Studenta COSTACHE ( CRACIUN) GABRIELA – LUCIA

FEEA / IE / ANUL 1 / 2019

REFERAT :

“IMPLICAREA STATULUI IN ECONOMIA DE

PIATA”

CE ESTE STATUL?

Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu

monopolul impozitării şi al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin
organisme specializate în acest sens, cum ar fi poliţia şi armata.
Statul este organizaţia politică ce are drept caracteristică esenţială puterea de
constrângere.
Functiile statului:
- crearea cadrului legal al activitatii economice (elaborarea legilor si organizarea
judecatoreasca,
-crearea sistemului monetar,
definirea si apararea dreptului de proprietate,
-mentinerea si dezvoltarea competitiei (legislatia privind concurenta, preturile
supravegheate, reglementarea monololutilor naturale),
-furnizarea bunurilor si sericiilor publice (producerea de bunuri si servicii pe
care piata nu poate sau nu este interesata sa le asigure)
-redistribuirea veniturilor (colectarea de taxe si impozite pentru asigurarea
protectiei sociale, ocrotirea copiilor si asistenta medicala)
-corectarea externalitatilor (taxe pentru reducerea efectelor negative ale
activitatilor economice, precum poluarea, acordarea de subventii pentru
amplificarea efectelor pozitive precum educatia, formarea profesionala, etc)
-stabilirea si mentinerea echilibrului economic (folosirea bugetului de stat si a
masei economice pentru a sprijini cresterea economica, pentru a controla inflatia
si a reduce somajul).

Rolul statului in economia de piata

Rolului statului în economie este dată de faptul că fiecare individ

acţionează diferit în realizarea intereselor proprii, iar un organ comun este
necesar în societate, pentru a defini condiţiile în care aceste acţiuni să se
desfăşoare în mod legitim.
 Interventia statului in economia de piata

De cele mai multe ori intervenţia statului alterează inevitabil concurenţă,

conducând la o distribuirea a resurselor diferită de cea generată de piaţa liberă.
Cât de eficientă sau nu este invervenţia statului priveşte mai degrabă
calculul economic şi nu face obiectul discuţiei de faţă. În timp ce oportunitatea
invervenţiei statului în economie poate fi calculată (ipotetic).

Intervenţia statului în economie este de multe ori necesară şi

oportună, am studiat condiţiile necesare acestei intervenţii, care ar trebui să fie
obiectivele statului, obiective pe care piaţa liberă nu le poate garanta, dar şi care
sunt instrumentele prin care statul trebuie să intervină şi cum ar putea fi ele
utilizate în anumite cazuri.
Statul şi instituţiile sale au jucat un rol considerabil în dezvoltarea
ţărilor lumii exercitând funcţii complexe pentru promovarea organismelor
economice naţionale, din cele mai vechi timpuri. Istoria economico-socială a
lumii conferă o poziţie majoră statului în special în ultimele două secole,
recunoscând potenţialul financiar, organizatoric şi accelerator al forţelor
progresiste interne. Mai mult decât atât, în perioada postbelică, în multe ţări care
au păşit pe calea construirii economiei deschise, eficiente, s-a dezvoltat un
puternic sector public ce înghite cheltuieli publice substanţiale şi un volum mare
din produsul intern brut (în anii ’90 atingând 40 - 50% în ţările OCDE).

Intervenţa statului în economie prin anumite funcţii specifice pieţei

are deja o vârstă seculară:
aici înscriem reglementarea mecanismului de piaţă, reguli financiare menite
să corecteze imperfecţiunile raportului dintre cerere şi ofertă la diferite niveluri
ale societăţii, precum şi politicile de acumulare şi alocare a resurselor
disponibile la un moment dat şi care au în ultimii ani o formă coerentă de
modelare macroeconomică şi socială, chiar încercări de integrare a modelelor în
proiectări planetare.

Statul este principalul furnizor de servicii şi prestaţii costisitoare :

apărarea naţională, siguranţă şi protecţie, cercetare, educaţie, transporturi si
comunicaţii, energie, asigurări medicale, pentru bătrâneţe, somaj, handicap,
protecţia mediului.
Tema relaţei dintre stat şi economie cere o abordare inter-disciplinară , în
care istoria, economia, matematica, statistica sunt chemate să dea un răspuns
dinamic şi anticipativ asupra principiilor care se pun la baza conducerii efective
a afacerilor unei ţări.
Convergenţa conceptuală dintre stat şi economie , concretizată într-o
strategie a dezvoltării , duce permanent la schimbarea structurilor
economice.
Pentru statul roman , considerăm că este încă de mare actualitate
orientarea spre ceea ce O. Onicescu numea ,,mentalitatea industrială”, deoarece
acest aspect include în condiţiile de acum sistemul tehnologic şi informatic
necesar relansării României într-un circuit performant al economiei mondiale.

Rolul statului a fost abordat în teoria economică de toate şcolile şi

curentele principale de gândire începând cu şcoala clasică engleză, cea
neoclasică(marginalisă), keynesismul, monetarism, teoria ofertei,ş.a.

Aceste abordari, deşi nuanţate si chiar diferenţiate prin ideile principale

ale doctrinei economice respective şi nivelul de întelegere a fenomenelor aferent
momentului istoric respectiv, se polarizează în două concepţii opuse
:individualismul (liberalismului şi intervenţionismul statal.

Doctrina liberal a exercitat o influenţat majora în ideologia secoluluial

XIX-lea. Ea a conceptualizat proprietatea şi llibertatea ca Instituţii fundamentale
aşezate la temelia lumii moderne. Doctrinarii liberalismului economic şi politic
au reuşit să sintetizeze ca principiu fundamental individualismul.

 Interventia statului in economie se realizeaza prin intermediul  politicilor

economice.

          Prin politica economica se intelege ansamblul masurilor pe care le ia

statul pentru a influenta viata economica. Aceste masuri pot fi elaborate de
administratia centrala (guvern, parlament), si au o actiune de obicei la
scara macroeconomica (pe ansamblu economiei), cu efecte la acelasi nivel
sau pot apartine administratiilor locale si in acest caz se refera la activitatea
de pe un teritoriu mai restrans, bine definit.
Politica economica adoptata la nivel central difera deci, atat ca perspectiva
cat si a instrumentelor de aplicare si a efectelor scontate, de cele la nivel local.
De exemplu, masurile legate de stoparea inflatiei nu pot fi luate decat la nivel
central unde administratia are parghiile necesare pentru actiune.

Politicile macroeconomice pot fi de conjunctura si de structura.

