1.

Constituții cu caracter democratic

1.a Constituția din 1866

La finele veacului al XIX-lea, România a traversat o perioadă de

modernizare conomică și politică.

Modernizarea politică a fost însoțită și de un proces de modernizare

instituțională, la baza căreia a stat Constituția din 1866, elaborată în
contextul înlăturării domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza și al aducerii
prințului străin Carol de Hohenzollern Sigmaringen (instalat domn al
României la 10 mai 1866).

Constituția din 1866 a fost elaborată după modelul Constituției belgiene din
1831 și avea 8 titluri și 133 de articole. Inițial, tronul a fost promis prințului
Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea.

Noua lege fundamentală mai are o însemnată trăsătură: ea este prima

constituție internă românească, elaborată fără concursul străinilor și fără să
fie supusă aprobării puterilor europene.

Încă de la început, Constituția stabilea că România este o monarhie

constituțională ereditară (tronul se moștenea în linie masculină de primul
născut, moștenitorii fiind crescuți în religia țării).

Acest aspect marca afirmarea principiului dinastic. Articolele 1 și 2 ale legii

fundamentale făceau referire la denumirea țării și la teritoriul său.
În acest sens, articolul 1 preciza că “Principatele Unite formează un
singur stat indivizibil cu numele de România”.
La rândul său, articolul 2 menționa că teritoriul “României este
nealienabil”.

De asemenea, constituția face abstracție de suzeranitatea otomană și

garanția colectivă a Marilor Puteri. Prin această omisiune se afirma un
nou principiu – principiul suveranității naționale.
 Din această cauză, legea fundamentală din 1866 mai este considerată și
Constituția independenței. Legea fundamentală introduce principiul separării
puterilor în stat, precizând că toate “puterile statului emană de la națiune” -
articolul 33.

PUTEREA
PUTEREA LEGISLATIVĂ PUTEREA EXECUTIVĂ
JUDECĂTOREASCĂ
era exercitată de Înalta
era exercitată de era exercitată de domn și
Curte de Casație și
parlament și domn Guvern
organe de judecată
Parlamentul era
sentințele judecătorești
bicameral: Adunarea Guvernul era condus de un
se pronunțau în numele
Deputaților (aleasă pe 4 prim-ministru numit de
legii și se executau în
ani) și Senatul (ales pe 8 domn
numele monarhului
ani)
justiția era
Atribuțiile prim-ministrului: independentă →
Parlamentul era ales propune legi Parlamentului; judecătorii erau
prin vot cenzitar gestionează problemele de inamovibili (nu puteau fi
zi cu zi ale țării înlocuiți sau numiți de
factorul politic);
Atribuțiile domnului: numirea
Atribuțiile Parlamentului: și revocarea miniștrilor,
inițierea și votarea legilor, numirea și confirmarea în
interpelarea miniștrilor – toate funcțiile publice, drept
controlul acestora – → de amnistie politică (poate
acordarea sau retragerea anula pedepsele),
încrederii guvernului, comandant al armatei, drept
discutarea și votarea de a bate monedă, conferă
bugetului (Adunarea ordine și decorații, dreptul
Deputaților) de a încheia convenții cu
alte state
Atribuțiile domnului:
sancționarea și
promulgarea legilor
(aprobă și face să intre în
vigoare legile), dreptul de
veto absolut (se poate
opune la orice lege emisă
de Parlament), dreptul de
a dizolva Parlamentul

Constituția din 1866 prevedea toate libertățile cetățenești. Este vorba de:
•libertatea conștiinței, a presei, a întrunirilor;
•egalitatea în fața legii;
•dreptul la azil politic;
•drepturi politice garantate doar pentru creștini (articol VII);

•libertatea individuală;
•dreptul la proprietate → sacră și inviolabilă.

Constituția din 1866 conținea în textul său și o adevărată lege electorală.

Conform acestei legi, votul era în continuare cenzitar. Acest sistem de vot
se exercita prin intermediul colegiilor electorale.
Astfel, pentru Adunarea Deputaților, populația vota în patru colegii:
- în primele două colegii votau marii proprietari funciari;
- în colegiul al treilea votau proprietarii de imobile (elementele burgheze);
- în colegiul patru votau țăranii → votul era indirect → ei votau prin
intermediul unui reprezentant.

