Sunteți pe pagina 1din 7

Designul peisajului natural

INTRODUCERE

Ca şi designeri, de multe ori ne considerăm creatorii mediului în care trăim. Manipulăm spaţiile pentru a rezista
presiunilor orizontale şi verticale ale compactării umane şi numim această acţiune „viaţa urbană”. Atunci când
limitele orizontale şi verticale se sfârşesc, pur şi simplu restructurăm contururile şi schimbăm modelele de
scurgere pentru a se potrivi mai bine cu ceea ce noi considerăm o ordine naturală a priorităţilor.

Doar în ultimile decade am început să suprapunem nevoile noastre peste mediile naturale. Nu mai numim în
mod arbitrar forţele naturii ca distructive, ci studiem consecinţele inevitabile ale alterării în design. Acum ştim să
ne aventurăm până în cele mai îndepărtate colţuri ale naturii pentru a învăţa de la elementele existente, înainte
să ne bazăm pe ele în eforturile noastre de a face design.

În timp ce tehnologiile ne schimbă în nenumărate statistici invizibile, noi ne reîntoarcem la „ordinea naturală”
pentru sfaturi şi permisiune înainte de a crea. Totuşi, uneori ignorăm importanţa vegetaţiei naturale care ne
acoperă planeta. Copacii care dau umbră pământului, arbuştii care oferă hrană animalelor sălbatice şi ierburile
care previn eroziunea sunt legate împreună într-un foarte important lanţ al evenimentelor de mediu.

Acest text este un ghid de bază pentru arhitect, inginer, arhitect de peisaj şi planificator pentru dezvoltarea sau
redezvoltarea unui aranjament de materiale-plante care îşi urmează directivele intenţionate original. Trebuie
folosit aşa cum a fost intenţionat – ca o unealtă pentru design. Indiferent de forţele ecologice care există în
lumea noastră, noi tot designeri suntem. Haideţi să facem acest lucru natural.

NATURAL VS. NATIV

Este important încă de la început să identificăm diferenţele dintre peisajele naturale şi cele native. Deşi pentru
unii designeri termenele sunt aproape sinonime, asocierea specifică a expresiilor la un proiect dezvoltat e legată
de aplicarea finală ale materialelor-plante.

Peisajul natural se compune din specii de materiale-plante plasate ecologic şi este lipsit de orice formă de
manipulare umană în selectarea, localizarea sau perpetuarea compoziţiilor vegetative. Procesele care creează
sau împlinesc nevoile biologice ale unui mediu trebuie să fie acelea care au fost în natură de veacuri. Orice
duplicare a acelor procese pentru a regenera un set specific de condiţii ecologice într-o compoziţie nu este un
peisaj „Natural”, ci un aranjament „naturalistic”, care încearcă să restabilească un set de condiţii favorabile
pentru creşterea şi dezvoltarea unor materiale-plante selectate ecologic.

Peisajul nativ, pe de altă parte, este o compoziţie de plante care conţine materiale originare din alte locaţii
geografice sau ecologice, şi care au fost transferate în noul spaţiu cu un scop specific, ornamental. Specia de
iarbă, arbust sau pom se poate adapta uşor la noul mediu, dar nu au fost plasate acolo de un proces „natural”.

CONSTRÂNGERILE DESIGNULUI NATURAL

Mulţi designeri cred că alcătuirea unei compoziţii peisagistice după procesul natural al sistemelor de plante
oferă o flexibilitate mai mare pentru creativitate decât un proiect bazat mai mult pe cerinţe ornamentale
tradiţionale. Dimpotrivă, contextul natural sau naturalist cere mai multă cercetare pentru planificare, efort de
analiză şi cerinţe de rezolvare a problemelor decât oricare altă abordare a problemelor de peisagistică.
Reglementările de dezvoltare locală ce vor controla de multe ori determinarea finală sunt mai numeroase şi mai
puţin flexibile decât cele ale autorităţilor guvernamentale mai înalte. Climatul politic local de multe ori
favorizează o soluţie mai rapidă pentru promovarea promisiunilor din campanie. Câştigurile economice de
termen scurt sau capacităţile reduse pentru investiţii ar putea umbri nevoia de schimbare ecologică a unui
anume loc. Există, de fapt, mult mai multe obstacole neprevăzute în calea designerului în acest tip de efort
decât în proiectele mai tradiţionale. Pentru a îndepărta aceste piedici din calea creativităţii, este nevoie de
cercetare prelungită în următoarele direcţii:

