GENUL STAPHYLOCOCCUS

- încadrare taxonomică –

• Ordinul: Bacillales
• Familia: Staphylococcaceae
• Genul: Staphylococcus
• Specia tip: Staphylococcus aureus
• Specii de importanță medicală:
Bergey¢s Manual of Systematic
Bacteriology: în genul
Staphylococcus - 33 de specii,
dintre care 16 au fost izolate de la
om.
Frecvent în infecţii umane - S. aureus.
Mai rar - S. epidermidis sensu stricto,
S. haemolyticus,
S. lugdunensis, S. saccharolyticus, S.
capitis, S. caprae,
S. warneri, S. hominis, S. pasteuri, S.
saprophyticus sensu stricto, S. cohni,
S. xylosus, S. auricularis, S. simulans
şi
S. schleiferi.
- habitat –

- Stafilococii sunt larg răspândiţi în mediul extern.

- S. aureus (coagulază pozitiv) colonizează în mod obişnuit vestibulul nazal şi colonul la om şi

la animale - din aceste situsuri primare contaminează frecvent tegumentul.

- Speciile de stafilococi coagulază-negativi (S.C.N.) colonizează vestibulul nazal şi

tegumentul.
 - S. epidermidis este prezent pe toată suprafaţa pielii, restul speciilor având tropism doar
pentru anumite zone (scalp, faţă, conductul auditiv extern, etc.).

- Se estimează că 30-40 % din indivizii sănătoşi sunt purtători nazo-faringieni de stafilococi (S.
aureus sau S.C.N. = stafilococi coagulaza negativi).

răspândire –

• Răspândire:

- Sunt răspândiţi în toată lumea, în special în zonele puţin dezvoltate, unde igiena personală
este deficitară.

Spectru de gazdă:

- Omul şi, într-o mai mică măsură, animalele cu sânge cald.

• Modul de transmitere:

- Transmiterea stafilococilor se face de obicei prin contactul direct sau cu secreţiile purulente
ale bolnavilor. De asemenea, prin ingestia alimentelor care conţin enterotoxină stafilococică. - Un rol
epidemiologic esenţial revine purtătorilor nazali.

- În mediul spitalicesc sunt implicaţi şi bolnavii cateterizaţi.

Se cunoaşte şi transmiterea de la mamă la nou-născut, în timpul travaliului, şi, mult mai rar,
prin ingestia laptelui matern sau de la vaci cu mastită stafilococică.

- caractere morfologice –

• Dimensiuni:

Diametru = 0,8-1 mm.

Pot varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.

• Forma:

Sunt coci sferici.

Pot aparea variaţii uşoare de formă în condiţii neprielnice de mediu.

• Modul de grupare:

Pe frotiurile din produs patologic sau cultură în mediu lichid – apar izolaţi, in diplo sau în
lanţuri scurte (3-4 coci).

Pe frotiuri din culturi de pe medii solide - se pot grupa şi în grămezi cu aspect de ciorchine de
strugure – este aranjarea specifica stafilococilor (lb. greaca → staphylos = strugure).

• Prezenţa capsulei:

Majoritatea tulpinilor apar pe frotiuri necapsulate.

 Prezenţa capsulei la unele tulpini stafilococice, pe frotiurile efectuate din produse
patologice, constituie un criteriu de virulenţă.

• Prezenţa sporilor:

Nu formează spori.

• Tinctorialitatea:

In coloratia diferentiala Gram sunt Gram pozitivi.

• Localizarea:

Se localizează mai ales extracelular (pe frotiuri apar printre elementele celulare).

caractere de cultură –

• Cerinţe nutritive:

Sunt nepretenţioşi nutritiv.

• Forma de creştere:

Tulpinile stafilococice virulente adoptă de obicei forma de creştere S (lb. engl.: smooth =
neted):

- în medii lichide: turbiditate omogenă;

- pe medii solide: coloniile de tip S sunt de 1-3 mm, bine delimitate, umede, bombate, cu
suprafața netedă care, in cazul stafilococilor, sunt si opace, cremoase, albe sau pigmentate în
galben-auriu.

Tulpinile stafilococice nevirulente adoptă de obicei forma de creştere R (lb. engl.: rought =
aspru, rugos):

- în medii lichide: depozite la fundul tubului sau pe pereti;

 - pe medii solide: coloniile de tip R sunt vag delimitate, uscate, cu suprafața rugoasa.

• Pe mediile cu sânge:

Specia Staphylococcus aureus produce de obicei b-hemoliză = in jurul coloniei stafilococice

apare o zona circulară de hemoliză clară, completă (stratul de hematii dispare complet observându-
se transparența mediului).

Unele specii de stafilococi coagulază negativi pot produce hemoliză “cald-rece” = după 24
ore de incubare la 37°C, apare în jurul coloniilor o zonă circulară de hemoliză incompletă care, după
încă o noapte la frigider, devine completă.

Raportul între diametrul coloniei şi al zonei de hemoliză este mare la aceşti germeni
comparativ cu streptococii, ceea ce constituie un criteriu de diferenţiere.

