonate.
La prima redactare, se va scrie tot ce se consideră că are legătură cu subiectul tezei, dar la
rescriere, ceea ce nu este esenţial, trece în notele de subsol sau în apendice.
Teza poate fi începută cu capitolul pentru care documentarea şi pregătirea fişelor este
încheiată.
În folosirea citatelor, Umberto Eco propune zece reguli care ar trebui respectate:
1. Fragmentele citate, pentru analiza interpretativă, trebuie să aibă o amploare rezonabilă
(nu prea lungi).
2. Se aleg citate care, prin autoritatea lor, se coroborează cu ori confirmă o afirmaţie a
autorului tezei.
3. Citatul nu poate fi precedat sau urmat de expresii critice, deoarece se presupune
împărtăşirea ideii autorului citat.
4. Din orice citat, trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă, în nota
de subsol sau în paranteză, după citat (numele autorului, data publicării operei, p.) sau în
paranteză numai pagina, dacă se citează din acelaşi text.
5. Trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia critică sau la ediţia cea mai
acreditată.
6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală, urmat
în paranteză sau în nota de subsol de traducere.
7. Trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară. Când e citat acelaşi autor după zece
pagini, se scrie "numele, op. cit., p.".
8. Atunci când un citat depăşeşte două-trei rânduri se poate încorpora în paragraf între
ghilimele. Textele mai lungi se citează cu corp de literă mai mic şi mai în interior cu cinci pauze.
Se păstrează subdiviziunea în paragrafe a sursei originale citate şi spaţiul dublu separă două
citate succesive.
9. Citatele trebuie să fie fidele. Părţile de text eliminate sunt semnalate prin trei puncte de
suspensie între paranteze drepte [...], clarificările noastre trebuie să apară între paranteze pătrate
sau între bare. Sublinierile noastre trebuie marcate cu (subl. ns.).
Eroarea de stil sau de informaţie a autorului trebuie semnalată cu [sic!] (chiar aşa!).
10. Referinţa citată trebuie să fie exactă, punctuală şi controlabilă. Informaţiile din
comunicări personale, scrisori, manuscrise, trebuie semnalate în notele de subsol (U. Eco, pp.
168-177).
Pentru a evita plagiatul (furt intelectual), adică citarea fără ghilimele, precizând datele
bibliografice, se recomandă folosirea parafrazei textelor, adică prezentarea ideilor din textul
folosit cu cuvintele autorului tezei.
În legătură cu notele de subsol, Umberto Eco face mai multe recomandări:
Să nu fie folosite excesiv, deoarece se poate vorbi de snobism erudit.
Notele folosesc spre a indica sursele citatelor, la subsolul paginii, la sfârşit de capitol şi în
finalul tezei.
Notele folosesc spre a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect
discutat în text.

46
 Notele servesc pentru trimiteri externe şi interne. În notă cf. (înseamnă "confruntă")
trimite la o altă carte sau la un alt capitol sau paragraf din teză.
Notele folosesc pentru a introduce un citat de întărire, care în text ar fi deranjat.
Notele folosesc la a da amploare afirmaţiilor pe care le-aţi făcut în text.
Notele folosesc pentru corectarea afirmaţiilor din text.
Notele servesc la traducerea unui citat esenţial dat în limba străină sau la versiunea
originală de control.
Notele folosesc spre a plăti datorii. A cita o carte din care s-a extras o frază înseamnă a
plăti o datorie.
O notă trebuie să nu fie foarte lungă altfel devine un apendice care trebuie inserată şi
numerotată la sfârşitul tezei. (U. Eco, pp. 181-183).
Pentru a evita mulţimea notelor redactate integral se folosesc: op. cit. p. (opera citată) sau
idem, când se repetă autorul, dar celelalte date diferă de citarea integrală anterioară, ori ibidem,
când datele bibliografice sunt identice cu citarea anterioară, precizându-se pagina (p. pentru o
pagină, pp. pentru mai multe pagini).
Bibliografia finală a unei lucrări ştiinţifice este necesară pentru o privire globală asupra
literaturii despre subiectul respectiv. Se ordonează alfabetic după nume, urmat de prenume şi
toate datele bibliografice, inclusiv numărul total de pagini, toate lucrările utilizate, care se
regăsesc şi în notele de subsol.
Se recomandă precizarea, în sistemul autor-dată, a anului primei ediţii a lucrării, pentru a
stabili cine a propus primul o anumită teorie sau a făcut primul o anumită cercetare empirică (U.
Eco, p. 192).
Bibliografia finală pentru o lucrare din domeniul juridic poate fi grupată pe capitole:
legislaţie, tratate, cursuri, volume, articole, adrese internet.
Pentru citarea surselor de mâna a doua trebuie respectate reguli de corectitudine
ştiinţifică:
Autor (citat), titlu, Editură, oraş, an, p. (apud (după) - autor, titlu, Editură, oraş, an, p.).
Trebuie respectate regulile de scriere standard, în limba română, a numelor de
personalităţi, localităţi, epoci istorice, a adjectivelor derivate din nume proprii străine şi regulile
de citire a cifrelor în texte englezeşti: 2,625 înseamnă două mii şase sute douăzeci şi cinci, în
timp ce 2.25 înseamnă 2 virgulă douăzeci şi cinci (U. Eco, p. 196).
În încheierea cărţii sale, marele scriitor şi profesor mai face câteva recomandări:
În lucrările importante, la început sau la sfârşit se pot adresa mulţumiri celor care au
oferit sfaturi orale, împrumuturi de cărţi rare, alte ajutoare, demonstrând că au fost consultate
multe persoane.
Nu este de acord cu exprimarea unor scuze, care pot anula efortul depus pentru
documentare şi elaborarea tezei.
A face o teză despre un anumit subiect înseamnă a presupune că până atunci nimeni n-a
spus lucruri atât de complete şi atât de limpezi despre acel subiect. În cazul unei teze de
compilaţie, nimeni nu trebuie să cunoască mai bine tot ceea ce s-a spus despre acel subiect (U.
Eco, pp. 197-198).
După redactarea primului capitol este bine să fie dat conducătorului ştiinţific sau unei
persoane competente în domeniul tezei, pentru a testa dacă documentarea şi stilul redactării sunt
corecte.
Cu ajutorul programelor de editare computerizată se pot alcătui indexul de nume şi
indexul de termeni.
Rezumatul lucrării în limba română şi într-o limbă străină, dacă este succint, se plasează
la începutul lucrării, dar dacă este amplu, va fi aşezat la sfârşitul tezei.

4.9. Trebuie avute în vedere câteva reguli practice de prezentare grafică:

- aşezarea în text; evidenţierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea
erorilor şi omisiunilor.

47
 Hârtia trebuie să fie de bună calitate, să aibă dimensiunea 210x297 mm (A4) şi pe
pagină să fie 31 rânduri (la două rânduri) x 65 semne pe rând = 2000 semne (litere, blancuri,
semne de punctuaţie).
Textul trebuie centrat astfel încât să rămână margini de 2 cm în susul paginii, de 1,5 cm
în dreapta şi jos, de 2 sau 3 cm în stânga. Dacă pagina conţine un titlu, marginea de sus trebuie să
aibă 3-4 cm. Fiecare capitol începe pe o pagină nouă.
Titlul se scrie cu majuscule, în centrul paginii, nu se sublinează, nu se pune punct după
el. Dacă titlul este mai lung de 9 cm, se fragmentează. Titlul de carte, volum se bate pe o pagină
separată, numită pagină-titlu. Pagina titlu are pe verso pagina bibliografică unde se precizează
ediţia, copyright, autor, ISBN sau ISSN. ISBN = International Standard Book Number, număr
internaţional de clasificare pentru cărţi, ISSN = International Standard Serial Number, număr
internaţional de clasificare bibliografică pentru seriale şi periodice.
Titlul de articol se plasează la 3 cm sub marginea de sus a paginii, în centru. Sub titlu se
lasă un spaţiu de trei rânduri, după care se scrie prenumele şi numele autorului, în dreapta
paginii. Titlul se scrie cu majuscule, nu se subliniază şi nu se pune punct.
Alineatul constă din cinci blancuri (spaţii albe) în stânga textului, la început de paragraf.
Paragraful constă dintr-un grup de mai multe rânduri conţinând aceeaşi idee, care începe cu
alineat.
Numărul paginii (numit coloncifru sau coloncifră) se pune în colţul din dreapta sus, la
un cm de cele două margini.
O teză de licenţă, o disertaţie sau o teză de doctorat nu trebuie să aibă corecturi, dovadă
certă a nivelului celui ce scrie o astfel de lucrare.
Dacă se fac trimiteri la un paragraf anterior, în paranteză se scrie (V. supra p. 9), adică
„vezi mai sus în text la pag. 9”. Pentru trimitere la un paragraf ulterior se scrie (v. infra p. 16),
adică „vezi mai jos în text la pag. 16”. În locul paginii se poate trece numărul capitolului şi al
subcapitolului.Când referinţele sunt numeroase se foloseşte adverbul latin passim „răspândit
peste tot”, „în diferite locuri”; (v. pp. 78,88 et passim). Când se fac trimiteri la acelaşi autor, sub
prima notă, în a doua notă nu se mai repetă numele autorului şi se foloseşte cuvântul latin idem
(„acelaşi, aceeaşi”), iar când se repetă şi titlul lucrării se foloseşte cuvântul ibidem. În loc de
idem se foloseşte şi op.cit. („în lucrarea citată”). Când din nota bibliografică lipseşte un element
(numele, editura, oraşul, anul), în locul lui se pune cratimă. Citatele indirecte, din surse
secundare, se precizează cu prepoziţia latină apud („după”). Ex:

4. Traian Brăileanu, „Studenţii” în Însemnări sociologice, (-), I, 9, dec. 1935 apud Zigu Orma,
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti: Fundaţia Culturală România, p. 374.
Pentru citarea surselor de pe Internet, nota de subsol va fi redactată astfel:

5. Kenneth Steele, „The New Variorum Shakespeare” in Shakepears II, 1990, p . 124. Bryn
Mawr Commentaries, In Online. INTERNET. 2 februarie 1992.
12. Dacă în nota de subsol numele autorului începe cu prenumele, în notele
bibliografice se începe cu numele pentru ordonarea alfabetică în lista de titluri.
Nota de subsol:
2. Aurelian Bondrea, Opinia publică,
Democraţia şi statutul de drept, Bucureşti:
Fundaţia România de Mâine, 1997, p. 62.
Nota bibliografică:
2. Bondrea, Aurelian, Opinia Publică,
Democraţia şi statul de drept, Bucureşti:
Fundaţia România de Mâine, 1997.

Exemplu de pagină de internet pentru o carte solicitată:

48
TI: LIU SHAO-CHI. Le Moine rouge.
AU: Wetzel, Hans Heinrich (TI, titlul cărţii)
SO: [Paris:] Denoel, [1961] ( AU, autorul cărţii)
IS: ISBN o-394-50087-3 ( SO, source, editura)
(IS, International Standard
Number)
LA: French
PT: book (LA, limba)
PY: 1961 (PT, tipul publicaţiei)
AN: DS 778. L 58. W 47. (PY, anul apariţiei)
(AN, accesion number sau cota
cărţii)
LO: Sterling Memorial Library, Yale
(LO, localitatatea, locul unde se
află cartea)
UP: 8129
(UP, update code)

49
 4.10. Structura lucrării ştiinţifice

Titlul lucrării

Tabla de materii

Introducere ................................................................................................................................. p. 1

Partea I
Titlul

Cap. 1. Titlul ................................................................................................................................. p.

Cap. 2. Titlul ................................................................................................................................. p.

Partea a II-a
Titlul

Cap. 1. Titlul ................................................................................................................................. p.

Cap. 2. Titlul ................................................................................................................................. p.
Cap. 3. Titlul ................................................................................................................................. p.

Partea III
Titlul

Cap. 1. Titlul ................................................................................................................................. p.

Cap. 2. Titlul ................................................................................................................................. p.
Cap. 3. Titlul ................................................................................................................................. p.

Concluzii
Bibliografie

50
 Structura unui capitol

Cap. 1
Titlul

0.
1.0.
1.1.
1.2.
1.3.
2.0.
2.1.
2.2.
2.3.
2.4.
3.0.
3.1.
3.2.
3.3.
4.0.
4.1.
4.2.
4.3.
5.0. Sinteză

Note (la sfârşitul capitolului)

1..................................
2..................................
3..................................

