PARTURIŢIA

Parturiţia reprezintă actul fiziologic prin care fătul, viu şi viabil, şi

anexele fetale sunt expulzate în mediul extern, după scurgerea perioadei ce
caracterizează durata gestaţiei la fiecare specie.
Se întâlnesc diferite tipuri de parturiţie şi anume:
- după modul în care se desfăşoară: eutocică şi distocică. Fătarea
eutocică (normală) constă în expulzarea fătului şi a anexelor fetale
pein forţele proprii ale parturientei (femela care fată). Fătarea
distocică (grea, laborioasă) se datorează unor cauze de natură
maternală sau fetală, care îngreunează expulzarea fătului, fiind
necesară intervenţia specialistului pentru extragerea lui;
- după momentul în care are loc: la termen, prematură şi întârziată.
Fătarea la termen se produce după parcurgerea duratei gestaţiei,
caracteristică fiecărei specii, în timp ce fătarea prematură şi
întârziată au loc mai devreme sau mai târziu, cu câteva zile, faţă de
termenul normal.
Semnele prodromale (premergătoare) ale fătării
acestea apar cu puţin timp înainte de fătare şi reprezintă totalitatea
modificărilor morfologice de la nivelul bazinului, vulvei şi glandei mamare şi a
modificărilor de comportament ale femelei, pe baza cărora se poate estima
momentul declanşării parturiţiei.
Modificările de la nivelul bazinului constau în relaşarea ligamentelor
sacro-ischiattice şi a articulaţiilor bazinului, ca urmare a congestiei şi infiltrării
cu plasmă seminală extravazată la acest nivel; efectul congestiv şi infiltrativ
se datorează în special relaxinei secretate de corpul galben de gestaţie şi
estrogenilor placentari. Datorită acestor relaşări are loc o înfundare a bazei
cozii între ischioane, apariţia a două adâncituri de o parte şi de alta a bazei
cozii şi creşterea mobilităţii cozii; acestea sunt mai vizibile la vacă şi iapă.
Vulva se tumefiază, se edemaţiază datorită aceloraşi procese
infiltrative; dispar pliurile cutanate de la nivelul labiilor vulvare. Pe la comisura
inferioară a vulveise scurge un mucus de culoare gălbui-opalescentărezultat
din lichefiarea dopului de mucus de gestaţie, sub acţiunea hormonilor
estrogeni placentari.
Glanda mamară se edemeţiază evident, mameloanele iau poziţie
divergentă şi apare secreţia colostrală cu câteva zile înainte de fătare. La
început colostrul are aspectul şi culoarea mierii de albine, iar pe măsură ce
se apropie momentul fătării devine albicios, apropiinedu-se de culoarea
laptelui necolostral.
Cu puţin înainte de fătare se modifică şi comportamentul femelei, care
devine neliniştită, are privirea speriată, se uită des spre abdomen, mişcă
frecvent coada, defecă şi urinează des, schimbă sprijinul pe membrele
posterioare la intervale scurte de timp şi adesea pranspiră abundent în
regiunea spetei şi a flancului (în special iapa).
Cunoaşterea semnelor prodromale ale fătării este foarte importantă, în
vederea asigurării asistenţei la fătare. Asistenţa la fătare este necesară
deoarece de ea depinde viaţa nou-născuţilor şi chiar a femelei, precum şi
activitatea reproductivă ulterioară a acesteia.
Factorii care influenţează declanşarea parturiţiei.
Principalii factori care declanşează parturiţia sunt: sistemul
neuroendocrin, aparatul cardio-vascular al femelei, sistemul muscular şi unii
factori de mediu.
Aportul sistemului neuroendocrin în declanşarea expulzării fătului este
esenţial şi constă în primul rând în modificarea raportului dintre progesteron
şi estrogeni. La sfârşitul gestaţiei, se produce o scădere bruscă a cantităţii de
progesteron, urmată de creşterea nivelului estrogenilor. Ca urmare,
miometrul trece progresiv de la un status de dominanţă progesteronică,
responsabil de “liniştea” uterului, la un status de dominaţă estrogenică,
favorabil contracţiilor.
Efectele estrogenilor în declanşarea parturiţiei sunt indirecte:
- determină creşterea excitabilităţii fibrelor musculare uterine, datorită
creşterii concentraţiei acestora în ioni de Ca şi K şi reducerii
concentraţiei î ioni de Mg;
- creşte reactivitatea subcorticală, intensificându-şi secreţia de
ocitocină;
- stimulează secreţia de PGF2;
- stimulează sinteza receptorilor miometrului pentru ocitocină şi a
celor  şi -adrenergici.
Aparatul cardio-vascular al parturientei îşi intensifică activitatea, sporind
afluxul sangvin de la nivelul uterului.
La nivelul sistemului muscular apar concentraţiile periodice, dovadă
fiind apariţia şi dispariţia secvenţială a acetilcolinei.
Fotoperiodismul, mai evident la unele specii, stă la baza frecvenţei mai
mari a fătărilor din timpul onpţii. Acest lucru se datorează secreţiei mai
intense de melatonină noaptea, ceea ce influenţează ciclul circadian al
luteolizei de la sfârşitul gestaţiei (prin intermediul sistemului nervos central).
Reglarea neuroendocrină a aprturiţiei.
Hormonii care contribuie la expulzarea fătului şi enexelor fetale sunt:
estrogenii, ocitocina, prostaglandinele şi catelcolominele.