1. Legi şi reglementări. La nivel naţional, Legea Speciilor în Pericol ar putea controla colectarea seminţelor
sau propagarea plantelor din lista de specii în pericol. Restricţii locale, statale sau chiar regionale ar putea
interzice folosirea unor specii deoarece sunt gazde alternative ale unor boli sau ar putea deveni buruieni toxice
în unele situaţii. Fie gazda originală fie gazda alternativă ar putea fi interzise. Multe conduceri municipale pot
restricţiona înălţimea ierburilor folosite ca peluză sau ca acoperământ de sol (groundcover mass). Majoritatea
departamentelor de agricultură sau agenţilor U.S. Soil Conservation Service pot oferi informaţii despre
materialele interzise.

1
Designul peisajului natural
2. Consideraţiuni estetice. Alegerea plantelor poate determina dacă compoziţia este un aranjament naturalizat
de materiale ornamentale sau un aranjament naturalizat de plante strânse local. Un mediu extrem de îngrijit
poate fi nelalocul lui la o fermă rurală, şi un aranjament naturalizat de materiale colectate local ar putea fi
nelalocul lui într-un cartier rezidenţial.

3. Strategii de Management. Pentru a avea o compoziţie de succes, trebuie să existe un mediu coeziv care
împlineşte atât nevoile plantelor cât şi ale animalelor ce îl suportă. În managementul projectului după plantare,
stimulenţii chimici, cei ce împiedică creşterea sau îngrăşămintele pot fi importanţi pentru creştere corectă şi
condiţionare. E posibil ca agenţiile guvernamentale sau opinia publică locală să interzică folosirea acestor
substanţe.

4. Consideraţiuni economice. Unui din scopurile majore al proiectelor de peisagistică e să schimbe o


suprafaţă cât de mare posibilă, cu minimum de investiţie. Costurile pot creşte sau scădea în funcţie de:

a. folosirea sistemelor de irigare mecanică

b. tehnici complicate de plantare

c. spaţiul dintre plante

d. suportul mecanic pentru stabilizarea versanţilor

e. mărimea materialelor plantate (plantele mai mici supravieţuiesc mai bine perioadei iniţiale de şoc
datorită unei proporţii rădăcină:tulpină mai favorabile)

5. Consideraţiuni de timp. Deoarece e dificil de mers la centrul local de grădinărit să cumperi materialele
necesare, trebuie bugetat şi timpul necesar creşterii sau adunării obiectelor. Unele specii trebuie să hiberneze o
perioadă determinată înainte să germineze. Solul de suprafaţă (Topsoil) trebuie să fie la locul lui cu zile sau
chiar luni înainte să inceapă operaţiunile de plantare. Dacă proiectul e de „plantare naturală”, atât clientul cât şi
designerul trebuie să fie pregătiţi să investească mult timp pentru a-şi atinge obiectivele.

Dat fiind definiţiile de mai sus, e practic imposibil pentru un designer să creeze un peisaj natural. Sutele de ani
de care e nevoie pentru a ajunge la etapa maximă de dezvoltare a plantelor vor întrece orice proiect omenesc.
Deci, de dragul semanticii, vom aplica termenii nostri la intenţia specifică a proiectului de design. Dacă scopul
este de a crea un mediu naturalizat din specii de plante colectate local şi de a le aranja funcţie de habitaţia
originală, compoziţia rezultată se va numi un peisaj natural. Dacă vom selecţiona şi planta materiale
ornamentale într-un aranjament ne-formal, compoziţia se va numi un peisaj nativ.

Fie pentru a face un mediu de viaţă prietenos sau pentru a perpetua balanţa armonioasă între prădător şi pradă,
peisajul natural ar putea fi acel design alternativ care va da drumul presiunilor inevitabile asupra sistemelor
ecologice rămase. Cu peisajul natural 1, am putea fi capabili să reclădim acele valori care s-au pierdut în anii
decoraţiei excesive.

2
Designul peisajului natural

1. SISTEMELE NATURALE

COMUNITĂŢILE DE PLANTE ÎN PEISAJUL NATURAL

Din cauza complexităţilor peisajului natural e important ca designerul să înţeleagă pe deplin comunităţile de
plante-materiale care există în orice locaţie propusă a proiectului. Orice efort de pre-planificare care implică
analiza şi inventarul bazei de resurse trebuie mai întâi suplimentat cu investigarea regiunilor ecologice de
plante. Doar cu această înţelegere mai largă va fi posibil să interpretăm corect comunităţile de plante locale.

