Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul

război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti.
Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu
este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-
o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă:
să rămână lucrurile cum au fost”.
În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu cerea regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că
împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine.
Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată,
frântă în semicerc” Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor
transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din
nou ca un simbol al omorârii unui popor”

Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au
unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România. Etape preliminare au fost
-Mica Unire din 1859 a Țării Moldovei cu Țara Românească realizată prin dubla alegere a
domnitorului Al. I. Cuza. Numele statului era PRINCIPATELE UNITE ALE MOLDOVEI ȘI
VALAHIEI . Din 1862 numele official a devenit România. Din 1866 pe tronul României a urcat
prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
-dobândirea independenței de stat a României în urma războiului din 1877-1878. Prin Tratatul de la
Berlin (1878) Dobrogea se unea cu România
-în 1913 în urma războaielor balcanice, prin Pacea de la București, România primea Cadrilaterul.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (așa-zisul Vechi
Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de
partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici:

 acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura

favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
 prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
 afirmarea principiului autodeterminării și a celui al naționalităților pe plan internațional, în contextul
prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.

Unirea Basarabiei cu România

După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Românii
din Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale. Mișcarea națională s-a coagulat în jurul
Partidului Național Moldovenesc ( format în aprilie 1918)condus de Vasile Stroiescu, care milita pentru
autonomia acestui teritoriu, folosirea limbii române în administrație și școală, libertatea presei.
Partidul avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a avut o importantă contribuție
un număr de refugiați din Transilvania și Bucovina.
În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la
solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă
din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc
ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate
relativă.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului
Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea
țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din
totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi,
1 polonez, 1 armean și 1 grec.
Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales ca
președinte Ion Inculeț. Deputații moldoveni majoritari în Sfatul Țării au proclamat înființarea unei Republici
Democratice Federative Moldovene,între Prut și Nistru.[8] În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit
în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de
Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie1917 - 28 mai 1918.
În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul
Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul
bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului
Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă
însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării,
reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea
moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.
La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa
și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În
întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se
pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură. Halippa și
Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman
s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir
George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka,
ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația
franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede. Marghiloman a discutat problema unirii și cu
diplomații Puterilor Centrale.

Unirea
În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin
Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.
Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost
consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost
prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs,
Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea
unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului
Țării menționând că: "Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,
Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii
Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și
hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA". În
numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa,
vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.
Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare,
precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în
special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la
votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu
România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru
Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a
declarat că " în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea
Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și
nedivizibilă."
La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu
România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie
1918.
După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca
ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului
Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27
noiembrie 1918). Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918.
După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care
aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în
care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării
s-a autodizolvat.
Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România
Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de
Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de
altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut,
Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante
vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar,
detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între
România și Rusia.
Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat
Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia
de la acea vreme n-au dat vreun rezultat. În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din
Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de
Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a
văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).
Urmări
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și
35 de senatori.
Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor
Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din
Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei
mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan
Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.

Unirea Bucovinei cu România

În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se
recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și ucraineniidin Ducatul Bucovinei revendică simultan
unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică
populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități revendicau orașe
importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.
În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, la Cernăuți a fost
convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția
fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 membri din toate județele și păturile
sociale, avându-l ca președinte pe Iancu Flondor.
Un grup de intelectuali au scos ziarul Gazeta Bucovinei care a influențat puternic conștiința românilor din
Bucovina
Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la
Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de
facto” puterea în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure” Bucovina era
încă sub autoritatea guvernatorului austriac.
Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea în Cernăuți, la 9 noiembrie, a unui
detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau parte din
regimentul 8 husari, ce era amplasat la Trasciencz-Podolschi, la nord de Tiraspol. Din proprie inițiativă,
acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile române.
Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de
generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea
locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de
distrugere”, conform proclamației generalului. Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a
trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția, iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul
ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.
În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român a fost adoptată legea fundamentală a Bucovinei,
în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern
român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor .
La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în
Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor,
după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în
unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România.
Majoritatea reprezentanților ucraineni și evrei bucovineni au refuzat să participe la ședința Congresului
General al Bucovinei, pe care îl socoteau nereprezentativ.
Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit "Rege și Domn Liberator și
Purtător de grijă al Bucovinei", rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina
eliberată.
Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii
Bucovinei autorităților române.
Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în
"Monitorul Oficial" nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și Ion I.
C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18-31 decembrie 1918, în
funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost numiți Iancu Flondor cu
reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.
La începutul anului 1919 începea procesul diplomatic de recunoaștere a făuririi României Mari pe baza unor
tratate internaționale. La Conferința de pace de la Paris, chestiunea Bucovinei a fost prezentată și prin
audierea lui I. I. C. Brătianu, la 1 februarie 1919, acesta referindu-se la revendicările României asupra
Bucovinei.
Tratatul de pace cu Austria s-a încheiat la Saint-Germain en Laye, la 10 septembrie 1919. Referitor la
Bucovina, conform articolului 59 din tratat, "Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la
toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile
României , astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate", iar conform articolului
60, România consimțea la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate că "vor ocroti în
România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației."
Conform articolului 61, România prelua sarcinile financiare ale fostului Imperiu al Austriei , pe care țara
noastră le prelua de la habsburgi, adică, în speță, și pe cele ale Buovinei.
Rusia Sovietică nu s-a împăcat cu ideea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România și, ca atare, după
încheierea tratatelor de la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris a pus de mai multe ori în discuție unirea
acestor provincii cu Țara Mamă.