Prima vizeaza indeosebi cererea agregata si indeosebi componentele ei,

respectiv din sectorul public si privat si modul in care acestea pot fi influentate
in vederea realizarii unei stabilitati macroeconomice.
 A doua vizeaza oferta agregata, si se refera la instrumente prin care pot
fi influentate volumul capitalului, a muncii si incorporarea progresului tehnic in
productie.
          Din punctul de vedere al perioadei de timp, politica economica poate fi
construita pe baza unor obiective si instrumente care sa vizeze termenul scurt
sau o perioada mai lunga.

Obiectivele politicii economice se refera la urmatoarele aspecte:

-controlul inflatiei si asigurarea unei stabilitati a preturilor;
-controlul somajului si realizarea unei piete a muncii dinamice si echilibrate;
- realizarea unei balante de plati echilibrate;
-realizarea unui buget de stat echilibrat;
-distribuirea echilibrata a veniturilor si redistribuirea acestora;
-protejarea mediului inconjurator.

          Aceste obiective nu pot fi intotdeauna delimitate cu precizie, ele

intrepatrunzindu-se si uneori chiar intrand in contradictie, cum ar fi politicile
legate de reducerea somajului si a inflatiei.
De asemenea, masurile de stabilizare a preturilor pot afecta echilibrul
de pe piata muncii si realizarea unei cresteri economice sustinute precum si
a unei balante de plati favorabile.
          Autoritatile politice pot interveni in viata economica prin forme
directe si indirecte.
          Interventia directa a statului se realizeaza prin urmatoarele
instrumente: politica preturilor, a salariilor si a veniturilor; balanta de plati care
poate fi influentata la randul ei, de politicile comerciale, in special prin masuri
permanente legate de importurile si exporturile de bunuri si capital; investitii ale
statului menite sa asigure o crestere economica sanatoasa si sa sprijine unele
domenii cum ar fi: industria, transporturile, telecomunicatiile, precum si evitarea
degradarii mediului ambiant sau atenuarea unor conflicte sociale generate de
lipsa locurilor de munca; concurenta, in vederea diminuarii posibilitatilor de
abuz, mai ales in ceea ce priveste calitatea bunurilor sau  a unor domenii de
activitate.
          Obiectivele politicilor economice se fundamenteaza pe teoria economica,
pe relatiile economice ale etapei, si tine cont de preferintele publice ale
partidului aflat la guvernare sau ale partidelor din coalitia guvernamentala,
interesele grupurilor de presiune si nu in ultima instanta de situatia
internationala.
          Interventia indirecta se realizeaza mai ales prin politica bugetara si
fiscala. Prin intermediul politicii bugetare statul poate influenta economia
modificand volumul si structura veniturilor si al cheltuielilor.

           Bugetul de stat

          Una din cele mai eficiente instrumente de interventie a statului in
economiile tuturor tarilor lumii este bugetul de stat.
          Acesta reprezinta un document care cuprinde pe de-o parte, cheltuielile
publice si pe de alta parte, veniturile aferente acestora, pe o perioada de un an.
Se calculeaza anticipat, pe baza previziunilor privind activitatea economica,
evolutia veniturilor si a cheltuielilor necesare activitatii publice.

          Bugetul de stat se bazeaza pe trei principii:

-anualitatii, ceea ce inseamna ca se calculeaza pe un an;

-unitatIi, ceea ce inseamna ca toate veniturile si cheltuielile sunt cuprinse intr-
un singur act;
-universalitatii, ceea ce inseamna ca toate veniturile se contopesc intr-o masa
comuna si servesc acoperirii cheltuielilor prevazute.

          Cheltuielile bugetului de stat include urmatoarele domenii:

-administratia publica,
-invatamant si educatie,
- cultura,
-sanatate,
-asistenta sociala,
-aparare,
-dobanzi care trebuie platite pentru imprumuturile primite de stat sau
colectivitatile locale.

Implicarea directa a statului in procesele economico-sociale.

In statul socialist marxist intreaga viata economico-sociala poate fi

reprezentata ca o enorma piramida sau ca o serie de piramide cu o culme
comuna care le leaga2.
Sistemul piramidal de organizare a economiei, utilizat in Romania pana
in 1989, poate fi considerat ca fiind tipic marxismului fundamentalist cu
implicarea directa a statului-partid in conducerea economiei.
Prin generalizarea proprietatii socialiste (de stat si de grup), prin
extinderea la limita a sistemului de ificare si a celui de raportare statistica, prin
contopirea multor functii de conducere din aparatul administratiei de stat cu cele
de partid, prin controlul exercitat de catre partidul unic al tuturor institutiilor si
organizatiilor, practic, nici un segment al vietii sociale si economice nu a mai
ramas in afara comenzii centrale.
Nu numai armata, politia, sanatatea si asistenta sociala ci si justitia,
intamantul, toate ramurile productiei materiale si serviciilor, inventiile, cultura,
artele, cultele, statistica, activitatea editoriala, presa chiar si fenomenele
demografice, toate acestea erau ificate si controlate la nivel central.

Deciziile semnificative care priveau asemenea domenii erau luate la varf de

catre seful statului prin emiterea de decrete si prin indicatii iar masurile de zi cu
zi erau luate de catre guvern si de catre ministere si transmise unitatilor prin
hotarari, dispozitii si instructiuni.

Schimburile dintre unitatile economice cu materii prime, energie, materiale,

furnituri si utilaje nu se faceau direct ci erau dirijate de la nivel central prin
sistemul balantelor si repartitiilor. Planificarea unui numar mare de indicatori
economici de la nivel central, instructiunile si dispozitiile administrative,
controlul financiar si bancar constituiau principalele instrumente cu care se
asigura legatura dintre comanda la rf si executia la baza piramidei.
In cadrul sistemului piramidal comunicarea se facea aproape in
exclusivitate pe linie verticala si foarte rar pe cea orizontala, fapt ce crea mari
dificultati desfasurarii unei vieti economice si sociale normale si provoca lipsa
de cooperare intre unitatile economice la nivel local.

Intr-un sistem economic centralizat mesajele pe verticala sunt extrem

de importante si contin un volum mare de informatii si foarte detaliate. Pe
baza acestor informatii se formuleaza decirii si se raporteaza modul cum au fost
realizate aceste decizii.
De exemplu, mesajele venite de jos in sus pot contine starea economiei,
executarea directivelor date in trecut (prin sau ad-hoc), cereri pentru permisiuni
de a actiona intr-o anumita directie si a rezol o anumita problema ce prezinta
urgenta.

Mesajele venite de sus in jos, de asemenea, detaliate pot contine

dispozitii sau directive specifice, instructiuni de a actiona intr-o anumita directie
sau a rezol o anumita problema1.Intr-un sistem foarte complex si de mari
dimensiuni, cum este cel economic, liniile de comunicare sunt foarte largi,
deciziile luate la distanta, inclusiv cele cuprinse in pot contine erori, iar
conditiile economice, sociale si tehnologice reale pot suferi schimbari fata de
cele reale prezute initial.