- caractere fiziologice și biochimice –

• Nutriţia: Sunt bacterii chemoorganotrofe.

• Respiraţia: Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi.

• Mobilitatea: Sunt germeni imobili.

• Înmulţirea: Se înmulţesc prin diviziune binară.

• Proprietăţi biochimice:

- Fermentează glucoza atât în aerobioză cât şi în anaerobioză. În aerobioză degradează şi alte

zaharuri, fără gaz.

- S. aureus fermentează de obicei manita.

- Pigmentogeneza se manifestă numai în aerobioză. Pigmentul colorează numai coloniile şi

apare după 24-48 ore de incubare. Majoritatea tulpinilor de S. aureus - pigment galben-auriu

- Sunt germeni halotoleranţi (suportă concentraţii de NaCl de 7,5-15 %) ceea ce reprezintă un criteriu
de diferenţiere faţă de alte bacterii.

- Stafilococii lichefiază gelatina, coagulează laptele, degradează fosfolipoproteinele şi Tween-

ul (polimer de acizi graşi folosit pentru reacţia lipazei), reduc nitraţii la nitriţi.

- Unele specii elaborează

 enzime (catalază, coagulază, hialuronidază, fibrinolizină, fosfatază, lipază, nucleaze);

 toxine (hemolizine, leucocidină, enterotoxine, toxina epidermolitică şi exfoliantă, toxina

sindromului de şoc septic).

- caractere de rezistență –

• Rezistenţa în mediul extern:

 Este mare (săpt./luni în puroiul uscat).

S. aureus se poate dezvolta la 15-45°C.

• Rezistenţa la căldură:

Germenii sunt distruşi în 60 minute la 56°C. Enterotoxinele rezistă la temperatura de

fierbere a apei.

• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:

Rezistă la antisepticele uzuale, dar sunt sensibili la unele dezinfectante puternice care îi
omoară în aproximativ 1 oră.

S. aureus a dobândit rezistenţă la compuşii cuaternari de amoniu, cloruri şi unii fenoli ceea
ce favorizează supravieţuirea lor în mediul spitalicesc.

• Rezistenţa la antibiotice:

Multe tulpini de Staphylococcus au dobândit rezistenţă la antibiotice, mai ales în mediul

intraspitalicesc.

• Rezistenţa la antibiotice:

Multe tulpini de Staphylococcus au dobândit rezistenţă la antibiotice, mai ales în mediul

intraspitalicesc. Aceşti germeni s-au situat multă vreme pe primul loc în ceea ce priveşte etiologia
infecţiilor nosocomiale, punând şi în prezent probleme, alături de unii bacili Gram negativi.

Depistarea MRSA (Methicillin resistant Staphylococcus aureus) are o deosebită importanţă,

aceste tulpini fiind, de cele mai multe ori, rezistente la majoritatea antibioticelor de uz curent.

În aceste situaţii, se recomandă vancomicină. Foarte rar, au fost depistate tulpini rezistente
la vancomicină.

Mecanismele prin care se instalează rezistenţa la antibiotice sunt achiziţia de material

plasmidic sau apariţia unor mutaţii cromozomiale.

• Antigenele somatice:

1. Antigenele polizaharidice - componente structurale ale peretelui celular bacterian şi sunt

de tip A (la S. aureus) şi de tip B (la S. epidermidis).

2. Acizii teichoici - polimeri de ribitol sau glicerol fosfat, localizaţi în peretele celular, specifici fiecărei
specii.

3. Antigenele capsulare - sunt de natură polizaharidică. Capsula este prezentă in vivo la o proporţie
mai ridicată din tulpini. In vitro, la S. aureus a fost pusă în evidenţă mai frecvent o microcapsulă,
vizibilă numai prin microscopie electronică. La tulpinile virulente, antigenele capsulare sunt bine
exprimate.

• Antigenele somatice:
 4. Antigenele proteice din structura peretelui celular:

- Proteina A - componentă de suprafaţă prezentă doar la Staphylococcus aureus; are acţiuni

antifagocitare şi anticomplement și lezează trombocitele fiind un important factor de patogenitate;
poate reacţiona cu fracţiunea Fc a IgG ceea ce are aplicaţii la diagnosticul de grup al streptococilor şi
la identificarea speciei S aureus.

- Clumping factor (factorul de legare a fibrinogenului) - componentă de suprafaţă prezentă la

S. aureus (coagulaza legată).

- Receptorul pentru fibronectină - componenta prin care stafilococii patogeni aderă la

fibronectină prezentă în cantităţi mari în plăgi, producând infectarea acestora.

• Antigene solubile – I. Toxinele:

- Hemolizinele – acțiune litică pe eritrocitele unor specii animale, letală după inoculare sistemică
şi dermonecrotică după inoculare locală. Sunt 5 tipuri, (a şi d - produc b-hemoliză; b - produce
hemoliză “cald-rece”; g - hemoliză invizibilă cu ochiul liber; recent depistată hemolizina e.

- Leucocidina - la S. aureus şi acţionează pe membrana leucocitelor (mai ales pe PMN) şi pe

macrofage.

