Sunteți pe pagina 1din 45

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Lector univ. dr. Kocsis Jozsef

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS
pentru studenţii de la forma de învăţământ la distanţă

1
ASPECTE PRELIMINARE PRIVITOARE
LA DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Denumirea de proprietate intelectuală


Denumire inexactă: Denumirea de proprietate intelectuală este o denumire inexactă,
deoarece nu toate domeniile pentru care se foloseşte conceptul constituie rezultatul unei activităţi
de creaţie intelectuală; dacă n cazul dreptului de autor, al brevetelor de invenţie, al drepturilor
asupra desenelor şi modelelor industriale, sursa acestora o constituie un act de creaţie
intelectuală, fiind vorba de drepturi intelectuale, cu totul altfel stau lucrurile în cazul mărcilor sau
al semnelor distinctive; cel care foloseşte o marcă se mărgineşte doar la alegerea unui semn
distinctif; de asemenea o indicaţie geografică este determinată de considerente de ordin
geografic; în nici una dintre aceste cazuri neputând vorbi de existenţa vreunui act de creaţie, deci
despre drepturi intelectuale. Vizând domenii diferite, dintre care unele nu merită calificativul de
„intelectual” denumirea de proprietate intelectuală pare a fi inexactă.
Dar nici denumirea de proprietate incorporală nu ar fi mai potrivită. Proprietatea
incorporală ar reprezenta proprietatea asupra unui bun incorporal, asupra unui bun care nu este
perceptibil simţurilor noastre, având o existenţă abstractă, fiind o creaţie a dreptului şi
prezentând pentru om o valoare economică; obiect al proprietăţii poate fi prin urmare nu numai
un bun corporal, ci şi un bun incorporal.
Categoria bunurilor incorporale este însă mai largă decât cea rezervată obiectului nostru
de studiu. Nu toate drepturile care au un obiect incorporal sunt şi drepturi de proprietate
intelectuală. Astfel de exemplu, drepturile de clientelă pe care le are un comerciant, un medic, un
notar etc., deşi drepturi incorporale, rămân însă în afara obiectului nostru de studiu, care se
limitează doar la domeniul dreptului de autor şi dreptului proprietăţii industriale.
2. Regimul juridic diferit al drepturilor de proprietate intelectuală.
Spre deosebire de ceea ce este specific creaţiilor noi (cazul invenţiilor) care implică un
efort creator, ceea ce permite calificarea drepturilor rezultate dintr-o asemenea activitate în
categoria drepturilor intelectuale, în cazul drepturilor asupra semnelor distinctive, în speţă a
mărcilor, nu se poate vorbi de asemenea drepturi intelectuale., alegerea semnului nefiind
produsul unui efort creator.

2
Această diferenţiere între drepturile asupra creaţiilor noi şi drepturile asupra semnelor
distinctive atrage diferenţieri şi în planul regimului juridic care este aplicabil fiecăruia dintre cele
două categorii de drepturi.
Astfel, drepturi morale sunt recunoscute numai în favoarea celor care realizează o
activitate creatoare, care implică personalitatea autorului care trebuie protejată, un asemenea
drept nefiind recunoscut în favoarea titularului unei mărci sau a altui semn distinctiv.
Apoi, dacă în cazul drepturilor asupra creaţiilor noi este vorba de un veritabil monopol de
exploatare instituit în favoarea creatorului, ca o recompensă acordată celui care a adus un aport
nou în industrie, reflectat în posibilitatea recunoscută creatorului de a interzice terţilor orice
folosire a creaţiei sale, în cazul drepturilor asupra semnelor distinctive se recunosc
producătorului sau comerciantului aceste drepturi doar în raport cu producătorii sau comercianţii
concurenţi, cărora li se interzice să folosească aceleaşi semne, pentru a nu se crea confuzie în
rândul consumatorilor.
Această diferenţiere de regim juridic aplicabil celor două categorii de drepturi nu permite
însă efectuarea unei ierarhizări între ele. Dacă drepturile asupra semnelor distinctive prezintă o
anumită inferioritate în raport cu drepturile asupra creaţiilor noi din punctul de vedere al
opozabilităţii lor (drepturile rezultate dintr-o creaţie nouă sunt opozabile absolut, erga omnes,
oricărei persoane fiindu-i interzisă folosirea acelei creaţii fără consimţământul autorului, nu la fel
stă situaţia şi în cazul drepturilor care privesc semnele distinctive şi a căror opozabilitate este
doar relativă, cu privire la concurenţii direcţi ai titularului asupra mărcii; altfel spus, ca principiu,
o anumită marcă va putea fi folosită pentru produse sau servicii diferite decât cele pentru care le
utilizează titularul său), situaţia este diametral opusă din punctul de vedere al duratei lor, acest
criteriu plasând într-o poziţie de superioritate drepturile asupra semnelor distinctive (chiar dacă
durata de protecţie a brevetului de invenţie este de 20 ani, iar cea a protejării mărcii de 10 ani,
protecţia asupra mărcilor va putea fi prelungită, în timp ce interesul societăţii în cazul creaţiilor
noi este acela ca limitarea concurenţei să nu dureze prea mult timp).
3. Justificarea conceptului de proprietate intelectuală:
În pofida diversităţii domeniilor vizate, a regimului juridic diferit aplicabil drepturilor din
domeniu, se pune întrebarea de ce această reunire a unor domenii atât de diverse sub o singură
„cupolă” aceea a dreptului proprietăţii intelectuale?

3
1. Un prim argument îl constituie existenţa unor trăsături comune ale diferitelor categorii
de drepturi care pot fi întâlnite atât în cazul drepturilor asupra creaţiilor noi cât şi asupra
semnelor distinctive; este vorba despre opozabilitatea erga omnes a acestor drepturi şi de
diferenţierea lor atât de drepturile reale cât şi de drepturile de creanţă.
A. Diferenţe faţă de drepturile reale :
a. - Dacă drepturile reale sunt perpetue, drepturile de proprietate intelectuală sunt
dimpotrivă temporare (drepturile patrimoniale de autor durează de regulă pe toată durata vieţii
autorului şi 70 de ani după moartea acestuia, drepturile ce decurg din acordarea unui brevet de
invenţie durează pe un interval de 20 ani drepturile conferite de înregistrarea unei mărci durează
10 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar);
b. – Diferenţe apar şi din punctul de vedere al obiectului lor: astfel, dacă proprietarul unui
bun devine automat şi proprietarul produselor rezultate prin exploatarea acelui bun, dimpotrivă,
titularul unui brevet de invenţie de exemplu, nu va fi proprietarul produselor care rezultă prin
punerea în aplicare a invenţiei conţinute de acel brevet sau persoana care are calitatea de autor al
unei opere nu va fi şi proprietarul exemplarelor reproduse ale operei.
De asemenea drepturile de proprietate intelectuală conferă un monopol titularului, care
are drept consecinţă eliminarea concurenţei. Prin urmare, dacă proprietarul unui teren va intra în
concurenţă cu alţi proprietari de terenuri care ar cultiva un acelaşi produs, dimpotrivă în
domeniul proprietăţii intelectuale o asemenea concurenţă nu există, asupra operei existând un
drept exclusiv al autorului sau asupra unei invenţii existând un drept exclusiv recunoscut în
favoarea titularului de brevet.
B. Diferenţe faţă de drepturile de creanţă:
Drepturile de proprietate intelectuală sunt opozabile erga omnes – de exemplu, titularul
unui brevet de invenţie poate interzice oricui care nu are consimţământul său să exploateze
invenţia brevetată; numai cu consimţământul autorului se va putea realiza reproducerea sau
reprezentarea operei etc.De remarcat că în cazul mărcilor această opozabilitate este doar relativă,
fiind circumscrisă de principiul specialităţii mărcilor, adică opozabilitatea vizează de regulă doar
pe concurenţi.
2. În al doilea rând, soluţia grupării în ansamblu a dreptului de autor şi a drepturilor de
proprietate industrială este una tradiţională. Există un organism unic OMPI (Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale), cu sediul la Geneva, care se ocupă atât de protecţia

4
internaţională a dreptului de autor, cât şi a proprietăţii industriale. De altfel, conceptul de
proprietate intelectuală este consacrat în art. 2 pct. VII al Convenţiei de la Stockholm – şi care a
pus bazele constituirii OMPI – acest text stipulând că proprietatea intelectuală se referă la „
drepturile relative la operele literare, artistice sau ştiinţifice, interpretările artiştilor interpreţi şi
execuţiile artiştilor executanţi; fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune; invenţiile în toate
domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi modelele industriale, mărcile de
fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi numele şi denumirile comerciale, protecţia împotriva
concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente activităţilor intelectuale în domeniile
industrial, ştiinţific, literar şi artistic.”
3. Dispoziţiile art. 30 al Tratatului de la Roma ce instituia Piaţa Comună, deşi vizează
în mod expres doar dreptul de proprietate industrială, sunt în egală măsură aplicabile şi dreptului
de autor şi drepturilor conexe, astfel cum a statuat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
4. Acordul de la Marrakech instituind Organizaţia Mondială a Comerţului în partea
consacrată proprietăţii intelectuale tratează atât problematica dreptului de autor, cât şi cea a
proprietăţii industriale.