Incercarea de a extinde sistemul piramidal de conducere de la nivelul unei

intreprinceri la cel al economiei nationale ca o alternati la sistemul concu-rential
de piata prin implicarea totala a statului la conducerea sistemului economic s-a
dovedit a fi un lucru prea temerar ce iese din logica realitatilor si este extrem de
costisitor.

Coordonarea administrativa a intregului proces economico-social.

Sporirea inteventiei statului in economie a provocat o crestere a gradului

de birocratizare a statului - ca forma specifica de activitate a administratiei de
stat. insa proportiile si intensitatile de birocratizare, in sensul de mai sus, sunt
foarte diferite de la o tara la alta, ceea ce face ca cele mai numeroase state sa
ramana cu un accentuat caracter productiv, iar altele cu un predominant caracter
negociator.
Intr-o serie de tari insa, unde este prezenta inca doctrina marxista, s-a
impus statul birocratic tocmai datorita extinderii dincolo de limita rationala a
activitatilor de coordonare si conducere a econoA¬miei de catre administratia de
stat.
Desi literatura stiintifica, de obicei, prezinta birocratia ca pe o forma de
administratie publica dezirabila si necesara, atitudinea populara care reflecta
experiente personale adesea este foarte critica la adresa metodelor si
performantelor birocratiei.
Literatura economica a inceput sa se ocupe destul de tarziu de sectorul
administratiei de stat ca subiect de cercetare. Primul economist care s-a
aventurat in acest studiu, dupa expresia lui Niskanen, a fost Ludwig von Mises
care a elaborat prima lucrare pertinenta si patrunzatoare despre teoria birocratiei.
El subliniaza urmatoarele caracteristici ale activitatii birourilor ofertante de
servicii administrative.

» Birourile se specializeaza in oferte de servicii care nu pot fi destinate

schimbului valoric;

» Birourile nu sunt unitati care sa aiba ca obiectiv profitul sau sa poata fi

conduse pe baza de calcul economic;

» in absenta profitului, birourile sunt conduse prin reglementari si prin

monitorizari atotcuprinzatoare ale activitatilor in subordine.

Von Mises afirma, de asemenea, ca metodele si performanta birourilor nu

pot fi imbunatatite sau ate in mod semnificativ cu cele ale organizatiilor bazate
pe profit. Totodata, el este de parere ca critica metodelor si performantei
birourilor este gresit directionata si ca singura cale de a reduce caracteristicile
indezirabile ale birocratiei este aceea de a reduce insasi sfera activitatilor
guvernamentale.
 Din analizele efectuate asupra sectorului administratiei de stat din diverse
tari cu sisteme diferite de organizare a economiei reiese o stare generala de
insatisfactie privind rezultatele obtinute de acest sector in raport cu cel
productiv. Insatisfactiile sunt cu atat mai mari cu cat sectorul administratiei de
stat este mai dezvoltat si mai implicat in conducerea economiei.
Esecurile inregistrate nu se datoresc nici calitatii slabe sau incapacitatii
personalului din administratie si nici relei intentii a acestuia, cum adeseori cauta
sa explice criticile populare.
Asa cum subliniaza literatura economica stiintifica privind birocratia,
neajunsurile trebuie cautate in insasi particularitatile si limitele naturale ale
sectorului administratiei de stat.
Printre asemenea particularitati si limite se pot mentiona, de exemplu,
dificultatile insurmonile de masurare a rezultatelor sau performantelor activitatii
desfasurate, precum si multiplicitatea obiectivelor care nu dau posibilitatea de a
ajunge la anumite compromisuri in ce priveste prioritatile acestor obiective.
De asemenea, neexistand structuri stimulative prin care platile sa fie strans
legate de performantele realizate, personalul administratiei de stat este preocupat
de maximizarea marimii agentiilor sau timentelor lor, precum si de sporirea
alocarii fondurilor bugetare intrucat, de regula, in functie de acestea, se asigura
marimea salariilor si sporirea suplimentara a veniturilor si se castiga reputatia
publica si puterea si protectia guvernamentala2.

Avand asigurata continuitatea activitatilor in domeniu si fiind inscrise in

circuitul informational, birourile administratiei de stat detin monopolul
informatiilor, ceea ce confera acestora putere de influentare a politicienilor,
precum si putere de persuasiune in urmarirea si realizarea scopurilor mentionate.

Sistemul de organizare piramidal aplicat de administratia de stat in

conducerea economiei, da posibilitatea de a se generaliza asa-numitul
comportament al personalului de la esaloanele inferioare si medii de a nu-si
asuma riscul.
Acest fapt incurajeaza promorea deciziilor la esaloanele superioare si
extinderea sistemului de a solicita aprobari pentru a intreprinde actiuni. La
toate acestea se mai adauga si urmatorul fapt negativ.
In cadrul sistemului privind relatiile dintre intreprinderile productive si
administratia de stat coordonatoare are loc o diminuare la maxim a
responsabilitatii intreprinderii pentru actiunile sale. in mod paradoxal insa partea
de responsabilitate pe care o pierde agentul economic nu este preluata de stat sau
de aparatul birocratic. Ea se pierde complet, fapt ce se reflecta in slabirea
constrangerilor bugetare ale agentilor economici si, prin aceasta, in tolerarea
risipei transpusa in diminuarea dramatica a eficientei si in generalizarea penuriei
de resurse.
 Problematica interventiei statului in economie formeaza obiectul a
numeroase teorii economice si doctrine politice. Ele se intind pe o arie foarte
larga: de la cele care resping sau minimizeaza rolul statului pana la cele care d
implicarea totala a acestuia in conducerea economiei.

Timp indelungat tensiunile cu care s-au purtat discutiile pe acest taram,

precum si concluziile trase au fost afectate in buna masura de ambiguitatile sau
chiar de falsitatea unor argumente cu care sunt prezentate relatiile dintre
elementul economic si cel politic cum sunt, de exemplu: tendinta de a politiza
excesiv fenomenele vietii economice si, in locul unor analize obiective si oneste,
mitizarea sectorului public si a statului potrivit careia acesta din urma ar
constitui intruchiparea binelui si un aderat panaceu pentru orice suferinta a
economiei.
Tocmai aceasta a facut ca discutiile privind interventia statului in
economie sa aiba adeseori un caracter steril, o incarcatura exagerata, ori sa fie
lipsita de argumente stiintifice si de realism.

