Cum gestionăm relația cu părinți toxici

Scris de: Psiholog Iulia Barca

Vina și furia sunt capcanele unei relații cu părinți toxici Foto: Shutterstock

CE ÎNSEAMNĂ PĂRINȚI TOXICIDATORIA FAȚĂ DE PĂRINȚIVINĂ ȘI AUTOSACRIFICIU

FURIA FAȚĂ DE PĂRINȚIIERTAREA PĂRINȚILORDREPTUL LA PROPRIA VIAȚĂ

Se spune că părintele perfect este cel care încă nu are copii. Părinții noștri nu au fost
perfecți și, deseori, au făcut greșeli chiar cu cele mai bune intenții. De la astfel de greșeli
la a deveni părinți toxici este un salt important pe care e bine să știm să îl identificăm
pentru a lua cele mai bune decizii pentru noi și viața noastră.

Modele mai subtile de părinți toxici

Alina este o fată grozav de empatică și cu o asertivitate înnăscută. În cercul de prieteni, dacă
avem vreodată nevoie de un umăr disponibil și o doză șoc de compasiune, știm că putem apela
la Alina. Recent însă, am auzit-o spunând în timp ce plângea, „Uneori mă întreb dacă mama mă
iubește sau sunt doar un mijloc de a face rost de bani”.
Mama Alinei nu este săracă, dar este iresponsabilă financiar și a crescut o fiică responsabilizată
în a-i rezolva problemele. Când Alina nu poate răspunde prompt pretențiilor mamei este acuzată,
învinuită, apoi ignorată o perioadă pentru că „așa merită”. Iar suferința Alinei este imensă, relația
lor rezumându-se la abilitățile ei de a satisface nevoile mamei.

Un astfel de exemplu este elocvent pentru ce înseamnă să ai părinți toxici. Este destul de simplu
să spunem asta când avem părinți care ne-au abandonat, care sunt dependenți de alcool sau
alte substanțe, care ne-au abuzat fizic în copilărie. Semnele sunt evidente.

Dar părinți toxici sunt și cei care practică un alt soi de abuz: neglijarea. Toxici sunt și cei
care se comportă de parcă le aparții, care te manipulează, care te șantajează, care se
agață de tine pentru că ei „trăiesc prin și pentru tine”, care te fac responsabil pentru
starea lor de bine. Iar toxicitatea rezultă din tot disconfortul trăit de tine în relație cu ei.

Datorii culturale

Transgenerațional, cursul vieții este într-un singur sens: părinții sunt copiii bunicilor, iar noi, copiii
părinților și părinții copiilor noștri. Rolul unui părinte este acela de îngrijitor, de a da, a oferi
generației următoare – copiilor. Fiecare generație dă mai departe generației viitoare și nu în
urmă.

Și totuși, în cultura noastră, vârsta de 40 de ani (când deja traversăm etape complicate ale
maturității) vine la pachet cu un nou rol: cel de îngrijitor al părinților, acum bătrâni. Inclusiv vorba
din popor că faci un copil „pentru a avea cine să îți aducă un pahar cu apă la bătrânețe” pare un
ghid universal. Evident că nu este nimic rău sau nepotrivit în a-ți ajuta părinții ajunși neputincioși,
dar ajutorul are o limită și nu trebuie să devieze niciodată în autosacrificiu.

ADVERTISING

Ads by Teads
Etapa 1: Vină și autosacrificiu

Ajutorul oferit părinților (și nu doar lor) ține cont de resursele noastre și disponibilitățile pe care le
avem. Dacă însă avem părinți toxici, autosacrificiul este singura formă de grijă acceptată și
cultivată chiar, prin mecanisme de învinovățire și reproș. Iar cu o durere de dinți trăim o viață mai
calmă și împlinită decât cu sentimentul de vină.

Pentru cei antrenați în arta autosacrificiului (exemplul de mai sus al Alinei), pentru cei care își
trăiesc viața cu o datorie greu de dus față de părinții lor, sentimentul de vină este bun, este
primul indiciu că, măcar o dată, s-au ales pe ei înșiși. Vina apare când refuzi, când clachezi și în
loc să fii atent la nevoile tale (deseori fizice, de repaos și odihnă) te simți încărcat și apăsat că nu
ai făcut „ce a cerut/vrut/așteptat mama”.