Relaţia dinamică între diverse sisteme vegetative găsite pe locul proiectului, sau ale celor ce ar putea fi
introduse în design, este condusă de un număr de factori ecologici: climat, fiziografie şi sol. Pentru a acorda
atenţie specifică speciilor individuale folosite în proiect, e importantă analiza cu grijă a acestor factori ecologici.
Căci aceştia, mai mult ca orice altceva, vor determina aria geografică şi posibilele funcţii de design ale unei
comunităţi vegetative naturale.

Climatul comunităţii de plante include temperatura, precipitaţiile, umiditatea, lumina şi vântul care acţionează
împreună zi de zi şi anotimp de anotimp pentru a alcătui caracteristicile majore de design. Temperatura, una din
cel emai importante caracteristici, face ca un tip de plante să trăiască şi să se reproducă, în acelaşi timp privând
un alt tip de plante de la componentele esenţiale vieţii (Fig. 1-1).

Precipitaţia este cantitatea de umezeală care cade peste comunitate într-un interval specific de timp. De obicei
se măsoară în inci sau sutimi de inci şi controlează în mare distribuţia vegetaţiei. Acolo unde ploaia este
abundentă, comunitatea culminantă/desăvârşită (climax) ar putea fi o pădure densă. Acolo unde nu e,
comunitatea poate sprijini doar vegetaţie de tip deşertic şi nu va ajunge niciodată la etapa
culminantă/desăvârşită (climax) (Fig. 1-2).

Cantitatea de vapori de apă din aer reprezintă umiditatea, unde umiditatea relativă corespunde procentului de
saturare a aerului. Aerul poate cuprinde mai mulţi vapori de apă când temperatura creşte, aşadar atunci când
aerul e încălzit, umiditatea relativă scade şi vice-versa. Când plantele se răcesc noaptea şi aerul adiacent
ajunge la umiditatea relativă de 100%, se face umezeală în exces, care cade la pământ sub formă de rouă sau
chiciură, depinzând de temperatură. (Dice, 1952; Shelford, 1963; and Watt, 1968)

Fotosinteza, prin radiaţia solară, stă la baza existenţei oricărei comunităţi de plante. Această lumină oferă
ingredientul esenţial pentru producerea hranei pentru plante, care la rândul ei controlează area geografică a
comunităţii.

Vântul joacă un rol important în comunitatea naturală, ajutând împrăştierea polenului, seminţelor sau insectelor
vitale pentru continuarea caracteristicilor de bază ale comunităţii. Vântul intens sau schimbările lui rapide pot
face rău unor specii sau pot chiar reduce cantitatea de vapori de apă din aer. În unele comunităţi vegetative,
direcţia creşterii şi chiar forma unor plante este controlată de vânt.

Fiziografia de bază a comunităţii de plante, al doilea factor ecologic poate fi determinată privind la istoria
geologică a regiunii. Gradele de înclinare ale locaţiei unui proiect vor controla cantitatea de lumină pe care o va
primi. Pe locuri drepte, unde gradul este uniform, tranziţia plantelor poate fi foarte largă şi nedefinită. Pe munţi şi
versanţi ascuţiţi (pante), în apropierea zonelor saline sau în jurul apei ar putea exista o comunitate de plante
foarte mică şi bine definită. (Shelford, 1963; Spurr and Barnes, 1964)

Materialul solid care acoperă suprafaţa habitatului comunităţii se numeşte sol, cel de-al treilea factor ecologic.
Este sprijinitorul major al dezvoltării plantelor şi caracterul lui este cel mai important factor în vegetaţia naturală.
Solul conduce topografia comunităţii, rata reţinerii de apă, cantitatea de umezeală la rădăcini şi abilitatea
comunităţii de a atingei etapa culminantă. Bazele de sol instabile (solurile nisipoase) nu permit dezvoltarea
corectă pentru plantele cu culminare mai mare, ceea ce rezultă în comunităţi vegetative mai puţin progresive.

La scară micro, condiţiile de mediu locale trebuie analizate prin inventarea cu grijă a resurselor. Totuşi, pentru o
analiză la scară macro, prezentăm mai jos regiunile vegetative pentru a ajuta la preplanificare.