51
 4.11. Coperte:

Lucrare de licenţă

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
Domeniul: Drept civil

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Gheorghe Dinu

Absolvent:
Ion Popescu

2006

Format A4, 21/29 cm

52
 Pagina de titlu

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

EXPERTIZA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Gheorghe Dinu

Absolvent:
Ion Popescu

2006

Disertaţie de masterat

53
 UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

DISERTAŢIE DE MASTERAT
Masteratul: Drept comunitar

Conducător ştiinţific:
Prof. univ dr. Marin Voicu

Masterand:
Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

Pagina de titlu

54
 UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

POLITICILE SOCIALE ÎN CONSTITUŢIA

EUROPEANĂ

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Marin Voicu

Masterand:
Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
STUDII MASTERALE: ŞTIINTE PENALE

55
 DISERTAŢIE DE MASTERAT1

DISCIPLINA : PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Conducător ştiinţific:

Masterand:

2009
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICA
STUDII MASTERALE : ŞTIINTE PENALE

1
Lect. drd. Aura Constantinescu

56
 EROAREA JUDICIARĂ.
SURSE ŞI MECANISME PSIHOLOGICE.
ANALIZE DE CAZ

Conducător ştiinţific:

Masterand:

CUPRINS

Consideraţii introductive ...................................................................................................... 4

Cap.I Noţiuni generale privind eroarea judiciară

Definiţie, punerea problemei ................................................................................................ 8
Erori judiciare – scurt istoric ................................................................................................ 9

57
Problematica erorii judiciare în drept.
Problematica psihologică a intimei convingeri .................................................................... 10

Cap.II Surse şi mecanisme psihologice

2.1 Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare ...................................... 13

Cap.III Izvoare şi surse de eroare în demersul judiciar

3.1 Motivul probaţiunii ca sursă de eroare.Expertiza ciminalistică ..................................... 15
A. La nivelul organelor de cercetare (organe de poliţie şi organe ale parchetului) ............. 15
B. La nivelul instanţelor judecătoreşti ................................................................................. 20
3.2 Motivul cercetării judecătoreşti ca sursă de eroare ........................................................ 22

Cap.IV Analize de caz (speţe exemplificative)

Speţa nr. 1 – Afacerea Aslan ................................................................................................ 24
Speţa nr. 2 – Cazul Sacco I Vanzetti .................................................................................... 29
Speţa nr. 3 – Cazul Rosenberg ............................................................................................. 31

Cap.V Concluzii finale

Idei principale şi personale din lucrare ................................................................................. 33

Bibliografie .............................................................................................................. 34

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ BUCUREŞTI
STUDII MASTERALE : ŞTIINTE PENALE

58
 DISERTAŢIE DE MASTERAT

DISCIPLINA: CRIMINOLOGIE1

Conducător ştiinţific:

Masterand:

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ BUCUREŞTI
STUDII MASTERALE : ŞTIINTE PENALE

1
Lect. univ. drd. Aura Constantinescu

59
 DISERTAŢIE DE MASTERAT

Costul justiţiei penale la nivelul organelor

de cercetare penală

Conducător ştiinţific:

Masterand:

CUPRINS

1. Precizări preliminare
2. Delimitări conceptuale
3. Cadrul legal şi organizatoric de funcţionare a sistemului poliţiei române şi a structurilor sale
4. Situaţia costurilor la nivelul organelor de cercetare penală
5. Situaţia efectivelor de arestaţi
6. Rezultatele unei cercetări empirice
60
7. Aspecte comparative
8. Concluzii
Bibliografie

DISERTATIE DE MASTERAT1

Managementul proiectelor finantate din Fondurile Europene

studiu de caz: Programul de Cooperare Transfrontaliera Romania-Bulgaria
2007-2013
1
Lect. drd. Adina Babonea

61
 PLAN LUCRARE

CAPITOLUL I: Instrumente financiare europene

1.1. Politica de coeziune
1.2. Documente strategice de programare
1.3. Fondurile Structurale si Fondul de Coeziune
1.4. Principii generale privind folosirea Fondurilor Structurale

CAPITOLUL II: Programul de Cooperare Transfrontaliera Romania-Bulgaria

2007-2013
2.1. Strategia de implementare a programului
2.2. Obiectivele programului si axele prioritare
2.3. Generarea si selectarea proiectelor
2.4. Implementarea programului
2.5. Etape pentru obtinerea finantarii

CAPITOLUL III: Proiectul ”Pietruire si impermeabilizare strazi in orasul Negru

Voda, jud.Constanta”
3.1. Aspecte generale
3.2. Studiu de fezabilitate
3.3. Deviz general
3.4. Devize financiare si al obiectului
3.5. Memoriu O.S. si lista cheltuielilor aferente
3.6. Calculul duratei de executie si evaluarea lucrarii

CAPITOLUL IV: Concluzii si propuneri

Bibliografie

A. OBLIGATORIE
- Condor, I., – Bazele programelor de finanţare comunitară şi din alte surse externe – note de
- Corduneanu, C., – Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998;
- Filipescu, Ion P., A. Fuerea – Drept instituţional comunitar, Ediţia a-V-a, Ed. Actami,
- Ignat I., – Uniunea Europeană – De la piaţa comună la moneda unică, Ed. Economică, 2002;
- Leicu, C., – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
- Lefter, C., – Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti,
- Năstase A., – Europa – Quo vadis, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003;
- Popescu, A., – Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;
- Preda, B.F., – Armonizarea impozitelor directe cu dreptul comunitar; Ed. FRM, Bucureşti,
2004;
- Profiroiu, M., I. Popescu – Politici europene, Ed. Economică, 2003;
- Stancu, Radu – Introducere în drept european, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti,
2006;
Bucureşti, 2000;
- Voicu, M., – Drept comunitar – Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002;
2003;
curs, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;
- Tratatele institutive;
62
- Constituţia Uniunii Europene;
- Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2003;
- Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, RA
Monitorul Oficial, 2005.

B. FACULTATIVĂ
- Gelin, Sandrin, Jean Francois Gueden, QCM de culture generale. Europe et Union europeenne.
Edition d’ Organisation 1. rue Thenard Paris Cedex 05
- Memento pratique. Francis Lefebvre. Communaute Europeenne. 2002-2003 (juridique, fiscal,
social, comptable, financier; Edition Francis Lefebvre, 2001

C. ADRESE INTERNET DE SPECIALITATE

1. Instituţii şi organisme ale UE
Server UE
Comisia Europeană
Consiliul European
Consiliul Uniunii
Parlamentul European
Curtea de Justiţie
Curtea de Conturi
Comitet Economic şi Social
Comitet Regiuni
Banca Centrală Europeană
Banca Europeană de Investiţii
Apăratorul Poporului
http://europa.eu.int
http://europa.eu.int/comm/index fr.htm
http://ue.eu.int/fr/summ/htm
http://ue.eu.int/info/index.htm
http://www.europarl.eu.int.
http://curia.eu.int
http://www.eca.eu.int
http://www.esc.eu.int
http://www.cor.eu.int
http://www.ecb.int
http://www.eib.org
http://www.euro-ombudsman.eu.int

2. Documentare instituţii
JOCE http://europa.eu.int/eur-lex
Concluzii Presedintii
Consilii Europene http:///europa.eu.int/council/off/conclu/index.html

Documente ale Comisiei Europene http://europa.eu.int/comm/ off/index fr.htm

Studii si documente PE http://europarl.eu.int/ studies.htm

3. Procesul constitutional
Conventia Europeana
Forul Societatii Civile
PE despre viitorul Europei
Dezbaterea asupra viitorului
Europei, GIG 2004
http://european-convention. eu.int
http://european-convention. eu.int/forum
http://www.europarl.eu. int/europe2004
http.7/europa.eu.int/futurum

4. Institute si studii de integrare europeana

Institutul Universitar
European http://www.eui.it
European Integration on-line
Papers http://www.olymp.wu-wien.ac.at/eiop
European Research Archive
Papers http./eiop.or.at/erpa/
Grupul de Studii Notre
Europe http://www.notre-europe.asso.fr
European Policy Centre

63
European Policy Institute http://www.thoepc.be
http://www.epin.org

Network http://www.cena.be.

5. Alte adrese utilizate

http://www.elvsee.fr
http://www.la-moncloa.es
http://www.number-10.gov.uk.
http://www.euractiv.com.
http://www.auswaertiges.amt.de.
http://www.fenetreeurope.com.
http://www.europa2004.it.
http://www.eu-reform.de.
http://www.fedtrust.co.uk/eu constitution.
http://www.socialplaform.org
http://www.iustel.com
http://www.iue.it.

Teza de doctorat

64
 UNIVERSITATEA "ALEXANDRU IOAN CUZA"
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL DREPT PENAL

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Alexandru Boroi

Doctorand:
Tiberiu Duţu

2007

Pagină de titlu

65
 UNIVERSITATEA "ALEXANDRU IOAN CUZA"
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL DREPT PENAL

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL

AL FAPTEI ŞI CAUZELE JUSTIFICATIVE

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Alexandru Boroi

Doctorand:
Tiberiu Duţu

2007

4.12. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

Funcţiile susţinerii publice:

- mai buna cunoaştere a unor idei, teze, direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor; intensificarea vieţii
ştiinţifice:
66
 • noi creaţii;
• corecţii asupra celor vechi;
• abandonarea celor vechi;
• cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară)
Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introducerea (exordiul) – ce
temă, ce obiectiv, trebuie să trezească interesul; conţinutul (tratarea) – expunerea ideilor;
concluzia (peroraţia) – recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei
ideilor.
Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice:
 deşteptarea interesului auditoriului prin: raţionamente logice; argumente practice;
 cunoştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în propoziţii şi în
frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; căldura
cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine, ţinută.
Reguli de bază ale susţinerii publice
a. Pregătirea expunerii:
• elaborarea planului prezentării:
- să meargă pe ideile textului scris;
- idei principale, argumente;
- contribuţii personale;
cunoaşterea auditoriului (structura profesională):
- nivel de pregătire;
- nivel de interes.
• pregătirea personală a vorbitorului:
- să-şi controleze atitudinea, mimica, gesturile;
- să evite întreruperi prelungite;
- să evite excesul de sentimentalisme.
pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare:
- benzi, ţiplane, scheme, planşe, grafice;
- încadrarea în timp;
- evitarea monotoniei.
pregătirea auditoriului:
- să vină persoane interesate;
- afişarea;
- titlul ştiinţific al vorbitorului;
- lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.
b. Expunerea în public
- să urmeze textul pregătit;
- să ajusteze textul la timpul disponibil.
c. Recomandări practice
- să expună în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles;
- schimbări de ritm şi de ton;
- dialog cu persoane din auditoriu;
- să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- să evite improvizaţii;
- să se încadreze în timpul prevăzut;
- să rezerve 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori;
- să ştie să prevină sau să elimine tensiunile din rândul asistenţei.
4.13. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice

1. Alegerea temei de cercetare

• se face din rândul problemelor juridice
• problema juridică rezultă în urma confruntării:

67
• teoriei, ipotezei, curentelor cu
• fapte practice, empirice
• dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face cu o problemă
juridică; această problemă juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;
• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii.

Mijloace:
- informare;
- documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a temei potrivite;
- consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică.

2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)

Acestea pot fi, de regulă, unul din obiectivele următoare:
• analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii, direcţii de acţiune;
• studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi formulării unor cauze şi
factori şi deci a unor ipoteze noi;
• realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de gândire;
• formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii;
• perfecţionarea sau crearea unei metodologii de analiză.

Mijloace:
- informare;
- studiu documentar;
- exigenţele beneficiarilor;
- consultarea unor specialişti.

3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare

• termenul de predare a lucrării;
• volumul surselor de documentare bibliografică. Întocmirea unei bibliografii minimale (în
continuă extindere);
• timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice;
• surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridică;
• evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării:
• documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţinere publică.

Mijloace:
- eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
- stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de matematică,
limbi străine;
- sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al firmei, al institutului de cercetare, al
centrului de informare-documentare.

4. Studiul surselor bibliografice

Este direcţionat spre:
• cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în alte zone
geografice şi studii realizate de către cercetătorii români;
• explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor şi factorilor lui;
• efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de specialitate;
• întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine realizate (părţi tari),
precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);

68
• precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele amânate şi cauzele
acestora;
• inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere;
• metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora;
• precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele acestora date.