Estrogenii. În timpul gestaţiei, contracţiile uterine sunt inexiastente sau
slabe, deoarece progesteronul este un inhibitor al acestora. În apropierea
fătării, prin scăderea bruscă a nivelului progesteronului, activitatea
estrogenilor se intensifică producând următoarele modificări:
- induc sinteza proteinelor implicate în fenomenul de contracţie
musculară, prin activitatea sistemului actomiozină-ATP-ază, care este un
elibarator al energiei necesare contracţiilor musculare;
- determină creşterea joncţiunilor permeabile (gap), care asigură
propagarea semnalelor electrice şi sincronizarea undelor de contracţie la
nivelul întragului uter;
- accelerează relaşarea cervixului şi îi modifică sensibilitatea la acţiunea
ocitocinei.
 Ocitocina determină dilatarea cervixului şi contracţiile uterine, datorită
favorizării retenţiei ionilor de Ca în celulele miometrului. Ca urmare, se
măreşte frecvenţa şi durata contracţiilor uternie.
Prostaglandinele sunt secretate în cantitate mare spre sfârşitul
gestaţiei, datorită intervenţeiei estrogenilor în sinteza lor. Estradiolul
stimulează activitatea fosfolipazei A2 care determină liberarea acidului
arahidonic (precursor al prostaglandinelor). Efectele prostaglandinelor
sintetizate la sfârţitul gestaţiei sunt:
- PGF2 accelerează precesele luteolitice responsabile de scăderea
nivelului de progesteron;
- amplifică sensibilitatea miometrului la ocitocină;
- PGE2 intervine în scăderea rigidităţii cervixului prin hidratarea
ţesutului conjunctiv al acestuia şi prin creşterea conţinutului în acid hialuronic.
Relaxina. În timpul gestaţiei, sinteza şi secreţia relaxinei este asigurată
de corpul galben (rumegătoare, scroafă, şobolancă), de corpul galben şi
endometru (iapă, iepuroaică), de corpul galben şi placentă (femeie, cobai).
Efectele relaxinei sunt:
- relaxează fibrele musculare netede ale uterului, ceea ce favorizează
contracţiile, putând interacţiona cu prostaglandinele;
- determină relaxarea reţelei colagenice a ţesutului conjunctiv de la
nivelul cervixului;
- contribuie la relaxarea ligamentelor bazinului şi la scăderea rigidităţii
cervixului;
catecolaminele (adrenalina şi noradrenalina) contribuie la motricitatea
uterină, datorită acţiunii asupra receptorilor pentru adrenalină: receptorii 
(excitaţie) şi receptorii  (inhibiţie).
Înainte de fătare, reluarea activităţii contractile a miometrului se
datorează dispariţiei efectului relaxant, exercitat de adrenalină asupra
receptorilor -adrenergici din miometru şi apariţiei unei dominante -
adrenergice, favorabilă contracţiilor uterine.
Aceste modificări ale activităţii adrenergice a miometruluisunt o
consecinţă a schimbării raportului progesteron/estradiol.
Scăderea concentraţiei de progesteron determină reducerea
conţinutului de adrenalină de la nivelul uterului şi diminuarea numărului de
receptori -adrenergici. Creşterea concentraţiei estradiolului stimulează
eliberarea de noradrenalină la nivelul terminaţiilor neuronilor noradrenergici.
Forţele care participă la fătare.
La expulzarea fătului participă contracţiile uterine, tonusul uterin şi
presa abdominală, acestea fiind denumite “forţele fătării”. Intensitatea şi
momentul participării acetor forţe depind de stadiile parturiţiei.
Contracţiile uterinesunt principalele forţe ale fătării şi acţionează în
toate stadiile acesteia; au următoarele caracteristici:
- sunt involuntare – se declanşează spontan, pe baza unor
mecanisme neuro-hormonale. Centrul reflex reglator al acestor
 contracţii se află în măduva dorsală, dar există şi centrii intrauterini
autonomi (baroreceptori);
- sunt peristaltice – pornesc de la vârful conului uterin spre cervix şi
contribuie la orientarea fătului spre cervix şi împingerea acestuia prin
conductul pelvin;
- sunt intermitente – se caracterizează prin alternanţa dintre
perioadele de contracţie şi cele de linişte. Existenţa pauzelor dintre
contracţiile uterine permite desfăşurarea circulaţiei feto-maternale în
timpul parturiţiei.
Durata contracţiilor uterine creşte prograsiv de la 1-2 secunde la
începutul fătării, la 1-2 minute în stadiul de expulzare a fătului. Durata pauzei
dintre două contracţii succesive , la începutul fătării este de 20-30 minute, iar
în timpul expulzării este de 3-5 secunde.
Tonusul uterin este o contracţie uterină de fond, care are rolul de a
menţine fătul în poziţia câştigată după o contracţie. Dacă în timpul gestaţiei
tonusul uterin este scăzut având intensitatea de 30-40 mm coloană de
mercur, în timpul parturiţiei depăşeşte 70 mm Hg.
Presa abdominală este reprezentată de contracţiile muşchilor
abdominali, spinali şi diafragmei, care prin intermediul viscerelor, exercită o
presiune puternică asupra uterului (70 mm Hg). Această forţă participă la
fătare numai în stadiul de expulzare a fătului, are intensitatea maximă.
Eforturile cele mai mari care se datorează participării tuturor forţelor de
contracţie sunt însoţite de durere şi se înregistrează în momentul angajării şi
trecerii fătului prin conductul pelvin a capului, centurii scapulare şi a celei
pelvine, datorită compresiei asupra filetelor nervoase de la acest nivel.
Stadiile parturiţiei.
Desfăşurarea normală a parturiţiei cuprinde trei stadii: deschiderea
gâtului uterin, angajarea şi expulzarea fătului, eliminarea învelitorilor fetale.