Pentru Senat, populația vota în două colegii: în primul colegiu votau marii
proprietari funciari,
- în al doilea votau elementele burgheze.

Constituția din 1866 a suferit trei modificări importante:

- prima revizuire a vizat articolul 7 → condiție a recunoașterii independenței
României de către Marile Puteri;

- a doua revizuire a avut loc în 1884 când s-a introdus titlul de Regatul
României, în același an schimbându-se legea electorală, fiind redus numărul
colegiilor electorale → extinderea dreptului de vot prin scăderea censului și
înlăturarea lui pentru cei care absolviseră clasele primare;
- a treia modificare a avut loc în 1917 când s-a lărgit dreptul de vot, s-a
înfăptuit reforma agrară.

Constituția din 1866 a contribuit la consolidarea statului modern, creând

premisele modernizării instituționale a României, lucru care a integrat statul
român în valorile social-politice de tip occidental.
1.b Constituția din 1923
La finalul primei conflagrații mondiale, România și-a desăvârșit unitatea
teritorială. Prin urmare, acum s-a constituit un nou cadru național, care era
evidențiat de creșterea suprafeței țării de la 137.000 km pătrați la 295.000 km
pătrați și de creșterea populației țării de la 7.500.000 de locuitori la
15.500.000 de locuitori.

Noua realitate teritorială a fost legitimată prin tratatele de pace de la Paris

(1919-1920) și consfințită prin Constituția din 1923, elaborată de guvernul
liberal condus de Ion I.C. Brătianu și promulgată de regele Ferdinand I la 28
martie 1923.

Noua lege fundamentală conținea 8 titluri și 138 de articole, dintre care 76

de articole erau preluate din constituția de la 1866.

Constituția din 1923 conținea și o serie de elemente de noutate.

Primul element apărea chiar la articolul 1, precizând că Regatul României
este un stat național, unitar și indivizibil.

Articolul 2 reconfirma faptul că teritoriul României este nealienabil.

La baza constituției din 1923 se afla tot principiul separării puterilor în stat.

De această dată el era evidențiat de articolul 33 care preciza că toate puterile
statului emană de la națiune.

PUTEREA LEGISLATIVĂ
era exercitată de rege și
Parlament
Parlamentul era bicameral: politică (în fața
Adunarea Deputaților și
Senat
Parlamentul era ales prin vot constituția din 1866,
universal o dată la 4 ani;
doar bărbații cu vârsta de
peste 21 de ani au drept de universal, rolul
vot
Atribuțiile Parlamentului:
PUTEREA PUTEREA
EXECUTIVĂ JUDECĂTOREASCĂ
era exercitată de Curtea de
Casație și Justiție și de
organele de judecată.
Curtea de Casație și Justiție
era exercitată de
avea un rol foarte important:
Rege prin miniștrii
veghea la
săi
constituționalitatea legilor
(putea invalida orice lege pe
care o considera
neconstituțională)
miniștrii aveau o
triplă
responsabilitate:
justiția era independentă de
factorul politic, dovada fiind
Parlamentului),
faptul că judecătorii erau
penală (în fața
inamovibili
justiției) și civilă (în
fața fiecărei părți
vătămate)
regele păstra
aceleași atribuții
conferite de
însă, din cauza
introducerii votului
acestuia a scăzut în
favoarea
Parlamentului, al
cărui rol a crescut
inițiază și votează legile;
discută și votează bugetul;
controlează activitatea
guvernului → acest control
se realiza prin trei căi: prin
interpelări, prin comisii de
anchetă (miniștrii puteau fi
trimiși în fața Curții de
Justiție și Casație) și prin
petițiile primite de la
populație, care erau trimise
miniștrilor cu obligația de a
răspunde la aceste apeluri
Atribuțiile regelui:
sancționează și promulgă
legile; numește șeful
guvernului; are dreptul de a
elabora regulamente pentru
aplicarea legilor

Articolul 5 din constituție făcea referire la libertățile cetățenești, fiind

recunoscute: libertatea conștiinței, libertatea învățământului, libertatea
cuvântului, libertatea presei, dreptul la întrunire, dreptul la asociere.
Acest articol conținea și un element de noutate: toate libertățile
cetățenești sunt recunoscute, indiferent de origine etnică, limbă și
religie.