Disjunctia scopurilor politice de metodele adoptate pentru atingerea lor a

facut posibila o atenuare a neajunsurilor mentionate si efectuarea unei analize
ative pe baze stiintifice a platformelor doctrinare ale liberalismului clasic,
neoliberalismului, socialismului democrat si socialismului marxist, precum si a
arhetipurilor de stat - protector, productiv, negociator si birocratic - pe care se
sprijina doctrinele respective.

In acest context s-a constatat ca absenta actiunilor guvernamentale, desi

asigura libertate individuala, provoaca insa anarhie si lasa sa se manfieste in
mod liber nedreptatile si neajunsurile pietei. Deosebit de semnificativ devine
insa faptul ca, odata cu parasirea liberalismului si neoliberalismului, are loc o
alunecare spre largirea sectorului public si intarirea pozitiei administratiei de stat
in conducerea economiei prin adoptarea unor institutii si forme de organizare cu
un ansat continut colectivist si acaparatoare de putere in detrimentul libertatii de
optiune a invidului si a agentilor economici.
Economia si societatea devin astfel tot mai dominate de monstrul lui
Hobbes ce paralizeaza initiativele individuale in numele egalitatii si a
promisiunilor, adeseori utopice, privind prosperitatea generala viitoare1 .
Fata de aceasta situatie, problema aderata si serioasa catre care trebuie sa ne
concentram atentia - subliniaza Buchanan, impartasind vederile lui Hobbes -
este aceea de a gasi acel spatiu unde sa trasam linia dintre prea mult guvern si
prea multe legi si prea putin guvern si prea putine legi2.
 Insa, atata timp cat vom pastra vechea maniera de a vedea lucrurile, pe de
o parte, numai neajunsuri in domeniul relatiilor de piata, iar pe de alta parte,
numai intruchiparea binelui in domeniul relatiilor guvernamentale, nu vom putea
gasi acea linie de care amintea Buchanan. Trebuie, deci, sa se porneasca de la
premisa ca nu numai piata este imperfecta si are neajunsurile sale. Aceeasi speta
de oameni- nici mai buni si nici mai rai - activeaza si pe piata si in organismele
guvernamentale si in administratia de stat.

Daca eroarea reprezentantilor liberalismului clasic (Nozick, Hayek,

Friedman) era aceea ca ei vedeau piata perfecta iar politica guvernamentala
imperfecta, eroarea reprezentantilor socialisti (Lange, Lerner, Sweezy, Galbraith
s.a.) era aceea ca ei vedeau lucrurile tocmai invers - politica guvernamentala
perfecta si piata imperfecta. In realitate, a gasi acea linie nu inseamna a face
alegerea dintre piata imperfecta si politica guvernamentala perfecta ori dintre
politica guvernamentala imperfecta si piata perfecta ci de a face combinatia
pertinenta intre relatiile de piata si politica guvernamentala, stiind ca fiecare are
antaje, limite si dezantaje sau laturi pozitive si negative.
Alegerea cardinala dintre piata si interventia statului - subliniaza Wolf -
priveste gradul in care pietele si politicile guvernamentale - fiecare cu defectele
lor - vor determina alocarea, folosirea si distribuirea resurselor in economie1.
Ceea ce trebuie retinut insa este faptul ca asemenea alegere nu este numai o
problema logica sau numai una ideologica.
A trasa frontiere dintre piata si nonpiata - subliniaza Miller si Estrin - este
o chestiune de investigatie empirica si frontierele insasi pot fi schimbate pe
parcurs2, iar cateodata - subliniaza Winter - piata functiona bine sub anumite
circumstante iar altadata, intr-un set diferit de imprejurari, ea nu lucra bine"3.

Alegerea cardinala nu se poate face prin improvizatii sau sub impulsul

unor ideologii sau al unor modele teoretice simplificatoare confectionate ad-hoc.
Alegerea trebuie sa se bazeze pe o analiza atenta, pe de o parte, a
neajunsurilor mecanismului de functionare a pietei subliniate de teoriile
prointerventioniste (reprezentate de keynesism, de teoria economica a bunastarii
si de teoria economiei publice), iar, pe de alta parte, a deficientelor sectorului
public si a deciziei politice revelate de teoria alegerii publice.

Studiind contributiile teoretice ale economistilor care analizeaza, de pe

pozitii stiintifice (obiective), atat insuficientele pietei cat si insuficientele
mecanismelor sectorului public ne putem face o imagine concreta asupra
antajelor si limitelor celor doua optiuni cardinale si pot fi gasite combinatiile
optime dincolo de nivelul ignorantei si de nivelul ideologiilor.
1. Mecanismele economiei de piaţă

1.1 Proprietatea privată şi spiritul antreprenorial

Economia de piaţă este economia în care bunurile de capital sunt proprietate

privată, iar producătorii individuali decid în mod descentralizat ce produse vor
fabrica, precum şi cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor respective. Variabilele
fundamentale – preţuri, salarii, economisire, consum, producţie – se stabilesc pe
baza raportului cerere – ofertă, prin procese care prezintă numeroase proprietăţi
de autoreglare.

Astfel, cumpărătorii determină, prin fiecare unitate monetară pe care o

cheltuiesc, orientarea procesului de producţie şi, deci, trăsăturile esenţiale ale
tuturor activităţilor comerciale. Consumatorii sunt cei care conferă fiecărui
individ o anumită poziţie şi o anumită funcţie în organismul economic.
Proprietarii factorilor materiali ai producţiei sunt simplii “mandatari” sau
“reprezentanţi” ai consumatorilor; dacă eşuează în încercarea lor de a servi bine
consumatorii şi nu se corectează în timp util, ei îşi pierd proprietatea, fiind
înlocuiţi în acest rol cu alţii mai capabili şi mai diligenţi.

Proprietatea privată trebuie dobândită din nou în fiecare zi prin punerea sa în

serviciul consumatorilor. Proprietarul factorilor materiali ai producţiei este
obligat să-şi ajusteze activitatea în sensul satisfacerii maxime a cererii în
permanentă schimbare a consumatorilor; dacă nu face acest lucru, faptul că,
eventual, a moştenit o mare avere, ori că a reuşit să o acapareze într-un mod sau
altul, nu îl ajută prea mult: mai devreme sau mai târziu, această avere va trece în
mâna altui individ, care s-a dovedit mai bun în relaţiile cu cumpărătorii. Şi
trebuie spus că restructurarea unei întreprinderi vechi este în multe cazuri mult
mai grea decât crearea unei afaceri complet noi [1].