Deschiderea gâtului uterin marchează începutul parturiţiei şi are o
durată variabilă în funcţie de specie, individ, vârsta femelei. La deschiderea
cervixului concură mai mulţi factori:
- hiperemia pasivă care determină o infiltrare puternică a cervixului
urmată de scăderea rigidităţii lui;
- contracţiile fibrelor musculare longitudinale ale uterului care datorită
inserării lor la nivelul fibrelor musculare circulare ale cervixului
tracţionează de acestea în sens radial;
- pătrunderea pungilor fetale prin cervixul întredeschis şi acţiunea lor
mecanică asemănătoare unei “pene hidraulice”; prima pungă fetală
care se angajează în cervix este alantoida şi care adesea se rupe la
acest nivel, eliberând lichidul alantoidien ce se va scurge prin vagin
spre exterior, lubrifiindu-l;
- angajarea fătului prin conul fetal, care în cazul prezentării anterioare
este format din cap şi membrele anterioare, iar în prezentarea
posterioară este format numai din membrele posterioare.
 La sfârşitul acestui astadiu se formează un conduct comun utero-
vaginal şi are loc acomodarea fătului, care constă în rotirea lui în jurul
propriului ax longitudinal cu 90o sau 180o, în funcţie de specie.
Comportamentul femelei în timpul acestui stadiu este liniştit, dar spre
sfârşitul lui devine neliniştită, dovadă fiind culcările şi ridicările repetate.
Angajarea şi expulzarea fătului se desfăşoară de la deschiderea
completă a cervixului până la expulzarea fătului în mediul extern. După ce
pungile fetale au pătruns în conductul pelvin, fătul întinde capul, gâtul şi
membrele anterioare şi respectiv membrele posterioare, în funcţie de
prezentare, formându-se astfel “conul fetal”.
La angajarea fătului contribuie contracţiile uterine şi tonusul uterin, iar
în momentul expulzării lui intervine şi presa abdominală, care atinge
intensitatea maximă.
După expulzarea fătului, femela se linişteşte, dar are o pronunţată stare
de epuizare, ca urmare a eforturilor depuse.
Eliminarea învelitorilor fetale reprezintă intervalul de timp de la
expulzarea fătului până la eliminarea lor completă, durata acestuia fiind
variabil în funcţie de specie şi respectiv tipul de placentă.
Mecanismul de eliminare a învelitorilor fetale include dezancorarea
vilozităţilor coriale din criptele mucoasei uterine. Spre sfârşitul gestaţiei, la
nivelul placentei încep procese degenerative de liză a acestor legături feto-
maternale. După expulzarea fătului, datorită ruperii cordonului ombilical se
produce anemia vilozităţilor coriale şi aparent criptele uterine se lărgesc.
După o pauză de 5-10 minute de la expulzarea fătului, contracţiile uterine se
reiau, dar sunt mai scurte şi de intensitate mai mică, iar presa abdominală
încetează.
Datorită acestor contracţii şi retracţiei fibrelor musculare uterine, criptele
uterine se micşorează, împingând în afara lor vilozităţile coriale.
Dezancorerea volozităţilor coriale începe de la vărful conului uterin spre
baza lui, ceea ce produce o răsfrângere (întoarcere pe dos) a învelitorilor
fetal, marcată de situarea corionului spre interior.
Neeliminarea învelitorilor fetale în termenul caracteristic fiecărei specii
constituie o tulburare denumită “retenţia învelitorilor fetale”.
Particularităţile parturiţiei pe specii.
La vacă.
La acestă specie, parturiţia este mai laborioasă şi are o durată mai
mare datorită conformaţiei bazinului mamei şi a fătului. Bazinul este puţin
favorabil fătării datorită deschiderii anterioare care tinde spre verticalitate,
crestelor supraacetabulare şi tuberozităţilor ischiatice foarte dezvoltate,
îngustării conductului pelvin în dreptul crestelor supraacetabulare, care sunt
orientate spre interior, axului dublu frânt. Fătul are capul mai larg şi mai scurt,
iar membrele sunt groase şi cu articulaţii voluminoase.
Deschiderea cervixului durează 12-24 ore şi se produce dinspre uter
spre vagin la primipare şi invers la adulte. Apare mai întâi alantoida, care este
de culoare albăstruie şi apoi amniosul de culoare gălbuie datorită cantităţilor
mici de meconiu pe care le conţine. De regulă pungile fetale se sparg la
trecerea prin cervix, iar lichidele fetale lubrifiază vaginul, uşurând ulterior
expulzarea fătului.
Stadiul de expulzare a fătului durează 1-4 ore în funcţie de conformaţia
bazinului parturientei, raporturile feto-maternale, dezvoltarea centurilor fătului,
intensitatea forţelor fătării. Femela are o poziţie decubitală sterno-abdominală
sau costo-abdominală şi mai rar fată în poziţie patrupedală. Datorită durerilor
accentuate, parturienta scoate gemete puternice. De regulă, în mometul
expulzării fătului se rupe spontan şi cordonul ombilical.
Eliminarea învelitorilor fetale se produce la 2-12 ore după expulzarea
fătului.
La oaie şi capră.
La aceste specii, parturiţia decurge uşor datorită conformaţiei favorabile
a bazinului, care are deschiderea anterioară cu tendinţă de orizontalitate,
ceea ce face ca fătul să vină treptat în contact cu oasele bazinului; crestele
supraacetabulare şi tuberozităţile ischiatice sunt puţin dezvoltate, iar axul
bazinului este o linie dreaptă. Conformaţia corporală a fetuşilor (miei, iezi)
este de asemenea, favorabilă fătării.
Deschiderea cervixului durează 15-30 minute, timp în care femela este
agitată, se culcă şi se scoală des.
Expulzarea fătului se produce în 15-30 minute, dar poate ajunge la 2
ore în cazul gestaţiilor gemelare.