Această formulare era necesară, deoarece după înfăptuirea României Mari

în 1918, în interiorul granițelor naționale și-au făcut apariția numeroase
minorități. Corelat cu articolul 5 era articolul 8, care prevedea
principiul egalității în fața legii, indiferent de origine socială.

Articolul XVII făcea referire la proprietate; acesta venea cu numeroase

inovații: proprietatea are o funcție socială; interesele colective primează în
fața intereselor individuale.
Aceste formulări permiteau intervenția statului în viața socială și economică;
ele favorizau chiar exproprierea atunci când o cerea interesul colectiv.
 Prin urmare, acest articol legitima reforma agrară decretată în 1918 și
legiferat de Parlament în 1921. Pe de altă parte, formulările de la articolul 17
permiteau alte măsuri importante precum: legea minelor din 1924 ce statua
că toate resursele subsolului, cu excepția petrolului, aparțin statului.

Constituția din 1923 a fost cea mai avansată lege fundamentală din istoria
României și una dintre cele mai avansate din Europa.
Ea a stabilit cadrul democratic în care s-a desfășurat viața politică
românească vreme de 15 ani.

1.c Constituția din 1991

Constituția din 1991 a consacrat revenirea României la democrație, după

prăbușirea regimului comunist.
Aceasta cuprinde 7 titluri și 152 de articole.

Ea a fost validată prin referendumul din 8 decembrie 1991, când 77% din

electorat a votat în favoarea sa.
Noua lege fundamentală, inspirată din constituția franceză din 1958,
statua: revenirea la pluralismul politic, recunoașterea libertăților individuale,
aplicarea principiului separării puterilor în stat, garantarea proprietății private
etc..

La baza noii constituții se afla la fel ca în toate constituțiile democratice

românești principiul separării puterilor în stat. Spre deosebire celelalte legi
fundamentale democratice românești, noua constituție
menționează republica ca formă de guvernământ a României.
 PUTEREA PUTEREA
PUTEREA EXECUTIVĂ
LEGISLATIVĂ JUDECĂTOREASCĂ
este exercitată de este exercitată de președinte și este exercitată de către
Parlament guvern instanțele judecătorești
autoritatea
judecătorească care
Parlamentul este președintele este ales prin vot
veghează la respectarea
bicameral (Camera universal, egal, direct, secret, pe o
legilor este Curtea
Deputaților și Senat) perioadă de patru ani
Constituțională a
României
Atribuțiile președintelui: joacă rolul
unui mediator între puterile statului și
Atribuțiile numește prim-ministrul și Guvernul.
Parlamentului: El încheie tratatele internaționale, pe
elaborează și votează care le supune ratificării
Avocatul poporului are
legile → legile sunt Parlamentului. Este garantul
menirea să apere
constituționale, constituției. Este garantul
interesele individului
organice și ordinare; independenței și suveranității
discută și votează naționale. Este garantul unității și
bugetul integrității teritoriale. Poate dizolva
Parlamentul. Conferă ordine și
decorații.
Guvernul este subordonat
Parlamentului
Prim-ministrul trebuie să prezinte
periodic rapoarte Parlamentului
Miniștrii sunt obligați să răspundă la
interpelările Parlamentului

Constituția din 1991 cuprinde toate libertățile cetățenești, însă ea

menționează și câteva libertăți noi: dreptul la viață, eliminarea pedepsei cu
moartea, dreptul de a călători. Vârsta de vot a fost stabilită la 18 ani.
Această constituție este în vigoare și astăzi; ea a fost revizuită în 2003 în
perspectiva aderării României la Uniunea Europeană.