Progresul economic al ţărilor industrializate nu se datorează acţiunii guvernelor,

care, şi în aceste cazuri, au împiedicat adesea dezvoltarea economică sănătoasă
pe care o produce funcţionarea regulată a mecanismelor pieţei, ci faptului că nici
politicile guvernamentale şi nici lupta cetăţenilor pentru obţinerea unor avantaje
sociale (loc de muncă sigur, preţuri fixe, locuinţe ieftine etc.) nu au constituit
obstacole insurmontabile în calea antreprenoriatului capitalist.
1.2 Economia de piaţă şi democraţia

Adepţii intervenţionismului par a crede că abolirea proprietăţii private nu

împiedică existenţa unui sistem politic democratic şi a libertăţilor cetăţeneşti
(libertatea de gândire, de expresie, de asociere, libertatea presei şi a credinţei,
libertatea de a nu fi arestat fără judecată, de a călători etc.). Însă, nu orice sistem
economic este compatibil cu orice sistem politic, iar sistemul politic numit
“democraţie reprezentativă” nu poate coexista decât cu un sistem economic
bazat pe piaţă (capitalist). De la această regulă nu se cunoaşte nici o excepţie.
Este adevărat că nu peste tot unde există economie de piaţă există şi democraţie,
dar nu există nici un caz în care democraţia reprezentativă să fi existat într-o
societate care să aibă o altfel de economie decât economie “de piaţă” (Friedman
1995).

Explicaţia acestei legături frapante între economia de piaţă şi democraţie rezidă

în faptul că amândouă sunt modalităţi de organizare socială care ţin seama de
voinţa majorităţii. Astfel, trăsătura caracteristică a economiei de piaţă este
dependenţa necondiţionată a agenţilor economici de satisfacerea – în cel mai
înalt grad posibil şi cu preţul cel mai mic – a cererii consumatorilor.

Fără îndoială, producerea oricărui bun necesită acest factor de producţie

important care este munca omenească. Însă, munca luată în sine, oricât de
conştiincioasă şi de competentă ar fi ea, este o simplă pierdere de timp, de
materiale şi de energie umană, dacă nu este folosită pentru producerea unor
bunuri şi servicii care satisfac – sub aspectul calităţii şi preţurilor – cererea
consumatorilor. Patronul unei întreprinderi capitaliste nu comandă, ci serveşte;
el nu domneşte peste angajaţii săi într-un mod independent de piaţă şi de clienţi,
ci trebuie să câștige bunăvoinţa consumatorilor, chiar şi atunci când aceştia sunt
proprii săi angajaţi; “patronul” sau “privatul” îşi pierde averea de îndată ce nu
mai este în măsură să ofere clienţilor produse sau servicii mai bune sau la preţuri
mai mici decât concurenţii săi.

Piaţa este, aşadar, prototipul oricărei instituţii democratice. Puterea supremă este
în mâinile cumpărătorilor, iar vânzătorii reuşesc doar atunci când le satisfac în
cel mai înalt grad posibil dorinţele, gusturile şi preferinţele. Însăşi proprietatea
privată asupra factorilor de producţie – mai precis, riscul de a pierde această
proprietate – obligă proprietarii-întreprinzători să slujească dorinţele
consumatorilor. De aceea, s-a putut spune cu deplin temei şi fără intenţii
peiorative că economia capitalistă este o “economie de consum” (spre deosebire
de economia socialistă, care este o “economie de penurie”; Kornai 1993).
Trăsătura de unire între economia de piaţă şi democraţia politică este faptul că
ambele permit manifestarea preferinţelor majorităţii. Aşa cum, în plan politic,
prin modul în care votează, cetăţenii îşi manifestă suveranitatea în ceea ce
priveşte treburile statului, tot aşa, în plan economic, prin modul în care îşi
cheltuiesc veniturile, ei îşi manifestă suveranitatea pe piaţă. Economia de piaţă
şi democraţia reprezentativă sunt produsul aceluiaşi proces istoric; ele au apărut
împreună în epoca modernă, depind una de alta, au dispărut amândouă odată cu
instaurarea comunismului şi au reapărut îndată ce comunismul s-a prăbuşit. De
aceea, este o iluzie să se creadă că, în plan politic, poate fi prezervată
democraţia, iar în economie proprietatea privată şi piaţa să fie abolite.

Privită prin prisma funcţiei sale economice, care este satisfacerea veritabilelor
dorinţe şi interese ale indivizilor, piaţa este chiar mai eficace decât democraţia
reprezentativă, ca instrument de guvernare. Astfel, după cum au subliniat mulţi
dintre criticii săi, democraţia poate duce la tirania majorităţii, se poate dovedi
incapabilă să rezolve situaţii de criză, favorizează apariţia grupurilor de presiune
etc. Spre deosebire de aceasta, piaţa permite fiecărui participant la ea să-şi
manifeste dorinţele şi este de presupus că nimeni nu ştie mai bine decât el însuşi
care îi sunt adevăratele nevoi.

Motivul pentru care democraţia economică a pieţei este superioară, sub aspectul
eficacităţii funcţionale, democraţiei politice este că, în general, este mai simplu a
înţelege şi a opta între alternativele pe care le are un cumpărător, decât a lua o
decizie în legătură cu complicatele treburi ale statului. Ca urmare, omul de rând
se poate dovedi foarte inteligent atunci când se pune problema alegerii bunurilor
de care are nevoie el sau copiii săi, dar poate fi mult mai puţin apt să-şi aleagă
reprezentanţii însărcinaţi cu conceperea şi aplicarea politicilor statului în diverse
domenii.

La aceasta, se adaugă încă o deosebire importantă. Piaţa permite manifestarea

nevoilor şi dorinţelor nu numai ale majorităţii, ci şi ale minorităţilor
semnificative. De exemplu, piaţa cărţilor asigură tipărirea de cărţi nu numai
pentru gustul cititorului mediu, ci şi pentru cel al unor mici grupuri de experţi în
diverse domenii; piaţa confecţiilor determină producerea de îmbrăcăminte nu
numai pentru indivizii normali, ci şi pentru cei anormali ş.a.m.d. Spre deosebire
de aceasta, în cazul democraţiei politice, cea care contează este exclusiv voinţa
majorităţii, iar minorităţile nu au altă posibilitate decât să se supună deciziilor
majorităţii, chiar dacă acestea sunt greşite sau detestabile.

1.3 Rolul statului în economia de piaţă

Existenţa statului de drept este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru
funcţionarea satisfăcătoare a unei economii libere. După cum arată F. Hayek în
lucrarea deja menţionată (Hayek 1998, 238-239): „O economie de piaţă
funcţională presupune anumite activităţi din partea statului; există altele, care
pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe acţiuni ale
statului, cu condiţia să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă,
acţiuni contrare principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care
trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze”.