Eliminarea învelitorilor fetale se realizează între 10 minute şi 3 ore,
datorită regimului de mişcare activ al acestor specii, care contribuie la
menţinerea unui tonus muscular ridicat, benefic pentru o parturiţie uşoară.
La scoafă.
Parturiţia la scroafă decurge uşor datorită conformaţiei bazinului,
caracterizată printr-o oblicitate pronunţată a deschiderii anterioare, participării
vertebrelor coccigiene (3-4) la delimitarea plafonului, tuberozităţilor ischiatice
reduse în volum, axului bazinului – linie dreaptă.
Deschiderea cervixului durează 2-6 ore, expulzarea fetuşilor 3-4 ore,
corelându-se cu numărul de purcei şi cu pauze de 5-10 minute între
expulzarea succesivă a doi purcei. Expulzarea fetuşilor se face alternativ din
cele două coarne uterine, fie în prezentarea anterioară (60% din cazuri), fie în
prezentarea posterioară (40% din cazuri).
Înainte de începutul fătării, scroafa este agitată, se culcă şi se scoală
des; uneori se constată accelerarea respiraţiei (polipnee) şi a bătăilor
cardiace (tahicardie). În timpul fătării, scroafa preferă decubitul costo-
abdominal.
Spre deosebire de alte specii, la scroafă, învelitorile fetale se elimină fie
după fiecare purcel, fie după 2-3 purcei din acelaşi corn uterin, astfel încât,
după expulzarea ultimului fetus, la 10-15 minute învelitorile fetale sunt
complet eliminate.
La iapă.
 Parturiţia la iapă se desfăşoară uşor, datorită conformaţiei bazinului
mamei (deschidere anterioară uşor oblică, creste supraacetabulare şi
tuberozităţi ischiatice şterse, ax convex) şi fătului (cap mic şi alungit,
conformaţie dolicomorfă).
Deschiderea cervixului durează 24-48 ore şi este marcată de
comportamentul femelei, care este neliniştită, se culcă şi se scoală des,
defecă şi urinează frecvent, prezintă o transpiraţie abundentă în regiunea
flancului şi spetelor.
Stadiul de expulzare a fătului este scurt – 5-30 minute, iar atunci când
amniosul nu se rupe se produce aşa numita “fătare în sac”, care expune nou-
născutul la asfixie. Iepele adulte fată în staţiune patrupedală, iar cele tinere în
decubit.
Eliminarea învelitorilor fetale se produce în 30 minute, datorită, în
special, placentei epitelio-coriale, ceea ce face ca incidenţa retenţiei
învelitorilor fetale să fie scăzută.
La carnasiere.
La carnasiere fătarea decurge uşor, datorită conformaţiei bazinului şi
faptului că procesul de osificare a craniului la fetuşi este incomplet şi acesta
îşi poate modifica forma în timpul trecerii prin conductul pelvin. Eventualele
distocii se datorează excesului de volum al fetuşilor rezultaţi din
împerecherea indivizilor cu dezvoltare corporală diferită.
Deschiderea cervixului durează 3-6 ore şi este însoţită de starea de
nelinişte a femelei, defecări şi urinări dese.
Durata expulzării fetuşilor variază între 20 minute şi 12 ore, femela
având o poziţie costo-abdominală (căţea) sau sterno-abdominală (pisică).
Atunci când fetuşii sunt expulzaţi în sacul fetal, parturienta îl rupe cu dinţii şi
secţionează şi cordonul ombilical. Ei se nasc cu ploapele închise, fenomen
care durează 8-10 zile.
Anexele fetale se elimină după fiecare produs sau odată cu el şi
adesea sunt consumate de femelă.
La iepuroaică.
Datorită conformaţiei favorabile a bazinului, parturiţia decurge uşor şi
rapid (15-25 minute) şi mai ales noaptea.
Înainte de fătare, iepuroaica îşi smulge părul de pe abdomen şi face un
culcuş pentru pui, care se nasc golaşi.
După expulzarea fiecărui pui, iepuroaica taie cu dinţii cordonul ombilical
şi aşează fiecare pui în apropierea sfârcurilor, pentru că având ochii acoperiţi
de ploapele închise, nu văd şi îi acoperă cu părul smuls de pe abdomen. La
unele femele carenţate în săruri minerale şi vitamine, apare fenomenul de
fetofagie.
La 10-20 minute după expulzarea fetuşilor sunt eliminate şi învelitorile
fetale, care uneori sunt consumate de femelă.
Tulburările în timpul parturiţiei.
 Tulburările care apar în timpul parturiţiei duc, uneori, la prelungirea
duratei acesteia, iar alteori, aceasta nu se poate realiza fără intervenţia
specialistului. Fătările grele, laborioase, poartă denumirea de “distocii”.
De mare importanţă practică este stabilirea diagnosticului de distocie.
Aceasta se bazează pe faptul că deşi femela este pregătită pentru fătare (are
semnele prodromale caracteristice) şi se observă presa abdominală, între
labiile vulvare nu apare nimic. Este un semnal că există un obstacol care
împiedică desfăşurarea normală a fătării.
Se face examenul vaginal manual, pentru a preciza, nu numai
diagnosticul de distocie, ci şi cauza care o provoacă. Apoi se alege metoda
de remediere: nesângeroasă sau sângeroasă şi se instituie tratamentul
adecvat după remedierea distociei.
Tipuri de distocii. În funcţie de agentul cauzal, distociile pot fi de origine
maternă sau de origine fetală.
a) Distocii de origine maternală. Aceste distocii pot fi cauzate de:
tulburări de dinamică uterină sau de angustia pelvină.
