Fisa nr.

7
Drepturile femeilor si ale minorităţilor

Analizați si comparați evoluția drepturilor omului in lumea occidentală si in cea comunistă. Identificați aspecte legate de continuitate si schimbare in societate.
Menționați-le in tabel.

„Sunt fericit sã fiu alãturi de voi, astãzi, în ceea ce istoria va consemna ca fiind cea mai mare demonstratie pentru libertate din istoria natiunii noastre. (…)Cu aceastã
credintã vom putea preschimba zgomotoasele vrajbe din sânul natiunii noastre într-o frumoasã simfonie a libertãtii. (…)si atunci când vom da voie libertãtii sã se
înalte, când o vom lãsa sã rãsune din fiecare sat si cãtun, din fiecare stat si oraș, atunci vom putea grãbi sosirea acelei zile în care toți copiii lui Dumnezeu – oamenii
negri si oamenii albi, evrei si arieni, catolici si protestanți – vor putea sã-si dea mâna si sã cânte cuvintele vechiului negro spiritual,«liberi, în sfârșit liberi, mulțumesc
lui Dumnezeu Atotputernic, suntem liberi în sfârșit».”Martin Luther King jr., Am un vis, 1963

„Prima mare victorie a mişcării drepturilor civile a fost câştigată în mai 1954 atunci când Curtea Supremă a hotărât în unanimitate că segregarea şcolilor reprezenta
o încălcare a amendamentului 14.In 1964, preşedintele promulgă Legea Drepturilor Civile (Civil Rights Act) care interzicea discriminarea pe baza rasei, culorii pielii, a
religiei, sexului sau a originii naţionale. Legea autoriza guvernul să oprească finanţarea instituţiilor care practicau discriminarea rasială şi a oferit procurorului
general autoritatea de a garanta dreptul la vot al populaţiei de culoare şi de a implementa desegregarea în şcoli .

Afiș din 1953, Africa de Sud Apartheidul (în limba afrikaans - separare) : sistem social, politic și economic rasist impus
de guvernele minorității albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX (pana in 1990), care prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorității negre i se
interzicea, printre altele, dreptul la vot și libera circulație.

„Criza familiei a fost legată de modificări dramatice în standardele publice ale comportamentului sexual, ale parteneriatului şi ale procreării. (…)în mod
oficial, anii '60 şi '70 au reprezentat o epocă de foarte mare liberalizare atât pentru heterosexuali (mai ales pentru femei, care se bucuraseră de mult mai pu ţină
libertate decât bărbaţii), cât şi pentru homosexuali, ca şi pentru alte forme de disidenţă sexuală. In Anglia, homosexualitatea a încetat să mai fie considerată un
delict in cea de-a doua jumătate a anilor '60, cu câțiva ani mai târziu decât în SUA. Chiar şi în Italia papei, divorţul a devenit legal în 1970, drept confirmat şi printr-un
referendum în 1974. Vânzarea contraceptivelor şi a informaţiilor referitoare la controlul sarcinilor a fost legalizată în 1971, iar în1975 a apărut un nou cod al familiei
în locul celui vechi, care supravieţuise din perioada fascistă. În cele din urmă, a fost legalizat şi avortul în 1978, confirmat şi acesta de un referendum în 1981.Deşi
legile permisive au îngăduit ca acţiunile până acum interzise să fie mai uşor de realizat şi au stârnit mult mai multă publicitate în jurul acestor chestiuni, legea n-a
făcut decât să recunoască un nou climat pentru relaxarea sexuală. .Acum se permiteau anumite lucruri interzise mai înainte nu numai de lege şi de religie, ci şi de
morala curentă, de convenţii şi de opinia comunităţii. Familia-nucleu de tip clasic occidental, cuplul căsătorit cu copii, cedează tot mai mult teren. în SUA, numărul
acestor familii a scăzut de la 44% din numărul gospodăriilor la29% în douăzeci de ani (1960-1980); în Suedia, unde aproape jumătate din copiii născu ţi la mijlocul
anilor '80 au fost ai unor mame necăsătorite, de la 37% la 25%.Chiar şi în ţările dezvoltate, unde formau încă mai bine de jumătate din numărul gospodăriilor în1960
(Canada, Germania Federală, Olanda, Anglia), familia-nucleu reprezenta acum o minoritate distinctă.In anumite cazuri particulare, a încetat chiar să mai fie tipică.
Astfel, în 1991,58% din toate familiile de negri din SUA erau conduse de o femeie necăsătorită şi 70 % dintre toţi copiii erau născuţi de o mamă necăsătorită. în 1940
numai 11,3% familii de culoare erau conduse de mame necăsătorite, ba chiar şi în oraşe erau numai 12,4% .” (Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Editura Lider,
1997, p.505)

„Lenin şi Krupskaia erau printre puţinii revoluţionari care susţineau necesitatea ca treburile casnice să fie efectuate de ambele sexe. Mai mult chiar,
mişcarea revoluţionară a salutat prezenţa femeilor, mai ales a intelectualelor, cu deosebită căldură şi le-a oferit un câmp larg de acţiune, aşa cum s-a putut vedea în
anii '70, când au fost reprezentate în număr disproporţionat de mare în anumite mişcări teroriste de stânga. Şi totuşi, cu rare excepţii, nu au fost personalităţi
proeminente în primele rânduri ale partidelor lor iar în noile state guvernate de comunişti au devenit şi mai puţin vizibile. De fapt, femeile au dispărut,practic, din
funcţiile politice de conducere. Aşa cum am văzut, una sau două ţări, mai ales Bulgaria şi RDG, au oferit în mod clar femeilor şansa de a se evidenţia prin studii
academice, însă, în ansamblu, poziţia publică a femeii în ţările comuniste nu se deosebea prea mult de cea a femeii în ţările capitaliste şi, acolo unde erau diferenţe,
acestea nu însemnau în mod obligatoriu anumite avantaje pentru ele. în momentul în care femeile au pătruns masiv într-o anumită profesie care li s-a deschis, ca în
URSS, unde profesia de medic a fost larg feminizată, aceasta şi-a pierdut statutul social şi veniturile. Spre deosebire de feministele din Occident, femeile sovietice
căsătorite, obişnuite cu o viaţă întreagă de muncă pentru un salariu, visau la luxul de a sta acasă şi de a avea un singur loc de muncă, cel din familie”.

„.Şi totuşi, înainte de cel de-al doilea război mondial, succesiunea oricărei femei la conducerea oricărei republici în orice condiţii ar fi fost considerată de neimaginat
din punct de vedere politic. După 1945, lucrul acesta a devenit posibil - Sirimavo Bandaranaike din Sri Lanka a devenit, în1960, prima femeie prim-ministru -, iar în
1990 erau sau fuseseră femei şefi de state în şaisprezece ţări. în anii '90, chiar şi femeia care ajungea în vârful ierarhiei ca politician de carieră a devenit o noţiune
acceptată ca o parte, e drept, ceva mai puţin obişnuită a peisajului: ca prim-ministru în Israel (1969), Islanda (1980), Norvegia (1981), Marea Britanie (1979),
Lituania(1990), Franţa (1991) şi lider acceptat al principalului partid socialist de opoziţie în Japonia, ţară departe de a fi feministă (1986). Lumea politică se schimba
într-adevăr foarte repede, chiar dacă recunoaşterea publică a femeilor (fie şi numai ca grup de presiune politică) a îmbrăcat în multe ţări dintre cele mai „avansate"
forma unui număr simbolic de reprezentante în organe publice.” (Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Editura Lider, 1997, p.510)