Mijloace:
- surse terţiare (referate documentare de sinteză);
- surse secundare (sinteze documentare);
- surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare;
- cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
- consultarea unor specialişti.

5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică

Are drept obiect:
- precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodologice, analize concrete);
- evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic;
În acest demers trebuie să aibă în vedere:
• definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetării;
• evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului juridic;
• principalele erori pe care le săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate (domeniului);

5.1. Observarea fenomenului juridic

- o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul cercetării bibliografice;
- cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin documentare
practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind geneza (esenţa ascunsă) a
fenomenului studiat;
- pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a fenomenului
juridic.
- precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajută la
alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;
- relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul juridic, se cere
întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere
(criterii).

5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor)

Este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului
juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate următoarele abordări:
- conceptul de sistem a fenomenului juridic şi identificarea variabilelor;
- stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi independente;

Mijloace şi procedee:
• alegerea modalităţilor logice (inductive şi mai ales deductive), precum şi a metodelor
statistico-matematice de identificare şi testare a variabilelor-factori.
Această alegere se face în raport cu:
- calitatea fenomenului şi cu rezultatele analizei cauzale;
- datele necesare şi datele disponibile;
- cu opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din domeniu;
- consultarea specialiştilor cu privire la:
• modelul ales;
• rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor);

69
 - rezervarea timpului necesar celorlalte etape;
- evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat; căile de eliminare a
acestor neajunsuri.

6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării

Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificată);
• utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum sunt:
- o formă de experiment;
- stimularea;
- scenariul;
- prognoză.
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în vederea fundamentării
concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei);
• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu menţionarea cauzelor
corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice;
• relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a variatelor neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi asigurării unor
date calicativ superioare;
• timpul necesar celorlalte etape.

Redactarea lucrării:
Se realizează prin:
• definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consultarea unor specialişti);
distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezultatelor cercetării (bibliografice), ca şi a
rezultatelor formulării şi verificării ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind
fenomenul economic practic, studiat;
• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul lucrării şi ale secţiunilor,
capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele, introducerea şi rezumatul lucrării, graficele,
tabelele, anexele, indexul de nume şi de termeni, bibliografia);
• Redactarea propriu-zisă.
- alegerea modelului de redactare convenabil fiecăruia;
• Definitivarea redactării lucrării.
- pe baza:
o observaţiilor şi sugestiilor beneficiarului şi ale altor specialişti;
o propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;
• alegerea modelului de procesare;
- timpul necesar pentru procesare şi susţinerea publică.

8. Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării

Presupune:
• un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a concluziilor lucrării;
• precizarea algoritmului de succes al expunerii;
• satisfacerea altor exigenţe şi reguli;

9. Refacerea lucrării
Se realizează pe baza:
• observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice;
• timpului rămas disponibil pentru refacere.

70
 10. Predarea la beneficiar
Se face:
• la data iniţial stabilită prin contract;
• către editură, şef ierarhic, firmă.

ADENDA

Exerciţiu aplicativ de drept comparat

71
 Odată cu tratarea „metodei comparative” ajungem pe teritoriul fascinant al dreptului
comparat1, reţinând în concepţia distinsului autor dr. Leontin-Jean Constantinesco, cele trei stadii
succesive caracteristice metodei comparative: connaître = a cunoaşte; comprendre = a
înţelege; comparer = a compara, regăsite în „Regula celor trei C”.
Selectând din opera citată, reţinem că orice abordare comparativă a dreptului presupune un
algoritm extrem de exigent.

A. Din perspectiva lui „a cunoaşte” – „connaître”

- Juxtapunerea sau compararea ordinilor juridice

A descoperi instituţiile juridice de drept străin ce alcătuiesc termenii de comparat, „...căci

pentru a le face de înţeles juriştilor naţionali, instituţiile juridice străine, comparatiştii trebuie
deseori să le facă să sufere un fel de transformare aparentă, destinată să le apropie de categoriile
şi noţiunile cunoscute din dreptul naţional”.2

- Cunoaşterea instituţiilor juridice străine ca scop în sine

Dincolo de nevoia curiozităţii ştiinţifice vis-á-vis de modul în care alţii au soluţionat varii
aspecte ale normativului juridic, acest gen de studii răspunde în mod esenţial scopului pragmatic
al cunoaşterii dreptului străin pentru a-l aplica, din acest punct de vedere dr. Leontin-Jean
Constantinesco opiniază că „este cazul ori de câte ori juriştii naţionali trebuie să interpreteze sau
să aplice reguli ale unei ordini juridice străine”. Internaţionalizarea unei părţi tot mai importante
a procesului economic, dinamica vieţii afacerilor şi mobilitatea mereu mai accelerată şi lărgită a
subiectelor şi a obiectelor de drept, dincolo de ordinea lor juridică originară, obligă avocaţii şi
magistraţii să cunoască din ce în ce mai mult ordinile juridice străine necesare soluţionării
conflictelor cu componente internaţionale. Acestui proces de natură generală i se adaugă
procesul particular al integrării regionale care, în cadrul Comunităţii Economice Europene,
vizează să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor, dar în acelaşi timp şi a factorilor de
producţie, ceea ce multiplică numărul problemelor juridice având o componentă comunitară.
Tratatul C.E.E. a avut în vedere aceste probleme din unghiul factorilor de producţie,
neînţelegând să reglementeze decât problemele care, pe acest plan, sunt puse prin liberalizarea
lor. Dar libera circulaţie a mărfurilor, dreptul de stabilire a persoanelor juridice şi libera
circulaţie a lucrătorilor în interiorul Pieţei Comune, pun foarte numeroase probleme de drept
internaţional privat3.

- Fragmentarea termenilor de comparat şi „schema comparativă”

Presupune fragmentarea termenilor de comparat în elementele lor componente,

evidenţiate într-o serie de mici probleme distincte care alcătuiesc „schema comparativă”.
Elementele şi problemele făcând parte din aceasta pot fi de natură instituţională sau structurală,
formală sau materială, conceptuală, ideologică sau politică, de rezultat direct sau indirect4.
1
A se vedea Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat - Metoda comparativă, vol. 2, Ed. All
Educational, Bucureşti, 1998.
2
Op. cit., p. 125.
3
După Leontin-Jean Constantinesco, "este evident, de pildă, că milioanele de muncitori comunitari şi străini ce se
găsesc în Belgia, în Franţa sau în Germania pun juriştilor şi tribunalelor respective numeroase probleme de drept
străin, ce ţin de statutul personal, de dreptul familiei, de dreptul bunurilor şi de succesiune, a căror rezolvare necesită
studiul şi cunoaşterea regulilor şi a instituţiilor juridice, a ordinilor de drept străine pe care trebuie să le aplice" (Op.
cit., p. 129).
4
Astfel, după Leontin-Jean Constantinesco, pentru a analiza pensia alimentară în caz de divorţ, trebuie examinată
toată seria de probleme referitoare la aceasta - şi care constituie "schema comparativă" - "ca de pildă: vina în divorţ
are sau nu o influenţă asupra atribuirii pensiei alimentare; soţul care cere pensia alimentară trebuie sau nu să se afle

72
 - Abstragerea şi integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridică

Etapă care într-o primă fază presupune izolarea cu scop metodologic a termenului de
comparaţie faţă de ordinea sa juridică, acesta fiind examinat mai întâi în el însuşi, pentru ca într-
o a doua fază termenul să fie examinat în raporturile sale cu ordinea juridică şi mai ales scoţând
la iveală modul în care acest termen este influenţat de ea şi de elementele sale determinante.
Obstacolul lingvistic este parţial rezolvat prin traduceri şi dicţionare sau persoane
interpuse. Dificultatea constă în aceea ca termenul de comparat necesită studierea lui în
complexitatea izvoarelor de drept care în ordinea respectivă concură în a-l forma. Din această
perspectivă ne alăturăm lui Marc Ancel – „Utilité et méthodes”, pag. 91: „...este clar că pentru a
aborda dreptul unei ţări străine este preferabil (Leontin-Jean Constantinesco – „este
indispensabil”) să-i cunoşti limba”. În definitiv este vorba să se ajungă la o transpunere juridică
dintr-o ordine de drept în alta printr-o traducere lingvistică dintr-o limbă în alta.

- Compararea pe bază de anchetă şi de rapoarte naţionale

Presupune înlocuirea efortului individual cu cel colectiv în care scop problema sau
instituţia juridică comună (de comparat) este studiată în diverse ordini juridice prin intermediul
unor rapoarte şi anchete naţionale, bazate pe chestionare ce conţin expres punctele şi
problematicile unanim selectate şi izvorând din documentaţia oferită de juriştii ordinii respective.
În urma acestui proces se obţine o sinteză care scoate la iveală asemănări şi diferenţe, principii
comune şi principii care se exclud.

- A studia termenul de comparat în complexitatea totalităţii izvoarelor ordinii

juridice avute în vedere

Se bazează pe realitatea conform căreia în dreptul comparat izvoarele dreptului pot varia,
după cum variază dreptul însuşi, adică modul de a reglementa juridic raporturile sociale ce pot fi
ele însele concepute şi construite altfel. Nu o dată, izvoarele ordinii juridice sunt împărţite într-o
mulţime de texte fragmentare şi având o autoritate diferită, cum ar fi constituţia, legea,
regulamentul, actele executivului şi ale autorităţii administrative1. Credem, din această
perspectivă, că se impune nu a studia comparativ principiile inflexibile şi articolele izolate, ci
preponderent soluţiile oferite raporturilor juridice sub toate aspectele în realitatea juridică a
statelor care soluţionează probleme juridice similare, reţinând motivele şi argumentele care au
condus la respectivele soluţii şi rezultate în cadrul ordinii de drept respective. În sensul celor
afrmate de noi, dr. Leontin-Jean Constantinesco – op.cit., pag. 169-182 – atrage atenţia asupra
faptului că „textul legislativ singur nu poate arăta imaginea adevărată a termenului de comparat”
- „textul legislativ este prost redactat” – „textul legislativ principal este completat de alte texte” –
„textul legislativ este completat sau modificat de aplicarea sa jurisprudenţială” – „comparatistul
nu trebuie să se încreadă, necontrolat, în opinia doctrinei naţionale” – „comparatisul trebuie să
sesizeze practica reală a regulii de drept”2.

în stare de necesitate; ce se înţelege prin această noţiune; între starea de necesitate şi vină trebuie să existe un raport
direct sau nu; cum este conceput acest raport; când trebuie să intervină starea de necesitate; pot părţile reglementa
pensia alimentară prin convenţii particulare şi în ce condiţii; care este data de la care plecând astfel de convenţii pot
interveni în mod valabil; cine stabileşte şi în ce mod cuantumul pensiei alimentare poate să o piardă şi în ce condiţii;
care sunt garanţiile pentru plata pensiei alimentare etc." (Op. cit., p. 132).
1
Izvoarele anumitor ordini juridice ale popoarelor islamice, ale unor ordini juridice din Asia şi din Extremul Orient
sau ale unor ordini moravuri - sunt atât de diferite de concepţiile noastre încât unii jurişti s-a întrebat dacă se află
încă în faţa unui izvor de drept (Op. cit., p. 161).
2
Op. cit., p. 180-182.

73
 - A respecta ierarhia izvoarelor ordinii juridice avute în vedere. Variaţiile sale
posibile

Presupune, în primul rând, a şti şi identifica foarte clar ierarhia izvoarelor de drept, a şti
dacă această ierarhie este aceeaşi în toate ordinile juridice sau dacă ea variază şi, în ipoteza
acesta, în funcţie de ce variază şi în raport cu ce. (Vezi op.cit., pag. 183 – „ierarhia izvoarelor de
drept şi a izvoarelor legislative în sistemul european”; „poziţia cutumei şi a jurisprudenţei printre
izvoarele de drept în sistemul european”; „privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept în sistemul
anglo-american”; „ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se răsfrânge asupra
metodei comparative”.

- A interpreta termenul de comparat după metoda caracteristică ordinii juridice

căreia îi aparţine1

Presupune faptul că metoda de interpretare a fiecărei ordini juridice îşi are propriile
particularităţi, „valoarea dată literei textului şi noţiunilor şi categoriilor sale generale, precum şi
voinţei legiuitorului şi lucrărilor pregătitoare, sau intereselor părţilor sau hotărârilor judiciare,
sau, în cele din urmă, raţiunii, obiectivului legii, precum şi consideraţiilor de valoare şi de
echitate, variază nu numai de la o ordine juridică la alta, dar şi în interiorul aceleiaşi ordini
juridice de la o perioadă la alta”2.