Titlul I.
DREPTUL DE AUTOR

I. SCURT ISTORIC AL DREPTULUI DE AUTOR:


1. În pofida unor creaţii intelectuale de excepţie ce pot fi întâlnite în antichitate şi în
perioada evului mediu, abia spre sfârşitul secolului XVII îşi face loc ideea unei proprietăţi
intelectuale, pentru ca la începutul secolului al XVIII-lea să apară cele dintâi preocupări teoretice
de drept de autor propriu-zise.
Nici chiar în dreptul roman nu întâlnim reglementări privitoare la protecţia creaţiei
intelectuale, cel mult putem găsi unele reglementări de ocrotire a bunurilor – obiect al dreptului
de proprietate – în care s-a materializat opera de creaţie.
2. Faptul că de a lungul atâtor secole autorilor nu li s-a recunoscut calitatea de titulari ai
unor drepturi specifice îşi poate găsi explicaţia în posibilităţile tehnice limitate de multiplicare a
unei opere (care circulau cel mult prin intermediul copiştilor), astfel că nu se impunea adoptarea
unor reglementări speciale de apărare a creatorilor.

5
3. Abia ulterior descoperirii tiparului (1450, Gutenberg) tipărirea şi comercializarea
cărţilor au impus adoptarea unor reglementări privitoare la raporturile dintre scriitori, tipografi şi
librari.
Cei care se bucură însă mai întâi de privilegii sunt librarii şi tipografii din Veneţia (1494),
Anglia, Franţa, ceea ce le asigura o poziţie de monopol în tipărirea şi difuzarea operei, obligând
astfel autorii să le cedeze proprietatea şi exploatarea manuscrisului. Acest sistem al privilegiilor
asigura însă indirect şi o protecţie eficace autorilor, întrucât nici o carte nu putea fi publicată fără
autorizarea autorului.
Se consideră că un Statul special adoptat de Regina Ana a Angliei în 1709 şi practica
judiciară dezvoltată pe baza ei sunt cele ce au spart tiparele modelului feudal în materie şi au
atins ceea ce se consideră a fi concepţiile burgheze în domeniul dreptului de autor.
4. Revoluţia franceză, înlăturând privilegiile feudale a pus şi bazele unor transformări
radicale ale dreptului, materializate în acest domeniu în Decretul din 10 iulie 1973, act ce
consacra dreptul de proprietate al autorilor asupra creaţiei sale.
5. Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor de opere literare şi
artistice a fost legea presei din 13 aprilie 1862, dintre reglementările căreia am aminti: dreptul
autorilor de a reproduce şi vinde opera în tot timpul vieţii lor; dreptul moştenitorilor autorului de
a se bucura de dreptul lor 10 ani după moartea autorilor (după care opera cădea în domeniul
public şi oricine era liber să o reproducă); tipărirea, reproducerea operei fără voia autorului era
sancţionată cu confiscarea în folosul autorului şi cu obligarea celui vinovat la plata unei sume de
bani reprezentând echivalentul a 1.000 exemplare originale.
La 28 iunie 1923 intră în vigoare Legea proprietăţii literare şi artistice caracterizată prin
aceea că ea consacră dreptul autorului asupra operei sale independent de îndeplinirea vreunei
formalităţi şi prin aceea că asigura străinilor aceeaşi protecţie ca şi a naţionalilor, fără nici o
condiţie de reciprocitate (aşa cum cerea legea anterioară). Dintre alte reglementări mai
importante ale legii am aminti: prelungirea drepturilor moştenitorilor asupra operei de la 10 ani
la 30 de ani după moartea autorului; limitarea transmisiunii drepturilor succesorale doar la părinţi
şi colaterali privilegiaţi, cu excluderea altor ascendenţi sau colaterali; dacă opera cădea în
domeniul public – încetând să mai facă obiectul unui drept exclusiv – dreptul moral al autorului
trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter perpetuu; dreptul autorului de a
interzice publicarea unei opere nepublicate în timpul vieţii sale pentru un interval de 30 de ani.

6
Dintre legile perioadei comuniste o menţionăm doar pe cea mai importantă: Decretul nr.
321/1956 privind dreptul de autor despre care Y. Eminescu afirma că „majoritatea textelor sale
corespundeau la data elaborării reglementărilor moderne, iar tehnica redactării lor permitea
interpretarea diferitelor dispoziţii în conformitate cu concepţiile dominante în doctrina
europeană”. În aplicarea acestui text – remarca acelaşi autor – au fost însă elaborate „Normele de
remunerare a autorilor şi pentru stabilirea tarifelor şi a modalităţilor de plată” precum şi alte acte
normative de forţă juridică inferioară, care au pus amprenta epocii comuniste şi pe acest domeniu
al dreptului de autor.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe1, denumită în continuare
„Lege”, este un act normativ de o amploare neobişnuită în dreptul nostru (154 articole), care
încearcă să ofere soluţii moderne „provocărilor” mai vechi sau mai noi ale dreptului de autor,
încercând totodată să asigure şi alinierea legislaţiei ţării noastre la legislaţia UE. Tot în acest sens
legea (1996 a suferit numeroase modificări prin Legea nr. 285/2004 (publicat în Monitorul
Oficial nr. 587 din 30 iunie 2004) prin aceste modificări introducându-se sub protecţie drepturi
noi, neavute în vedere de legea de bază, precum şi realizându-se transpunerea în dreptul intern a
normelor comunitare apărute după Legea 8/1996.

II. SUBIECTELE DREPTULUI DE AUTOR


1. Principiu: autor = persoană fizică sau colectiv de personae fizice :
Calitatea de autor nu o poate avea decât doar persoana fizică sau colectivul de persoane
fizice care participă la realizarea operei, deoarece numai o persoană fizică este înzestrată cu
inteligenţă, sensibilitate etc. trăsături ce se reflectă în originalitatea oprei create (originalitatea
fiind o condiţie esenţială pentru ca o operă de creaţie să beneficieze de protecţie).
Autor nu poate fi decât o persoană care depune o activitate creatoare, ceea ce presupune
un minim de libertate creatoare şi regăsirea expresiei personalităţii autorului într-o anumită
formă; Nu poate avea calitatea de autor al unei opere cel care furnizează doar idea realizării unei
opera, neparticipând în nici un fel la materializarea în formă a ideii; cel care execută operaţiuni
strict tehnice sub supravegherea altei personae, cel care se lasă filmat în exercitarea activităţilor
sale etc.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 60/1996, modificată prin Legea nr. 285 din 2004, publicată în Monitorul Oficial
nr. 587 din 30 iunie 2004 şi OUG nr. 123/2005 publicat în Monitorul Oficial nr. 843 din 19.septembrie 2005.

7
2. Autor- titular al dreptului de autor :
Ab initio aceste două calităţi se regăsesc în persoana autorului, chiar dacă mai apoi aceste
două calităţi pot fi disjunse. Astfel de exemplu, autorul poate ceda drepturile sale patrimoniale
rezultate de crearea operei, calitatea de titular al dreptului de autor aparţinând în acest caz
cesionarului.
Dacă o persoană juridică nu poate avea calitatea de autor al unei opera, dimpotrivă o
persoană juridică poate fi titularul unui drept de autor. Aşa este de exemplu cazul în care există o
prezumţie de cesiune legală a drepturilor patrimoniale în favoarea persoanei juridice sau în cazul
realizării unei cesiuni convenţionale a acestor drepturi; De asemenea, în măsura în care o
persoană juridică este cel care are iniţiativa, realizează organizarea şi supravegherea unei opera
colective, persoana juridică va avea calitatea de titular al dreptului de autor asupra operei
collective.
Există câteva cazuri speciale în care se pune problema determinării calităţii de autor, şi
anume în cazul 1. operei publicate sub pseudonim sau fără indicarea numelui autorului (opera
anonimă) şi în cazul 2. operei de artă concepute de o persoană şi executată de o altă persoană.
Faptul că o operă este publicată fără indicarea numelui autorului sau sub pseudonym nu
exlude acea operă din câmpul de protecţie al normelor dreptului de autor, aceste facultăţi de
alegere a autorului fiind recunoscute ca o manifestare a libertăţii de exprimare a autorului şi a
dreptului lui la paternitatea operei. În cazul operei publicate fără indicarea numelui autorului
drepturile de autor vor fi exercitate de persoana fizica sau juridică care a adus pentru prima dată
opera la cunoştinţa publică, durata de protecţie a unei asemenea opera fiind de 70 de ani de la
data publicării operei. Dacă în acest interval de timp autorul îşi dezvăluie identitatea regimul de
protecţie al operei, şi sub aspectul duratei ei, va fi cel de drept comun.
În privinţa alegerii pseudonimului este de observat că aceasta trebuie să fie astfel
realizată încât să nu prejudicieze terţii care ar purta acel nume ales ca pseudonim sau care au
utilizat anterior acelaşi pseudonim. Durata de protecţie a operei publicate sub pseudonim este tot
de 70 de ani de la data publicării operei. Dacă pseudonimul ales permite identificarea autorului
sau autorul îşi dezvăluie identitatea pe parcursul duratei de protecţie a dreptului de autor, opera
va fi protejată şi sub aspectul duratei de protecţie conform dreptului comun.
În cazul operei concepute de o persoană şi realizată de o altă persoană câteva distincţii
trebuie făcute, şi anume:

