Ce efecte are rușinea excesivă și cum o

depășim
Scris de: Psiholog Iulia Barca

Rușinea este o emoție toxică modelată social Foto: Shutterstock

RUȘINEA SĂNĂTOASĂTABUURIVINĂ SAU RUȘINE?RUȘINEA ÎMPIEDICĂ ÎNVĂȚAREA

TEAMA DE JUDECATĂVULNERABILITATEA ESTE OKCAPCANELE RUȘINIIEFECTE TOXICE
ANTIDOTUL RUȘINII

Rușinea este o emoție care reflectă o imagine negativă asupra propriei persoane. Ea ne
transmite că nu corespundem unui standard deseori imaginat, ne afectează imaginea și
stima de sine, ne ține de multe ori în afara sferei abilităților noastre reale. Renunțăm la a fi
autentici și curajoși din cauza acestei emoții temute. Prin rușine, modelăm anumite
comportamente, dar tot din cauza ei ajungem la tulburări severe.

Câtă rușine e sănătoasă?

Rușinea este o emoție care implică preocupări în mare parte despre sine, dar este parte din
sistemul moral și motivațional, fiind legată de comportamentele celorlalți, în special sentimentul
de a fi evaluat. (Costa, 2009; Darab & Hartman, 2011; Hobson, 2012)

Pe de-o parte, rușinea are rol în reglarea comportamentului, ținând cont de normele sociale, dar
poate crea numeroase probleme atunci când este severă, cu efecte majore asupra relațiilor cu
ceilalți. Este conturată de aspecte sociale și istorice, motiv pentru care în prezent, anumite culturi
(precum cea japoneză) exagerează puterea rușinii în modelarea comportamentelor.

Dacă ne bazăm pe constrângeri, cenzură, lipsă de autenticitate și inițiativă, rolul rușinii este
profund negativ. Să nu uităm că Japonia are o rată foarte ridicată de depresie, abia recent
acceptată drept „o condiție medicală care nu ar trebui să provoace rușine”.

Efectele comportamentale ale rușinii sunt afișarea stimei scăzute, ruperea relațiilor cu
ceilalți și dificultăți în situațiile care necesită rezolvarea de probleme, din moment ce
persoana simte că ea însăși este problema.

Rușine și tabuuri

Rușinea se asociază de multe ori cu subiectele considerate tabu. Dacă ar fi să luăm în calcul
reticența unora de a introduce educația sexuală în școli, rușinea s-ar regăsi din plin în spatele
deciziei. De ce? Pentru că sexul rămâne, din păcate, un subiect tabu. Iar această convingere că
nu este acceptată social această latură perfect sănătoasă a oricărei ființe vii, este cultivată încă
din copilărie, transmisă de generațiile anterioare, când normele sociale erau diferite și controlul
se baza mult pe blamare, manipulare, acuzare.

Concluzia? Este rușinos să vorbești despre sex, ba chiar și să te gândești la asta. Cum
însă te vei gândi și chiar vei ajunge să ai o viață sexuală (mai devreme sau mai târziu)
rușinea face diferența dintre a fi informat asupra acestui subiect sau a rămâne
ignorant.

Rușinea ajunge să ne cenzureze educația, informarea. Subiecte pe care simțim „rușine” să le

deschidem, despre care nu avem curajul să ne informăm, ne vor fi cunoscute doar fragmentat,
deseori din impresiile, aprecierile și judecățile altora asupra lor. Cunoașterea și informarea nu
sunt niciodată subiect de rușine, ci de curaj.

Vină și rușine
De multe ori confundăm vina cu rușinea. Dacă avem un comportament nepotivit, greșit, ne
putem simți vinovați pentru el, putem să ne cerem scuze și îl putem îndrepta pe viitor.

Din păcate, deseori, de la vină ajungem să simțim rușine. Pentru că transformăm

comportamentul respectiv într-o etichetă la adresa întregii noastre ființe.