B. Din perspectiva lui „a înţelege” – „comprendre”

- Obligaţia de a reintegra termenul de comparat în ordinea sa juridică

Orice studiu comparativ limitat doar la cunoaşterea dreptului real riscă să fie în parte
inexact sau chiar fals. Pentru a înţelege în mod real o instituţie străină, comparatistul va trebui
totdeauna să cunoască elementele determinante ce caracterizează ordinea juridică respectivă, să
coboare în mediul înconjurător, deci în lumea, mai adâncă şi mai puţin precisă, mai fluidă şi mai
puţin concretă, acolo unde se formeayă sursele reale ale normei juridice. El va trebui să
chestioneze acel „de ce” social şi uman, moral şi religios, istoric şi politic, economic şi ideologic
al ordinii juridice. Şi în acest caz, va fi vorba de a descoperi înainte de a şti şi de a cunoaşte
înainte de a înţelege cu adevărat, pentru a putea în cele din urmă compara.

- Obiectul cercetării în timpul acestei faze

Faza înţelegerii începe după ce faza cunoaşterii se termină. În realitate, cele două faze nu
sunt nicidecum separate printr-o etanşeitate completă. Dimpotrivă, cele două faze interferează.
Totodată, există între cele doua faze deosebiri mari şi aceasta mai ales deoarece obiectul
cercetării capătă o nouă dimensiune şi se schimbă, într-un fel, de la o fază la alta. În prima fază,
obiectul cercetării era în mod exclusiv termenul de comparat. În a doua fază, obiectul cercetării
este termenul de comparat în legăturile sale imediate cu ordinea juridică, precum şi cu
caracteristicile sale fundamentale.
A analiza termenul de comparat în cadrul ordinii juridice, înţeleasă ca un ansamblu
coerent, înseamnă a examina raporturile sale cu aceasta şi a lumina mai întâi elementele
1
Op. cit., p. 194-196: "Interpretând instituţii aparţinând popoarelor primitive în spiritul şi cu mentalitatea oamenilor
civilizaţi, comparatiştii care se ocupau de etnologia juridică au ajuns la rezultate greşite, - atribuind acelor realităţi
(n.a) - motivări, obiective şi reacţii juridice conforme spiritului şi mentalităţii lor, şi nu mentalităţii lumii spirituale
în care trăiau popoarele studiate".
2
Dr. Leontin-Jean Constantinesco zăboveşte exemplificativ asupra metodei de "interpretare logică, dar abstractă şi
falsă a unui text străin", a "variaţiilor din metoda de interpretare în Germania şi Franţa", evidenţiind, în final, că
"metoda de interpretare care variază în mod parţial între ordinile juridice ale aceluiaşi sistem şi în mod profund între
sistemele juridice, este un element determinant" (Op. cit., p. 198).

74
fundamentale ale acestui ansamblu. Deşi în mod parţial, examenul priveşte, deja în acest
moment, ordinea juridică; înţelegerea unei parţi, termenul de comparat, necesită cunoaşterea
aproximativă a întregului, cu alte cuvinte a părţilor sale cele mai importante, care sunt
elementele determinante. Ea necesită de asemenea cunoaşterea precisă a legăturilor directe şi
indirecte ale termenului de comparat cu acest întreg. De aceea, pentru a asigura înţelegerea
trebuie integrat termenul de comparat în ordinea sa juridică.
Apropiind una de alta două ordini juridice, se apropie în mod necesar două realităţi
sociale diferite, precum şi două moduri de a concepe, de a gândi şi de a ordona juridic această
realitate socială.

- Motivele care cer integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridică

Analiza termenilor de comparat, detaşaţi de ordinile lor juridice, riscă să ducă la o

cunoaştere inexactă deoarece este izolată, fragmentară, formală şi exterioară. Această cunoaştere
n-ar putea fi exactă decât dacă noţiunile, instituţiile şi principiile juridice, adică termenii de
comparat, ar avea o valoare absolută, deci abstractă şi independentă de ordinea juridică din care
fac parte. Or, tocmai, principiile şi instituţiile juridice sunt specifice ordinii juridice avute în
vedere; ele nu reprezintă elaborări juridice egale cu ele însele în spaţiu şi în timp. În realitate,
principiile nu au decât o valoare instrumentală şi funcţională, aşadar relativă faţă de propriul
sistem. Prin obiectivul şi funcţia lor, principiile sunt elaborări determinate în mod juridic,
condiţionate economic şi social, subordonate teleologic. Obiectivul şi funcţia, în raport cu
sistemul juridic din care fac parte, explică forma, caracterul şi rolul lor.

- Interferenţa altor instituţii, vecine sau complementare ale aceleiaşi ordini juridice,
cu termenul de comparat - primul motiv (vezi şi „executarea în natură în doctrina şi dreptul
englez”, „executarea în natură în dreptul francez”)

După cum corpul omenesc nu este o simplă adunare de celule, nici o ordine juridică nu e
o grămadă arbitrară de particule juridice elementare eterogene. În realitate, orice ordine juridică
este o creaţie complexă şi completă, vie din punct de vedere social, structurată economic şi
determinată politic. Pe de o parte, ea alcătuieşte un întreg omogen, în care toate particulele
juridice elemntare se integrează după o ordine ce-i este proprie; pe de altă parte, ea trăieşte şi
evoluează paralel cu evoluţia socio-economico-politică a societăţii respective. Ca să înţelegem
funcţia exactă a unei instituţii juridice, trebuie s-o examinăm în contextul ei juridic şi în lumina
factorilor principali care au modulat şi influenţat dezvoltarea acestei ordini juridice.
Interdependenţa structurală şi funcţională existentă între instituţiile aceleiaşi ordini juridice cere
să se examineze funcţia specifică a fiecărei instituţii în cadrul sistemului, deci funcţia ei în
corelaţie cu funcţia altor instituţii juridice învecinate cu care ea vine în contact sau de care se
apropie printr-o înrudire funcţională.

- Influenţa exercitată de elementele determinante – al doilea motiv

Orice ordine şi orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite logici şi a unei
concepţii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, însă cel mai puţin important. Dreptul
pozitiv este mai ales expresia unei anumite concepţii asupra vieţii, societăţii şi omului, în cele
din urmă a unei scări de valori. Ca atare, el este purtătorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al
unei anumite ideologii, al unei anumite concepţii sociale, morale şi politice. Această scară de
valori implicită este exprimată în modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit
împrejurărilor, ele luminează o mare parte, sau toate instituţiile ordinii juridice, cu o lumină
interioară şi centrală, clară sau difuză. Comparatistul trebuie să cunoască lumina aceasta, deci
elementele determinante, ca să înţeleagă în mod real o instituţie străină ce poate fi influenţată
direct sau indirect de către aceste elemente.

75
 - Influenţa factorilor extra-juridici asupra apariţiei, structurii sau funcţiei
termenilor de comparat – al treilea motiv

Factorii extra-juridici pot exercita o influenţă deosebită asupra unei legi sau asupra unei
instituţii juridice date. Dar, deoarece legile nu poartă în ele însele raţiunile lor de a fi, textele lor
nu spun nimic, sau spun puţin despre raţiunile lor de a fi, despre cauzele ce au determinat apariţia
lor sau despre factorii care le-au precizat funcţia. Adesea, instituţii şi reguli juridice sunt legate
din punct de vedere temporal. Ele răspund pe plan juridic unei nevoi precise resimţite pe planul
economic sau politic într-un anumit moment sau într-o situaţie dată. Ca să înţeleagă termenul de
comparat, comparatistul este obligat să cerceteze aceşti factori extra-juridici care explică apariţia
sau funcţiile sale.

- Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv – al patrulea motiv (vezi în continuare selectiv
din op.cit. pag. 230-252 „raporturile Dat-ului cu elementele determinante”, „elemente şi factori
care constituie Dat-ul”, „se confundă dreptul comparat cu sociologia juridică?”, „factorul
politic”, „factorul economic”, „scara de valori”, „interacţiunea Dat-ului şi Construit-ului în
diverse sisteme juridice”)

Compararea este evident că nu poate să se limiteze la planul tehnic, chiar dacă metoda
comparativă poate fi aplicată în acest domeniu cu cea mai mare siguranţă. Limitată la acest plan,
compararea rămâne superficială; ea sesizează dreptul în partea lui formulată şi pozitivă, însă
exterioară. Izvoarele sociale ale dreptului, care se află în partea aceasta a frontierei, fluidă şi
imprecisă, ce desparte domeniul dat-ului de domeniul construit-ului, rămân, în principiu, în afara
cercetării. Totuşi, izvoarele formale exprimă dreptul mai mult decât îl elaborează, revelându-l
mai mult decât îl creează. Izvorul, cu alte cuvinte punctul de ţâşnire a apei în afara pământului,
presupune existenţa unei pânze de apă în interiorul solului: izvorul nu produce apa care îl
alimentează, ci se mărgineşte să-i dezvăluie exterior existenţa. În mod asemănător, izvoarele
dreptului sunt factori nu de generare a dreptului, ci doar de revelare a dreptului dinainte format.
Afirmaţia este exactă mai mult pentru trecut decât pentru prezent, adică pentru un timp în care
elaborarea dreptului, mai naturală decât astăzi, depindea de o maturizare socială. Ea rămâne mai
exactă pentru sistemele anglo-american şi european decât pentru sistemul socialist în care dreptul
are mai ales o valoare instrumentală şi depinde direct de voinţa partidului şi nu de maturizarea
socială.
Limitată la aspectul ei pozitiv, norma juridică străină poate să-i pară de neînţeles
comparatistului care ignoră realitatea socială a cărei expresie este. Comparatistul nu poate
reconstitui cu ajutorul logicii ansamblul de date sociale, jocul factorilor politici şi economici,
influenţa reciprocă a componentelor şi echilibrul complex al acţiunilor şi reacţiilor acestor factori
a căror rezultantă finală şi vizibilă este dreptul pozitiv. Produs al societăţii care l-a elaborat,
dreptul reprezintă în mod necesar o parte din procesul ciclic, în perpetuă mişcare, ce leagă dat-ul
pre-juridic de construit-ul juridic. Într-adevăr, există un întreg ciclu ce se formează şi care merge
de la dreptul pozitiv la realitatea socială şi invers. Din creuzetul social obscur în care se înfruntă
factorii pre-juridici şi în care fermentarea datelor face să încolţească dreptul, acesta ajunge în
plină lumină în momentul în care îmbracă formele pe care i le oferă tehnica. Prin aplicarea sa, el
va recădea din nou în creuzetul social unde, la rândul său, va fecunda elementele date.

C. Din perspectiva lui „a compara” – „comparer”

- Raporturile dintre cele trei faze ale procesului metodologic

Împărţirea procesului metodologic în trei faze răspunde nevoii de analiză a metodei. În

realitate, cele trei faze nu sunt nici complet distincte, nici total separate.

76
 Încă din momentul în care examinează termenul de comparat pentru a-l cunoaşte,
comparatistul nu se mulţumeşte numai cu simpla cunoaştere pe care acest studiu i-o pune la
îndemână. În acest moment, care este cel al analizei termenului de comparat desprins din cadrul
său, apar deja anumite imagini comparative. Vizând mereu cunoaşterea termenului de comparat,
comparatistul străbate drumul pe care îl fac juriştii naţionali, dar el o face cu alţi ochi. Deşi
urmează calea metodologică a juristului naţional, comparatistul abordează termenul de comparat
în spiritul propriei sale ordini juridice şi cu imaginea pe care termenul de comparat o are în
ordinea sa juridică. Astfel, în timp ce examinează termenul de comparat străin, comparatistul nu
se poate abţine să nu perceapă deja anumite deosebiri şi asemănări între termenii de comparat, pe
care el le înregistrează înainte chiar de a începe compararea propriu-zisă.
Comparatistul s-a eliberat de rutină sau de obişnuinţa căpătată, care îi împiedică pe
juriştii naţionali să iasă din punctele de vedere conformiste şi tradiţionale. De aceea, unul din
meritele cele mai importante ale metodei comparative este că permite să se vadă un peisaj juridic
foarte vechi cu ochi noi şi să se descopere – prin comparare – chiar în propria ordine juridică,
aspecte noi care, altfel, ar rămâne ascunse. În aceasta ultimă fază a procesului metodologic, este
vorba, pentru comparatist, să se ocupe în mod special de comparare.