8
a. dacă o persoană furnizează idea, subiectul operei, dar nu participă în nici un fel la
punerea în formă a ideii, cel care a furnizat idea nu poate fi recunoscut ca autor/coauthor al
operei;
b. dacă o persoană concepe integralitatea operei, iar aceasta este realizată sub
supravegherea sa de către un executant care transpune şi execută strict ideile şi indicaţiile
primate de la cel care a conceput opera, calitatea de autor al operei nu va aparţine decât celui
care a conceput opera, chiar dacă acesta nu a participat la execuţia strict materială a operei;
Problemele sunt mai complicate în cazul operelor de artă plastică, în care execuţia
personală joacă un rol foarte important şi unde majoritatea autorilor din literature de specialitate
consideră că o asemenea persoană dobândeşte şi calitatea de coautor al operei, alături de cel care
a conceput opera.
3. Dovada calităţii de autor:
Conform art. 4 alin. 1 din legea nr. 8/1996 persoana sub numele căreia se publică opera
este prezumată a avea calitatea de autor al operei. Este vorba despre o prezumţie legală relativă
care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Totodată, conform art. 148 din Legea nr.
8/1996 a luat fiinţă Registrul Naţional de Opere, administrat de ORDA în care autorii îşi pot
înregistra operele, această operaţiune servind de asemenea pentru prezumarea calităţii de autor a
celui care face înregistrarea.
4. Opera realizată în colaborare:
În mod obişnuit, opera literară, artistică sau ştiinţifică este rezultatul activităţii de creaţie
a unui singur om, ea este ca regulă generală individuală. Sunt însă şi cazuri în acer opera este
creată prin colaborarea a două sau mai multe personae, având astfel caracterul unei opera de
colaborare. Opera în colaborare poate fi comună sau colectivă.
Opera comună este opera creată de mai mulţi coautori în colaborare (art. 5 alin. 1 din
Lege), alin. 2 al art. 5 din lege precizând că dreptul de autor asupra operei commune aparţine
coautorilor.
Există două categorii de opera commune: divizibile şi indivizibile, după cum se poate
distinge sau nu, în mod net, partea de contribuţie a fiecărui autor.
Opera comună divizibilă este acea operă realizată în colaborare în cadrul căreia fiecare
collaborator adduce o contribuţie distinctă, realizată aparte, care însă în baza comunităţii de
concepţie şi inspiraţiue ce a animat pe colaboratori este pusă în armonie şi închegată alături

9
contribuţiile celorlalţi coautori într-un tot unitar. Sunt astfel de opera comuna divizibile de
exemplu operele dramatico-muzicale, în care libretul este creaţia scriitorului, iar muzica este
creaţia compozitorului, lucrările ştiinţifice în care diferitele părţi sau capitole ale lucrării sunt
realizate de autori diferiţi (vezi C. Stătescu, C. Bîrsan “Teoria generală a obligaţiilor”).
Opera comună indivizibilă este acea operă realizată în colaborare în cadrul căreia
activitatea creatoare a fiecărui coauthor se contopeşte cu activitatea creatoare a celorlalţi coautori
pe tot parcursul realizării operei şi în toate părţile ei componente, astfel că nu se poate realize o
distincţie neechivocă între partea contributivă a fiecăruia dintre coautori. De exemplu “Tratat de
drept civil” de C. hamangiu, R. Bălănescu, Al. Băicoianu.
Ceea ce diferenţiază opera comună divizibilă de opera comună indivizibilă este dreptul
recunoscut fiecărui autor al operei commune divizibile de a exploata separate partea sa de
contribuţie adusă la realizarea operei commune (sub condiţia de a nu prejudicial exploatarea
operei comune sau drepturile celorlalţi coautori), în timp ce un asemenea drept nu există în cazul
operei commune indivizibile, unde partea de contribuţie a coautorilor nu poate fi individualizată.
Este deci de observat că la operele commune divizibile fiecare collaborator este subiectul
exclusive al dreptului de autor asupra părţii sale proprii şi toţi colaboratorii împreună sunt
subiectele dreptului de autor asupra operei commune.
În cazul ambelor categorii de opera commune, coautorii nu pot exploata ansamblul operei
decât de comun accord, în afară de situaţia în care între ei ar intervene o convenţie contrară.
Refuzul unui coauthor de a consimţi însă la exploatarea operei commune trebuie să fie temeinic
justificat (art. 5 alin. 3 din Lege).
Oricare dintre coautori va putea exercita singur drepturile care constituie mijloace de
apărare operei (a paternităţii, inviolabilităţii acesteia), va putea cere singur încetarea actelor de
folosire săvârşite de alţii, fără consimţământul tuturor coautorilor, căci asemenea acte ale unui
coauthor urmărind apărarea operei commune profită tuturor coautorilor.
Împărţirea foloaselor patrimoniale rezultate ca urmare a utilizării operei se va face în
baza acordului intervenit între toţi coautorii operei. În lipsa unei convenţii în acest sens,
remuneraţia cuvenită fiecărui autor va fi proporţională cu partea sa de contribuţie la realizarea
operei, iar dacă o asemenea contribuţie nu poate fi delimitată coautorii vor primi o remuneraţie
egală.

10
Opera colectivă este opera în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot,
fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori
asupra ansamblului operei create (art. 6 alin. 1).
În principiu, dreptul de autor asupra operei collective aparţine persoanei fizice sau
juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată. Această persoană
fizică sau juridică are un rol coordonator în întrega activitate de înfăptuire a operei – pornind de
la alegerea subiectului, a colaboratorilor, continuând cu activitatea organizatorică, logistică şi de
finisare a lucrării (ex. Dicţionare, enciclopedii).
Între opera comună şi opera colectivă există deosebiri importante, şi anume:1. dacă
asupra operei collective drept de autor are doar persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată, dimpotrivă, în cazul operei commune, dreptul
de autor nu aparţine unui singur subiect, ci unei pluralităţi de subiecţi – toţi colaboratorii fiind
coautori; 2. dacă iniţiativa, organizarea creării operei comune aparţine autorilor înşişi, în cazul
operei colective aceste attribute sunt realizate de o persoană distinctă, ce va fi şi unicul titular al
dreptului de autor asupra operei.

III. OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR


1. Obiectul dreptului de autor îl constituie opera de creaţie intelectuală, un bun
incorporal. Ea aparţine lumii sensibile, întrucât desprinsă de conştiinţa autorului, obiectivată
poate fi receptată de o altă persoană, poate fi transmisă atât în timp, cât şi în spaţiu.
Opera de creaţie intelectuală nu trebuie confundată cu lucrul corporal în care ea este
materializată, obiectivată, cu suportul său material, aceasta din urmă constituind obiectul unui
drept distinct de proprietate. Această diferenţiere netă este marcată şi prin dispoziţiile art. 47 alin.
6 din Lege care prevede că dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu
conferă prin ea însăşi un drept de exploatare asupra operei.
Conform art. 7 alin. 1 din legea nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor operele
originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea
de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.
2. Faptul că se legiuitorul vorbeşte de creaţie “intelectuală” nu înseamnă că opera trebuie
să se adreseze neapărat inteligenţei, ci calificativul “intelectual” reflectă natura spirituală a
efortului creator; creaţia intelectuală se poate adresa atât percepţiei ideatice, cât şi celei sensibile.

11
Astfel, operele de artă plastică, operele musicale se adresează direct sensibilităţii, ele trezesc
emoţii, senzaţii şi nu idei.
3. Creaţia pentru a se bucura de protecţia normelor dreptului de autor trebuie să fie
exprimată, indifferent de forma pe care o îmbracă respectiva opera (verbală, scrisă etc.). Dreptul
de autor nu poate lua naştere decât la momentul la care opera este transferată din domeniul pur
conceptual, imaginative în plan exterior şi îşi găsesşte o exprimare concretă, de natură a fi
comunicată în plan sensibil. Nu ideile ca atare formează obiectul protecţiei, ci numai diferitele
forme de manifestare ale acestora. Este vorba despre aplicarea unui principiu fundamental al
proprietăţii intelectuale, anume că ideile circulă libere şi nu pot fi apropiate. De altfel art. 9 din
Lege exclude în mod expres ideile din sfera de protecţie a dreptului de autor.
Concluzia că ideile nu se bucură de protecţie juridică se impune din mai multe puncte de
vedere: mai întâi este de observat că ceea ce nu este exprimat nu poate fi cunoscut şi prin urmare
nu poate fi protejat; gândirea nemanifestată în exterior nu se poate bucura de protecţie juridică.
Apoi, o protecţie recunoscută ideilor ar genera o încremenire a creaţiei intelectuale într-un gen
sau domeniu determinat, în care s-ar recunoaşte protecţia ideii. Dacă s-ar proteja idea aceasta ar
echivala cu interzicerea oricărei opera noi, afectând grav orice progress, conferind autorului ei nu
numai un monopol de exploatare asupra operei sale, ci asupra unui anumit gen de creaţie.
Jurisprudenţa franceză a reţinut că nu intră în sfera de protecţie a dreptului de autor idea
unui joc de şah sferic, idea realizării unei emisiuni de televiziune care să prezinte viaţa
francezilor care au fost deţinuţi în gulagul sovietic (aceasta constituind o temă a istoriei care nu
poate fi apropiată de vreo persoană), idea de a scrie şi publica un volum despre boala Altzheimer,
idea ambalării unor arbori, chiar materializată, nu conferă dreptul de a pretinde monopolul
ambalării tuturor arborilor dintr-o grădină publică sau stradă; tot astfel autorul unei metode, de
exemplu de citire rapidă, nu poate pretinde protecţia dreptului de autor pentru metoda sa, el
beneficiind de protecţie doar pentru lucrarea în care şi-a expus metoda, iar nu şi asupra acestei
metode în sine, care, odată publicată, cade din punctual de vedere al aplicabilităţii ei în domeniul
public.
Dar dacă idea este exclusă din sfera de protecţie a dreptului de autor, aceasta nu înseamnă
că ea nu beneficiază de nici o protecţie legală. Reproducerea anumitor idei poate da naştere la o
acţiune în concurenţă neloială.