Dintre tulburările de dinamică uterină amintim: lipsa forţelor de
contracţie şi extragerea forţelor de contracţie
Lipsa forţelor de contracţie se manifestă prin hipotonie uterină şi tonus
uterin scăzut sau prin lipsa totală a acestor forţe de contracţie, ca şi a presei
abdominale.
Cauzele care determină hipotonia şi hipokinezia sunt: vârsta înaintată a
femelei, furajarea şi exploatarea neraţională, care aduc animalele în stare de
subnutriţie şi epuizare, prelungirea duratei fătării datorită fetuşilor voluminoşi
sau altor cauze de distocie de origine fetală, care determină de asemenea,
epuizarea femelei, ca şi secreţia redusă de ocitocină.
Simptome. Femela prezintă semne premergătoare fătării, la examenul
vaginal se constată că raporturile feto-maternale sunt normale, dar lipseşte
reactivitatea uterului la palpare; de multe ori în astfel de situaţii fătul este
mort.
Tratamentul constă în extragerea fătului şi a învelitorilor fetale şi apoi
trezirea motilităţii uterine prin administrarea de substanţe ocitocice şi masaj
uterin transrectal.
Exagerarea forţelor de contracţie constă în creşterea frecvenţei şi
intensităţii contracţiilor uterine, care pot căpăta aspect tetaniform.
Cauzele sunt reprezentate de: existenţa unor raporturi feto-maternale
anormale, excesul de volum al fetuşilor, anomalii ale bazinului, neoplasme.
Simptomele servesc la stabilirea diagnosticului şi se referă la:
observarea presei abdominale accentuate, iar la examenul transrectal
constatarea unei reactivităţi exagerate a uterului la palpare şi a mulării
învelitorilor fetale pe corpul fătului, datorită lipsei lichidelor fetale.
Tratamentul urmăreşte înlăturarea hiperkineziei prin anestezie
epidurală, plimbarea femelei şi apoi extragerea fătului şi a învelitorilor fetale.
Angustia pelvină constă în reducerea conductului pelvin şi se întâlneşte
la femelele primipare montate prea devreme, la cele rahitice, la cele cu
fracturi ale bazinului, rău consolidate şi cu un calus vicios, la cele cu
desmorexie sau datorate existenţei unor neoplasme osoase la nivelul
bazinului.
Diagnosticul se stabileşte prin examen transrectal.
Tratamentul constă în fetotomie sau operaţia cezariană.
Profilaxia este importantă şi impune efectuarea obligatorie a
examenului ginecologic înainte de introducerea femelelor la reproducţie,
pentru a le depista pe cele cu această anomalie.
b) Distocii de origine fetală.
Aceste distocii pot fi cauzate de: raporturi feto-maternale anormale
(aşezări, prezentări, poziţii, reţineri obstetricale), anomalii fetale,
monstruozităţi, exces de volum al fătului.
Despre raporturile feto-maternale distocice se găsesc detalii în “Caietul
de lucrări practice”.
Anomaliile fetale provocatoare de distocii sunt: ascita fetală,
hidrocefalia anazarca fetală:
- ascita fetală se caracterizează prin acumulare de lichid în cavitatea
abdominală şi toracică, însoţite de creşterea, în special, a
abdomenului. Pentru remedierea distociei se face puncţia cavităţilor
respective pentru drenarea lichidelor şi apoi se extrage fătul;
- hidrocefalia se caracterizează prin deformarea cutiei craniene ca
urmare a acumulării de lichid cefalo-rahidian şi atrofia creierului. Se
puncţionează cutia craniană şi apoi se extrage fătul;
- anazarca fetală este o anomalie fetală caracterizată prin infiltrarea
masivă a ţesutului conjunctiv subcutanat şi interstiţial cu serozităţi.
Se datorează unor tulburări circulatorii la nivelul placentei,
compresiunile pe cordonul ombilical, tulburările hepato-renale în a
doua parte a gestaţiei. Se fac incizii longitudinale cât mai profunde
cu ajutorul embriotomului curb de deget, iar după scurgerea
lichidului se extrage fătul.
Monstruozităţile fetale care determină distocii sunt:
- schistomoza reflexum – este un monstru simplu caracterizat prin:
închiderea incompletă a cavităţii abdominale şi uneori a celei
toracice însoţită de eventraţia viscerelor abdominale şi toracice şi
curbarea coloanei vertebrale; extragerea fătului se face prin
fetotomie;
- perosomus elumbus – este un mostru simplu caracterizat prin lipsa
vertebrelor lombo-sacrale; se remediază prin fetotomie;
- monştrii dublii – uniţi la nivelul diferitelor regiuni corporale:
toracopagi, omfalopagi, ischiopagi;
- monştrii monosomieni – au un tren anterior şi două trenuri
posterioare;
- monştrii sisomieni – au două capete, un gât şi un tren posterior;
- monştrii polimelieni – cu un număr suplimentar de membre;
- monştrii amelieni – fără membre (complet sau incomplet).
 Excesul de volum al fătului poate produce distocii datorită dezvoltării
exagerate a corpului în ansamblu sau numai a unor regiuni corporale ale
fătului (cap, crupă). Poate fi provocat de o predispoziţie ereditară întâlnite la
unele rase de taurine (Simmental) sau de cabaline (rasa Ardeneză), de
împerecherea unor femele de talie mică cu masculi cu dezvoltare corporală
mare (ex. la carnasiere în cazul împerecherilor întâmplătoare, nedirijate), de
supraalimentaţia femelelor gestante sau de fătul emfizematos ( a murit, dar
nu a fost avortat şi ca urmare gazele acumulate în ţesutul subcutanat din
cauza proceselor de descompunere şi degradare măresc dimensiunile
fătului).
Se remediază prin fetotomie sau după caz, prin operaţie cezariană.