PRINCIPII ECOLOGICE DE BAZĂ

Designerii au evitat folosirea vegetaţiei naturale în compoziţia peisajului din mai multe motive. Atitudinea
reminiscentă epocii de pionierat a asociat vegetaţia naturală cu munca grea şi cu ceva ce trebuie cucerit. Unii
clienţi cred că folosirea vegetaţiei existente e lenevie, deci dau puţină atenţie şi respect folosirii ei. Totuşi,
motivul principal este că majoritatea designerilor nu au o înţelegere adecvată a proceselor care controlează
vegetaţia naturală.

3
Designul peisajului natural
Mai recent, vegetaţia naturală a devenit din ce în ce mai valorificată. Ea oferă o posibilitate mai largă de a alege
plante pentru compoziţie, de multe ori cere mai puţină mentenanţă şi acum este mai preţuită esteticatât
clientului cât şi designerului. Vegetaţia naturală este fie:

1. comunitatea de plante native ce se dezvoltă într-o zonă, fără manipulare din partea oamenilor, sau

2. o modificare a comunităţii de plante originale care reţine în mare stabilitatea şi înfăţişarea ei de bază.

Factorii ce controlează ecosistemele

Tipul de ecosistem natural dintr-o zonă anume este o funcţie a climatului, a substratului-părinte, a topografiei, a
organismelor prezente şi a focului – care acţionează toate, în timp. Dacă fie doar şi una din aceste influenţe
suferă schimbări apreciabile, ecosistemul se schimbă. Aşadar, datorită diferenţelor de climat, există ecosisteme
de pădure verde cu frunza lată (broad leaf evergreen forest) la tropice, la umezeală, ecosisteme de pădure
deciduous (?) în zonele umede temperate şi ecosisteme de iarbă şi deşert în zonele mai uscate. Datorită
diferenţelor de sol, există ecosisteme de iarbă înaltă în nisip şi ecosisteme de iarbă scurtă în solurile adiacente
de loam (?) în acelaşi climat semiarid. Datorită poziţiei topografice, există sisteme de zonă înaltă şi de zonă
joasă. Unele dintre acestea sunt arse frecvent fie de natură fie prin influenţa umană şi, drept rezultat, sunt
diferite de zonele nearse din aceeaşi regiune.

Varietatea dintre şi în cadrul ecosistemelor complică înţelegerea de bază a acestor relaţii. Pe lângă varietatea
dată de diferenţele de climat, sol, topografie, organisme şi foc, fiecare ecosistem se schimbă în timp. O zonă cu
potenţial de pădure de arţar-fag (beech maple forest), de ex, poate fi un rozor de arbuşti din cauza unei
combinaţii de evenimente trecute, cum ar fi incendii frecvente şi severe; sau o preerie ar putea deveni un câmp
cu buruieni din cauza păscutului în exces. Aceste schimbări în timp se datorează multor cauze, care pot fi cu
dificultate grupate în două categorii.

1. unele schimbări se datorează forţelor externe ca tornadele, uraganele, cenuşa vulcanică sau depozitele de
lavă, care distrug vegetaţia anterioară. 2. alte schimbări se datorează forţelor intrinseci din cadrul ecosistemului,
cum ar fi înlocuirea pinului cu frunză scurtă (shortleaf pine) de către stejar şi hickory pentru că pinii au nevoie
de o zonă deschisă pentru ca plantele tinere să prospere, dar stejarul tânăr şi hickory pot prospera sub copaci
mai bătrâni. Focul e considerat o forţă exterioară uneori, şi alteori o forţă dinăuntru, depinzând de frecvenţa,
severitatea şi cauza lui.

Ecologiştii de obicei au folosit succesiunea ecologică pentru înlocuirea unui grup de organisme de altul datorată
forţelor interne (Fig. 1-17). Anualele sunt primele plante să apară în câmpuri abandonate de la cultivare,
deoarece sunt adaptate unei întinderi rapide în zone deschise, aride. În primii câţiva ani, gradual invadează şi
perenele, şi când sunt destule perene care încep să ocupe pe deplin o zonă, în final ele elimină anualele. Având
rădăcini bine dezvoltate şi o sursă mult mai mare de hrană, aceste perene pot obţine apă şi nutrienţi mult mai
uşor decât alte răsaduri, şi de aceea pot creşte mai puternice si mai dominante. Anualele trebuie să înceapă ca
răsad în fiecare an.