- Descriere şi sinteză comparativă

În timpul primei faze, examenul comparatistului are un caracter analitic şi descriptiv

vizând cunoaşterea termenului de comparat izolat de ordinea sa juridică. În timpul celei de a
doua faze, acest examen analitic, referitor la raporturile termenului de comparat cu ordinea sa
juridică şi ale acesteia din urmă cu mediul său meta-juridic, este menit să permită înţelegerea
termenului de comparat, precum şi a ordinii sale juridice, cel puţin în elementele ei determinante.
Prin natura lucrurilor, acest examen analitic şi descriptiv este de asemenea şi explicativ. În a treia
fază, comparatistul tinde să desprindă şi să prezinte raporturile existente între termenii de
comparat precum şi să-i explice în cadrul ordinilor lor juridice. Raporturile termenilor de
comparat sunt sesizate în carcteristicile, proprietăţile şi funcţiile pe care le au şi le exercită în
ordinea juridică respectivă. Cauzele lor sunt de asemenea precizate. În această ultimă fază,
examenul este neapărat comparativ şi critic, sintetic şi generalizator.

- Compararea, sursă de noi cunoştinţe

Compararea este o operaţie conştientă a spiritului îndreptată spre un scop precis. Este
operaţia prin care se reunesc într-o confruntare metodică termenii de comparat pentru a le
înţelege relaţiile. Relaţiile astfel desprinse nu constituie nişte elemente date; ele sunt construcţii
elaborate de comparatist, produse ale gândirii comparative.
Compararea este înaintarea raţională a spiritului, care merge de la observaţie şi analiză
până la cunoştinţele parţiale pe care le integrează în cele din urmă în categorii noi de natură
comparativă. Descoperind relaţiile existente între elementele determinante în cadrul ordinilor
juridice se lărgesc cunoştinţele şi devenim conştienţi de înrudirea lor. Astfel, ne ridicăm la un
nivel superior ce ne permite formarea de noi categorii, sistemele juridice, în care vor fi înglobate
în cele din urmă ordinile juridice înrudite.

- Exemple de diferenţe la care duce compararea pe planul practic

Două ordini juridice se pot găsi în faţa aceleiaşi probleme, dar puse în termeni diferiţi. Se
poate, de asemenea, şi aceasta este o a doua ipoteză, ca mijloacele prin care ele rezolvă aceeaşi
problemă să fie deosebite, deşi duc la soluţii echivalente. Două ordini juridice pot, în fine, să
pornească de la aceleaşi principii juridice şi totuşi să fie divergente în maniera tehnică de a le
realiza. Aceste diferenţe în ce priveşte mijloacele pot duce la consecinţe practice divergente. Să
luăm exemplul convenţiilor privind renunţări sau tranzacţii în problema pensiei alimentare după

77
divorţ, în ordinile juridice franceză şi engleză. Principiul fundamental în ambele ordini juridice
este de a interzice ca divorţul să fie pregătit sau făcut posibil de tranzacţiile părţilor. Este aici o
regulă de ordine publică („ordre public”) pentru una din cele două ordini de drept, de „public
policy” pentru cealaltă. Ambele ordini juridice fac deci eforturi pentru a le interzice părţilor să
exercite o influenţă asupra rezultatului acţiunii de divorţ şi să faciliteze desfacerea căsătoriei prin
convenţii referitoare la pensia alimentară. Totuşi, punerea în practica tehnică a acestui principiu
este deosebită în cele două ordini juridice.
Revenind complet asupra unei jurisprudenţe constante şi aproape seculare, Curtea de
Casaţie franceză stabilea în 1949 principiul că pensia alimentară prevăzută de art. 301, alin. 1 din
Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei renunţări. O asemenea convenţie,
încheiată înaintea hotărârii de divorţ având autoritate de lucru judecat, este întotdeauna nulă, prin
obiectul ei, iar aceasta se întâmplă fără să ne punem problema dacă scopul ei era sau nu să
faciliteze divorţul. Plecând de la ideea că astfel de convenţii sunt întotdeauna susceptibile de a
înlesni divorţul, tribunalele franceze admit că atunci când convenţiile sunt încheiate înainte ca
hotărârea de divorţ să capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o probă irefragabilă în
acest sens. Bazându-se pe „public policy” tribunalele engleze declară nulă renunţarea prealabilă
a soţiei la pensia alimentară. De fapt, hotărârea se explică, de asemenea, prin voinţa de a evita ca,
apoi, administraţia să fie silită să se îngrijească de nevoile femeii care a renunţat la pensia sa.
Totuşi, contrar dreptului francez, pentru care întreaga convenţie este nulă, dreptul englez admitea
că nulitatea renunţării soţiei nu duce în mod automat la nulitatea obligaţiei soţului, atâta vreme
cât nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat soluţia tribunalelor. Sec. 23
(1) (b) din Matrimonial Causes Act precizează în mod expres că, în caz de nulitate a promisiunii
de renunţare la pensia alimentară făcută de soţie, obligaţia soţului rămâne valabilă, atâta timp cât
convenţia nu este declarată nulă din alte motive. Aici apare deja o primă diferenţă pe planul
rezultatelor juridice dintre cele două ordini de drept: dreptul francez declară nulă întreaga
convenţie; dreptul englez începe prin a anula numai renunţarea soţiei la pensia alimentară.
Totuşi, diferenţa aceasta pe planul efectelor juridice, în ciuda aparenţelor, nu implică o
diferenţă pe planul rezultatelor practice.
Într-adevăr, şi în dreptul francez, nulitatea întregii convenţii lasă să subziste, în totalitate,
obligaţia legală a soţului la plata pensiei alimentare în caz de divorţ pronunţat în favoarea soţiei.
Totodată, această deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinţe care, de
această dată, duc la diferenţe pe planul practic. Într-adevăr, în mod constant, tribunalele engleze
îşi arogă dreptul de a examina dacă convenţiile se bazează pe o înţelegere secretă („collusion”),
cu alte cuvinte dacă ele au fost încheiate în vederea înlesnirii divorţului sau pentru a-l face
posibil, şi, în acest caz, de a le anula. Aceasta înseamnă că asemenea convenţii erau nule în
ansamblul lor, ca în dreptul francez. În plus, ele aveau o influenţă asupra divorţului însuşi care
devenea imposibil în mod absolut. Până în 1963 înţelegera secretă („collusion”) constituia un
obstacol absolut pentru divorţ, „absolut bar”. Diferenţa juridică şi practică în raport cu dreptul
francez este mare întrucât convenţia anulată, ca atare, nu influenţează direct divorţul în dreptul
francez. În sfârşit, în dreptul englez, pentru a putea aprecia dacă ne aflăm în situaţia unei
înţelegeri secrete, convenţiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru procedura de divorţ.
Din 1963 obligaţia aceasta a devenit legală. Conform sec. 4 Matrimonial Causes Act, tribunalele
examinează convenţiile ca să vadă dacă sunt afectate de „objectionable collusion”. Dar
„collusion” nu mai este un obstacol absolut la divorţ ca înainte. Ea a devenit o „discretionary
bar” lăsată la aprecierea tribunalelor.
Diferenţele juridice şi practice faţă de dreptul francez, deşi mai reduse ca înainte de 1963,
subzistă. În dreptul francez, convenţiile încheiate înaintea hotărârii definitive de divorţ atrag
prezumţia irefragabilă de înlesnire a divorţului şi sunt, prin acest fapt, nule. În dreptul englez,
aceleaşi convenţii nu sunt nule „eo ipso”; ele sunt nule în caz de „collusion”. Totuşi, în dreptul
francez, procesul de divorţ îşi urmează cursul; el nu poate fi direct influenţat de nulitatea
convenţiei, în sensul că judecătorul nu poate respinge divorţul din cauza convenţiei nule.
Judecătorul francez nu are puterea de apreciere a judecătorului englez în această materie; el

78
trebuie să declare nulă orice convenţie încheiată anterior, şi atâta tot. Iată, cum acelaşi principiu,
deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice şi practice diferite.
De aceea comparatistul trebuie să precizeze relaţiile pe fiecare plan pe care ele se manifestă.

- Aprecierea finală a soluţiilor desprinse prin actul comparării

Mai mulţi autori sunt de părere că partea comparativă ar trebui să se desăvârşească printr-
o apreciere finală. După ce a enumerat calităţile şi a evaluat meritele soluţiilor pe care le prezintă
diferiţii termeni de comparat, comparatistul ar trebui să precizeze care este „cea mai bună” dintre
ele. Ultimul demers metodologic al acestei faze ar fi deci să se dea un fel de premiu celei mai
bune soluţii. Problema este mai complexă, iar înainte de a răspunde trebuie să ne întrebăm ce
înseamnă această apreciere şi care poate fi valoarea ei: are aprecierea o valoare absolută, sau este
ea relativă, şi în raport cu ce?
Aprecierea nu pare necesară din punct de vedere metodologic dacă ne gândim că actul
comparării, care a precizat raporturile dintre termenii de comparat şi cauzele lor, a pus deja în
lumină nu numai caracteristicile, ci şi calităţile şi defectele soluţiilor respective, unele faţă de
altele. Apoi, pentru că nu este clar pe baza căror criterii trebuie făcută aprecierea şi din ce punct
de vedere trebuie comparatistul să o realizeze. Pentru unii, aprecierea aceasta pare a avea o
valoare absolută. Totuşi, lucrul acesta n-ar fi cu putinţă decât dacă actul comparării ar fi bazat pe
un punct de referinţă fix, deci pe un „tertium comparationis” absolut, egal cu el însuşi, peste tot
şi întotdeauna. Dar, pe de o parte, un astfel de „tertium comparationis” nu există; pe de altă parte,
orice comparare este relativă deoarece termenii de comparat ei înşişi nu au decât o valoare
relativă, în cadrul ordinilor lor juridice şi unii în raport cu alţii. A crede că dintr-un motiv sau
altul soluţia prezentată de un termen de comparat are o valoare absolută ar însemna să admitem
că în orice comparare există un „tertium comparationis” fix, ceea ce este o eroare. Pe de altă
parte, această relativitate este şi mai redusă. Într-adevăr, soluţia propusă de un termen de
comparat poate fi „superioară” sau „inferioară” sau „mai bună” sau „mai puţin convenabilă” faţă
de cea prezentată de celălalt, în funcţie de punctul de vedere în care ne plasăm şi, tocmai, există
diferite puncte de vedere ce pot fi luate în considerare. Astfel, o soluţie poate părea superioară
alteia deoarece este mai simplă din punctul de vedere al tehnicii juridice. Este evident că „breach
of contract”, ca noţiune generală, este mai simplă şi mai largă decât soluţia tripartită a dreptului
german. O soluţie poate părea preferabilă alteia pentru că este mai eficace din punctul de vedere
al rezultatelor. Un alt legiuitor ar putea prefera o soluţie tocmai pentru că rezultatele soluţiei
avute în vedere sunt mai suple şi poate mai puţin eficace. Pentru el, şi din acest punct de vedere,
aceasta va fi soluţia „cea mai bună”. Anumite soluţii pot părea preferabile altora, din punct de
vedere economic, în timp ce altele pot părea „mai bune” deoarece sunt mai juste din punctul de
vedere social sau al justiţiei distributive. Anumite soluţii pot părea „mai bune” deoarece sunt mai
conforme cu o politică progresistă. În sfârşit, anumite soluţii pot părea „mai bune” fiindcă sunt
preferabile din punctul de vedere al unificării juridice, deci ca soluţie de compromis. Altele sunt
„mai bune” deoarece prezintă avantaje pentru un legiuitor dat. Răspunsul oferit întrebării care
este „cea mai bună” dintre soluţiile desprinse prin actul comparării depinde strict de punctul de
vedere în care ne plasăm ca s-o judecăm, iar acest punct de vedere este determinat de scopul
urmărit de comparare. Astfel, scopul în care este făcută compararea exercită o influenţă
determinantă asupra aprecierii care, în acest caz, este făcută în perspectiva unei alegeri precise.
În această ipoteză, aprecierea se explică deoarece ea răspunde unei alegeri: din motive precise,
ca de exemplu, motive de politică legislativă, de unificare etc., se preferă o soluţie alteia. Astfel,
oricare ar fi modul obiectiv de a desprinde relaţiile dintre termenii de comparat, nu e cu putinţă
să apreciem soluţiile descoperite de comparare dintr-un punct de vedere unic, abstract şi absolut.
La urma urmelor, o apreciere nu are sens decât în perspectiva alegerii în care e făcută. Ceea ce
înseamnă că ea este în mod necesar relativă, şi aceasta dintr-un punct de vedere întreit: pe de o
parte, în raport cu scopul urmărit, pe de altă parte, prin faptul că înşişi termenii de comparat sunt