12
4. Opera trebuie să fie originală, adică să poarte amprenta personalităţii autorului, să
reflecte însuşirile spirituale ale autorului, talentul acestuia. O operă protejabilă poate relua idei
care să fi aparţinut unui alt autor, dacă expresia lor stă sub semnul individualităţii. Des citat este
exemplul a doi pictori, care unul după celălalt, îşi aşează şevaletul în acelaşi loc şi pictează din
aceeaşi perspectivă şi cu aceeaşi lumină. Al doilea tablou nu va fi nou, însă va fi original din
moment ce ambii artişti au desfăşurat o activitate creatoare, tratând independent unul faţă de altul
acelaşi subiect, fiecare dintre cei doi creatori fiind în măsură să-şi exprime personalitatea.
Esenţială în aprecierea originalităţii este natura operei. Astfel, de exemplu, în cazul
operelor literare originalitatea se manifestă mai des în compoziţie şi expresie decât în domeniul
ideilor. Anumite opera, cum ar fi traducerile de exemplu, nu sunt originale decât în planul
expreisi, pe câtă vreme altele, cum ar fi antologiile sunt originale doar în planul compoziţiei. În
cazul operelor de artă plastică, creaţiile se individualizează prin execuţia personală.
Noţiunea de originalitate a cunoscut o anumită evoluţie în timp, de la concepţia
tradiţională subiectivă, la accepţiunea că o operă este originală în măsura în care ea reprezintă un
aport intellectual. Această evoluţie este generată de lărgirea sferei de protecţie a dreptului de
autor şi îndeosebi de includerea în obiectul de protecţie al acestuia a programelor de calculator.
A. Lucas exprima că “problema originalităţii programelor de calculator este o chestiune iritantă,
care nu a încetat să irite”. Originalitatea programelor de calculator se manifestă în planul
compoziţiei, “compoziţia particulară a programului de calculator are drept consecinţă că ar fi
practice imposibil pentru un terţ să o rescrie sub aceeaşi formă pentru a ajunge la acelaşi
rezultat”.
5. Este irelevant pentru ca o operă să se bucure de protecţie valoarea operei. Eliminarea
criteriului valoric dintre criteriile de protecţie a operei este un punct de vedere judicious, dată
fiind diversitatea de gusturi, caracterul subiectiv în aprecierea valorii unei creaţii intelectuale,
evoluţia în timp a criteriilor de valoare etc.
6. Este irelevant pentru ca o operă să se bucure de protecţie destinaţia operei, dacă
aceasta serveşte unui scop utilitar sau unui scop cultural.
7. Opera de protecţie beneficiază de protecţie în absenţa îndeplinirii oricăror formalităţi.
Opera de creaţie se bucură de protecţie chiar în forma ei neterminată, simplul fapt al realizării
operei fiind sufficient pentru ca o creaţie intelectuală să fie protejată.

13
8. Este de menţionat că legea protejează nu numai operele absolut originale, adică cele
care au fost realizate pentru prima dată, în mod independent, care nu au fost create după un
model, ci şi operele derivate, adică acele opera care au fost realizate pe baza unei alte opera sau
având ca punct de plecare o altă operă. Constituie de exemplu opera derivate traducerile,
adaptările, adnotările, culegerile de opera literare, artistice sau ştiinţifice, cu condiţia de a fi
rezultatul unei activităţi de creaţie intelectuală. Alături deci de operele absolute originale, care nu
se află în vreun raport de dependenţă intelectuală şi juridică cu nici o altă operă există şi opera
relative originale, operele derivate, care sunt realizate pornind de la creaţii preexistente, fără ca
prin aceasta autorii lor să fie privaţi de protecţia dreptului de autor, în măsura în care realizează o
activitate de creaţie intelectuală.
9. Dar nu numai ideea este exclusă din sfera de protecţie a dreptului de autor. Conform
art. 9 din lege nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor nici : teoriile, conceptele,
descoperirile şi invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de
exploatare sau de exprimare. Aceste excluderi sunt fireşti, întrucât ideile, teoriile, conceptele sunt
« produse ale decantărilor culturii milenare a întregii umanităţi », astfel încât este inadmisibil ca
o anumită persoană sau un grup de persoane să beneficieze de protecţie juridică, în condiţiile în
care ele fac parte din tezaurul de valori spirituale ale omenirii. Invenţiile sunt protejate prin
Legea invenţiilor nr. 64/1991, republicată.
De asemenea sunt excluse din sfera de protecţie a dreptului de autor textele oficiale de
natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora,
simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, mijloacele de plată,
ştirile şi informaţiile de presă, simplele fapte şi date.
10. Titlurile operelor – constituie obiect de protecţie al dreptului de autor ? Fără a
asigura o protecţie expresă titlurilor de opere, legea română nu lasă totuşi în afara protecţiei
normelor dreptului de autor titlurile operelor, enumerarea cuprinsă în art. 7 din Lege privitor la
obiectul de protecţie al dreptului de autor având un caracter enunciativ, iar nu limitativ. Astfel, în
măsura în care titlul prezintă originalitate şi poate fi considerată ea însăşi o operă de creaţie
intelectuală acel titlu beneficiază de protecţie ca orice operă de creaţie intelectuală.
Legea franceză a dreptului de autor declară titlul unei opere protejabil ca şi opera, sub
condiţia de a prezenta originalitate. Tendinţa instanţelor franceze este acela de a recunoaşte
protecţia unui număr relativ restrâns de titluri, în majoritatea cazurilor refuzând protecţia titlului.

14
Dar chiar dacă titlul unei opere nu ar beneficia de protecţie prin prisma dreptului de autor,
pentru protecţia titlului unei opere se poate recurge la normele dreptului concurenţei, în măsura
în care s-ar face dovada că prin alegerea titlului s-a încercat să se profite de titlul unei opere
anterioare, aceasta chiar şi în ipoteza în care operele ar aparţine unor genuri diferite de creaţie.
Este de remarcat tendinţa de a proteja titlurile de periodice ca marcă, prin procedura
reglementată de Legea nr. 84/1998.

IV. CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR :


Prin conţinutul dreptului de autor înţelegem ansamblul drepturilor morale, personal
nepatrimoniale, şi patrimoniale recunoscute prin lege autorilor.
Din punctul de vedere al naturii lor, drepturile subiective ce alcătuiesc conţinutul
dreptului de autor pot fi morale, nepatrimoniale - care nu au un conţinut economic, nu sunt
evaluabile în bani şi patrimoniale – care au un conţinut economic, fiind evaluabile în bani.
A, DREPTURILE MORALE DE AUTOR
1. Componenta morală a dreptului de autor:
În art. 10 din Lege sunt consacrate drepturile morale (personal nepatrimoniale) de care se
bucură autorul unei opere de creaţie intelectuale, şi anume:
a. dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică
b. dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei
c. dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică
d. dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
atingeri aduse operei, dacă acestea sunt de natură a prejudicia reputaţia sau onoarea sa
e. dreptul autorului de retractare a operei sale.
(a). Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă
publică, sau altfel spus dreptul de divulgare al autorului.
1. Dreptul de divulgare este unul din cele mai importante drepturi personal
nepatrimoniale recunoscute autorului, în temeiul căruia autorul unei opere de creaţie este
singurul îndreptăţit să decidă, în mod discreţionar, să aducă sau să nu aducă opera sa la
cunoştinţa publică. Fiind o emanaţie a spiritului creator al autorului şi o expresie a personalităţii
acestuia, numai autorul este îndreptăţit să aprecieze dacă opera sa a atins nivelul de perfecţionare
dorit de el. Aducerea operei la cunoştinţa publică comportă din punctul de vedere al autorului