Pinul alb are de multe ori mai mult succes în plantarea seminţelor în câmpuri abandonate decât majoritatea
altor copaci. Are nevoie doar de o zonă deschisă cu puţină competiţie, şi deci câmpul abandonat se potriveşte
cerinţelor lor. Totuşi, pe măsură ce pinii se transformă într-o pădure bătrână, seminţele, deşi sunt mai
abundente decât ale oricărui alt pom, nu mai produc copaci noi, pentru că răsadurile nu sunt adaptate să reziste
la competiţia pentru rădăcini şi la umbra copacilor mai bătrâni. Pe de altă parte, arţarul de zahăr, mesteacănul
galben, fagul şi cucuta orientală (eastern hemlock) pot creşte sub pini.

Pe parcursul a câtorva decade, seminţele acestor plante mai tolerante intră în pădurea de pin şi încep un
young hardwood stand (?) (nou nivel de lemn tare??). Când pinii dispar datorită vântului, bolii, tăierii sau alte
cauze, există deja o tânără pădure de fag, mesteacăn, arţar şi cucută, care împiedică reapariţia pinului. În
perioada în care noua pădure de esenţă tare îmbătrâneşte, alte feluri de copaci nu pot supravieţui sub ea.
Aceşti copaci se înmulţesc până când un foc la nivelul coroanei pădurii, sau defrişările pentru agricultură, sau
alte evenimente severe deschid din nou spaţiul pentru restabilirea pinului.

Tipic, succesiunile ecologice se sfârşesc cu un nivel stabil sau auto-perpetuant, cu condiţia să nu existe
deranjări externe. Acest nivel de auto-perpetuare se numeşte nivelul culminant (de climax). Totuşi, succesiunile
ecologice nu sunt pe de-a-ntregul previzibile, nici în legătură cu compoziţia, nici cu rata dezvoltării vegetale.
Pentru a înţelege pe deplin, există câteva lucruri pe care un designer ar trebui să le ştie:

1. Compoziţia vegetaţiei înaintea evenimentului

2. Tipul de eveniment (disturbance)

3. Condiţiile de sol şi topografia


4
Designul peisajului natural
4. Condiţiile de vreme, la fiecare săptămână şi an după eveniment

5. Mărimea evenimentului

6. Compoziţia vegetaţiei adiacente zonei deranjate

7. Toţi agenţii cum ar fi focul şi furtunile care au log în procesul de succesiune

Tipuri majore de dezvoltare vegetativă

Succesiunile au fost împărţite în primare şi secundare. Cele primare încep în zone care nu au avut plante sau
animale înainte; cele secundare încep în zone care prezintă sol.

Succesiunile primare se împart în:

1. cele care încep în zone relativ uscate, cum ar fi aflorimentul de stâncă (rock outcroppings). O secvenţă
caracteristică începe cu licheni. Apoi, pe măsură ce crevasele se umple cu particule fine de stâncă
supusă intemperiilor vremii (weathered rock), încep să se dezvolte muşchii şi plante ierboase (herbs).
Apoi urmează o pădure de iarbă, depinzând de condiţiile climaterice. Asemenea succesiuni durează
de la sute de ani la mii de ani înainte ca un sol continuu să fie produs din aflorimentul de stâncă.

2. Cele care încep în bălţi sau lacuri lăsate în urmă de fenomene cum ar fi glaciaţiunile. Timp de mii de
ani, balta se umple cu acumularea de plante moarte. Algele şi alte plante scufundate cresc, mor şi se
depun pe fundul apei – şi nu se descompun atât de rapid cum se acumulează. Pe măsură ce fundul
devine mai puţin adânc, apar plantele emergente (pipirigul, bulrushes, rogozul sedges) şi în final
tufişurile şi copacii, care se stabilesc atunci când solul de turbă se acumulează mai sus de nivelul
apei. În câteva mii de ani, 6.1 m, 9.15 m sau 12.2 m de turbă se pot acumula în lacuri mici sau bălţi, şi
astfel o pădure va creşte acolo unde mai întâi a fost un lac.

3. Cele care încep pe stâncă sfărâmată, cum ar fi terenul glacial (morena?) (glacial till). Deşi în aceste
zone există stâncă sfărmată, aceasta nu este un sol. Nu va deveni sol până ce particulele de stâncă
sunt prelucrate chimic prin vreme pentru a deveni nutrienţii de care au nevoie plantele, şi până când
există o abundenţă de humus. Aceste succesiuni sunt mult mai rapide decât cele care încep pe stâncă
sau în lacuri, dar sunt mai încete decât succesiunile secundare.