Astfel, o economie de piaţă funcţională are nevoie de organe administrative şi

judiciare capabile să stabilească şi să impună “regulile jocului”. De asemenea,
este necesar ca administraţia de stat să realizeze anumite obiective sociale, să
mobilizeze resursele necesare pentru finanţarea activităţii sectorului public, să
cheltuiască fondurile respective în concordanţă cu interesul public, să impună
respectarea contractelor, să protejeze proprietatea şi să producă bunuri publice.
Toate aceste forme de acţiune statală constituie modalităţi de a oferi un cadru
favorabil pentru deciziile individuale; mai precis, ele furnizează mijloace pe care
indivizii le pot folosi pentru propriile scopuri.

Economia de piaţă are nevoie, de asemenea, de legi clare şi simple, care nu lasă
loc unor interpretări diferite sau abuzive.

În fine, pentru a se achita de sarcinile lor, guvernele din ţările cu economie de

piaţă au nevoie de instituţii publice eficiente, conduse de persoane competente şi
ghidate de stimulente adecvate. Obiectivele conducătorilor nu trebuie să se
îndepărteze de cele ale instituţiilor, care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu
interesul general.

În absenţa legilor şi instituţiilor caracteristice statului de drept, sau, adesea, chiar

şi dacă aceste legi şi instituţii există, stimulentele acordate conducătorilor au
efecte perverse, transformând statul într-o piedică în calea activităţii economice.
Căci, dacă nu domneşte legea, unii indivizi capturează statul şi îl subordonează
propriilor lor interese. Acest fenomen are loc, de obicei, într-o societate coruptă,
în care anumite componente ale administraţiei publice sunt privatizate în folosul
unor indivizi sau grupuri de interese (oligarhie). Un asemenea sistem face
dificilă realizarea obiectivelor sociale, iar statul poate juca rolul unui prădător,
de exemplu, prin faptul că agenţii săi primesc mită pentru acordarea unor licenţe
şi autorizaţii.
2. Efectele intervenţionismului

2.1 "Pragmatismul intervenţionist" şi criza

Intervenţia statului în economie, indiferent de forma sa – “pragmatică” sau

“reglementativă” –, interferează cu drepturile de proprietate, distorsionând
comportamentele indivizilor. Aceste distorsiuni se manifestă prin erori
investiţionale, creşteri artificiale ale creditului şi masei monetare, crize bancare
şi, în cele din urmă, recesiuni economice şi şomaj.

Un exemplu relevant pentru ilustrarea consecinţelor negative ale intervenţiei

punctuale (pragmatice) a statului în economie este cazul celor două instituţii
americane, bine cunoscute deja cititorului român, care au fost cele mai puternic
implicate în declanşarea crize: “Federal National Mortgage Association”
(FNMA, Fannie Mae) şi “Federal Home Loan Mortgage Corporation”
(FHLMC, Freddie Mac).

Fannie Mae a fost creată în 1938, ca agenţie guvernamentală cu scopul de a

furniza lichidităţi pieţei creditelor şi a stimula, în modul acesta, băncile
comerciale să acorde credite pentru construcţia şi cumpărarea de locuinţe.
Obiectivul urmărit era unul social: dobândirea de case de către categoriile de
populaţie paupere.

Principiul acţiunii sale a fost simplu: în calitate de organism de stat, agenţia avea
dreptul să emită şi să plaseze pe piaţa financiară obligaţiuni cu dobândă redusă;
fondurile procurate în modul acesta urmau a fi utilizate pentru refinanţarea
băncilor care acordă credite cu dobânzi preferenţiale unor categorii de populaţie,
care, altfel, nu ar fi avut acces la credite “normale”. Statutul de organism public
al Fannie Mae garanta că plata cupoanelor aferente obligaţiunilor respective se
va face chiar dacă creditele bancare aferente nu se rambursează.

Natural, această modalitate de subvenţionare a avut succes, incitând numeroase

bănci să acorde credite susceptibile a fi refinanţate de Fannie Mae. La rândul
său, aceasta din urmă revindea creanţele respective diverşilor investitori sub
formă de obligaţiuni garantate de stat (Mortgage Backed Securities, MBS).

Montajul prezenta o singură fisură: administraţia Johnson, prinsă în războiul din

Vietnam, a constatat că aceste angajamente ale statului, înscrise ca atare în
bugetul federal, creează neîncredere în rândul investitorilor în titluri publice
americane, diminuând capacitatea guvernului de a contracta împrumuturi
publice. În consecinţă, în 1968, administraţia americană a decis
privatizarea Fannie Mae. În modul acesta, dobânzile aferente creditelor
imobiliare au revenit acţionarilor, însă statul a încetat să mai garanteze că va
suporta eventualele pierderi rezultate din nerambursarea creditelor respective.

De fapt, această operaţie de “anulare” nu a degrevat statul american de obligaţia

de garantare decât în aparenţă. Căci, pentru a putea privatiza Fannie Mae, al
cărui portofoliu conţinea deja un procent ridicat de credite de calitate
îndoielnică, guvernul i-a conferit statut de “întreprindere privată de stat”
(Government Sponsored Enterprise, GSE). Acest statut a presupus scutirea de
anumite impozite şi derogarea de la anumite reguli de audit. În schimb, instituţia
a fost obligată, prin statut, să continue să refinanţeze creditelor imobiliare, în
special cele acordate familiilor cu venituri modeste – celebrele credite subprime.

În 1970, pentru a crea un simulacru de concurenţă şi a acoperi toate genurile de

credite destinate cumpărării sau construirii de locuinţe, administraţia Nixon a
înființat o a doua “întreprindere privată de stat” – Freddie Mac –, ce urma să
opereze pe aceiaşi piaţă. Natura foarte particulară a acestor două organizaţii i-a
făcut pe numeroşi operatori de pe piaţa obligatară să creadă că statul va veni în
ajutorul lor în caz de faliment.

În aceste condiţii, Freddie Mac şi Fannie Mae au putut continua o perioadă de

timp să emită obligaţiuni cu dobânzi relativ mici şi să utilizeze fondurile
colectate în modul acesta pentru refinanţarea creditele
imobiliare prime (acordate beneficiarilor normal solvabili) şi subprime (acordate
populaţiei considerate de bănci ca prezentând riscuri de nerambursare mai mari).
În timp, însă, efectele negative s-au acumulat şi, conjugându-se cu alţi factori
(politica monetară laxă dusă de Fed, titrizarea, cointeresarea agenţiilor
de rating etc.), au dus la declanşarea crizei.