- Enterotoxinele - au tropism pentru mucoasa intestinală. Sunt 6 variante antigenice (A, B,

C1, C2, D, E). Produc toxiinfecţii alimentare şi enterocolite pseudomembranoase postantibiotice.

- Toxina epidermolitică şi exfoliantă - induce desprinderea straturilor epidermului, până la

cel granulos, inducând apariţia sindromului “pielii opărite” (S.S.S.S. = “Staphylococcal Scalded Skin
Syndrome”).

- Toxina sindromului de „şoc toxic” - hipertemie, hipotensiune, rush şi afectări multiviscerale

la persoane cu infecţii stafilococice.

• Antigene solubile – II. Enzimele:

- Coagulaza - proteină extracelulară ce poate activa trombina, prin legarea la protrombină şi

determina transformarea fibrinogenului în fibrină ce formează o reţea care delimitează focarul
inflamator şi împiedică accesul fagocitelor şi al factorilor sanguini bactericizi.

- Stafilokinaza (fibrinolizina) - digeră reţeaua de fibrină formată în jurul unui focar permiţând
invazia stafilococică în ţesut sănătos.

- Hialuronidaza - hidrolizează acidul hialuronic din ţesutul conjunctiv permiţând difuzarea

germenilor în jurul porţii de intrare. Este activă în stadiul iniţial al infecţiei fiind inhibată de apariţia
inflamaţiei locale.

- Fosfataza - scade pH-ului la locul agresiunii, contribuind la microclimat.

- Lipaza degradează - lipidele plasmatice şi pe cele tegumentare.

- Nucleazele - pot altera ADN-ului celulelor gazdă

- factori de patogenitate –

I. Factori de virulență:

• Clumping factor: adezină;

• Receptorul pentru fibronectină: adezină;

• Receptorul pentru colagen: adezină;

• Fibrinolizina: invazină:

• Hialuronidaza: invazină;

• Proteina A: factor antifagocitar;

• Capsula: factor antifagocitar;

• Coagulaza: factor antifagocitar:

• Catalaza: factor biochimic.

II. Factori de rezistență la terapie:

• b-lactamaza (penicilinaza): inactiveză b-lactaminele;

III. Toxinele:

• a-hemolizina: alterează membrana eritrocitară.

• b-hemolizina: alterează membrana eritrocitară.

• g-hemolizina:degradează hematii, trombocite, monocite;

• d -hemolizina: acţiune hemolitică şi leucolitică.

• Leucocidina: degradează leucocitele (mai ales PMN) şi macrofagele limitând fagocitoza.

• Enterotoxinele: stimulează receptorii emetici şi inhibă absorbţia apei la nivel intestinal.

• Toxina epidermolitică şi exfoliantă: induce desprinderea straturilor superioare ale

epidermului.

• Toxina sindromului de “şoc toxic”: acţionează pe sistemul vascular determinând sindrom

inflamator, febră şi şoc.

• Infecţii cutanate, ale ţesutului subcutanat, fanerelor: foliculite, furuncule, sicozis,

carbuncule, piodermite, impetigo, intertrigo, flegmoane, abcese, hidrosadenită, infecţii de
plagă, stafilococie malignă a feţei, sindromul “pielii opărite” (S.S.S.S. = “Staphylococcal
Scalded Skin Syndrome”);

• Infecţii ale nazofaringelui şi cavităţilor pneumatice: rinite, faringite, laringite, sinuzite, otite,
mastoidite;
 • Infecţii căilor respiratorii inferioare: bronşite, bronhopneumonii, pneumonii, empieme,
abcese pulmonare;

• Infecţii osteoarticulare: osteomielite, artrite;

• Infecţii urinare: uretrite, cistite, prostatite, pielonefrite, abcese renale;

• Infecţii genitale: vaginite, endometrite, anexite, septicemii post-partum sau post-abortum;

• Infecţii cardio-vasculare: endocardite, pericardite, flebite, septicemie, limfangite, sindromul

de şoc toxic;

• Infecţii ale sistemului nervos central: meningite, abcese cerebrale;

• Infecţii şi toxiinfecţii digestive: enterocolite postantibiotice, enterocolite infantile, abcese

hepatice, peritonite, toxiinfecţii alimentare.

• Infecţii ale glandelor mamare: mastite.

• Infecţii oculare: conjunctivite.

GENUL STREPTOCOCCUS
- încadrare taxonomică

• Ordinul: Lactobacillales

• Familia: Streptococacceae

• Genul: Steptococcus – include 57 specii.

• Specia tip: Streptococcus pyogenes

• Clasificarea Lancefield:

- este realizată pe baza polizaharidului din peretele celular;

- include 19 grupe streptococice notate cu litere (A-H; K-T);

- speciile neidentificabile pe aceste criteriu au fost incluse in grupul Streptococcus viridans.

• Specii de importanță medicală:

S. pyogenes (grup A), S. agalactiae (grup B), S. dysgalactiae ssp. equisimilis, S. equi ssp.
zooepidemicus (grup C);

într-o mai mică măsură - S. bovis, S. gallolyticus, S. salivarius, S. mutans, S. mitis, S. sanguis şi S.
milleri.