15
anumite elemente de risc (felul în care opera va fi primită de societate, reputaţia autorului,
răspunderea lui morală sau uneori chiar şi cea juridică) şi este firesc ca autorul să înfrunte aceste
elemente de risc numai în măsura în care el a decis aducerea operei la cunoştinţa publicului.
2. Unele probleme ridică dreptul de divulgare al autorului în situaţia în care autorul a
încheiat un contract de comandă pentru realizarea unei anumite opere. Într-o asemenea situaţie
vor trebui conciliate două imperative contradictorii, anume: respectul drepturilor morale ale
autorului pe de o parte şi principiul forţei obligatorii a contractelor pe de altă parte.
Deşi nu este lipsit de critică, subscriem opiniei că autorul nu poate fi obligat la executarea
în natură a contractului de comandă, beneficiarul unui contract de comandă neavând dreptul de
opţiune pentru executarea în natură a contractului, putând opta doar pentru obligarea autorului la
plata de daune interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea în natură a
contractului. Mai mult, autorul nu poate fi obligat nici sub sancţiunea daunelor cominatorii la
executarea în natură a obligaţiei, întrucât într-o asemenea ipoteză ar fi înfrânt dreptul moral al
autorului de a divulga opera sa. Mai mult, chiar dacă autorul ar fi terminat opera comandată el nu
poate fi obligat la predarea acelei opere. Când autorul ar comite însă o fraudă şi sub aparenţa
motivaţiei artistice autorul urmăreşte de fapt obţinerea unui preţ mai bun autorul va putea fi
obligat să execute în natură obligaţia sa contractuală.
3. Dreptul de divulgare al autorului poate intra în conflict cu dreptul de proprietate al unui
terţ asupra suportului material al operei. Prin actul prin care s-ar transmite dreptul de proprietate
asupra suportului material al operei terţul nu dobândeşte şi drepturile de autor asupra operei,
dacă acest lucru nu s-ar prevedea printr-un contract de cesiune (oricum nu poate fi vorba decât de
drepturile patrimoniale de autor, drepturile morale fiind netransmisibile). Autorul păstrând
dreptul de divulgare al operei – şi pe care doreşte să-l exercite după transmiterea dreptului asupra
suportului material al operei în favoarea unui terţ – se pune întrebarea dacă proprietarul
suportului material poate fi obligat la facilitarea exercitării dreptului autorului? Răspunsul este
dat de art. 22 din lege care stabileşte că „Proprietarul sau posesorul unei opere este dator să
permită accesul autorului şi să o pună la dispoziţia acestuia dacă acest fapt este necesar pentru
exercitarea dreptului său de autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui
interes legitim al proprietarului sau posesorului.” Într-o asemenea situaţie, autorul poate fi
obligat să depună o garanţie suficientă pentru securitatea operei şi să asigure opera la o sumă ce
să reprezinte valoarea pe piaţă a originalului.

16
4. Exercitarea unui mod de divulgare al operei nu are efecte asupra divulgării acelei opere
într-o altă modalitate, cu alte cuvinte nu se poate vorbi de epuizarea dreptului de divulgare al
autorului. Astfel de exemplu, un curs universitar poate fi comunicat publicului prin expunere
orală, sub formă de curs policopiat sau sub formă de carte; o pictură poate fi comunicată
publicului prin expunerea tabloului, prin reproducere pe o carte poştală, prin reproducere pe
internet, într-o emisiune televizată sau într-un film. Faptul că exercitarea dreptului de divulgare
al unei opere nu epuizează dreptul de divulgare al autorului pentru comunicarea operei către
public într-o altă modalitate are relevanţă din punctul de vedere al creditorilor, care nu vor putea
exercita valorificarea drepturilor lor decât urmărind sumele care ar rezulta din exploatarea operei
în forma în care autorul a comunicat opera publicului, neputând recurge la exploatarea operei
într-o formă care ar implica exercitarea din nou al dreptului de divulgare al autorului.
5. Exerciţiul dreptului de divulgare se transmite moştenitorilor autorului, astfel că, în
măsura în care autorul nu a interzis moştenitorilor divulgarea unei opere postume, moştenitorii
autorului sunt îndrituiţi să realizeze ei divulgarea operei către public. În cazul în care nu există
moştenitori, acest drept va putea fi exercitat de organismul de gestiune colectivă care a
administrat operele autorului în timpul vieţii sale, ori în lipsa unei asemenea mandatări, de
organismul de gestiune cu numărul cel mai mare de autori din domeniul respectiv de creaţie.
6. Există o situaţie de excepţie în care comunicarea către public a unei opere se poate
realiza de o altă persoană decât autorul. Este situaţia reglementată de art. 47 alin. 4 din lege care
prevede că proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o
expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care
autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare al originalului. În realitate,
apreciem că şi în acest caz comunicarea publică a operei se realizează tot cu consimţământul
autorului, care având în vedere prevederile art. 47 alin. 4 consimte implicit la divulgarea operei
sale.
(b). Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al unei opere:
Autorului trebuie să-i fie recunoscută paternitatea operei sale, rezultând din însuşi faptul
creaţiei, interzicându-se implicit oricărei alte persoane să-şi atribuie sieşi această calitate,
uzurpând paternitatea adevăratului creator al operei.

17
Acest drept implică obligaţia terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul
autorului în chiar forma în care ele au fost indicate de autor, precum şi facultatea autorului de a
pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori aceste a fost încălcat.
În cazul operelor apărute fără indicarea numelui autorului dreptul acestuia va fi respectat
prin indicarea împrejurării că opera aparţine unui autor anonim, a datei realizării şi a locului de
păstrare.
(c). Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică:
Autorul unei opere are dreptul să publice opera sub numele său real, fără indicarea
vreunui nume (opera anonimă) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie să fie astfel
realizată încât să nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urmă va fi
însă apărat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.
Se ridică întrebarea dacă în baza unui contract încheiat cu un terţ poate fi transmisă
calitatea de autor al unei opere, autorul real al operei urmând să-şi abandoneze calitatea sa în
favoarea unui terţ? Deşi legea nu conţine nici o interdicţie în acest sens, credem că o asemenea
convenţie nu ar fi validă, întrucât practic ar fi vorba de înstrăinarea unui drept moral al autorului
care, fiind strâns legat de persoana autorului, nu poate constitui obiectul unui contract.
(d). Dreptul la inviolabilitatea operei:
1. Art. 10 lit. d. din Lege consacră dreptul autorului la inviolabilitatea operei sale, adică
dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi
oricărei atingeri aduse operei dacă acestea prejudiciază onoarea sau reputaţia sa. Prin urmare, nu
orice modificare sau atingere adusă unei opere este de natură a afecta dreptul autorului la
inviolabilitatea operei sale, ci pentru a se vorbi de încălcarea acestui drept este necesar ca
modificările să afecteze onoarea sau reputaţia autorului.
2. Dreptul autorului la inviolabilitatea operei sale trebuie analizat după cum e vorba de:
A. Situaţia în care autorul a transmis dreptul de exploatare a operei – aici se impune iar ăşi
a distinge între situaţia în care este vorba despre (a) autorizarea dată de autor pentru reproducerea
sau reprezentarea publică a operei sale, ori (b) despre dreptul de adaptare al operei. Astfel, în
cazul în care autorul autorizează reproducerea sau reprezentarea publică a operei, acestea trebuie
să fie realizate cât mai fidel cu putinţă. Când autorul consimte la adaptarea operei sale, nu se va
putea solicita celui care transpune opera dintr-un gen literar sau artistic într-unul nou să realizeze
o copie fidelă a operei originale – ex. roman transformat în piesă de teatru sau ecranizat.

18
Principiul care guvernează materia adaptării este acela că adaptatorul nu dispune de o
libertate absolută, autorul operei originale fiind îndrituit să invoce respectarea spiritului operei
sale, a schemei intrigii, a caracterului şi substanţei operei sale.
Desigur părţile vor putea stabili anumite reguli convenţionale care să guverneze adaptarea
unei opere. O clauză contractuală care ar permite o deplină libertate adaptatorului nu credem că
ar fi valabilă, întrucât autorul practic ar renunţa cu anticipaţie la un drept moral care este
inalienabil. În schimb, o clauză care ar institui un drept de vetă autorului pentru orice modificare
a operei considerăm că este o clauză valabilă. Acest drept recunoscut autorului nu va putea fi
exercitat însă discreţionar, echilibrul dintre menţinerea creaţiei originare şi transformările
generate de orice adaptare impunând cercetarea unui eventual exerciţiu abuziv al acestui drept de
veto.
B. – Situaţia în care autorul a transmis unui terţ dreptul asupra suportului material al
operei. Se pune întrebarea dacă proprietarul suportului material al unei opere (de exemplu, al
unei opere de artă plastică: pictură, sculptură etc.) poate exercita în mod discreţionar toate
atributele dreptului său de proprietate, inclusiv dreptul de a distruge suportul material în care este
încorporată opera? Răspunsul este categoric negativ, art. 23 alin. 1 din Lege stabilind că
proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului la
preţul de cost al materialului.
3. Există anumite situaţii de excepţie în care modificarea unei opere este permisă fără
consimţământul autorului.
Este vorba despre cazurile reglementate de art. 35 din Lege când fără consimţământul
autorului este permisă modificarea unei opere, şi anume: (a) dacă este vorba despre o
transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului; (b) – dacă
rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, sub condiţia ca rezultatul să nu creeze
confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia; (c) – dacă transformarea este impusă
de scopul utilizării permise autor.
De asemenea, 76 din lege permit în anumite condiţii transformarea, adaptarea unui
program de calculator pentru a permite dobânditorului să utilizeze programul pentru calculator
într-un mod corespunzător destinaţiei sale.
4. Tot ca o componentă a dreptului la inviolabilitatea operei se recunoaşte în
jurisprudenţă autorului dreptul de a reface opera originară în cazul distrugerii parţiale a acestuia.

