SIMBOLISMUL

Este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o

reacţie împotriva romantismului, a parnasianismului şi a naturalismului. Numele acestui
curent a fost dat de către Jean Moréas în articolul-manifest intitulat „ Le symbolisme” (1886),
scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul mişcării literare.
Printre marii poeţi francezi de orientare simbolistă îi amintim pe: Charles Baudelaire
(vol. „Florile răului”), Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé. Acesta din urmă a
definit rostul şi rolul poeziei simboliste: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei
sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici
încetul cu încetul; a sugera, iată visul.”

Trăsăturile simbolismului

- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări

multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze
(melancolie, plictiseală, spaimă, disperare, etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte, între obiecte
şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are drept corespondent în natură
un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă care simbolizează
stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească, angoasă, instabilitate
psihică, claustrare într-un spaţiu, fără posibilitate de evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol, fie prin
muzicalitatea interioară a versurilor (creată de sonorităţi verbale, repetiţii, refren, aliteraţii). Al
Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul punându-se pe forma şi ritmul
versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin culori cu valoare de simbol (Ex:
verdele care sugerează irascibilitatea, nevroza), fie este sugerată prin corespondenţe (Ex. simbolul
„plumb” duce cu gândul la culoarea cenuşiu ce determină un sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în general, mirosurile puternice cu
ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai multor senzaţii (auditive,
vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual.
- impunerea poemului în proză

Teme şi motive lirice

- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;

- tema iubirii – resimţită ca nevroză;
- tema naturii receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
- tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut;
- motivul oraşului sau al târgului provincial, caracterizat prin monotonie şi viaţă mediocră,
ce determină nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase;
- motivul ploii şi al toamnei
- motivul singurătăţii fiinţei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniază melancolia sufletească, exprimând emoţii
grave (vioara, mandolina, harfa) sau violente (fanfara).