Succesiunile secundare apar când solul rămâne chiar şi după ce evenimentul disturbator mută o mare parte din,
sau tot acoperământul de plante (plant cover) (Fig. 1-17). Focul la nivelul coroanei pădurii, exploatarea lemnului
şi abandonul cultivării pot rezulta într-un început de acest tip, cu condiţia rămânerii solului.

FORMELE DE VIAŢĂ ALE PLANTELOR

Este important să înţelegem formele pe care le ia o plantă în habitatul natural (Fig. 1-18). Natura a planificat o
relaţie unică între plante şi mediu, şi această relaţie este cheia aplicării lor practice în design.

Cea mai mare şi mai dominantă formă este copacul înalt (copacul de deasupra, the overstory tree) (cea mai
înaltă dintre formele naturale, ajungând la o înălţime de 30.5 m sau mai mult). Urmează copacul de dedesubt
(the understory tree) (o formă naturală care necesită forma de deasupra pentru a putea supravieţui)ş deoarece
depinde de umbra nivelului de deasupra, copacul de dedesubt cu greu se adaptează condiţiilor altele decât cele
din habitatul natural. Copacul-răsad are nevoie de protecţia nivelului de dedesubt pentru a germina şi pentru a
deveni un element mai mare al mediului natural. Arbustul/tufărişul serveşte drept hrană şi sursă de energie atât
pentru animale cât şi pentru oameni, iar ierburile oferă o protecţie în plus pentru sol. Muşchii şi lichenii urmează,
la capătul de jos al lanţului formelor de viaţă.

FACTORII DE DISTRIBUŢIE GEOGRAFICĂ

Existenţa şi înmulţirea unei plante într-un mediu natural trebuie să fie „aprobată” de mediul care o înconjoară.

Există două niveluri de bază de înmulţire/distriuţie. Macrodistribuţia este geografică; plantele de la acest nivel se
află într-o regiune sau formă generală. Microdistribuţia este ecologică, în care speciile există doar în anumite
feluri de situaţii de mediu, cum ar fi pantele cu orientare nordică sau malurile râurilor sau ale lacurilor.

Câteva specii de plante se găsesc aproape peste tot şi se numesc specii cosmopolitane. Altele, cu o distribuire
restricţionată, se găsesc doar într-o zonă şi se numesc specii endemice. Plantele restricţionate la o anumită
regiune (cum ar fi estul Americii de Nord) sunt endemice largi, şi includ plante cum ar fi flowering dogwood
(Cornus florida) şi pinul ponderosa (Pinus ponderosa). Cele restricţionate unui micromediu, într-o zonă

5
Designul peisajului natural
geografică îngustă se numesc endemice înguste şi includ pădurile izolate de redwoods (Sequoia
sempervirens) din California.

Prezenţa sau absenţa sezonului rece separă distribuţia plantelor în trei grupe. Primul mediu, cel arctic-alpin
(ierni geroase) e compus în special din ierburi perene sub formă de plante de tundră. Al doilea, temperat e
compus din specii distribuite pe larg, capabile genetic de a produce indivizi adaptaţi la clime diferite. Al treilea
mediu, pan-tropic constă în specii aflate la tropice, în zone cultivate.

FACTORI DE GAMĂ DE TOLERANŢĂ

În studiul distribuţiei plantelor relativ la selectarea lor ca elemente de design, factorul de gamă de toleranţă va fi
unul dintre cei mai importanţi. Gama de toleranţă a unei plante individuale este acea gamă de condiţii de mediu
în care planta poate fi crescută şi se poate reproduce. Cu cât varietatea genetică într-o specie de plante e mai
mare, cu atât mai mare va fi gama ei de toleranţă.

Gama de toleranţă diferă în funcţie de gama ecologică, prin faptul că aceasta conţine un set de circumstanţe în
care o plantă creşte. De exemplu, o specie d eplante poate fi tolerantă la condiţiile din Colorado dar poate
creşte doar în New Mexico. Această diferenţă poate duce la introducerea unei specii într-o zonă nouă dar
compatibilă, şi poate permite o expansiune a capabilităţilor ei de design. Gama ecologică a unei plante e
condusă de gama geografică sau fizică dacă o plantă poate călători în alte locuri, are o gamă geografică sau
fizică potenţială.