19
(e). Dreptul de retractare al autorului:
1. Autorului Legea nr. 8/1996 prin art. 10 lit. e îi recunoaşte dreptul de a retracta opera,
despăgubind dacă este cazul pe titularii dreptului de exploatare prejudiciaţi prin exercitarea
retractării. Anterior acestei prevederi, chiar fără a fi beneficiat de o prevedere legală, dreptul
autorului de a reveni asupra hotărârii de a aduce opera la cunoştinţa publică a fost recunoscut în
doctrina şi practica judiciară, fiind privit ca un atribut al dreptului de divulgare a operei
recunoscut autorului.
2. Dacă revenirea autorului asupra deciziei de a aduce opera la cunoştinţa publică este
mai presus de orice îndoială atunci când aceasta se produce în intervalul de timp cuprins între
data hotărârii de a divulga opera şi momentul încheierii unui contract de valorificare a dreptului
de autor, problema se complică atunci când autorul doreşte să-şi retracteze opera ulterior
încheierii unui contract de valorificare a operei. Într-o asemenea situaţie se iveşte un conflict
între dreptul autorului de a aduce opera la cunoştinţa publică şi dreptul de retractare pe de o parte
şi principiul forţei obligatorii a contractului încheiat de autor în vederea valorificării operei sale.
Problema care se pune este aceea dacă acest drept de retractare este un drept discreţionar
al autorului sau exerciţiul acestuia poate fi supus cenzurii instanţelor judecătoreşti? Dacă dreptul
de retractare al autorului sub imperiul Decretului nr. 321/1956 era recunoscut de unii autori
numai pentru motive temeinice, legislaţia actuală consacră dreptul de retractare ca un drept
nesupus cenzurii instanţelor judecătoreşti cât priveşte temeinicia motivelor care determină
exercitarea lui. Dacă însă dreptul de retractare nu este exercitat din motive de ordin artistic,
ştiinţific, literar ci retractarea este determinată de dorinţa autorului de a desfiinţa unilateral
contractul, instanţele vor putea cenzura abuzul de drept; instanţa nu va putea însă cenzura
temeinicia scrupulelor de ordin artistic, ştiinţific, estetic, etc. al autorului.
3. Legislaţia franceză reglementează într-o manieră mai eficientă dreptul de retractare
decât legislaţia noastră, prin obligaţiile impuse autorului impunând implicit ca dreptul de
retractare să fie exercitat doar în cazurile într-adevăr justificate. Astfel, legea franceză obligă
autorul care exercită dreptul de retractare să despăgubească în prealabil cocontractantul pentru
prejudiciile cauzate prin exerciţiul dreptului de retractare şi pentru că stabileşte un drept de
preferinţă în favoarea cocontractantului pentru reeditarea operei cu privire la care a fost exercitat
dreptul de retractare.

20
4. Dreptul de retractare nu este recunoscut autorilor programelor de calculator, existând o
prevedere expresă (art. 77 pct. 3 din lege) care exclude expres exercitarea dreptului de retractare
în acest domeniu. De asemenea, dreptul de retractare al autorului nu va putea fi exercitat în
ipoteza în care autorul a transferat dreptul de proprietate asupra suportului material în care este
încorporată creaţia.
5. Atunci când opera de creaţie este rezultatul colaborării mai multor persoane, iar numai
unul sau unii dintre aceştia doresc exercitarea dreptului de retractare, dreptul de retractare al
autorului va veni în conflict nu doar cu principiul forţei obligatorii a contractelor, ci şi cu dreptul
de divulgare recunoscut celorlalţi coautori. Într-o asemenea situaţie autorul care exercită dreptul
de retractare va fi obligat să despăgubească nu numai cocontractantul cu care a încheiat
contractul de valorificare a dreptului de autor, ci şi pe ceilalţi coautori care doresc divulgarea
operei. Nu vor fi aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. 3 din lege, deoarece acest text vizează
„exploatarea” operei, adică exercitarea drepturilor patrimoniale de autor.
2. Caracterele generale ale drepturilor morale de autor
1. Ca şi alte drepturi extrapatrimoniale, dreptul moral de autor este ataşat persoanei
autorului, acesta neputând transfera drepturile sale morale. Se poate compara din această
perspectivă legătura ce există între o persoană şi patrimoniul său cu legătura ce ar exista între
autor şi drepturile sale morale.
2. Fiind strâns legat de persoana autorului drepturile morale de autor sunt inalienabile şi
insesizabile. Abia exerciţiul unora dintre prerogativele morale ale dreptului de autor poate fi
transmis pe cale succesorală (este vorba despre prerogativele reglementate de art. 10 lit. a, b,d
din lege. Dreptul moral de autor este insesizabil, adică nu poate fi urmărit de creditorii autorului;
aceştia nu ar putea în nici un caz să decidă divulgarea unei opere nepublicate de autorul ei, după
cum urmărirea doar a suportului material al operei, nedivulgate de autor, nu ar conferi nici un
avantaj creditorului autorului, întrucât acesta nu ar putea fi valorificat prin vânzare de exemplu,
un asemenea act având semnificaţia divulgării operei.
3. Dreptul moral de autor este imprescriptibil şi perpetuu. Spre deosebire de
componenta patrimonială a dreptului de autor care este protejată, de regulă, pe durata vieţii
autorului şi 70 de ani după moartea acestuia, dreptul moral de autor este imprescriptibil extinctiv.
Perpetuitatea dreptului moral de autor este o consecinţă firească a concepţiei privitoare la
originalitatea operei. Atât timp cât opera este originală în măsura în care poartă amprenta

21
personalităţii autorului este firesc ca şi după moartea autorului – dat fiind că personalitatea
acestuia reflectată în operă supravieţuieşte autorului – să fie protejat dreptul moral de autor.
B. DREPTURILE PATRIMONIALE DE AUTOR
Drepturile patrimoniale de autor sunt reglementate în principal prin dispoziţiile art. 12-23
din Lege, dar există şi alte texte disparate, în cadrul altor capitole din Lege care consacră diverse
drepturi patrimoniale ale autorului.
1. Componentele dreptului patrimonial de autor.
a. Dreptul de utilizare a operei:
În art. 12 legea consacră dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii,
arătând în art. 13 în ce constă dreptul de utilizare al operei recunoscut în favoarea autorului.
1. Dreptul de a autoriza reproducerea operei. Una dintre modalităţile cele mai
frecvente prin care se realizează utilizarea operei este reproducerea operei. Prin reproducerea
operei, conform dispoziţiilor art. 14 din lege se înţelege realizarea uneia ori a mai multor copii
ale unei opere, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore
sau audiovizuale a unei opere. Reproducerea se poate face prin tipărire, dactilografiere,
fotocopiere, înregistrare mecanică, cinematografică sau magnetică, etc. Toate aceste modalităţi
de utilizare a operei nu se pot realiza decât pe baza acorduui titularului dreptului de autor.
În materie de reproducere o distincţie ce se impune din ce în ce mai mult este cea dintre
reproducerea operei pentru uz personal şi reproducerea operei pentru uz public. În măsura în care
opera a fost adusă la cunoştinţă publică de autor, este permisă reproducerea operei pentru uz
personal sau pentru „cercul normal al unei familii” chiar şi fără consimţământul autorului, cu
condiţia ca reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe
autor sau pe titularul drepturilor de utilizare. În ce priveşte termenul de „cerc normal al unei
familii” este de observat că în doctrina şi practica judiciară franceză termenul a primit înţelesuri
foarte variate, de la o interpretare restrictivă, în care cercul de familie este limitat la rude, până la
interpretări extensive care merg de la sfera persoanelor care se frecventează în mod obişnuit şi
până la membrii aceleiaşi asociaţii.
Autorii vor fi însă recompensaţi pentru reproducerile private ale operelor lor, dispoziţiile
art. 34 alin. 2 din lege şi ale art. 107 din lege stabilind obligaţia fabricanţilor sau importatorilor
de aparate ce permit reproducerea operelor şi ale fabricanţilor sau importatorilor de suporturi pe