Pentru limitarea neajunsurilor şi pierderilor cauzate de distocii şi a
complicaţiilor acestora trebuiesc respectate anumite reguli de profilaxie:
- cunoaşterea exactă a momentului fătării pe baza unor evidenţe
corecte şi actualizabile;
- ducerea femelelor gestante în maternitate sau în lipsa acesteia
amenajarea unor boxe de fătare la un capăt al grajdului;
- asigurarea unei furajări, întreţineri şi exploatări raţionale a femelelor
gestante;
- respectarea regimului de mişcare a femelelor gestante;
- asigurarea asistenţei şi acordarea primului ajutor la fătare;
- stabilirea rapidă a diagnosticului de distocie;
- alegerea metodei adecvate de remediere a distociei;
- supravegherea eliminării învelitorilor fetale.
Îngrijirea femelelor după parturiţie.
Acordarea unei atenţii femelelor după ce au fătat este necesară
deoarece în timpul gestaţiei s-au produs modificări anatomo-fiziologice ale
întregului organism şi modificări specifice ale aparatului genital, apărute atât
în timpul gestaţiei, cât şi al parturiţiei.
Măsurile care se iau imediat după fătare vizează două obiective:
- desfăşurarea normală a involuţiei uterine, care incepe imediat după
parturiţie;
- evitarea producerii infecţiilor puerperale.
Aceste măsuri se referă la:
- respectarea normelor de zooigienă generală şi locală, în sensul
asigurării în maternitate sau în adăpostul în care are loc fătarea a
unui microclimat corespunzător, a temperaturii optime, a unui
coeficient de luminozitate adecvat, a lipsei curenţilor de aer şi a
asigurării unui aşternut bogat şi curat;
- asigurarea igienei corporale prin spălarea organelor genitale
externe, spălarea şi mulgerea glandei mamare, buşumare pentru
îndepărtarea transpiraţiei;
- adăparea şi furajarea cu raţii reduse cantitativ, dar cu conţinut sporit
de glucide, protide şi principii laxativi;
 - efectuarea mişcării zilnice pentru a stimula involuţia uterină, fără ca
femela să fie solicitată excesiv.
Îngrijirile nou-născutului.
Deoarece modul de viaţă al nou-născutului diferă de cel al fătului în
perioada intrauterină, este necesar ca după naştere, să se acorde o atenţie
deosebită sistemelor: respirator, circulator şi digestiv.
Principalele măsuri de îngrijire a nou-născutului sunt:
- curăţirea orificiilor nazale şi a botului de mucozităţi, pentru a se
preveni producerea asfixiei postpartum. La nevoie, adică atunci când
nou-născutul a inspirat lichide fetale, acesta se ridică de membrele
posterioare, pentru a facilita scurgerea lichidelor din căile respiratorii;
în acelaşi scop se poate provoca excitarea reflexă a centrului
respirator, printr-o uşoară iritare a mucoasei nazale, cu un pai sau cu
o pană, care provoacă strănutul şi degajarea căilor respiratorii; la
nevoie se poate face respiraţie artificială;
- îngrijirea cordonului ombilical: secţionarea acestuia, cu o foarfecă, la
distanţa de 8-10 cm de abdomen, presarea cu două degete, şi o
mişcare de sus în jos, pentru scurgerea lichidelor de pe traiectul lui,
legarea şi dezinfectarea lui zilnică cu tinctură de iod sau glicerină
iodată;
- uscarea tegumentului prin îndepărtarea mucozităţilor şi învelitorilor
fetale şi buşumarea, cu o pânză uscată sau cu un şomoiog de paie;
buşumarea are şi rol de a stimula circulaţia de la nivelul pielii nou-
născutului. În practică, se obişnuieşte ca după naştere, viţelul să fie
lins de vacă. Această acţiune activează circulaţia periferică, dar
pentru că pielea şi părul rămân umede, este necesar ca după ce
vaca linge viţelul acesta să fie buşumat;
- administrarea colostrului direct prin supt sau prin procedee artificiale,
datorită calităţilor deosebite ale acestuia: hrănitor, laxativ, unic
aliment tolerat de nou-născut, imunoprotector prin conţinutul mare în
gama-globuline.
Pentru evitarea apariţiei tulburărilor digestive, dacă nou-născutul suge
colostrul de la mamă, trebuiesc mai întâi evacuate primele jeturi care sunt
bogate în agenţi microbieni. În cazul administrării colostrului printr-o metodă
artificială de alăptare, acesta trebuie să aibe temperatura corporală, iar
ustensilele folosite să fie perfect curate.
Indiferent de modul de administrare a colostrului, acesta este
indispensabil şi mai ales în primele ore de viaţă ale nou-născutului, care nu
posedă mijloace de apărare împotriva microbilor. Colostrul este bogat în
anticorpi şi îi asigură astfel protecţia pasivă, până în momentul în care
propriul sistem imunitar intră în funcţiune.
Consumul de colostru imediat după naştere este impus şi de alţi doi
factori şi anume: conţinutul lui în imunoglobuline scade foarte rapid (la 24 ore
de la naştere se reduce la jumătate) şi permeabilitatea mucoasei intestinale
pentru macromoleculele de gama-globuline se reduce accentuat pe măsura
îndepărtării de momentul fătării.
Afecţiunile nou-născutului
Odată cu trecerea produsului de concepţie din stadiul de viaţă
intrauterină în mediul extern, organismul acestuia trebuie să se acomodeze
cu noile condiţii de viaţă.