2. CONSIDERAŢIUNI DE DESIGN

Viitoarea sănătate şi supravieţuire a peisajului natural depinde de designul unui mediu care este îndeaproape
legat cu condiţia lui vegetativă dinaintea distrugerii. Aceasta nu înseamnă că liniile continue de flori roşii şi
galbene nu sunt atractive, fiindcă aceste materiale au într-adevăr un loc într-o compoziţie artistică. Totuşi, prin
asta vrem să spunem că designul peisajului natural este de o importanţă critică, dacă e să readucem anumite
zone cum ar fi foste mine, pământ ars, pajişti supra-folosite, sau rezervaţii publice de sălbăticie înapoi la
condiţia iniţială de dinainte de dezastru.

Când echipa de proiect îşi ia sarcina designului unui peisaj natural, trebuie să aibă multe şi variate asumpţii.
Condiţiile care există la faţa locului şi nu numai sunt factori importanţi, care influenţează selectarea materialelor
pentru compoziţia naturală. Scopul proiectului, aşa cum îl are clientul în viziune, trebuie comparat cu
capacitatea unei anume zone de a împlini nevoile şi obiectivele proprietarului (clientului). Un proiect de orice
mărime, de la plantări într-o rezidenţă mică la plantări pe scară mare peste o mină, trebuie să fie evaluat în
amănunt, pentru a oferi echipei de design resurse pertinente şi valoroase pe baza cărora să ia decizii.

Pentru a crea un peisaj natural, echipa de design mai întâi ar trebui să analizeze locul cu grijă, folosind un
inventar larg, acceptabil, şi proceduri de evaluare. Acest efort ar trebui să construiască o bază de informaţii care
îi va conduce în procesul de luare a deciziilor pentru îmbunătăţirea locului.

Examinând cu atenţie deosebită solul, pantele, climatele, vegetaţia, hidrologia şi factorii estetici ai unui proiect,
consideraţiunile de design imediate pot fi luate în seamă în următoarele zone.

VEGATAŢIA CRITICĂ

Dacă locul proiectului a fost serios afectat de foc, inundaţii sau abuz mecanic, cea mai înaltă prioritate ar trebui
să o aibă stabilirea imediată a vegetaţiei protective. Acesta este cazul acolo unde trebuie rapid oprită eroziunea
severă sau degradarea continuă a terenului, înainte ca orice alt fel de lucru să continue. În acest proces, dilema
cu care se confruntă echipa de design este dacă să folosească sau nu specii de plante „introduse” sau „native”,
în acest scop.

Factorul de conducere ar trebui să fie condiţia şi controlul terenului. Distrugerea trebuie oprită sau dată înapoi
prin orice mijloc posibil. Specii de plante ornamentale sau introduse s-ar putea să nu aibă efectul estetic de
termen lung care se dorea în proiect, dar ar putea fi alegerea cea mai practică pentru nevoia imediată. Aceasta
este decizia aplicabilă de design pentru zonele ce produc sediment, erozibile într-un grad înalt, cum ar fi foste
mine, tăieri de autostradă, vâlcele golaşe (Fig.2-1).

În selectarea specifică a materialelor-plante, e important să ţinem minte următoarele:

Alegeţi o specie care e adaptabilă la mediul locului.

Alege o specie care poate fi îndepărtată uşor, după ce celelalte plante s-au stabilit.

6
Designul peisajului natural
Evitaţi speciile care sunt susceptibile la boli sau stricăciuni din cauza schimbării severe de climat.

Folosiţi un tip de plante care va intercepta şi opri mişcarea apei sau a nisipului pe teren.

Ar putea fi necesar să sprijiniţi plantele cu artificii cum ar fi terasele de diversiune (diversion terraces) structuri
pentru stabilizarea gradului (de înclinaţie) (grade stabilization structures) sau alte modalităţi de scurgere
pentru a inversa condiţiile deosebit de severe. E bine ca acestea să fie folosite iniţial, dar ar trebui să fie scoase
din peisaj înaintea finalizării eforturilor de re-populare cu vegetaţie.

Vegetaţia temporară ar trebui folosită în orice zone degradate sau dezgolite care sunt supuse abuzului
continuu, timp de şase luni sau mai mult înaintea stabilirii vegetaţiei permanente. Dacă solul terenului este firm
dar nu compactat, ar putea fi destul de neted pentru plantare dacă nu a fost sudat (sigilat) de ploaia continuă.
Totuşi, dacă a fost sudat sau compactat, ar trebui săpat/lucrat până la o adâncime de cel puţin 10 cm înainte de
a planta materiale-plante temporare (Fig. 2-2).