GENUL STREPTOCOCCUS
- habitat -
 • Habitat și patogenitate:

Datorită pretenţiilor lor nutritive crescute, streptococii se dezvoltă numai în anumite nişe
ecologice ajungând pe sol

sau în ape în mod excepţional.

Unii sunt saprofiţi.

Alţii sunt condiţionat patogeni, făcând parte din microbiotele indigene ale tractului
respirator, digestiv sau genital la om şi animalele cu sânge cald.

Speciile piogene sunt patogene producând, după pătrunderea în organism, diverse infecţii.

• Habitat și patogenitate:

Purtătorii nazo-faringieni de streptococi de grup A reprezintă 10-30 % din indivizii normali.

Grupul B include în special germeni comensali ai faringelui, intestinului, vaginului sau

tegumentului. Portajul este 5-15 %.

Există și purtători faringieni de S. dysgagalactiae subsp. equisimilis care face parte din grupul
C.

S. bovis reprezintă singura specie din grupul D izolată de la om şi cuprinde germeni

comensali la nivelul tubului digestiv.

S. viridans sunt principalii constituienţi ai florei normale a cavităţii bucale. Mai pot face
parte, în proporţii mai mici, din microbiotele colonului, tegumentului şi vaginului. Sunt condiţionat
patogeni.

S. pneumoniae include germeni condiţionat patogeni iar purtătorii nazo-faringieni reprezintă

40-70 %.

• Răspândire:

Sunt răspândiţi pe tot globul.

S. pyogenes este întâlnit mai frecvent în zonele temperate, mai ales în sezonul rece.

Specia S. pneumoniae are frecvenţă mai ridicată în acelaşi climat şi în acelaşi sezon, mai ales
în zonele mai puternic industrializate.

• Gazde:

Gazda este în general omul.

Unele specii se găsesc şi la animale (bovine, cabaline, caniide, rozătoare).

Tulpinile animale pot fi diferite biochimic, metabolic şi serologic de cele umane iar
transmiterea lor la om este rară.
 • Căi de transmitere:

Transmiterea se face de obicei prin picături de secreţii nazo-faringiene sau prin contactul
direct cu bolnavul sau purtătorul de germeni.

Mult mai rar infectarea se produce de pe obiecte, de pe mâini sau prin consumul de
alimente contaminate (lapte, produse lactate sau ouă).

S. agalactiae se poate transmite şi prin contactul sexual sau vertical, de la mamă la noul-
născut, pe parcursul travaliului.

Grupul S. viridans nu se transmite de la persoană la persoană, sursa infecţiilor fiind exclusiv

endogenă.

- caractere morfologice -

• Dimensiuni:

Diametru = 0,8-1 mm.

Poate varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.

• Forma:

Sunt coci sferici sau ovalari.

Pot apărea variaţii uşoare de formă în condiţii neprielnice de mediu.

• Modul de grupare:

Pot apărea izolaţi, grupaţi in diplo sau în lanţuri. Formarea lanţurilor se datorează diviziunii
lor în planuri paralele succesive şi lipsei de separare completă a celulelor fiice de cele parentale.
Lanţurile sunt cu atât mai lungi, cu cât condiţiile de mediu sunt mai neprielnice.

• Prezenţa capsulei:

Majoritatea tulpinilor sunt necapsulate.

Unele tulpini prezintă, pe frotiurile efectuate din produsele patologice, o capsulă formată din
acid hialuronic ce constituie un criteriu de virulenţă.

• Prezenţa sporilor:

Nu formează spori.

• Tinctorialitatea:

Sunt Gram pozitivi.

• Localizarea:

Se localizează mai ales extracelular.

- caractere de cultură -

• Cerinţe nutritive:

Streptococii sunt germeni pretenţioşi nutritiv.

• Forma de creştere:

Pe medii solide coloniile streptococice sunt de dimensiuni mici, chiar punctiforme. Sunt de
obicei colonii S (smooth). Tulpinile foarte virulente formează colonii mucoide. Prin deshidratarea
acestora apar colonii matt (aspect de hartă geografică). Tulpinile nevirulente formează colonii glossy
(conice) sau colonii tip R (rough).

În mediile lichide îmbogăţite, tulpinile virulente tulbură mediul formând depozite sărace la
fundul tubului iar cele nevirulente constituie depozite grunjoase.

Streptococii pot prezenta b-hemoliză (hemoliză completă, clară – ex. grupurile A, C, G), a-
hemoliză (hemoliză incompletă cu tentă verzuie – ex. pneumococi, S. viridans) sau a¢-hemoliză
(hemoliză incompletă rozalie – ex. grup B).

- caractere fiziologice și biochimice -

• Nutriţia:
 Sunt bacterii chemoorganotrofe.

• Respiraţia:

Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi.

• Mobilitatea:

Sunt germeni imobili.

• Înmulţirea:

Se înmulţesc prin diviziune binară.