Se ştie că o serie de organe şi aparate funcţionează încă din perioada
embrionară şi îşi intensifică activitatea în perioada fetală, cum este cazul
aparatului cardiorespirator. Dar, la naştere, după ruperea sau secţionarea
cordonului ombilical, intră în funcţiune circulaţia sangvină pulmonară,
închizându-se comunicarea acesteia cu aorta descendentă. De asemenea,
scade rapid presiunea sângelui din auriculul drept şi creşte cea din auriculul
stâng, determinând închiderea găurii lui Botall, în câteva ore sau zile de la
naştere (în funcţie de specie).
Alte aparate, ca de exemplu: aparatul respirator, aparatul urinar,
sistemul nervos de relaţie îşi încep activitatea imediat după contactul nou-
născutului cu noile condiţii de mediu. Astfel, pulmonii suferă un proces de
distensie, îşi măresc volumul şi capătă structura caracteristică adultului, ceea
ce favorizează realizarea schimbului respirator.
Mecanismele de termoreglare, care au fost blocate în perioada
intrauterină, intră în funcţiune după naştere, iar eficienţa adaptărilor
funcţionale este dependentă de nivelul maturităţii fiziologice a acestor
mecanisme, rezervele de glicogen şi prezenţa stratului adipos subcutanat. În
perioada de la naştere până la primul supt, susţinerea metabolismului nou-
născutului se face pe baza rezervelor proprii de glicogen din ficat şi muşchi.
Scăderea rapidă a rezervelor hepatice de glicogen arată că acesta este
mobilizat pentru menţinerea glicemiei.
Unul dintre mecanismele de adaptare a nou-născuţilor la temperaturi
joase este declanşat consecutiv creşterii secreţiei de cortizol la parturiţie.
Acesta intensifică funcţionarea tiroidei fetale, care măreşte nivelul
triiodtironinei din ţesuturi şi astfel procesele oxidative celulare, responsabile
de producerea căldurii, se intensifică, asigurându-se termoreglarea în prima
oră după naştere. Nou-născuţii, datorită funcţionării progresive a sistemului
de termoreglare, nu suportă nici temperaturile prea ridicate faţă de
temperatura corporală.
Excepţie faţă de celelalte aparate, face aparatul genital, a cărui
funcţiune începe după o anumită perioadă de la fătare.
Putem spune că imediat de la parturiţie, nou-născutul trece printr-o
accentuată “criză de acomodare”, care poate avea repercursiuni asupra
dezvoltării sale ulterioare sau chiar asupra existenţei sale. Aşa ne explicăm
de ce în perioada neo-natală pot să apară o serie de tulburări cu localizare la
aparatul respirator, circulator, digestiv sau ombilic.
a) Tulburări respiratorii ale nou-născutului
Una dintre tulburările respiratorii ale nou-născutului este asfixia, care se
manifestă fie prin întârzierea, fie prin absenţa primei respiraţii.
 În funcţie de cauzele care produc asfixia nou-născutului, aceasta poate
fi: intrauterină sau extrauterină.
Asfixia intrauterină se produce cu puţin timp înainte de expulzarea
fătului şi se datorează unor tulburări circulatorii ale placentei, ruperii
premature a cordonului ombilical, desfacerii timpurii a angenajului placentar,
în timp ce asfixia extrauterină este determinată de blocarea căilor respiratorii
cu lichide fetale şi mucozităţi, odată cu primele încercări de inspiraţie, după
fătare.
Simptomele pe baza cărora se stabileşte diagnosticul sunt diferite în
funcţie de tipul asfixiei:
- în asfixia intrauterină, datorită acumulării de dioxid de carbon, creşte
excitabilitatea nervului vag şi ca urmare nou-născutul se svârcoleşte,
elimină cantităţi mari de meconiu, prezintă bradicardie şi aritmie;
- la începutul asfixiei extrauterine, nou-născutul prezintă apnee de
scurtă durată (nu respiră), dar bătăile cardiace sunt normale şi
reflexele prezente. Prin blocarea căilor respiratorii se produce o
stare avansată de hipoexemie şi o suprasaturare cu dioxid de
carbon. Se constată lipsa respiraţiei, tahicardie, cianoza mucoaselor,
după care apare starea avansată de anorexie, abolirea reflexelor şi
moartea nou-născutului.
Tratamentul trebuie aplicat cât mai rapid şi constă în cazul asfixiei
intrauterine în extragerea fătului, iar în cazul celei extrauterine se suspendă
nou-născutul de membrele posterioare, pentru a se produce scurgerea
lichidelor fetale din căile respiratorii, se face buşumarea cu un şomoiog de
paie, pentru activarea circulaţiei periferice, se excită mucoasa nazală cu un
pai sau cu o pană, pentru a provoca strănutul şi deblocarea căilor respiratorii
şi la nevoie se apelează la respiraţia artificială, prin compresiuni pe cutia
toracică exercitate prin îndoirea şi presarea membrelor anterioare ale nou-
născutului, concomitent cu tracţiuni asupra limbii.
b) Tulburări circulatorii
Principala tulburare circualtorie este hemoragia, care constă în pierderi
de sânge la nivelul bontului ombilical, ca urmare a neobstruării vaselor
ombilicale. După modul în care se scurge sângele, hemoragia poate fi:
arterială (în jeturi sacadate) sau venoasă (sub formă de picături).
Hemoragia ombilicală se produce fie datorită ruperii (tăierii) prea scurte
a cordonului ombilical în momentul expulzării fătului, fie datorită nelegării
acestuia după rupere sau secţionare, fie datorită lingerii bontului ombilical de
către mamă, care îndepărtează astfel cheagurile formate la acest nivel.
Tratamentul constă în ligaturarea bontului ombilical cu fir neresorbabil
la distanţa de 10-12 cm de abdomen şi dezinfectarea acestuia cu un amestec
de glicerină şi formol, cu tinctură de iod sau formol 5%.
c) Afecţiunile digestive ale nou-născutului
Cele mai frecvente afecţiuni digestive ale nou-născutului sunt
gastroenteritele şi constipaţia.