O masă de materiale-plante care să prevină eroziunea severă a solului va îmbunătăţi în mod clar condiţiile de
pe teren. Alţi factor, cum ar fi specii care îmbunătăţesc solul, ar trebui incluşi de asemenea în proiect. Aceste
componente sunt discutate mai jos, împreună cu caracteristicile lor, dar ele trebuie combinate în moduri variate
pentru a face interpretări în termeni de impactul lor şi relevanţa la dezvoltarea peisajului natural.

Localizare, mărime şi formă

E important să ai o descriere completă şi exactă a zonei de proiect, pentru localizare şi identificare. O hartă care
să arate locaţia zonei în legătură cu centrele populate, şosele, zone de inundaţie şi utilităţi poate ajuta în
prezicerea strategiilor de management pentru viitor (Fig. 2-4).

O zonă de proiect mică va limita tipurile de vegetaţie care pot fi selecţionate pentru plantare. Înghesuitul a prea
multor specii va limita toleranţa vegetativă şi de obicei aceasta este prima greşeală a unui designer. Zonele mai
mari pot tolera mai multe specii fără ca aceasta să schimbe caracterul zonei (Fig. 2-5).

Zonele de proiect înguste ar putea limita de asemenea programele de plantare, prin reducerea amestecării (the
mixing or blending) speciilor de plante pentru compoziţia naturală. Unele tipuri vegetative au nevoie de o zonă
de plantare mare pentru introducerea lor iniţială, ceea ce ar putea cere începerea unor programe de
management în zone din afara zonei de bază.

Topografia

Trăsăturile de suprafaţă ale unei zone, inclusiv forma pământului şi distribuţia cursurilor de apă (dacă există)
sunt cele mai evidente aspecte fizice ale ei. O hartă topografică şi una a solului sunt documente esenţiale care
arată aceste trăsături. O bază folositoare poate fi un standard U. S. Geological Survey 1:24.000-scale
topographic quadrangle map. Pentru alte studii mai detaliate, îndeosebi ale unei zone mici, ar putea fi nevoie
de o hartă topografică sau de sol pe scară largă (Fig. 2-6).

Topografia poate fi clasificată şi terenul vizualizat cu uşurinţă în termeni de forme ale pământului care îl
compun. Printre ele, de ex, pot fi o asociere de diverse tipuri de soluri, văi, terase, câmpii, dealuri şi munţi mai
mici sau mai mari. O zonă mică poate fi în întregime parte a unuia din aceste forme de teren sau asocieri de
soluri. O zonă mare, pe de altă parte, poate fi împărţită în mai multe tipuri de teren şi asocieri de sol, care sunt
mai omogene în comunităţile vegetative, şi fiecare poate fi dezvoltată şi manageriată în alt fel.

Gradul de înclinaţie al terenului este direct asociat cu adâncimea solului. Cu cât panta e mai stabilă, cu atât mai
adânc e solul, în majoritatea cazurilor. Gradul va influenţa şi locaţia şi plasamentul materialelor, din cauza
expunerii la lumină şi mişcări ale aerului (Fig. 2-7).

Topografia e legată şi de climat, prin orientare. Temperaturile din zonă pentru adaptarea speciilor sunt mai mici
în zonele către nord şi către nord-est, decât în pantele către sud şi vest. Temperaturi mai scăzute vor scădea
evaporarea apei din plante, având ca rezultat mai multă apă pentru creşterea plantelor. Totuşi, temperaturile
mai mici pot reduce din lungimea sezonului de creştere şi pot creşte riscul deteriorării din cauza gheţii.

Zonele joase ca văile şi depresiunile tind să aibă mai multă umezeală şi temperaturi mai joase. Aceasta poate
afecta stabilirea plantelor şi perofrmanţa speciilor selectate (Fig. 2-8).

Orientarea pantei va expune materialele diverse la vânt, atât vara cât şi iarna. Vânturile cresc disponibilitatea
apei pentru plantă, şi din sol şi în materiale.

Analiza topografică a unei zone de priect ar trebui să rezulte într-un produs grafic, care să indice următoarele
procentaje de grad: a la 3; 3 la 8; 8 la 15; 15 la 25; şi 25 la sută sau mai ridicat.