2.2 Privatizarea beneficiilor şi naţionalizarea pierderilor

Privatizarea FNMA şi FHLMC a dus la cea mai periculoasă combinaţie posibilă:

privatizarea beneficiilor şi acoperirea pierderilor de către stat! În consecinţă,
organismele respective, la fel ca oricare altele de acest gen, au devenit din ce în
ce mai imprudente.

A existat totuşi un precedent, care ar fi putut să servească drept avertisment

guvernului american. La sfârşitul anilor 1980, numeroase case de economii
americane (Saving and Loans), implicate în acordarea de credite imobiliare
speculative, au dat faliment. Or, în loc să tragă învăţămintele cuvenite şi să
adopte măsurile care se impuneau, guvernul, temându-se de răspândirea panicii
bancare, care l-ar fi obligat să salveze unele bănci, a acreditat ideea că, orice s-ar
întâmpla, statul va susţine băncile şi ceilalţi participanţi la piaţa creditelor
ipotecare, chiar dacă afacerile s-ar dovedi perdante.

În aceste condiţii, chiar dacă, precum se va dovedi ulterior, întreaga activitate a

operatorilor de pe piaţa creditului ar fi dezastruoasă, majoritatea participanţilor
este interesată să încheie tranzacţii aducătoare de comisioane ridicate şi să
acorde credite “îndoielnice” – ştiind că, în ultimă instanţă, Fannie Mae
şi Freddie Macvor refinanţa creditele respective. Iar în caz de faliment...,
problema va fi transferată contribuabilului american!

Deşi foarte grave, faptele arătate nu explică totuşi singure de ce conducătorii

FNMA şi FHLMC au acceptat să expună instituţiile respective într-un grad
inimaginabil pentru o bancă normală. Astfel, deşi aceste instituţii erau obligate
să deţină rezerve financiare proprii în proporţie de 10% din creditele acordate
(indicator prudenţial general utilizat de bănci), Fannie Mae şi Freddie
Mac acopereau mai puţin de 5% din credite. De exemplu, în ajunul izbucnirii
crizei, fondurile proprii ale acestor organisme erau de 81 mld. dolari, în timp ce
creditele acordate şi garantate de ele erau de 5.000 mld. dolari! Cu alte
cuvinte, Fannie şi Freddie, care plăteau remuneraţii copioase conducătorilor lor,
dintre care majoritatea erau foşti înalţi funcţionari de stat (orice asemănare cu
situaţia din România este, desigur, pur întâmplătoare!), şi-au pierdut orice dram
de prudenţă, care trebuie să caracterizeze, în mod normal, un bancher.

2.3. Reglementarea: cauză a distorsiunilor

Un alt factor care a contribuit la izbucnirea crizei a fost funcţia de reglementare

a statului, care, conform adepţilor “intervenţionismului reglementativ”, ar fi de
natură să combată excesele pieţei şi, la rigoare, să le înlocuiască.

Astfel, în SUA, a existat un alt actor public, US Department of Housing and

Urban Development (HUD), care a avut acelaşi obiectiv al promovării
proprietăţii imobiliare, îndeosebi pentru populaţia mai puţin avută. Înfiinţată în
1937, HUD a fost concepută, în primul rând, ca un organism de monitorizare a
reglementărilor abuzive, adoptate de statele federaţiei americane sau de
municipalităţi. Căci, încă de pe atunci s-a constatat că unele reglementări pot fi
impuse de anumite grupuri de interese şi că acestea pot presa în direcţia creşterii
preţurilor locuinţelor.
 În condiţiile unui stat federativ ca SUA, o asemenea monitorizare a fost,
probabil, necesară. În realitate, organismul respectiv nu a avut nici o putere
asupra statelor federaţiei americane şi municipalităţilor. De aceea, pentru a-i
conferi o anumită putere, în 1992, s-a decis ca HUD să devină organism de
tutelă al Fannie Mae şi Freddie Mac. Măsura a intrat în vigoare în 1993, odată
cu venirea la putere a administraţiei Clinton.

Calitatea de organism de tutelă a Fannie Mae şi Freddie Mac a fost

utilizată de conducătorii HUD pentru atingerea aceluiaşi obiectiv al creşterii
numărului proprietarilor de locuinţe din rândul populaţiei sărace, în special al
populaţie de culoare şi hispanice. Astfel, ei au obligat cele două GSE să deţină
în portofoliul lor credite subprime în proporţie de peste 50%. Măsura amintită a
sporit considerabil resursele disponibile pentru finanţarea acestui gen de credite,
deoarece băncile au devenit interesate să acorde asemenea credite, ştiind că GSE
vor răscumpăra creanţele respective. Însă, această măsură a determinat, evident,
băncile mai puţin scrupuloase să acorde credite subprime oricui şi în orice
condiţii.

Au existat unii observatori (experţi, asociaţii de consumatori etc.) care au

sesizat pericolul şi au cerut ca GSE să poată refuza creditele acordate în mod
vizibil unor debitori dubioşi. Însă, unul din conducătorii importanţi din ultima
perioadă ai HUD, fiul unui fost guvernator al statului New York (o coincidenţă,
desigur!), a reuşit să împiedice adoptarea unei asemenea măsuri, care ar fi
compromis sloganul accesului la proprietate, de care şi-a legat cariera politică.
În consecinţă, reglementând acordarea de credite în favoarea claselor
dezavantajate, statul reglementator a determinat băncile să încalce principiile
tradiţionale ale activităţii de creditare, ceea ce, pe termen lung, a avut efecte
dezastruoase. Totodată, a impus publicarea unor indicatori referitori la accesul la
proprietate favorabili din punctul de vedere al unor politicieni.

Susţinătorii intervenţionismului consideră că faptele de acest gen

constituie dovada irefutabilă că agenţilor privaţi ai pieţei nu li se poate acorda
nici o încredere şi că, “lăsaţi de capul lor”, aceştia nu fac decât rău. Parţial ei au
dreptate, numai că ar trebui să adauge că aceşti actori s-au simţit protejaţi de o
plasă de siguranţă statală faţă de eventuala înrăutăţire a situaţiei lor financiare.

Pe o piaţă privată, oferirea unei garanţii de stat pentru anumite investiţii

constituie o adevărată instigare pentru un comportament nesăbuit. Dacă această
garanţie nu există, agenţii economici trebuie să fie mult mai prudenţi şi mai
vigilenţi.
 Aceste politici riscante, impuse FNMA şi FHLMC, au fost exacerbate de
alte câteva decizii ale conducerii HUD, care a refuzat să ceară celor două GSE
respectarea regulilor generale de audit, care ar fi putut arăta că politicile de
afaceri pe care le aplică nu sunt “sustenabile”. Cu alte cuvinte, politicienii,
deveniţi înalţi funcţionari de stat, au obligat Fannie Mae şi Freddie Mac să
refinanţeze un volum mare de credite cu grad ridicat de risc, încercând totodată
să ascundă pericolele rezultate de aici (Barrett 2008).