79
relativi în cadrul ordinilor lor juridice, precum şi unii în raport cu alţii; în sfârşit, fiindcă aceste
aprecieri sunt limitate la ordinile juridice puse faţă în faţă.
Observaţiile pe care tocmai le-am făcut sunt exacte şi atunci când nu ne mulţumim cu o
simplă apreciere a diferitelor soluţii şi când ne propunem să încheiem studiul comparativ cu o
critică juridică deosebită. Critica – fie a soluţiei naţionale, fie a soluţiei străine – depinde în mod
esenţial de elementele folosite drept criterii de apreciere. Comparatistul va stabili criteriile care i
se par preponderente din punctul de vedere al cercetării sale comparative. Critica va începe acolo
unde, în raport cu acest punct de vedere, comparatistul va crede că a descoperit neajunsurile sau
defectele unei reglementări juridice. Ca şi aprecierea, critica formulată de comparatist este în
chip necesar relativă. Mai întâi, faţă de scopul urmărit prin comparare. Apoi, faţă de ordinile
juridice puse faţă în faţă.
Parcurgerea acestui interesant itinerariu prilejuit şi de incursiunea didactică universitară
în opera reputatului Leontin-Jean Constantinesco, prestigios specialist al dreptului comparat
(opera citată selectiv în prezentul curs) demonstrează, în opinia noastră, cum nu se poate mai
elocvent necesitatea reevaluării în adevăratele sale dimensiuni a metodologiei cercetării juridice.
Din această perspectivă o trecere în revistă a instrumentarului şi tehnicilor de abordare în
materie, considerăm că este extrem de utilă. Vom apela în cele ce urmează la distincţiile pe care
le realizează preponderent cu aplicaţie criminalistică reputatul penalist Iancu Tănăsescu şi colab.
în recenta sa lucrare „Criminologie”1.

Sinteză
Capitolul I

1
Iancu Tănăsescu et al., Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 229-235.

80
 Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere: o
bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii
spirituale, o componentă a forţelor de producţie şi care este definită în cele mai diferite formule.
Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate
şi verificate de practică”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o
cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se
elaborează previziuni ştiinţifice”, "ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire, ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii"1.

Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească

volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe
pentru noi aplicaţii.
Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:
a. Cercetarea ştiinţifică fundamentală:
Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca scop
principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi
faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală
experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.
b. Cercetarea ştiinţifică aplicativă:
Reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi cunoştinţe, dar
orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

Managementul cercetării ştiinţifice:

Etapele cercetării ştiinţifice sunt şi trebuie privite nu numai drept părţi ale metodologiei
de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.

Metodologia cercetării ştiinţifice: definiţii şi concepte:

Metodologia cercetării ştiinţifice este o parte a ştiinţei. Ea poate fi definită ca un
ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi
cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor.
Metodologia cercetării ştiinţifice este alcătuită din trei niveluri de metode:
- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;
- metode proprii unui grup de ştiinţe;
- metode specifice fiecărei ştiinţe.

Structura instituţională a cercetării ştiinţifice juridice

Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei Române,
instituţia supremă care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei mari.
Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi de
Sociologie există:
a. Institutul Naţional de Cercetări Juridice care are în alcătuirea sa un număr de
institute de cercetare ce acoperă o mare parte din sfera cercetării ştiinţifice;
b. Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul Ministerului
Educaţiei Cercetării şi Inovării;
c. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă academică, aparţinând
altor ministere.
A. Lucrări cu autoritatea ştiinţifică, de consacrare

• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o problemă, o

formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile,
1
DEX, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1061.

81
 direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată
publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute, până la câteva mii de
pagini.
• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii
formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de
dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine
câteva volume şi mai multe mii de pagini.
• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile,
teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate
formării profesionale a specialiştilor.
• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se
numesc Note de curs.
• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare pot fi asimilate sau
identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.
• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în
planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ
rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al
ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de
pagini este variabil.

B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi

formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele
probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de
cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe.
Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de
regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent în
broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în funcţie de confidenţialitate şi alte
interese.
• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele
probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are
dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.
• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele
constatări şi soluţii practice, în special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de
contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu,
cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.
• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile
ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne
şi internaţionale.
• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific
individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de
confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere
ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de
echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde
se expun în 5-15 minute.
• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat
prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă (conferinţă,
simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri
generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la nivel local al ţării şi la scară
internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de regulă, cu

82
 dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul
referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de moderator.
În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se
transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona
respectivă se trece direct la dezbatere.
• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care
autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de
comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în
formă scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.

C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o

problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât mai accesibilă şi pe
cât posibil literară. Prin aceasta se urmăreşte formarea şi cucerirea opiniei publice pentru
o problemă de atitudine juridică, economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se
adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea
dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.
• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură ştiinţifică, care prezintă o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa
socială, în plan naţional sau global.
• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a
apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific şi de
plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în
ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai
izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine
lucrarea ştiinţifică.
• Teza de doctorat, disertaţia de masterat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice
asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei
cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare, masterale
şi doctorale.

Ştiinţele juridice se împart în:

a. Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică, concretă, în
mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, istoria dreptului românesc.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează
obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-
juridice.
b. Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de
relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiile
sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai
multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un
loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Capitolul II

Etapele metodologice şi principalele lor instrumente

83
 a. alegerea temei de cercetare;
b. documentarea – învăţarea;
c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape
importante: formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a
concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator);
d. redactarea şi susţinerea publică a lucrării.

Alegerea temei de cercetare juridică

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigaţii ştiinţifice; ea nu are nimic
formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare
altă etapă.
Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la
baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.
Principii generale de alegere a temei de cercetare:
- temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari;
- temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe mai
mici sau unor persoane individuale;
- cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie,
pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
- cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
- riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi; alegerea temei
poate majora sau micşora acest risc.

Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a temei

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune complexă de
definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:
a. Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de
cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de
cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
- principalele operaţiuni de documentare – învăţare;
- sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul unde se
află şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.
b. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea documentării
bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul
temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care
determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice;
- termenul la redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare a
lucrării;
c. Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan preliminar
capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului
juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii;
principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate; modele de analiză ; argumentaţia teoretică şi
practică; argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice;

84
sursele de informare şi modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii
lucrării: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.
Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului preliminar. Însă
planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a
lucrării ştiinţifice.

Documentarea bibliografică şi documentarea de teren

Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice:
- a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
- a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte interconexiuni.
Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:
- informaţia ştiinţifică este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o marfă sub
forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson spunea că
informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată
corespunzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se înnobilează continuu
producţia de bunuri şi de servicii;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice
necesare învăţării – documentării.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea
propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă a tuturor informaţiilor
procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa prin cele
patru etape pe care le cuprinde:
- informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul
depozitării);
- culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi
fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii ideilor şi
fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în
general şi în raport cu tema cercetată în special;
- utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub forma
confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii
obiective, de acceptare sau de respingere argumentă.

Formele documentării – învăţării:

Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit complex şi prin cele trei
forme de bază pe care le cuprinde:
- documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi cunoaşterea
zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;
- documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului
practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea,
perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în
toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
A. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a documentării
bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau
neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă);

85
 - documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri
bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate;
- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare –
documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă
asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi
terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor
instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii,
existente în toate bibliotecile;
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe bibliografică
cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii,
anul apariţiei şi numărul de pagini;
- etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a fiecărei
surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefaţei şi postfaţei, a bibliografiei, a
activităţii autorului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesajului şi
contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după criterii de importanţă a
tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate
documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte,
adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării
pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură
faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras
conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras
ideea.
B. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea fenomenului
juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative,
monografii, studii de caz.
O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, dinamice şi statice, de
structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – factori
independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al
cercetătorului (anchete, chestionare).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţific: ele trebuie
să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul
lucrării; datele să aibă completitudine.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună observare a datelor; calculele
indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea
datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului juridic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică, dacă susţin o
ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi
enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.
C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în toate
momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de
analiză şi calcul, asupra interpretării datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să
cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări, care
dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv prin Internet.

Explicarea fenomenului juridic

86
 Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă a
metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente importante:
• formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ;
• verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul ipotezei.
Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe operaţiuni
importante.

Ipoteza. Definiţii şi funcţii

Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice problema
juridică, diferenţa constatată între teoria juridică existentă şi practică juridică; cauza (ele) şi
factorul (ii) care determină evoluţia unui fenomen juridic.
Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între cunoscut şi necunoscut, între
ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem să ştim.
Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii diferite, în
funcţie de poziţia pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi necunoscut.
Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod
firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării bibliografice, cât şi
în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor, calculelor şi
informaţiilor studiate.
Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai
mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafaţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai
mult un rol auxiliar) şi reprezentaţionale – acelea formulate prin considerarea elementelor
rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur,
ipotezele principale ale cercetării.
Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să
rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie
testate şi verificate.
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
• să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
• să satisfacă exigenţa de noncontradicţie;
• să aibă un mare conţinut informaţional;
• să genereze cât mai multe consecinţe testabile;
• să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi calcule de evaluare a
măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre teorie şi practică).
O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator,
acela de verificare a ipotezei.

Capitolul III

87
 Metoda istorică.1 Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în
acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de
faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.
Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică . Unitatea dintre aceste
aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei şi
metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o
„totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează
posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne,
într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.
Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde
mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale
presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a
aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte,
printre care şi experimentul. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă,
considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o
observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului
cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependeţelor în care el
evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi „acea metodă de cunoaştere în care subiectul
cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care
i le impune, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”.
Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria
şi practica juridică.
Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese
simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenomenului studiat; modulului
lui de funcţionare; comportării fenomenului; interdependenţei dintre componente şi paliere;
aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat.
Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legăturilor; verificarea
ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului optim al variabilelor
controlate; comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor.
Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice.
Este o variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins datorită dezvoltării tehnicii de
calcul.
Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase
din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori
sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.
Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca
şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la
care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate
este incontestabilă.
Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului
urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului
funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice
depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un
aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici.
Studiul de caz prin anamneza clinică
Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în trecut”, vis- á
-vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei, regulă, lege etc. sau, de
exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.
1
A se vedea: Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

88
 Metoda tipologică
Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi vis-á-vis de evoluţia realităţilor
juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciară, victimologie etc.,
vis-á-vis de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în serie.
Metoda statistică1
Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si
sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale,
păstrând doar ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa
acestora şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de
succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii sociale (N.A.) - stratifică, aşadar, observaţiile.
Metoda sociologică
Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care germinează ca o
constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării - generalizării, repetiţiei –
succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă abstractizările normative – legea.
Metoda comparativă
Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor
condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că fenomenul
rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor concomitente determină concluzia că în cazul
când un fenomen este precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomen care succede, va
constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.
În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu privire la
evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice vis-á-vis de estimarea unor posibile
necesităţi legislative.
Ancheta socială2
Anchetele sociale cuprind mai multe tipuri de probleme, şi anume:
- trăsături definitorii, demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la săvârşirea
acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator,
complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale, calitatea factorului infracţional;
- un alt tip de probleme se referă la mediul socio-profesional prin: indici privind mediul
familial, şcolar, loc de muncă, încercând să evidenţieze determinările care „au investigat” pe
autori la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea concretă adoptată în momentul săvârşirii
actului infracţional.
Chestionarul3
Reprezintă una dintre tehnicile întrebuinţate de criminologie şi constă în culegerea
datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină
fenomenul criminalităţii.
Structura chestionarului urmează schema clasică: întrebări introductive; întrebări de
trecere spre probleme puse în discuţie; întrebări filtru; întrebări de bifurcare; întrebări de
identificare; întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se
explicarea acestora, precum şi adoptarea unor tehnici de organizare pentru rezolvarea
conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele practice.
Interviul4
În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului infracţional în
strânsă legătură cu utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi prin soluţionarea în mod direct a
unor cazuri practice, având ca scop reformarea infractorului. Interviul reprezintă o tehnică de
cercetare întrebuinţată şi în criminologie, şi constând în discuţia dintre anchetator şi persoana
1
Op. cit., p. 216-217.
2
Ioana Teodora Butoi, "Ancheta socială" în Olga Duţu, Ioana Teodora Butoi, Metodologia cercetării ştiinţifice
juridice, Editura Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2008, pp. 81-84.
3
Ioana Teodora Butoi, idem, pp. 84-85.
4
Ibidem, pp. 85-86.