• Proprietăţi biochimice:

Fermentează carbohidraţii (glucoza) până la acid lactic (în anaerobioză), fără producere de
gaz.

Variabil în funcţie de grup, specie sau chiar tulpină, sunt producători de enzime (ex.:
hialuronidază, fibrinolizină, nucleaze) şi toxine (ex.: hemolizine, toxina eritrogenă

- caractere de rezistență -

• Rezistenţa în mediul extern:

Streptococii rămân viabili săptămâni în secreţiile nazofaringiene uscate, la temperatura

camerei şi la adăpost de razele solare.

Pot rezista 4-7 luni în praf, pe pături sau în alimente (brânzeturi) putând fi vehiculaţi de
insectele zburătoare.

• Rezistenţa la căldură:

Germenii sunt distruşi în 30 minute la 56°C.

• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:

Sunt distruşi de majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor, aplicate în concentraţii uzuale.

• Rezistenţa la antibiotice:

În cazul streptococilor b-hemolitici de grup A, efectuarea antibiogramei nu este necesară,

pentru că aceştia şi-au păstrat sensibilitatea naturală la peniciline (100% sensibili).

Dacă penicilina nu poate fi utilizată pentru că bolnavii sunt alergici, se practică antibioterapia
sub controlul antibiogramei.

În cazul celorlalte categorii de streptococi se face terapie sub controlul antibiogramei fiindcă
se pot selecta tulpini rezistente la diverse antibiotice.

I Antigene somatice
 Antigenul polizaharidic - localizat la nivelul peretelui celular; are specificitate de grup (a stat
la baza clasificării Lancefield). Nu a putut fi evidenţiat la S. viridans.

Antigenele proteice - situate în stratul exterior al peretelui celular; cele mai importante,
prezente cu precădere la streptococii piogeni, sunt:

- Proteina M - cel mai important factor de virulenţă; face parte din structura fimbriilor cu rol
de aderare la celulele epiteliale; are acţiune antifagocitară. Pe baza acesteia, Rebecca Lancefield a
realizat o clasificare în tipuri a streptococilor de grup A.

- Proteina T: nu are rol în virulenţă; este antigenică şi, pe baza sa, streptococii din grupul A
au fost împărţiţi în tipuri.

- Proteina R: evidenţiată la unele grupe (A, B, C şi G), nu este factor de virulenţă; încercări de
serotipare.

II. Antigene solubile – Toxine:

Hemolizinele - sunt streptolizina O şi streptolizina S.

Streptolizina O - hemolitică numai în anaerobioză; este toxică pe leucocite, macrofage şi

celulele cardiace; este produsă de grupurile A, C, şi G; este antigenică, anticorpii specifici putând fi
depistaţi prin tehnica ASLO.

Streptolizina S - hemolitică în aerobioză/anaerobioză, produce b-hemoliza pe mediile de

cultură cu sânge; acţionează şi pe alte celule sanguine (leucocite, trombocite) sau tisulare (cardiace,
renale, pulmonare) alterându-le membrana; apare la grupele A, C şi G; nu este antigenică.

Şi alte grupuri elaborează hemolizine cu acţiuni mai puţin intense.

Toxina eritrogenă - produsă numai de grupul A; produce erupţia cutanată din scarlatină, prin
acţiune pe pereţii vaselor capilare; este antigenică; au fost descrise 3 tipuri (A, B şi C).

II Antigene solubile - Enzime:

Fibrinolizina (streptokinaza) - digeră fibrina din focarul inflamator pentru progresia

germenilor în ţesutul sănătos; produsă de grupurile A, C şi G; este antigenică; folosită în clinică
pentru terapia trombozelor venoase.

Hialuronidaza - hidrolizează acidul hialuronic din ţesutul conjunctiv permiţând difuzarea

infecţiei; este sintetizată de majoritatea speciilor patogene.

Streptodornaza - nuclează streptococică ce depolimerizează ADN-ul rezultat din degradarea

limfocitelor, eliberând bazele azotate necesare sintezei factorilor de patogenitate; este produsă doar
de streptococii de grup A; au putut să fie evidenţiate tipurile A, B, C şi D; cea mai importantă este
streptodornaza B care este antigenică şi are aplicaţii în terapie, în asociere cu streptokinaza.

• Factori de patogenitate la grupul A:

I. Virulența
 - Fimbriile au rol în aderarea la celulele epiteliale.

- Hialuronidaza alterează ţesutul conjunctiv al gazdei.

- Fibrinolizina lizează fibrina din focarele inflamatorii.

- Streptodornaza depolimerizează ADN rezultat din degradarea limfocitelor.

- Capsula și proteina M favorizează supravieţuirea germenilor la nivelul tisular.

II Toxigeneza

- Hemolizinele lezează membranele unor celule (hematii, trombocite, neutrofile, celule

miocardice).

-Toxina eritrogenă este responsabilă de erupţia cutanată din scarlatină, este piretogenă şi
poate determina stare de şoc.

• Factori de patogenitate la grupul B: capsula este principalul factor de virulență;

produc hialuronidază, o hemolizină și DNA-ază.