22
care este posibilă reproducerea operelor să plătească organismelor de gestiune colectivă a
drepturilor de autor o taxă circumscrisă de dispoziţiile legii din valoarea facturată fără TVA în
cazul aparatelor şi suporturilor fabricate în ţară, respectiv din valoarea înscrisă în documentele
organelor vamale pentru aparatele şi suporturile importate.
În mod tradiţional justificarea sustragerii de la autorizarea autorului a reproducerilor
private consta în prejudiciul destul de redus cauzat autorilor prin reproducerea operelor lor şi în
dificultăţile practice pe care le-ar genera interzicerea şi controlul respectării interdicţiei
reproducerilor private. Desigur că mai ales prima justificare nu mai prezintă prea mare
actualitate, deoarece mijloacele moderne de reproducere a operelor pot cauza prejudicii
importante autorilor în privinţa foloaselor pecuniare pe care aceştia le-ar putea culege prin
valorificarea operelor lor.
În ce priveşte reproducerile pentru uz public acestea nu se pot realiza fără
consimţământul autorului şi fără plata drepturilor aferente.
2. Dreptul de a autoriza distribuirea operei. Prin distribuire se înţelege vânzarea sau
orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului ori a copiilor unei opere,
precum şi oferirea publică a acestora. Consacrând în acest mod dreptul de a autoriza distribuirea
operei, legiuitorul român a transpus prevederile art. 4 din Directiva 2001/29/CE privind
armonizarea anumitor aspecte privind dreptul de autor şi drepturile conexe în societatea
informaţională. În materia dreptului de distribuire legiuitorul consacră teoria epuizării acestui
drept, adică odată cu prima vânzare sau cu primul transfer al dreptului de proprietate asupra
originalului ori a copiilor unei opere acest drept se consideră epuizat, dacă aceste operaţiuni se
realizează, pe piaţa internă, cu consimţământul autorului. Este de observat că dreptul de
autorizare a distribuirii operelor are în vedere operele care sunt fixate pe un suport material, deci
operele reproduse, nevizând operele susceptibile de reprezentare.
3. Dreptul de a autoriza importul în vederea comercializării pe teritoriul României.
Prin import se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării a originalului sau
a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport. Acest text apreciem că este
contrar principiilor dreptului comunitar, întrucât conform teoriei epuizării drepturilor de
proprietate intelectuală, în măsura în care opera este pusă în circulaţie pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii de către autor sau pe baza consimţământului autorului, exemplarele operei

23
puse în circulaţie vor putea circula liber în întreg spaţiul comunitar autorul pierzându-şi dreptul
de a mai controla circulaţia exemplarelor operei sale.
4. Dreptul de a autoriza închirierea operei. Este atributul exclusiv al autorului de a
pune la dispoziţie opera sa spre utilizare pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau
comercial direct sau indirect. Transmiterea dreptului de utilizare a operei în formula menţionată
se realizează în baza contractului de închiriere a operei, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile de
drept comun.
5. Dreptul de a autoriza împrumutul operei. Prin împrumut în sensul art. 144 alin. 1 se
înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic
sau comercial direct sau indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului în acest scop. Prin consacrarea dreptului autorului de a autoriza închirierea
operei şi împrumutul operei, legiuitorul român a încercat să transpună Directiva nr. 92/100/CEE
privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi unele drepturi conexe dreptului de autor în
domeniul proprietăţii intelectuale.
Există anumite limitări ale dreptului autorului de a autoriza împrumutul operei, anume:
împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă dreptul acestuia la o
remuneraţie echitabilă. Autorul nu are însă dreptul la această remuneraţie echitabilă în măsura în
care împrumutul este realizat în scop educativ ori cultural prin biblioteci de drept public (art. 14 4
alin. 3 din Lege).
Art. 14 5 din Lege stabileşte anumite categorii de opere care nu pot constitui obiectul nici
a împrumutului, nici a închirierii cu titlu exemplificativ amintind
6. Dreptul de a autoriza comunicarea publică a operei. Se consideră comunicare
publică conform dispoziţiilor art. 151 alin. 1 din Lege “orice comunicare a unei opere, direct sau
prin orice mijloace tehnice făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună
un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor
acesteia inclusiv reprezentarea, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie sau de
prezentare directă a operei expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată,
fotografică şi de arhitectură proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere
audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală prezentarea într-un loc public prin intermediul
înregistrărilor sonore sau audiovizuale precum şi prezentarea într-un loc public prin intermediul
oricăror mijloace a unei opere radiodifuzate. De asemenea se consideră publică orice comunicare

24
a unei opere prin mijloace cu fir sau fără fir inclusiv prin punerea la dispoziţia publicului a
operelor astfel încât orice membru al publicului să poată avea acces din orice loc sau în orice
mod sau în orice moment ales în mod individual”.
Teoria epuizării drepturilor de proprietate intelectuale nu vizează şi reprezentarea operei
ci doar reproducerea operelor, astfel că pentru orice act de reprezentare a unei opere se cere
consimţământul titularului dreptului de autor.
7. Dreptul de a autoriza radiodifuzarea operei.
8. Dreptul de a autoriza retransmiterea prin cablu a operei. Retransmiterea prin cablu
vizează retransmiterea simultană, nealterată şi integralăprin mijloacele prevăzute de art. 151 lit. b
sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte, pentru recepţionarea de către public a unei
transmisii iniţiale, cu sau fără fir, inclusiv prin satelit, de servicii de programe de radiodifuziune
sau de televiziune destinate recepţionării de către public.
9. Dreptul de a autoriza realizarea de opere derivate, adică de a consimţi la
traducerea, publicarea în culegeri, la adaptarea sau la orice transformare a unei opere
preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
b. Dreptul de suită
1. Definiţie: Dreptul de suită constă în dreptul autorului unei opere originale de artă
plastică sau grafică sau al unei opere fotografice de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut
la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări, dacă aceasta se realizează prin saloane,
galerii de artă sau orice comerciant de opere de artă, precum şi dreptul de a fi informat cu privire
la locul unde se află opera sa.
2. Justificare: Dacă autorul unei opere de creaţie literară sau ştiinţifică de exemplu poate
beneficia de multiple forme de exploatare a operei sale, de regulă autorul unei opere de artă
plastică sau fotografică îşi transferă drepturile patrimoniale de exploatare a operei odată cu actul
de înstrăinare a suportului material în care este incorporată opera sa. Pe de altă parte, prin
recunoaşterea dreptului de suită se oferă autorului posibilitatea de a se bucura de creşterea în
timp a valorii operei sale.
3. Titulari: Nu orice autor beneficiază de drept de suită. Dreptul de suită este recunoscut
exclusiv autorilor operelor artă plastică, artă grafică sau de opere fotografice.
4. Conţinut: Dreptul de suită cuprinde două componente:

25
a. dreptul autorului de a percepe o anumită redevenţă ca urmare a revânzării operei sale
(dacă această revânzare implică în calitate de vânzător, cumpărător sau intermediar saloane,
galerii de artă sau un comerciant de opere de artă). Dacă în forma ei iniţială art. 21 din legea nr.
9/1996 stabilea un cuantum fix al acestei redevenţe la o sumă fixă de 5% din preţul de revânzare
al operei, în forma ei actuală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004, art. 21 alin. 4
stabileşte o cotă variabilă de redevenţă, cuprinsă între 0,25% - 5% din preţul de revânzare, în
funcţie de cuantumul acestui preţ. Obligaţia de a reţine această redevenţă şi de a o plăti autorului
revine vânzătorului, care în termen de 2 luni de la data vânzării trebuie să comunice autorului
actul vânzării. Fiind un drept de creanţă dreptul de a percepe redevenţa se prescrie în termen de 3
ani de la data vânzării.
b. dreptul autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Această
obligaţie de informare revine vânzătorului.
Pentru protecţia eficientă a dreptului de suită legiuitorul prevede că autorul nu poate
renunţa la dreptul lui de suită, art. 21 alin. 7 din lege prevăzând că „Dreptul de suită nu poate
face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”.
Prin consacrarea dreptului de suită în dreptul nostru, în forma menţionată, legiuitorul
român armonizează prevederile legii noastre cu Directiva 2001/84/CE din 27.09.2001.

V. CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR


1. Reguli generale. Autorul sau titularul dreptului de autor, în calitate de cedent, poate
ceda prin contract anumitor persoane, cesionari, drepturile sale patrimoniale, integral sau parţial,
în schimbul unei remuneraţii.
Principalele contracte prin care se transmit drepturile patrimoniale de autor sunt
contractul de editare, contractul de reprezentare a operei, contractul de închiriere a operei,
contractul de comandă a unei opere viitoare, contractul de împrumut etc.
Legiuitorul consacră nu numai dispoziţii speciale pentru reglementarea acestor contracte,
ci consacră şi unele dispoziţii comune, aplicabile tuturor contractelor prin care se cesionează
drepturile patrimoniale de autor.
Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor poate fi limitată la anumite drepturi (de
exemplu numai la reproducere şi difuzare, nu şi la reprezentare publică, pentru un anumit
teritoriu (de exemplu, contractul de reprezentare teatrală poate privi doar o anumită regiune a