„Dacă am picat un examen sunt un ratat”, „Nu am știut răspunsul, deci sunt prost”, „L-am lovit pe
X, deci sunt un copil rău”. Cam așa arată rădăcinile rușinii, iar ele merg adânc în ființa noastră și
sunt greu de smuls.

Rușinea este considerată și un modelator al comportamentului social. Nu o să mă schimb de

haine în public pentru că îmi e rușine. Totodată, dacă am ieșit de la baie cu fusta prinsă sub
ciorap, o să simt o umilință rar întâlnită… Pentru că rușinea îmi este reflectată de ceilalți. Este o
emoție pe care o învățăm prin modelare. Dacă râd și mă arată cu degetul… îmi e rușine cu
mine.

Forma agravată a rușinii este umilirea, dar aceasta din urmă poartă revolta nedreptății,
are o componentă de luptă în ea. Rușinea, în schimb, poartă componenta meritului și
ne însoțește întreaga viață.

Filozoful german Arthur Schopenhauer a scris despre rușine, pe care o definea drept sentimentul
care apare când se presupune că nu ne ridicăm la standardele societății, iar această percepție a
acțiunilor noastre ne influențează sentimentul apartenenței și acceptării.

Învățare și rușine

De câte ori ai vrut să adresezi o întrebare cuiva mai educat într-un anume subiect, și nu ai făcut
acest lucru de rușine? Ratăm ocazia de a adresa întrebări și a primi răspunsuri de teama de a
nu ne face de râs, de teama ca ceilalți să nu ne vadă mai prejos decât ei.
Ratăm ocazia de a depăși acest prag al „rușinii” provenite din neștiință. Dar cum altfel învățăm?
Da, ce-i drept, deseori facem eforturi să ne informăm singuri, în siguranța intimității personale în
care nu există martori care să vadă că am căutat un cuvânt anume pe dexonline. Totodată, se
poate să nu căutăm pe internet nimic, ci să vrem să uităm cu totul emoția pe care am simțit-o în
acel moment.

Teama aceea de a nu ști un anume lucru durează fix până pui întrebarea și primești răspunsul
de la cel care știe. După aceea, nu va mai exista o altă ocazie în care să nu știi lucrul respectiv.

Să nu cumva să ne facem de râs

Teama de a fi judecați, de a fi vulnerabili, de a fi etichetați, pe scurt, de a ne face de râs, este,

pentru mulți, paralizantă. Și se ascunde până și în celebra întrebare „Ce-o să zică lumea?”.

Este sănătos să ne mai intereseze și părerea celor din jur atunci când ne modelează
comportamentul adecvat, când ținem cont de limite și de respectul cuvenit. Dar părerea
lumii devine brusc un criteriu important dacă ne-am face de rușine.

Nu cei doi oameni din parc care eventual au ridicat din sprâncene când eu îmbrățișam un copac
mă deranjează, ci ce îmi spun eu despre mine când văd reacția lor. Habar nu am ce gândesc
ceilalți, dar mulți dintre noi sunt pregătiți să anticipeze ce e mai rău. De rușine.

Tot din cauza ei ne este teamă să încercăm lucruri noi (pentru că sunt șanse să eșuăm!), să
vorbim în public (ceilalți mă vor crede penibil), să adresăm o întrebare (sigur toată lumea știe
răspunsul, mai puțin eu), să cerem ajutorul (cum să mă vadă vulnerabil și neputincios?).
Vulnerabilitatea este ok, rușinea nu

Suntem cu toții vulnerabili, oricât ne ferim să acoperim asta și oricâte strategii folosim pentru a
părea opusul. Vulnerabilitatea înseamnă și expunere, înseamnă, dacă o cităm pe Brené Brown,
să fii „în arenă”.

De fiecare dată când începi ceva nou ești vulnerabil, fie că tocmai înveți o limbă străină, fie că ți-
ai schimbat job-ul sau te-ai hotărât să scrii o carte. Teama de necunoscut este teama de
vulnerabilitate. Dar cum altfel învățăm, cum devenim creativi și inovatori? Cu certitudine nu stând
în zona noastră de confort, din care sperăm să controlăm totul cât mai bine și să diminuăm
neprevăzutul.