• Factori de patogenitate la grupul C:

S. equisimilis - proteina M, hialuronidază, streptolizina O, streptokinază, D.N.A.-ză şi

N.A.D.-ază.

S. zooepidemicus - capsula este principalul factor de virulenţă.

• Factori de patogenitate la grupul G:

Produce invazine ca hialuronidaza, streptolizina O, streptokinaza şi DNA-za.

• Factori de patogenitate la grupul D

Este mai puţin studiat. Pot elabora o hemolizină.

• Factori de patogenitate la S. viridans:

Glicocalixul permite aderarea la valvele cardiace lezate fiind un factor de virulență.

S. sanguis şi mai ales S. mutans au şi capacitatea de a sintetiza glucani din glucidele

fermentabile, mecanism care conduce la apariţia cariilor dentare.

• Factori de patogenitate la S.pneumoniae:

Polizaharidul capsular este principalul factor de virulenţă inhibând opsonizarea şi activarea

complementului pe cale alternă. Unele tulpini sunt producătoare de hialuronidază. Neuraminidaza
alterează mucusul de la nivelul căilor respiratorii expunând receptorii.

Pot elabora IgA protează, enzime proteolitice, DNA-ază

boli umane

• Grupul A: implicat mai des în infecţii respiratorii şi ale cavităţilor adiacente, cutanate, ale
ţesuturilor moi, genitale. S. pyogenes este agentul etiologic al scarlatinei (boală infecţioasă
cauzată de pătrunderea streptococilor pe cale respiratorie sau la nivelul plăgilor). Poate
produce erizipel. Pot să producă şi infecţii (otice, neurologice, cardio-vasculare).

Datorită propagării germenilor de la poarta de intrare, prin contiguitate, limfatic sau

hematogen, pot apărea complicaţii precoce supurative - otite, sinuzite, mastoidite, limfadenite,
meningite, endocardite, pneumonii sau septicemii.

Pot apărea și complicaţii tardive nesupurative (la 2-4 săptămâni de la infecţie) - reumatismul
articular acut, glomerulonefrita acută, coreea sau eritemul nodos. Acestea se datorează faptului că,
sub acţiunea germenilor, sunt denudate antigene tisulare umane, asemănătoare cu cele
streptococice iar anticorpii antistreptococici atacă şi aceste structuri, agravând leziunile tisulare.

• Grupul B: infecţii ale nou-născuţilor sau ale altor persoane imunodeficiente, la care produc
infecţii respiratorii şi meningeale severe şi, într-o mai mică măsură, infecţii cu alte localizări
(osteomielite, artrite, otite, infecții uro-genitale, conjunctivite, etc.).

Streptococii C şi G: produc mai frecvent angine şi rar, septicemii sau meningite.

• Streptococii D: S. bovis - endocardite la cei cu leziuni colice.

• S. viridans: endocardite subacute. Sunt şi cariogeni.

• S. pneumoniae: infecţii respiratorii, otice, meningeale, oftalmice, articulare, septicemice,

etc.

- particularitățile speciei S. pneumoniae –

• Încadrare taxonomică

La început în genul Diplococcus, au fost introduși apoi (Bergey - 1974) în genul

Streptococcus, ca specia S. pneumoniae.

Deşi au unele caractere genotipice şi fenotipice care justifică încadrarea lor taxonomică,
prezintă şi unele care le individualizează.

• Habitat

Fac parte din flora normală a tractului respirator superior (în special bucală, nazală şi
faringiană).

Frecvența portajului oro-faringian este estimată la 30-70%.

• Caractere morfologice

Sunt coci lanceolaţi (formă de “vârf de lance”), cu una dintre extremităţi mai efilată şi cu
diametre de 0,5-1,3 mm. Microscopic, apar, de obicei, izolaţi sau grupaţi “in diplo”.
 Sunt frecvent incapsulaţi.

Nu sporulează.

De regulă, sunt Gram pozitivi. Pot apărea variaţii, dacă provin din culturi îmbătrânite,
datorită autolizei.

Sunt localizaţi extracelular

• Caractere de cultură

Sunt pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-se pe mediile de cultură folosite şi pentru ceilalţi

streptococi.

Condiţiile de incubare necesare sunt 35-37°C, în aerobioză sau 5-10 % CO2 (sunt carboxifili),
în 16-48 ore.

Coloniile sunt gri deschis, mate, de 1-2 mm, a-hemolitice, de obicei de tip S la tulpinile
virulente şi R, la cele nevirulente. După incubarea în atmosferă de 5-8 % CO2, a-hemoliza e mai
vizibilă iar în anaerobioză, coloniile sunt mai mari, cu consistenţă mucoidă. Cresc sub această formă
mai ales tulpinile incapsulate şi virulente.

Coloniile se autolizează după câteva ore de incubare (devin crateriforme), cu precădere cele
mucoide care elaborează cantităţi mai importante de enzime proteolitice.

• Caractere biochimice și fiziologice

Sunt germeni:

- chemoorganotrofi;

- imobili;

- aerobi facultativ anaerobi;

- care se înmulțesc prin diviziune binară.