2. Constituții cu caracter autoritar (Constituția din 1938)

 Noua constituție românească din anii interbelici a fost publicată la 20
februarie 1938 și promulgată de regele Carol al II-lea la 27 februarie.
Cuprindea 8 titluri și 100 de articole.

Această constituție inaugura în România lunga ”eră” a regimurilor

dictatoriale legitimând regimul autoritar al lui Carol al II-lea.

Ea a fost redactată de Istrate Micescu, un mare jurist din perioada

interbelică. La baza constituției din 1938 au stat ideile corporatiste, foarte
răspândite în epocă (mai ales din Italia, unde domnea Mussolini) și care
puneau accentul pe reconcilierea dintre muncă și capital.

Constituția din 1938 a preluat multe elemente din constituția de la 1923.

A fost preluat inclusiv articolul care preciza că toate puterile statului emană
de la națiune.
De asemenea, noua lege fundamentală prelua formal chiar principiul
separării puterilor în stat. În realitate, ea acorda întreaga putere factorului
executiv, reprezentat de rege.

Acest fapt era evidențiat de formulările articolelor 31 și 32. Astfel, la articolul

31 se preciza că „puterea legislativă este exercitată de rege prin
Reprezentanța națională’. Același articol mai preciza că ‘regele sancționează
și promulgă legile” și „inițiativa legilor este dată regelui”.
Articolul 32 prevedea că „puterea executivă este exercitată de rege prin
guvernul său”.
Articolul 33 făcea referire la puterea judecătorească și evidenția că aceasta
este exercitată de organele ei; se mai preciza că „sentințele se pronunțau în
numele legii și se executau în numele regelui”.
Sporirea atribuțiilor monarhului era reflectată și de conținutul altor articole:
•articolul 30: „regele este capul statului”;

•articolul 44: „persoana regelui este inviolabilă;

•articolul 46: între sesiunile Reprezentanței naționale, regele poate emite

decrete-legi (regele avea și dreptul de a dizolva Parlamentul).
Toate aceste prevederi transformau monarhia într-un centru de putere. Din
această cauză, regimul inaugurat în 1938 mai poartă numele de regimul de
autoritate monarhică.

Prin acest regim se încălca vechiul principiu al monarhiei constituționale

conform căreia regele domnește, dar nu guvernează; în noul regim regele
domnește, dar și guvernează.

PUTEREA
PUTEREA LEGISLATIVĂ PUTEREA EXECUTIVĂ
JUDECĂTOREASCĂ
era exercitată de rege era exercitată de
era exercitată de rege prin
prin intermediul Curtea de Justiție și
guvern
Parlamentului bicameral Casație
Guvernul nu mai răspundea
Parlamentul era limitat
politic în fața Parlamentului,
numai la legiferare
ci direct față de rege
persoana regelui este
inviolabilă, miniștrii săi fiind
regele numea jumătate răspunzători (actele de stat
din membrii Senatului ale regelui trebuiau
contrasemnate de un
ministru)
regele putea semna
tratatele politice și militare
cu statele străine, fără
acordul Parlamentului

Prevederile nedemocratice ale constituției din 1938 erau accentuate și de alte

măsuri precum:

•ridicarea plafonului vârstei de vot la 30 de ani, inclusiv și femei;

•interzicerea activității partidelor politice;

•introducerea cenzurii;
•promovarea cultului personalității monarhului
•constituirea primului partid unic → Frontul Renașterii Naționale.
Constituția a fost în vigoare din 1938 până în 1940.

3. Constituții cu caracter totalitar (Constituțiile din 1948,

1952 și 1965)

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a marcat începutul sovietizării

României.
Această sovietizare s-a încheiat la 30 decembrie 1947, când România a
devenit un stat totalitar comunist sub denumirea de Republica Populară
Română.
Noul regim avea să fie legitimat de Constituția din 1948.
Această constituție a fost elaborată după modelul constituției sovietice din
1936.
Ea reprezenta o ruptură brutală față de tradiția constituțională a României,
deoarece legea fundamentală din 1948, la fel ca și cea din 1965, nu mai
făcea nici o referire la principiul separării puterilor în stat. De altfel, acest
principiu nici nu se mai aplica.
Atât constituția din 1948, cât și cea din 1952, cuprindeau 10 titluri și 105
articole. Constituția din 1965 avea 9 titluri și 121 articole.
Constituțiile din 1948 și 1965 puneau accentul pe instituțiile politice ale
puterii populare.
Acum, Marea Adunare Națională, care juca rolul de Parlament
(unicameral) era considerată principala instituție a puterii poporului. În
realitate, ea era golită de conținut, fiind subordonată partidului unic (Partidul
Comunist Român).