2.4. Costul intervenţionismului

Rezultatul acestei iresponsabilităţi este absolut dezolant: pe de o parte,

milioane de debitori aflaţi în incapacitate de plată şi împovăraţi de împrumuturi
restante care depăşesc cu mult valoarea de piaţă a caselor lor; pe de altă parte,
guvernul american, care nu a învăţat nimic şi care a venit din nou în
ajutorul Fannie Mae şi Freddie Mac, prin adoptarea, în iulie 2008, a unei legi
care prevede ca statul să acorde un ajutor de 25 mld. dolari debitorilor rău
platnici prin cumpărarea de obligaţiuni emise de cele două organisme şi
folosirea fondurilor respective pentru recuperarea creditelor restante. Totodată,
pentru a recompensa, probabil, HUD pentru politica sa “înţeleaptă”, legea
amintită i-a conferit puteri şi mai mari de supraveghere a celor două GSE!

De fapt, salvarea Fannie Mae şi Freddie Mac a costat contribuabilul

american mult mai mult (Isidore 2008).

Într-adevăr, planul votat în iulie 2008 a prevăzut ca guvernul american să

subvenţioneze debitorii a căror situaţie financiară îndeplinea anumite criterii. De
asemenea, “planul Paulson”, denumit astfel după numele secretarului trezoreriei
americane, a determinat includerea în legea de salvare a Fannie Mae şi Freddie
Mac creşterea limitei datoriei publice a SUA la... 800 mld. dolari, din care 16%
reprezintă valoarea totală a creditelor acordate sau refinanţate de cele două GSE.

Însă, şi mai grav este că aceste modalităţi de salvare deschid calea

următoarei catastrofe financiare, despre care nu se ştie dacă va avea loc peste 1,
5 sau 15 ani, dar care, cu siguranţă, se va produce. Căci, actorii pieţei financiare
au înţeles foarte bine că amicii lor politici (înainte de a fi ministru de finanţe, H.
Paulson a fost membru în consiliul de administraţie al băncii Goldman Sachs) nu
îi vor lăsa să se prăbuşească, chiar dacă fac greşeli dezastruoase.

Este discutabil dacă – precum se afirmă adesea – dispariţia Fannie

Mae şi Freddie Mac ar fi provocat falimentul în lanţ al băncilor americane. Însă,
chiar dacă ar fi fost aşa, orice plan de salvare a celor două GSE prin acoperirea
de către stat a pierderilor lor ar fi trebuit urmat de revânzarea rapidă a activelor
lor vandabile sectorului privat, care, spre deosebire de “întreprinderile private de
stat”, este supus legii falimentului. De asemenea, pentru a evita repetarea
malversaţiunilor, planul respectiv ar fi trebuit să prevadă desfiinţarea Fannie
Mae şi Freddie Mac. În loc de aceasta, cele două organisme, cosmetizate şi
aflate sub supravegherea “competentă” a HUD, continuă să acţioneze ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.

Este interesant de notat că un senator american, mai avizat decât alţii, a cerut ca
în legea de salvare a celor două GSE să fie inclusă o prevedere care să interzică
plata unor dividende acţionarilor până la restabilirea echilibrului financiar. O
prevedere care, pentru două firme salvate de contribuabili, este absolut
justificată. Cu toate acestea, majoritatea congresmenilor americani a votat
împotriva acestui amendament! În pofida celor peste 12 mld. dolari pierderi
(înregistrate de fiecare), Fannie Mae şi Freddie Mac au continuat să achite, cu
banii contribuabililor, dividende acţionarilor lor!

A susţine, după toate acestea, că “fundamentalismul de piaţă” este cauza crizei

arată neînţelegerea fie a modului în care funcţionează pieţele libere, fie a
înlănţuirii de fapte care a dus la declanşarea crizei. Este clar că sectorul financiar
al celei mai puternice ţări din lume a fost grav destabilizat de intervenţia statului
şi că această intervenţie a fost susţinută de anumite interese particulare. În
definitiv, trebuie spus cât se poate de răspicat: criza este efectul intervenţiei
statului american la toate nivelurile pieţei imobiliare şi financiare.

Concluzii

Criza arată în mod eclatant nu “ineficienţa pieţelor”, ci pericolele majore pe care

le incumbă reglementarea de către stat a activităţii financiare. Această
reglementare este ineficace, iar subordonarea operei legislative dezideratelor
politicienilor mai degrabă decât necesităţii de a obţine profit face ca sistemul să
nu poată fi susţinut pe termen lung.

Băncile trebuie, deci, lăsate să acorde credite clienţilor în funcţie de criteriile

prudenţiale obişnuite (garanţii disponibile, capacitatea de rambursare etc.), fără
ca diverse considerente politice să le constrângă sau să le incite să încalce
principiile tradiţionale ale activităţii de creditare. Este posibil ca, lăsând pieţele
să funcţioneze liber, anumite obiective politice sau sociale să nu fie atinse aşa de
repede cum ar dori unii politicieni, însă situaţia economică va fi, cu siguranţă,
mult mai sănătoasă, ceea ce constituie o bază solidă pentru realizarea în viitor a
unor deziderate sociale şi umanitare.

În pofida crizei, statul trebuie, deci, să se limiteze la asigurarea unui cadru stabil
pentru tranzacţiile efectuate pe piaţă. După numeroase experienţe etatiste
dezastruoase, este necesară conştientizarea, în sfârşit, a costurile sociale cerute
de înlocuirea “mâinii invizibile” a pieţei cu “mâna vizibilă”, grea şi părtinitoare,
a statului (Balcerowicz 2001, 150).

Bibliografie

Balcerowicz, L. 2001. Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei libere. Bucureşti:

Compania.

Barrett, W., Andrew Cuomo şi Fannie and Freddie. 2008. August

05. http://www.villagevoice.com/content/printVersion/541234/.

Friedman, M. 1995. Capitalism şi libertate. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

Hayek, F. 1998. Constituţia libertăţii. Iaşi: Institutul European.

Isidore, C. 2008. Fannie, Freddie rescue won't be cheap. CNN Money. July

30. http://money.cnn.com/2008/07/30/news/economy/fanniefreddie_rescue/inde
x.....

Kornay, J. 1992. The Socialist System: A Political Economy of

Communism. Princeton, N J: Princeton University Press.

*** Nathan Gardels interviews Joseph Stiglitz about Wall Street

meltdown. http://www.factsandarts.com/articles/nathan-gardels-interviews-
joseph-st....