Degradează glucoza până la acid lactic, fără producere de gaz.

Eliberează enzime proteolitice care alterează peretele celular, producând autoliza în culturi
vechi. Aceasta este accelerată în medii cu bilă sau săruri biliare.

Fermentează inulina.

• Caractere de rezistență

Pot supravieţui în carcase de animale 6-9 luni, în praf peste 25 zile, pe obiecte 10 zile iar în
spută, la temperatura camerei şi la adăpost de lumina solară, 1 săptămână. În sputa uscată, în
aceleaşi condiţii, îşi pot păstra viabilitatea mai multe luni.

Mor în 30 minute la 56°C.

 Sunt susceptibili la multe dezinfectante.

Antibioticul de elecţie este penicilina. A doua variantă terapeutică este eritromicina. Au

apărut tulpini rezistente la aceste substanţe şi la cefalosporine, la antibiotice cu spectru larg
(tetracicline, cloramfenicol) sau la asociaţia trimetoprim-sulfametoxazol ceea ce pune probleme în
ceea ce priveşte terapia, mai ales în cazul meningitelor.

• Caractere antigenice

Au antigene somatice (substanţa C, proteina M), capsulare (CHO) şi solubile (enzime).

Substanţa C - de natură polizaharidică, este prezentă la toţi pneumococii.

Proteina M - are specificitate de tip.

Polizaharidul capsular - este componenta pe baza căruia au fost stabilite 90 de serotipuri.

Unele tulpini sunt producătoare de hialuronidază sau neuraminidază.

Au fost puse în evidenţă şi o hemolizină (pneumolizina) activă pe hematiile unor specii de

animale, enzime proteolitice şi DNA-ază.

• Patogenitate

Sunt condiționat patogeni.

30-70% din oameni fiind la un moment dat purtători sănătoși.

• Boli umane

- infecţii respiratorii;

- infecții ale cavităților adiacente tractului respirator (otite, sinuzite, mastoidite);

- meningite;

- infecții oftalmice;

- endocardite;

- infecții septicemice.

GENUL ENTEROCOCCUS
- încadrare taxonomică –

• Ordinul: Lactobacillales

• Familia: Enterococacceae

• Genul: Enterococcus

• Specii:
 Constituit în 1984, prin separarea din grupul Lancefield D

a genului Streptococcus, pe baza diferențelor genetice,

și remaniat ulterior, genul Enterococcus include 19 specii.

• Specii de importanță medicală:

în principal E. faecalis, E. faecium;

mai rar E. gallinarum, E. durans, E. casseliflavus, E. dispar,

E. flavescens şi E. raffinosus.

• Habitat:

Sunt ubicvitari. Sunt larg răspândiţi în mediul extern:

- pe sol;

- în apă;

- pe plante;

- pe substraturi nevii.

Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 10°C şi 45°C, chiar în condiţii de uscăciune.

De asemenea, sunt habitanţi normali ai tractului gastro-intestinal la om, la diverse

mamifere, păsări şi insecte.

Pot coloniza şi la nivel uro-genital.

Pot supraviețui și în tractul biliar supraviețuind la concentrații mari de bilă.

• Răspândire:

Sunt răspândiţi pe tot globul.

• Spectru de gazdă

Gazda este omul, unele specii fiind prezente și la animale cu sânge cald.

• Mod de transmitere:

Transmiterea se face prin contactul direct cu bolnavul sau cu purtătorul de germeni, de pe

obiecte sau de pe mâini contaminate

• Epidemiologie

Evoluţia infecţiilor este de obicei endemică, pot apărea izbucniri epidemice.

Pot fi implicaţi relativ frecvent în infecţii nosocomiale.

• Dimensiuni:

Diametru = 0,6-2,5 mm.

Poate varia în funcţie de vârsta culturii şi de mediu.

• Forma:

Sunt coci sferici sau ovalari.

Pot apărea variaţii uşoare de formă în condiţii neprielnice de mediu.

• Modul de grupare:

Pot apărea izolaţi, grupaţi in diplo sau în lanţuri scurte.

Când condiţiile de mediu au fost nefavorabile, lanţurile pot fi mai lungi

• Prezenţa capsulei:

Nu prezintă capsulă.

• Prezenţa sporilor:

Nu formează spori.

• Tinctorialitatea:

Sunt Gram pozitivi.

• Localizarea:

Se localizează mai ales extracelular.

• Cerințe nutritive:

Se dezvoltă optim pe medii îmbogăţite cu sânge (de berbec, cal, iepure sau om).
 Condiţiile de incubare necesare sunt:

35-37°C; aerobioza; 18-24 ore; se pot adapta la anaerobioză.

Pot creşte şi pe medii cu concentraţii crescute de bilă sau săruri biliare (până la 40 %).

Tolerează limite largi de temperatură - majoritatea speciilor se dezvoltă la 45°C iar câteva
chiar la 50°C.

Se dezvoltă şi la pH alcalin (până la 9,6).

Sunt halotoleranţi (NaCl 6,5 %).