Unirea Transilvaniei cu România

În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea
naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

În acest context, la 29 sep./12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional
Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se
poziţiona "printre naţiunile libere".

Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula "Declaraţia de autodeterminare naţională" şi făcea referire la cei
aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se sublinia
necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate "să trateze şi să hotărască în
treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române". Totodată, se cerea "afirmarea şi valorificarea
drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională". Documentul a fost prezentat de
Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării
adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare
naţională. La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de
Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la
Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr,
Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani,
Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Preşedinte desemnat a fost Ştefan
Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan.

Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor,
notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema
pe toţi românii să fie "mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei".

CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite
legiuni. Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum "Adevărul",
"Drapelul", "Glasul Ardealului", "Gazeta Poporului", "Telegraful Român". Un rol deosebit în publicarea
documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul "Românul", suspendat de către autorităţile
maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea
"puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească". Răspunsul era
aşteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de
Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să
rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în
guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.

Vasile Goldiş a declarat că "naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu
admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii". Consiliul Naţional Român Central a stabilit
legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la
organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş. În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la
autodeterminare: "În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (...) naţiunea
română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt
va fi respectat de lumea întreagă".

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost
considerată de contemporani decisivă pentru "unitatea naţională a tuturor românilor". Toate apelurile au
subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: "Veniţi cu miile, cu zecile de mii -
se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o
veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe
cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire".
Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de
români din toate colţurile Transilvaniei: "cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare,
producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună".

În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia
delegaţii se adunaseră.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic "Pe-al nostru steag e scris unire".
Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga
zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze.
Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti - preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului,
Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti,
societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti,
reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai
societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: "Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi
naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte
lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în
braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei
cu Ţara Românească".

În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale:

"I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea
acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul
istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru
puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.

"În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa
nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea
neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat
fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ", scria ziarul "Libertatea".

La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea
Românie.

În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania.

Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala
Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei
regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor
istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: "Mă închin cu evlavie
celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea
naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi
până la Mare". În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la
care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând
recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.

În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României hotărăşte ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a
României. Primul 1 Decembrie ca zi naţională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990.

De altfel, în fiecare an, atât la Alba Iulia, cât şi în toate oraşele mari din întreaga ţară au loc manifestări şi
ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie, evenimente care îi reunesc pe românii de
pretutindeni.

Marea Unirea este legată inexorabil de personalitățile regelui Ferdinand, reginei Maria și omului de

stat Ionel Brătianu. Încheiată de facto la 1 decembrie 1918 odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea
diplomatică a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al
politicii externe în următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit
niciodată, iar dinspre ea avea să vină în 1940 ultimatumul care a pus în acțiune dezmembrarea României
Mari în avantajul Uniunii Sovietice, Bulgariei și Ungariei.
Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs schimbări fundamentale ale
sistemului politic. Din cele două partide mari ale Vechiului Regat a supraviețuit doar Partidul Național
Liberal, caruia în perioada interbelică i s-a opus Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Viața
culturală a cunoscut o perioadă de efervescență fără precedent, manifestată în artă și știință.
Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania a rămas României după cel de-al Doilea Război
Mondial. Basarabia, Bucovina și ținutul Herței au fost încorporate URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei.
În anul 1990, după abolirea regimului comunist, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită
din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe
fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990,
Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare
națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembriedrept sărbătoare națională.[1] Legea 10 din 1990 nu
precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României. Ideea unirii
Moldovei cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul
public din România și Republica Moldova.

Documentarea fotografică
Fotografiile care surprind atmosfera Marii Adunări Naționale de la 1 decembrie 1918 au fost realizate
de Samoilă Mârza, cu un aparat de fotografiat cu burduf, achiziționat din banii obținuți în urma vânzării
unei perechi de boi. Tehnica de fotografiere greoaie și vremea neprielnică i-au permis să realizeze numai
cinci poze. Fotografiile lui Samoilă Mârza de la Alba Iulia au fost folosite de delegația română la Conferința
de Pace de la Versailles, pentru ca aliații să vadă clar susținerea populară a evenimentului. Este posibil ca și
ele să fi influențat decizia Marilor Puteri de a recunoaște Marea Unire.