Să fim vulnerabili înseamnă să ne asumăm eșecurile posibile, iar acestea să reprezinte

momente de învățare, nu etichete care ne cultivă rușinea.

„Am eșuat, deci sunt un ratat” devine „Am eșuat, dar am încercat și data viitoare voi face
mai bine”. Ca să nu eșuezi niciodată, nu ar trebui să încerci nimic nou. Totodată, nu uita că
a fost necesar să înveți până și să mergi, nu ți-a ieșit din prima, dar uite ce bine te descurci
acum.

Capcanele rușinii

Rușinea este teama de deconectare de ceilalți. Viața noastră depinde de relațiile interpersonale
și avem nevoie de conectare la ceilalți, lucru care ne îmbunătățește calitatea vieții, dar și durata
(relațiile de prietenie, spre exemplu, contribuie la ambele). Brené Brown spune că rușinea este
cea care ne convinge că nu ne-am ridicat la nivelul unui ideal, nu am atins un obiectiv, care ne-ar
face demni de conectare cu ceilalți.
 Rușinea ne spune „nu sunt destul de bun, nu merit să fiu iubit, valorizat, apreciat,
respectat de ceilalți”. Cultivată din copilărie, ea este cea care ne determină să credem
că nu putem, nu merităm sau că este dificil să fim iubiți de cineva.

„Rușinea este emoția profund dureroasă cauzată de convingerea că nu suntem

valoroși și prin urmare nu merităm iubire, acceptare și conectare.”

Brené Brown

Efectele toxice ale rușinii

Rușinea stă în spatele abuzurilor față de sine sau alții. Este o emoție care se regăsește în rândul
dependenților, a persoanelor cu tuburări alimentare, a persoanelor cu depresie. Ea alimentează
sentimentul că nu ești valoros, că nu meriți, că ești mai puțin decât alții (oricare ar fi aceștia).

Toxicitatea ei rezultă din modul în care ne deformează imaginea de sine, ne alterează

comportamentele și ne scindează simțul propriei valori. Atrage cu sine numeroase
tipare disfuncționale și ne împiedică să avem relații hrănitoare, vindecătoare.

Tot rușinea și neputința sunt trăite în copilărie când ne confruntăm cu abuzuri și sunt cele care
alimentează comportamentul de abuzator la maturitate. Pentru a evita să mai simțim neputință și
copleșiți de propria rușine devenim abuzatori.
Antidotul rușinii

Empatia este de regulă un bun antidot pentru rușine, la fel și compasiunea. Empatia te
poziționează egal cu celălalt și te face să spui „și eu am trecut prin asta”, „știu cum este”, „te
înțeleg”.

Compasiunea te aduce cu un pas mai departe către a face ceva pentru celălalt. Iar
autocompasiunea este miraculoasă pentru că, din poziția de a fi noi cei care ne
transmitem mesaje precum „ești un ratat” devenim cei care spun „am greșit, data
viitoare va fi mai bine”.

Rușinea ne face să renunțăm, să nu ne explorăm potențialul, să nu găsim resursele interioare de

a acționa cu curaj. Este vocea interioară critică pe care ar fi bine să o observăm întrucât, cum
spuneam, rușinea este modelată de cei din jur, iar vocea aceea nu ne aparține.

Autocompasiunea ne permite să greșim, să fim failibili, să nu facem totul după scenariul nostru
imaginar, deseori la standarde (prea) înalte.

Rușinea nu se găsește doar la baza anumitor probleme de ordin psihologic, ci mai

mult, declanșarea acestora provoacă și mai multă rușine. Iar aici mă refer la rușinea de a
cere ajutor, de a recunoaște o problemă și a căuta vindecarea. Rușinea este cea care ne
împiedică să ne ajutăm, să ieșim din cercul vicios și să căutăm soluții.

Rușinea poate fi ocazională, confundată cu vina sau revoltată în sentimentul de

umilință dar niciodată, în nicio circumstanță, rușinea nu trebuie să devină o etichetă la
adresa noastră.