• Forma de creştere:

Pe mediile solide, coloniile sunt, de obicei, de tip S, mai mari decât ale streptococilor (1-2
mm), mate, cu tentă gri.

Pe medii selective, coloniile au dimensiuni mai mici.

În general, sunt a-hemolitici sau nehemolitici. E. faecalis şi E. durans sunt b-hemolitici.

Hemolizina speciei E. faecalis nu este activă pe eritrocite de berbec.

În anaerobioză, coloniile sunt mai mari.

La E. faecalis poate să apară uneori o tentă galben-portocalie, datorită precipitării ionilor din
mediu, care induce în eroare examinatorul.

În medii lichide îmbogăţite enterococii determină de obicei turbiditate.

• Nutriţia: Sunt bacterii chemoorganotrofe.

• Respiraţia: Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele specii preferă anaerobioza.

• Mobilitatea: Sunt imobili. E. gallinarum şi E. casseliflavus fac excepţie.

• Înmulţirea: Se înmulţesc prin diviziune binară.

• Proprietăţi biochimice:

Fermentează glucoza fără producere de gaz. Comportamentul faţă de manitol, sorbitol şi

sorboză îi diferențiază în 5 grupe (I-V). Fermentarea arabinozei, arafinozei şi zaharozei – variabilă în
funcție de specie.

Sunt catalază negativi dar uneori reacţia catalazei este slab pozitivă. Hidrolizează esculina.
Testul PYR (pirolidonil aril amidază) este pozitiv.

• Rezistenţa în mediul extern:

În afara gazdei pot supravieţui peste 2 luni pe sol şi câteva săptămâni pe suprafeţe.

În alimente (brânzeturi) pot rezista până la 6 luni.

 Sunt rezistenţi la desicaţie.

Prin congelare la -70°C îşi păstrează viabilitatea ani de zile.

• Rezistenţa la căldură:

Germenii sunt distruşi în 30 minute la 60°C.

• Rezistenţa la antiseptice şi dezinfectante:

Sunt distruşi de majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor, aplicate în concentraţii uzuale.

• Rezistenţa la antibiotice:

Sensibilitatea la ampicilină a speciilor de Enterococcus ce produc boli umane este încă

ridicată. Excepţie face E. faecium, cu nivele înalte de rezistenţă la aceasta (>80 %) şi la alte
antibiotice (aminoglicozide, tetracicline, cloramfenicol etc).

Ponderea VRE (Vancomycin Resistant Enterococcus) creşte constant.

În infecţiile cu evoluţie severă este indicată asocierea ampicilinei sau penicilinei cu un

aminoglicozid. Rezistenţa la aminoglicozide se instalează rapid prin blocarea pătrunderii lor prin
peretele celular. Asocierea cu un antibiotic activ pe peretele celular este benefică.

Se recomandă monitorizarea în spitale a HLAR (High Level Aminoglycoside Resistance).

Structura antigenică - este puţin cunoscută.

Antigenul polizaharidic din peretele celular (grup D Lancefield).

Tulpinile patogene pot produce hemolizină şi zinc-metaloprotează.

Patogenitate – prin virulenţă şi toxigeneză, ambele de intensitate medie.

Pot tranzita stomacul, fără a fi afectaţi de pH-ul acid. Pot străbate epiteliul intestinal până în
ganglionii limfatici regionali, la nivel hepatic şi splenic.

E. faecalis poate elibera superoxid ce alterează mb. celulare.

Totuşi, implicarea atât de frecventă a E. faecalis în infecţii (cca. 90 %), se datorează, mai ales
răspândirii largi în mediul extern şi persistenţei chiar pe substraturi nevii şi, într-o mai mică măsură
virulenţei.

• Factori de patogenitate la grupul B: capsula este principalul factor de virulență; produc

hialuronidază, o hemolizină și DNA-ază.

• Factori de patogenitate la grupul C:

S. equisimilis - proteina M, hialuronidază, streptolizina O, streptokinază, D.N.A.-ză şi

N.A.D.-ază.

S. zooepidemicus - capsula este principalul factor de virulenţă.

 • Factori de patogenitate la grupul G:

Produce invazine ca hialuronidaza, streptolizina O, streptokinaza şi DNA-za.

• Factori de patogenitate la grupul D

Este mai puţin studiat. Pot elabora o hemolizină.

Boli umane

Enterococii sunt condiţionat patogeni.

Mai frecvent implicate sunt speciile E. faecalis (cca.90%) și E. faecium (cca. 8%).

Cauzează infecţii urinare (mai frecvent la bolnavi urologici, bărbați vârstnici), biliare,
intraabdominale, ale plăgilor traumatice sau chirurgicale (adesea în asociaţie cu alţi germeni),
bacteriemii, endocardite subacute (locul II) şi foarte rar în meningite sau infecţii bronho-pulmonare.

Frecvent sunt agenţi ai unor infecţii nosocomiale – factori de risc fiind spitalizările prelungite,
deficiențe imune, manevre medicale invazive, intervenții chirugicale la nivelul tractului digestiv sau
uro-genital, utilizarea în exces a antibioticelor.