Vina apare când spunem „nu”, deși este sănătos pentru noi să o facem. Vina apare
când avem curajul să spunem că nu ne-am născut pentru părinții noștri, ci pentru noi.
Vina poate fi acceptată fără să ne copleșească, iar treptat, se va estompa odată ce
învățăm iubirea de sine și ce înseamnă egoismul sănătos.

Etapa 2: Furia față de părinții toxici

Uneori, ajungem să conștientizăm traumele copilăriei, modul în care suntem manipulați de

părinții toxici, rănile pe care le purtăm cu noi de-a lungul vieții, iar odată cu asta apare furia. Furia
poate fi îndreptată către ei, către toate lucrurile din trecut care ne-au făcut rău sau către
comportamentele toxice din prezent care încă persistă, dar poate fi îndreptată și către noi.

Gabor Maté spunea că în copilărie, când avem de ales între a ne cataloga părinții drept toxici,
nepotriviți acestui rol sau incompetenți, și a ne cere drepturile, a ne exprima nevoile și
autenticitatea, vom alege întotdeauna relația cu părinții, renunțând la noi înșine. Este un
mecanism de supraviețuire întrucât, copii fiind, depindem de părinții noștri. Deseori, mecanismul
este păstrat și la vârste adulte, renunțând la noi pentru a fi pe plac unor părinți toxici (dar și altor
relații din viața noastră).

Furia pornită din răzvrătirea împotriva trecutului este mai nocivă decât vina. Dacă evităm
sentimentul de vină, ajungem la resentimente. Evitând să ne simțim vinovați (dacă nu facem pe
plac părinților), treptat, construim resentimentele și furia. Astfel de emoții sunt periculoase
întrucât nu aduc rezolvare sau vindecare, adâncind disconfortul din propria viață.
Etapa 3: Iertarea părinților toxici

Vrem sau nu, suntem copiii părinților noștri, parte din ei, purtători ai genelor și trăsăturilor lor. Să
îi negăm din furie și resentimente, să vrem să fim complet diferiți de ei, înseamnă să rămânem în
același scenariu al lor. Să fim diametral opuși lor nu este o soluție întrucât atât o fotografie cât și
negativul ei, chiar dacă sunt complet inversate culorile, reprezintă aceeași imagine.

Întotdeauna putem alege conștient ce anume (trăsături, comportamente, convingeri,

etc) lăsăm părinților noștri ca aparținându-le lor și nu nouă, și ce anume luăm cu noi și
integrăm ca parte din personalitatea noastră. Nu există oameni complet buni sau
complet răi, așadar este un exercițiu sănătos să vedem și care sunt calitățile părinților
noștri, să îi umanizăm.

Iertarea vine cu acceptarea trecutului ca fiind încheiat, acceptarea faptului că nu îl mai putem
schimba nici pe el nici părinții de atunci. Părinții din prezent nu sunt aceiași, așa cum nici noi nu
suntem cine eram acum 10 sau 20 de ani. Iertarea părinților este un proces care poate, iar
travaliul este recomandat a se derula cu sprijinul unui psihoterapeut, rolul lui principal fiind acela
de a ne oferi relația pe care nu am avut-o cu părinții. O relație vindecătoare și hrănitoare.

Dreptul la propria viață, departe de părinți toxici și abuzivi

Uneori, să păstrăm relații apropiate atunci când avem părinți toxici poate fi extrem de dificil.
Chiar dacă noi învățăm să punem limite, să ne conștientizăm nevoile și drepturile, să comunicăm
asertiv, nu înseamnă că vom obține de la ei ceea ce sperăm.
Uneori, părinții sunt dispuși să facă schimbări pentru salvarea relației cu copiii, alteori rămân
fideli imaginii idealizate pe care și-au construit-o despre ei înșiși – „eu nu am greșit cu nimic, am
un copil nerecunoscător”.

Când menținerea granițelor sănătății noastre emoționale și psihice devine dificilă în

relația cu părinți toxici și abuzivi, distanța este sănătoasă și e o alegere pe care avem
dreptul să o facem. Putem să ne iertăm părinții, putem accepta să lăsăm trecutul acolo
unde îi este locul, dar putem, totodată, să decidem să ne continuăm drumul vieții luând
distanță de ei.