89
anchetată. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul
neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată va răspunde la întrebări ale căror
număr, ordine şi formulare sunt stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul
formal se pretează la elaborarea unui chestionar compus din întrebări dinainte stabilite în care se
lasă o mare libertate de concepere şi de acţiune celui care anchetează. Formele interviului, în
doctrină, au fost definite ca: interviu direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor) şi interviul indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a
datelor precum şi de interpretare a acestora). O altă formă este reprezentată de interviul clinic,
utilizat în mod nemijlocit în criminologia clinică pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele
obiective şi cauzele subiective care au determinat o anumita reacţie a individului la stimuli
externi.
Procedee statistico-matematice-cibernetice1
Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să
definească prin metode operaţionale limitarea fenomenului criminogen, abordând criminalitatea
cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice. În acest sens, teoria
probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate, a analizei factoriale sunt
utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului criminogen.
Tehnica documentării2
În afara anchetei sociale, pentru cunoaşterea fenomenului, criminologia întrebuinţează şi
tehnica documentară. În cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate
de obiectivul cercetării reprezintă surse de analiză, dosare privind cauzele penale, documentele
personale – scrisori, jurnale, biografii – informaţii oferite de mijloacele de informare în masă.
Toate aceste documente sunt analizate în conexiune pentru a se identifica măsurile privind
prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optimă pentru adoptarea măsurilor de
constrângere. În acest mod se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică
operaţiile izolate sau grupate executate de infractor, operaţiile continue care se regăsesc integrate
în sistemul operaţional propriu, putându-se ajunge la o sistematizare simbolică a evoluţiei acestui
fenomen. Se poate constata că actele izolate definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate
existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită
categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau
grave). În tipurile tradiţionale de comportamente delincvenţiale se pot regăsi relaţii determinate
de anumite tendinţe subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria
fundamentală de acţiune a fenomenului criminogen identificat. În practică, orice descriere a
formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial, ţine seama de structura specifică generală a
procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând lipsa posibilităţilor de identificare şi chiar
de tipizare a acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor, permite să se înţeleagă de ce
diviziunea fenomenului criminogen poate să fie totuşi înţeleasă de criminologi. Fluxul de date
dovedeşte că în realitate diviziunea fenomenului criminogen este limitată.
Testele psihologice3
Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabilă şi în
psihologia judiciară. Dar în cazul în care se ignoră anumite cerinţe ştiinţifice ale acestor metode,
ele pot aduce un adevărat deserviciu cercetării şi activităţii practice.
Astfel în construirea testelor este nevoie de o etapă extrem de importantă, şi anume o
examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor. Calităţile de a căror
prezenţă depinde valoarea testului ca instrument diagnostic şi prognostic sunt: fideliltatea,
validitatea şi sensibilitatea.

1
Ioana Teodora Butoi, idem, pp. 87-88.
2
Ibidem, pp. 87-88.
3
Tudorel Butoi et al., Tratat universitar de psihologie judiciară - teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003,
pp. 424-425.

90
 Fidelitatea unui test ne indică dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul lui sunt
determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturii măsurate sau sub efectul
unor factori exteriori respectivei trăsături, efectul unor factori variabili.
Principalele elemente care reflectă fidelitatea unui test sunt următoarele: stabilitatea în
timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor în cazul când aceeaşi subiecţi sunt examinaţi de
persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;
omogenitatea probelor.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice
Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor
ştiinţifice:
• evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi,
teorii şi soluţii practice;
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
• stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia lor) este o expresie
a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discordanţa dintre ipoteze şi
practică şi se pot formula următoarele situaţii:
• ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele practicii;
• dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este infirmată: fie se
abandonează, fie se reformulează;
• verificarea ipotezei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii
lungi de date, de calitate;
• ipotezele parţial infirmate se reiau;
• când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna sau abandona;
• ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de verificare;
• orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte;
• ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: de
logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă cu teoria juridică; formularea de
observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice; să indice direcţii de urmat şi teme de
cercetare.

Capitolul IV

91
 Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

A. Redactarea lucrării ştiinţifice

Redactarea se realizează în trei etape:
a. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului şi
planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu
se realizează integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de
includere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură:
 sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura lucrării (părţi,
secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul atingerii lor; distribuirea
rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente;
 formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a argumentelor, a metodelor de
investigare;
 identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule; efectuarea de propuneri de
eliminare a acestor neajunsuri.
b. Redactarea propriu-zisă – proces de scriere: fie o redactare iniţială, rapidă, „o primă
mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una convenabilă.
c. Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii, ca şi a
observaţiilor criticilor, ale beneficiarului.
Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
• succesiune logică;
• dimensiuni adecvate;
• înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului;
• formularea şi argumentarea ideilor;
• detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei;
• corectitudinea datelor, calculelor şi trimiterilor bibliografice;
• acurateţea stilistică (limbajul);
• eliminarea repetărilor de idei, cifre, citate.
Reguli
a) Reguli generale
o redactare riguroasă (fidelă);
o originalitate;
o corectitudine (deontologia);
o eficacitatea redactării – pentru cititor, beneficiar;
o stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil;
o acurateţea gramaticală şi literară.
b) Reguli specifice
o natura cercetării;
o obiectivele lucrării;
o complexitatea;
o dimensiunea;
o structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii;
o introducerea (cuvântul înainte);
o titluri şi subtitluri;
o ordinea scrierii autorilor;
o fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu;
o să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor;
o instrumente de investigaţie utilizate;
o să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe;
o ideile de bază ale lucrării;

92
o ilustrări grafice;
o tabele cu date (reguli);
o citate;
o anexe;
o trimiteri bibliografice la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capitol; în subsolul paginii; în
text;
o indexul de termeni;
o indexul de nume;
o rezumatul lucrării.

Se pot realiza diferite tipuri de teze:

- între o teză panoramică şi alta monografică se recomandă cea monografică, adică
tratarea unui singur subiect, deoarece "cu cât se restrânge domeniul, cu atât se lucrează mai bine
şi se merge la sigur" (U. Eco, p. 21);
- între teza teoretică şi cea istoriografică se recomandă cea de-a doua, deoarece se pot
aduce observaţii şi idei noi, provenind de la tratarea problemei de-a lungul unui interval de timp.
(U. Eco, p. 22);
- o teză cu un subiect contemporan este de preferat uneia cu subiect vechi, deja tratat. (U.
Eco, p. 24).

Bibliografia tezei se poate alcătui folosind bibliotecile care dispun de cataloage pe

subiecte, cataloage alfabetice pe autori şi informaţiile bibliografice oferite pe Internet, cu ajutorul
motoarelor de căutare.
În sinteză, iată regulile pentru trimiterea bibliografică:
1. Numele şi prenumele autorului (autor, îngrijitor, pseudonim, false atribuiri);
2. Titlul şi subtitlul operei;
3. ("Colecţia");
4. Numărul ediţiei;
5. Locul ediţiei, dacă nu există f.l. (fără loc);
6. Editorul, dacă nu există se omite;
7. Data editării, dacă nu e scrisă f.a. (fără an);
8. Date eventuale despre ediţia cea mai recentă, la care face trimiterea;
9. Numărul de pagini şi eventual numărul volumelor din care se compune opera;
10. (Traduceri: unele traduceri, titlul, localitatea, editura, data, nr. pag.).

Articole de reviste:
1. Numele, prenumele autorului;
2. "Titlul articol sau capitol" (între ghilimele);
3. Titlul revistei (italice);
4. Vol. sau nr. de fascicol, SN (serie nouă);
5. Luna şi anul;
6. p., pp.

În procesul de documentare, informaţiile se înregistrează pe mai multe tipuri de fişe:

- fişe bibliografice;
- fişe de lectură;
- fişe tematice;
- fişe pe autori;
- fişe ca citate;
- fişe de lucru.
Fişa bibliografică (format mic) cuprinde numele, prenumele autorului, titlul, editura,
oraşul, anul, numărul de pagini.
93
 Fişele de lectură (format mare) cuprind datele din fişa bibliografică, rezumatul textului,
evaluări despre importanţa sa, citate textuale semnificative, pe mai multe pagini numerotate, de
la 1 la n, comentariile personale se încadrează între paranteze pătrate, colorate, urmate de sigla
corespunzătoare punctului din planul tezei, unde va fi folosită informaţia din fişa de lectură.
Fişierul tematic reuneşte autonom şi titluri pentru aceeaşi temă, în teze cu caracter
istoriografic.
Fişa pe autori cuprinde datele, autorul şi titlurile lucrărilor acestuia, utile pentru tratarea
temei alese.

Redactarea tezei, pentru a fi clară, trebuie să folosească limbajul juridic, cu explicarea

fiecărui termen, prin sinonime, în context sau prin note de subsol, deoarece textul ştiinţific
trebuie scris în limbaj referenţial, cu toţi termenii bine definiţi şi univoci.
În folosirea citatelor, Umberto Eco propune zece reguli care ar trebui respectate:
1. Fragmentele citate, pentru analiza interpretativă, trebuie să aibă o amploare rezonabilă
(nu prea lungi).
2. Se aleg citate care, prin autoritatea lor, se coroborează cu ori confirmă o afirmaţie a
autorului tezei.
3. Citatul nu poate fi precedat sau urmat de expresii critice, deoarece se presupune
împărtăşirea ideii autorului citat.
4. Din orice citat, trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă, în nota
de subsol sau în paranteză, după citat (numele autorului, data publicării operei, p.) sau în
paranteză numai pagina, dacă se citează din acelaşi text.
5. Trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia critică sau la ediţia cea mai
acreditată.
6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală, urmat
în paranteză sau în nota de subsol de traducere.
7. Trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară. Când e citat acelaşi autor după zece
pagini, se scrie "numele, op. cit., p.".
8. Atunci când un citat depăşeşte două-trei rânduri se poate încorpora în paragraf între
ghilimele. Textele mai lungi se citează cu corp de literă mai mic şi mai în interior cu cinci pauze.
Se păstrează subdiviziunea în paragrafe a sursei originale citate şi spaţiul dublu separă două
citate succesive.
9. Citatele trebuie să fie fidele. Părţile de text eliminate sunt semnalate prin trei puncte de
suspensie între paranteze drepte [...], clarificările noastre trebuie să apară între paranteze pătrate
sau între bare. Sublinierile noastre trebuie marcate cu (subl. ns.).
Eroarea de stil sau de informaţie a autorului trebuie semnalată cu [sic!] (chiar aşa!).
10. Referinţa citată trebuie să fie exactă, punctuală şi controlabilă. Informaţiile din
comunicări personale, scrisori, manuscrise, trebuie semnalate în notele de subsol (U. Eco, pp.
168-177).
În legătură cu notele de subsol, Umberto Eco face mai multe recomandări:
Să nu fie folosite excesiv, deoarece se poate vorbi de snobism erudit.
Notele folosesc spre a indica sursele citatelor, la subsolul paginii, la sfârşit de capitol şi în
finalul tezei.
Notele folosesc spre a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect
discutat în text.
Notele servesc pentru trimiteri externe şi interne. În notă cf. (înseamnă "confruntă")
trimite la o altă carte sau la un alt capitol sau paragraf din teză.
Notele folosesc pentru a introduce un citat de întărire, care în text ar fi deranjat.
Notele folosesc la a da amploare afirmaţiilor pe care le-aţi făcut în text.
Notele folosesc pentru corectarea afirmaţiilor din text.
Notele servesc la traducerea unui citat esenţial dat în limba străină sau la versiunea
originală de control.