Prezidiul Marii Adunări Naționale a fost înlocuit în 1961 de Consiliul de

Stat. Aceste instituții au jucat rolul de șef de stat. Ulterior, în 1974, s-a instituit
funcția de președinte al Republicii Socialiste România.
 Primul președinte a devenit secretarul general al P.C.R., Nicolae
Ceaușescu.
Președintele Republicii Socialiste România avea următoarele atribuții:
•convoacă Marea Adunare Națională;
•numește și revocă miniștrii;
•este comandantul suprem al forțelor armate;
•conferă ordine și decorații;
•decretează starea de necesitate;
•reprezintă România în relațiile internaționale.

Consiliul de Miniștri, care juca rolul de guvern, exercita puterea executivă

(singura putere reală sub regimul comunist), fiind subordonat P.C.R..

Justiția era exercitată de instituții juridice (Tribunalul Suprem). Sub regimul

comunist, justiția și-a pierdut independența, fiind subordonată factorului
politic.

O a doua trăsătură a regimurilor comuniste o reprezintă suprimarea

pluralismului politic. Întreaga putere din societate era concentrată în jurul
partidului unic, numit Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul
Comunist Român (1965-1989).

În ceea ce privește rolul partidului unic, acesta era menționat în constituția

din 1965, la articolul 3, unde se preciza: în societatea românească, forța
politică conducătoare o reprezintă Partidul Comunist Român. Un alt articol,
26, preciza că partidul îndeplinește rolul conducător în toate domeniile
construcției socialiste.

O a treia caracteristică o reprezintă faptul că aceste constituții nu garantau

libertățile individuale.
Există însă un paradox: toate libertățile individuale clasice erau menționate
în textul constituțional, dar erau încălcate sistematic.
 În schimb, constituțiile comuniste cuprindeau și o serie de drepturi specifice
acestor regimuri, precum: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la
ocrotirea sănătății, dreptul la ocrotirea familiei de către stat.
Constituțiile comuniste eliminau proprietatea privată. Așa s-a ajuns ca
legea fundamentală din 1965 să proclame caracterul socialist al proprietății.
Astfel, toate bunurile erau considerate a fi în proprietatea statului.

Constituțiile comuniste au stabilit și denumirea oficială a țării: cea din 1948

menționa numele de Republica Populară Română, iar cea din 1965
schimba numele țării în Republica Socialistă România.

PUTEREA
PUTEREA LEGISLATIVĂ PUTEREA EXECUTIVĂ
JUDECĂTOREASCĂ
era exercitată de Marea era exercitată de Consiliul de
era exercitată de Tribunalul
Adunare Națională Miniștri (guvernul comunist),
Suprem și instanțele
(Parlamentul unicameral care era subordonat P.M.R. /
judecătorești inferioare
comunist); P.C.R.
din 1974, când s-a introdus
avea rol formal, era funcția de președinte, organele judecătorești se aflau
subordonat P.M.R. / P.C.R. conducătorul statului avea și sub controlul partidului unic
atribuții executive
atribuții legislative îi
reveneau și președintelui
(din 1974 când s-a introdus
funcția)

CONSTITUȚIA DIN 1948 CONSTITUȚIA DIN 1952 CONSTITUȚIA DIN 1965

arată dependența statului
caracter efemer schimbarea de lider
român față de U.R.S.S.
prevederile economice primau în teritoriul este unitar,
fața celor politice suveran și independent
naționalizarea principalelor
teritoriul este inalienabil și
întreprinderi industriale, miniere,
indivizibil
bancare, de transport
teritoriul este popular, unitar,
suveran și independent