 Gastroenteritele sunt tulburări digestive întâlnite la toate speciile, dar
mai frecvent la viţei şi purcei şi caracterizate prin evacuări frecvente de fecale
diareice, de culoare brun-gălbuie. Cauza determinantă o reprezintă flora
microbienă pătrunsă în organismul nou-născutului pe cale bucală sau
ombilicală şi care în prezenţa factorilor favorizanţi îşi exaltează virulenţa.
Factorii favorizanţi sunt:
- rezistenţa scăzută sau lipsa totală de apărare a nou-născutului,
datorită cantităţii reduse de imunoglobuline şi de enzime;
- existenţa în colostru a unor toxine microbiene sau celor rezultate din
hrănirea mamei cu borhoturi acide, cu furaje mucegăite sau alterate;
- ingerarea de lapte mamitic;
- administrarea laptelui la o temperatură necorespunzătoare (prea
cald sau prea rece);
- schimbarea bruscă a alimentaţiei mamei.
Simptomele la începutul bolii constau în: descărcări frecvente de fecale
diareice, fetide, de culoare gălbuie, adesea spumoase. Treptat starea
generală a animalului se înrăutăţeşte: nou-născutul devine apatic, abătut, stă
mai mult culcat, refuză laptele, pielea este flască, cu părul zburlit şi fără luciu.
Se produce o deshidratare avansată, care poate duce la moarte.
Tratamentul vizează atât combaterea infecţiei, cât şi creşterea
rezistenţei organice. Pentru combaterea infecţiei se administrează antibiotice
şi chimioterapice, iar creşterea rezistenţei organismului se realizează prin
vitaminoterapie, administrarea de pansamente gastrice pe bază de bismut şi
de medicamente absorbante pentru toxinele microbiene (cărbune vegetal sau
animal).
Acestea se asociază cu măsuri dietetico-igienice, cum ar fi: corectarea
raţiei mamelor, respectarea regimului de alimentaţie a nou-născuţilor,
administrarea de ceaiuri din boabe prăjite de cereale, administrarea de ser
glucozat intravenos pentru rehidratarea organismului şi stimularea funcţiei
antitoxice a ficatului.
În vederea împiedicării răspândirii acestei afecţiuni trebuie făcută
izolarea mamei şi a nou-născutului bolnav şi dezinfecţia locului din adăpost.
Prevenirea apariţiei gastroenteritelor la nou-născuţi se realizează prin:
asigurarea unei alimentaţii complete şi echilibrate a mamei, vitaminizarea
femelelor gestante, igiena maternităţii şi profilactoriunlui, igiena mulsului şi
suptului, administrarea unui colostru de bună calitate.
Constipaţia nou-născutului este o tulburare caracterizată prin
neeliminarea meconiului, după fătare, timp de câteva zile. Cauzele sunt:
peristaltismul intestinal redus, lipsa substanţelor laxative din colostru,
neadministrarea colostrului.
Modul de manifestare al nou-născutului este caracteristic: este agitat,
priveşte des către abdomen, are tenesme, nu suge; la tuşeul rectal se
constată prezenţa în rect a unei mase cleioase, aderente la pereţii acestuia.
Tratamentul constă în efectuarea unei clisme cu apă saponată,
evacuarea meconiului din ampula rectală manual sau cu ajutorul unei anse
de sârmă, administrarea de purgative în colostru sau în ceai. Pentru
prevenirea constipaţiei se administrează colostru (simpul sau asociat cu
purgative) datorită efectului său laxativ.
d) Infecţiile ombilicale
Sunt inflamaţii ale cordonului ombilical, purtând şi denumirea de
omfalopatii, iar în funcţie de componenta ombilicală afectată se numesc
omfalite (inflamarea ţesutului conjunctiv), omfaloarterite (inflamaţia arterelor
ombilicale) sau omfaloflebite (inflamaţia venelor ombilicale).
Cauza determinantă a omfalopatiilor este reprezentată de flora
microbiană foarte variată: streptococi, stafilococi, colibacili, care în prezenţa
factorilor favorizanţi îşi măreşte virulenţa. Cei mai frecvenţi factori favorizanţi
sunt: traumatismele bontului ombilical, iritaţiile produse de mamă prin lingere
în zona ombilicală, sugerea bontului de către alţi nou-născuţi, îmbibarea
bontului ombilical cu lichide din aşternut.
Pentru stabilirea diagnosticului trebuiesc cunoscute simptomele, care
pot fi: locale şi generale. La începutul bolii apar modificări la nivelul
ombilicului manifestate prin inflamaţia şi induraţia acestuia, secreţie
purulentă, fetidă şi sensibilitate crescută la palpare, datorită durerii. Ulterior
apar şi modificări ale stării generale: hipertermie, puls şi respiraţie accelerată,
inapetenţă, mers vaccilant, cifozare. Dacă nu se intervine, flora bacterienă
difuzează în alte organe ale nou-născutului putând provoca abcese urmate
de peritonită, periartrite, afecţiuni hepatice, pneumonie.
Tratamentul constă în excizarea proţiunilor mortificate, deschiderea
colecţiilor purulente şi vidarea lor, dezinfecţie locală şi aplicarea de tampoane
cu antibiotice sau anitseptice.
Pentru prevenirea apariţiei omfalopatiilor se iau măsuri igienico-
sanitare, ca: dezinfecţia bontului ombilical, igiena adăpostuuli şi aşternutului
ca şi evitarea traumatismelor din regiunea ombilicală, scurtarea ombilicului,
ligatura şi dezinfecţia lui zilnică.