94
 Notele folosesc spre a plăti datorii. A cita o carte din care s-a extras o frază înseamnă a
plăti o datorie.
O notă trebuie să nu fie foarte lungă altfel devine un apendice care trebuie inserată şi
numerotată la sfârşitul tezei. (U. Eco, pp. 181-183).
Pentru a evita mulţimea notelor redactate integral se folosesc: op. cit. p. (opera citată) sau
idem, când se repetă autorul, dar celelalte date diferă de citarea integrală anterioară, ori ibidem,
când datele bibliografice sunt identice cu citarea anterioară, precizându-se pagina (p. pentru o
pagină, pp. pentru mai multe pagini).
Bibliografia finală a unei lucrări ştiinţifice este necesară pentru o privire globală asupra
literaturii despre subiectul respectiv. Se ordonează alfabetic după nume, urmat de prenume şi
toate datele bibliografice, inclusiv numărul total de pagini, toate lucrările utilizate, care se
regăsesc şi în notele de subsol.
Se recomandă precizarea, în sistemul autor-dată, a anului primei ediţii a lucrării, pentru a
stabili cine a propus primul o anumită teorie sau a făcut primul o anumită cercetare empirică (U.
Eco, p. 192).
Bibliografia finală pentru o lucrare din domeniul juridic poate fi grupată pe capitole:
legislaţie, tratate, cursuri, volume, articole, adrese internet.
Pentru citarea surselor de mâna a doua trebuie respectate reguli de corectitudine
ştiinţifică:
Autor (citat), titlu, Editură, oraş, an, p. (apud (după) - autor, titlu, Editură, oraş, an, p.).

Trebuie avute în vedere câteva reguli practice de prezentare grafică:

- aşezarea în text; evidenţierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea
erorilor şi omisiunilor.
Hârtia trebuie să fie de bună calitate, să aibă dimensiunea 210x297 mm (A4) şi pe
pagină să fie 31 rânduri (la două rânduri) x 65 semne pe rând = 2000 semne (litere, blancuri,
semne de punctuaţie).
Textul trebuie centrat astfel încât să rămână margini de 2 cm în susul paginii, de 1,5 cm
în dreapta şi jos, de 2 sau 3 cm în stânga. Dacă pagina conţine un titlu, marginea de sus trebuie să
aibă 3-4 cm. Fiecare capitol începe pe o pagină nouă.
Titlul se scrie cu majuscule, în centrul paginii, nu se sublinează, nu se pune punct după
el. Dacă titlul este mai lung de 9 cm, se fragmentează. Titlul de carte, volum se bate pe o pagină
separată, numită pagină-titlu. Pagina titlu are pe verso pagina bibliografică unde se precizează
ediţia, copyright, autor, ISBN sau ISSN. ISBN = International Standard Book Number, număr
internaţional de clasificare pentru cărţi, ISSN = International Standard Serial Number, număr
internaţional de clasificare bibliografică pentru seriale şi periodice.
Titlul de articol se plasează la 3 cm sub marginea de sus a paginii, în centru. Sub titlu se
lasă un spaţiu de trei rânduri, după care se scrie prenumele şi numele autorului, în dreapta
paginii. Titlul se scrie cu majuscule, nu se subliniază şi nu se pune punct.
Alineatul constă din cinci blancuri (spaţii albe) în stânga textului, la început de paragraf.
Paragraful constă dintr-un grup de mai multe rânduri conţinând aceeaşi idee, care începe cu
alineat.
Numărul paginii (numit coloncifru sau coloncifră) se pune în colţul din dreapta sus, la
un cm de cele două margini.
O teză de licenţă, o disertaţie sau o teză de doctorat nu trebuie să aibă corecturi, dovadă
certă a nivelului celui ce scrie o astfel de lucrare.

Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

Funcţiile susţinerii publice:
- mai buna cunoaştere a unor idei, teze, direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor; intensificarea vieţii
ştiinţifice:
• noi creaţii;

95
 • corecţii asupra celor vechi;
• abandonarea celor vechi;
• cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară)
Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introducerea (exordiul) – ce
temă, ce obiectiv, trebuie să trezească interesul; conţinutul (tratarea) – expunerea ideilor;
concluzia (peroraţia) – recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei
ideilor.
Reguli de bază ale susţinerii publice
d. Pregătirea expunerii:
• elaborarea planului prezentării:
- să meargă pe ideile textului scris;
- idei principale, argumente;
- contribuţii personale;
cunoaşterea auditoriului (structura profesională):
- nivel de pregătire;
- nivel de interes.
• pregătirea personală a vorbitorului:
- să-şi controleze atitudinea, mimica, gesturile;
- să evite întreruperi prelungite;
- să evite excesul de sentimentalisme.
pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare:
- benzi, ţiplane, scheme, planşe, grafice;
- încadrarea în timp;
- evitarea monotoniei.
pregătirea auditoriului:
- să vină persoane interesate;
- afişarea;
- titlul ştiinţific al vorbitorului;
- lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.
e. Expunerea în public
- să urmeze textul pregătit;
- să ajusteze textul la timpul disponibil.
f. Recomandări practice
- să expună în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles;
- schimbări de ritm şi de ton;
- dialog cu persoane din auditoriu;
- să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- să evite improvizaţii;
- să se încadreze în timpul prevăzut;
- să rezerve 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori;
- să ştie să prevină sau să elimine tensiunile din rândul asistenţei.

96
 ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE

1. Cum definiţi metodologia cercetării ştiinţifice juridice ?

2. Care este etimologia cuvântului metodologie ?
3. Care este raportul dintre metodologie şi metodă ?
4. Care sunt cele trei niveluri de metode ale metodologiei cercetării ştiinţifice ?
5. Daţi o definiţie a ştiinţei !
6. Cum sunt clasificate ştiinţele juridice ?
7. Ce studiază ştiinţele juridico-istorice ?
8. Care sunt ştiinţele juridico-istorice ?
9. Ce studiază ştiinţele juridice de ramură ?
10. Care sunt ramurile dreptului în literatura juridică universală ?
11. Care sunt cele patru componente ale ştiinţei ?
12. Care dintre cele patru componente conferă superioritate ştiinţei faţă de cunoaşterea comună ?
13. Ce este cercetarea ştiinţifică ?
14. Care sunt cele două categorii ale cercetării ştiinţifice ?
15. Ce reprezintă cercetarea ştiinţifică fundamentală ?
16. Care este obiectul cercetării ştiinţifice aplicative ?
17. Cum se numeşte instituţia care organizează ştiinţa românească ?
18. Din care secţie a Academiei Române fac parte ştiinţele juridice ?
19. Numiţi cinci institute de cercetări juridice ?
20. Care minister are ca obiect şi cercetare ştiinţifică ?
21. Ce tipuri de cercetare ştiinţifică juridică se realizează în universităţi ?
22. Daţi cinci titluri de reviste cu caracter juridic !
23. Care sunt cele patru etape ale metodologiei cercetării ştiinţifice ?
24. Cum sunt formulate cele patru etape în cercetarea juridică ?
25. În ce constă managementul cercetării ştiinţifice ?
26. Care sunt principiile şi criteriile care stau la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică ?
27. Precizaţi criteriile alegerii temei de cercetare ştiinţifică !
28. Ce temă de cercetare juridică te interesează în această etapă ?
29. Ce cuprinde schiţa proiectului de cercetare ?
30. Ce include proiectul temei ?
31. Ce cuprinde planul preliminar de structurare a lucrării ?
32. Care este diferenţa dintre a învăţa şi a crea ?
33. Care sunt conceptele pe care se întemeiază documentarea – învăţarea ?
34. Ce este informaţia ştiinţifică ?
35. Ce este informarea ?
36. Ce proces rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă ?
37. Care sunt cele patru etape ale documentării ştiinţifice ?
38. Care sunt formele documentării-învăţării ?
39. În ce constă documentarea bibliografică (livrescă) ?
40. Care sunt cele patru feluri de surse documentare bibliografice ?
41. Ce conţin documentele primare ?
42. În ce forme se prezintă documentele secundare ?
43. Ce înseamnă documente terţiare ?
44. Ce sunt microformatele ?
45. Care sunt cele patru etape ale documentării bibliografice ?
46. Ce înseamnă documentarea directă ?
47. Ce presupune etapa de informare în documentarea directă ?
48. Ce presupune etapa culegerii datelor ?
49. Ce calităţi trebuie să îndeplinească datele ?
50. Pe ce se întemeiază etapa studierii surselor ?

97
51. Cum se realizează utilizării datelor ?
52. De ce este importantă documentarea prin consultarea specialiştilor ?
53. Care sunt cele două momente importante ale explicării fenomenului juridic ?
54. Ce este ipoteza ?
55. Pe ce se întemeiază ipoteza fenomenologică ?
56. Ce înseamnă ipoteză reprezentaţională ?
57. Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească ipoteza ?
58. Ce rol are relaţia cauzală în formularea ipotezei ?
59. Ce operaţii implică procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice ?
60. Care sunt procedeele de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice ?
61. Ce forme de experiment există ?
62. Care sunt cele două cerinţe ale unui experiment ?
63. Ce este simularea ?
64. Ce este scenariul ?
65. În ce constă metoda istorică ?
66. Cum definiţi metoda logică ?
67. Ce rol au metodele cantitative în cercetarea juridică ?
68. Ce înseamnă metoda prospectivă ?
69. Care sunt cei trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor ştiinţifice ?
70. Care sunt cele trei etape ale redactării lucrării ştiinţifice ?
71. În ce constă elaborarea şi definitivarea planului de redactare ?
72. Care sunt exigenţele redactării propriu-zise a lucrării ?
73. Ce reguli generale trebuie respectate în redactarea lucrării ?
74. Care sunt regulile specifice care trebuie respectate în redactarea lucrării ?
75. Enumeraţi regulile practice de prezentare grafică !
76. Ce funcţii are susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice ?
77. Care sunt părţile principale ale susţinerii publice ?
78. În ce constă pregătirea expunerii ?
79. Ce recomandări practice trebuie respectate ?
80. Ce forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice cunoaşteţi ?
81. Ce este monografia ?
82. Ce abordează tratatul ?
83. Ce prezintă manualul ?
84. Ce sunt notele de curs ?
85. Ce sunt enciclopediile şi dicţionarele ?
86. Ce este studiul ştiinţific ?
87. Ce cuprinde un articol ştiinţific ?
88. Ce este raportul de cercetare ?
89. Ce este comunicarea ştiinţifică ?
90. Ce este referatul ştiinţific ?
91. Ce este intervenţia ştiinţifică ?
92. Ce reprezintă eşecul ştiinţific ?
93. Ce rol au scrierile de popularizare ?
94. Ce sunt notele de lectură, comentariile şi recenziile ?
95. Ce este teza de licenţă ?
96. Ce este teza de doctorat ?
97. Ce este dizertaţia de masterat ?
98. Ce înseamnă studiu de caz prin „anamneaza clinică” ?
99. Ce se înţelege prin metoda tipologică ?
100. Ce se studiază prin metoda statistică ?
101. La ce ajută metoda sociologică ?

98
102. În ce constă metoda comparativă ?
103. În ce constă dreptul comparat din perspective lui „a cunoaşte” ?
104. Ce presupune dreptul comparat din perspectiva lui „a înţelege” ?
105. Precizaţi caracteristicile dreptului comparat din perspectiva lui „a compara”?
106. Ce este ancheta socială ?
107. Cum se aplică un chestionar ?
108. Cum se realizează un interviu ?
109. De ce sunt necesare procedeele statistico-matematico-cibernetice ?
110. Ce sunt testele psihologice ?

99
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Academia Română. Institutul de Lingvistică "Iorgi Iordan - Al. Risetii", DOOM.
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005.
2. Butoi T., I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară - Teorie şi practică, Ed.
Phobos, Bucureşti, 2003.
3. Constantinesco, Leontin-Jean, Tratat de drept comparat. Metoda comparativă, Ed. All
Educational, II, Bucureşti, 1998.
4. Duţu, Olga, Ioana Teodora Butoi, Metodologia cercetării ştiinţifice juridice, note de
curs, ed. a II - a, Editura Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2008.
5. Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, Ed. Pontica, f.l., 2000.
6. Humă, Ioan, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2005.
7. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
8. Răboacă, Gh., Ciucur, D., Metodologia cercetării economice, Ed. Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004.
9. Tănăsescu, I., C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003.

100