26
ţării) şi pentru o anumită durată. De la principiul că cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale
nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi ale autorului, legiuitorul a stabilit o excepţie,
desigur în absenţa unei convenţii contrare, şi anume cesiunea dreptului de reproducere a operei
prezumă că a fost cesionat şi dreptul la difuzarea copiilor operei reproduse.
Cesiunea drepturilor patrimoniale poate fi exclusivă, atunci când însuşi autorul sau
titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru
teritoriul convenit cu cesionarul şi nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane şi
neexclusivă, situaţie în care titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera şi poate
transmite drepturile neexclusive şi altor persoane. Conform art. 39 alin. 4 din lege dacă în
contract nu se precizează felul cesiunii, atunci aceasta este prezumată a fi neexclusivă.
În privinţa condiţiilor de validitate contractele de valorificare a dreptului de autor prezintă
anumite particularităţi.
Astfel, în privinţa formei în care trebuie încheiate contractele de valorificare a dreptului
de autor, art. 42 din Lege impune ca o condiţie ad probationem forma scrisă a acestora. Aceasta
înseamnă că nu se va putea administra proba cu martori sau prezumţii pentru dovedirea unui
contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, nici chiar în ipoteza în care există un
început de dovadă scrisă.
Din punctul de vedere al obiectului contractului de cesiune, sub sancţiunea anulabilităţii
ei, aceasta trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise, modalităţile de exploatare,
durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor.
Privitor la remuneraţia cuvenită autorului legea cuprinde reglementări specifice în
materie, derogatorii de la dreptul comun. Astfel, conform art. 43 alin. 2 din Lege dacă
remuneraţia nu a fost stabilită – fie proporţional, fie în sumă fixă sau în orice alt mod – prin
acordul părţilor, autoruol are fie dreptul de a cere anularea contractului în temeiul art. 41 din
Lege, fie dreptul de a solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei ce i se
cuvine. Criteriile avute în vedere la stabilirea acestei remuneraţii sunt: sumele plătite uzual
pentru aceeaşi categorie de opere, destinţaia şi durata exploatării etc.
O altă particularitate a legii este dată de prevederile art. 43 alin. 3 din Lege care permit
autorului în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia stabilită prin contract şi beneficiile
celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, să solicite organelor jurisdicţionale
competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei. Orice clauză

27
contractuală prin care autorul ar renunţa anticipat la exercţiul drepturilor mai sus menţionate este
lovită de nulitate absolută.
2. Contractul de editare:
Contractul de editare este convenţia prin care titularul dreptului de autor cedează
editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi a difuza opera.
Caractere juridice: sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros (pentru că în schimbul cedării
dreptului de reproducere şi difuzare a operei, editorul este obligat să plătească autorului
remuneraţia stabilită prin contract), comutativ, translativ al dreptului de reproducere şi difuzare
(dar nu şi al dreptului de proprietate asupra suportului material în care este incorporată opera),
intuitu personae (atât din punctul de vedere al autorului, cât şi al editorului).
Ceea ce constituie un element specific contractului de editare este că editorul efectuează
reproducerea şi difuzarea operei pe cheltuiala sa. În măsura în care titularul dreptului de autor
împuterniceşte, pe cheltuiala sa, un editor pentru a reproduce şi eventual a difuza opera, nu
suntem în prezenţa unui contract de editare, într-un asemenea caz fiind aplicabilele prevederile
de drept comun privitoare la contractul de antrepriză.
Contractul de editare se deosebeşte de alte contracte de valorificare a dreptului de autor
nu atât prin natura operei, cât mai ales prin modalitatea de răspândire în public a operei
reproduse. În principiu, ne aflăm în faţa unei editări atunci când fiecare exemplar rezultat din
multiplicarea operei poate fi valorificat aparte, în mod individual, ca bun consumtibil, a cărui
valorificare prin difuzare implică ieşirea sa din patrimoniul cocontractantului (ex. vânzarea
cărţilor, discurilor, albumelor de artă etc.). Dimpotrivă, nu suntem în prezenţa unei editări atunci
când exemplarele operei sunt difuzate concomitent unui public mai larg, fără a ieşi din
patrimoniul celui ce difuzează opera şi fără a-şi consuma substanţa la prima întrebuinţare (ex.
proiectarea unui film ori a unui set de fotografii sau diapozitive, reprezentarea unei piese de
teatru etc.).
Clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de editare, drepturile şi obligaţiile
părţilor, precum şi modalităţile specifice de încetare sunt cele reglementate de art. 51-57 din
Lege.
3. Contractul de comandă:

28
Contractul de comandă este convenţia prin care o persoană fizică sau juridică
încredinţează unui autor independent sarcina realizării în contul său una sau mai multe opere
determinate plătind un preţ stabilit prin contract.
Contractul de comandă este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ, cu caracter instantaneu şi intuitu personae. Din punctul de vedere al caracterului
intuitu persoane este de subliniat că în principal acest caracter se manifestă din perspectiva
comanditarului care doreşte o operă executată de o anumită persoană. Acest caracter poate fi însă
şi bilateral, când de exemplu persoana comanditarului a exercitat o influenţă determinantă asupra
persoanei autorului (de exemplu pentru realizarea unui portret).
Contractul de comandă se diferenţiază de contractul de muncă prin aceea că în cazul
raporturilor de muncă există o subordonare mai puternică a angajatului faţă de angajator decât în
raportul dintre autor şi comanditar. Dacă în cazul raportului de muncă creaţia este „impusă”, în
cazul unui contract de comandă creaţia este mai mult „sugerată”. Acest contract se diferenţiază
şi de vânzarea de bunuri viitoare întrucât în cazul contractului de comandă este încorporată o
muncă specifică în creaţie, acest element nefiind prezent în cadrul vânzării de bunuri viitoare.
Ca natură juridică, contractul de comandă este un contract de antrepriză, cu elemente
specifice. Astfel de exemplu, (a) - existenţa dreptului moral al autorului la divulgarea operei
poate determina obligarea comanditarului la continuarea lucrării; (b) – autorul îşi asumă obligaţia
de a crea o operă care să întrunească anumite condiţii şi care să fie realizată în baza unor sugestii
artistice şi comerciale; dacă nu-şi îndeplineşte această obligaţie autorul nu poate fi constrâns la
executarea lucrării; în caz de neexecutare, autorul va fi obligat să restituie sumele pe care le-a
încasat de la comanditar; (c) – există recunoscut dreptul comanditarului de a denunţa contractul,
în măsura în care pe baza unor criterii obiective s-ar stabili că opera nu corespunde cerinţelor
comanditarului; (d) – practic prin contractul de comandă se restrânge libertatea de creaţie a
artistului, urmare a faptului că opera trebuie să fie conformă unor cerinţe materiale, comerciale
sau artistice, ca opera să prezinte anumite caracteristici de fond şi formă, să respecte un anumit
stil, să degaje un anumit spirit.

VI. DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR ŞI DREPTURILE


FABRICANŢILOR BAZELOR DE DATE

29
Chiar dacă nu pot fi considerate opere propriu-zise, în mod evident, activitateape care o
desfăşoară de un actor de teatru sau cinema, un interpret de muzică, o casă de discuri, un
organism de radiodifuziune sau televiziune etc. nu poate rămâne în afara protecţiei legii. În
favoarea unor asemenea persoane fizice sau juridice se recunosc ceea ce se cheamă drepturi
conexe dreptului de autor.
Principiul de bază care stă la fundamentul reglementării drepturilor conexe este acela că
ele nu aduc nici o atingere drepturilor autorilor, coexistând alături de acestea.
Legea recunoaşte aceste drepturi conexe în favoarea a 3 categorii de titulari : artişti
interpreţi sau executanţi, producătorii de înregistrări sonore, organismele de radiodifuziune şi
televiziune. Dintre aceşti titulari doar artiştii interpreţi sau executanţi beneficiază de drepturi
morale, în timp ce drepturile patrimoniale sunt recunoscute în favoarea tuturor acestor titulari
pentru un interval de timp de 50 de ani, calculaţi de la 1 ianuarie al anului următor celui în care a
avut loc prima fixare sau, în lipsă, prima comunicare către public.
Artiştii interpreţi sau executanţi definiţi prin art. 95 din Lege beneficiază de dreptul moral
de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii, ca numele său să fie
inidcat ori comunicat la fiecare spectacol sau la fiecare utilizare a înregistrării acestuia, precum şi
dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei modificări
substanţiale a acesteia în măsura în care această modificare ar prejudicia grav onoarea sau
reputaţia artistului interpret sau executant. Drepturile patrimoniale ale acestora sunt enumerate de
art. 98 din Lege. În situaţia în care artiştii interpreţi sau executanţi participă în colectiv la aceeaşi
interpretare ori execuţie ei vor desemna un singur reprezentant care să autorizeze folosirea
prestaţiei acestora. În cazul unei interpretări sau execuţii efectuate de un artist în cadrul unui
contract indiviual de muncă, drepturile patrimoniale prevăzute de art. 98 care sunt transmise
angajatorului trebui să fie expres prevăzute în contractul individual de muncă.
Producătorul de înregistrări sonore conform art. 103 alin. 2 din Lege este persoana fizică
sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării
primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă de creaţie intelectuală.
Drepturile patrimoniale ale acestuia sunt reglementate prin dispoziţiile art. 104-105 din Lege.
Producătorul de înregistrări audio-vizuale este conform art. 106 alin. 2 din lege persoana
fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării
primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite ori nu

30
de sunet. Drepturile patrimoniale ale acestuia sunt reglementate prin dispoziţiile art. 104-105 din
Lege.
Prin Legea nr. 285/2004 s-a transpus în dreptul intern Directiva nr. 96/9/CEE drepturile
sui generis ale fabricanţilor bazelor de date. Conform art. 122 alin. 2 prin bază de date se înţelege
o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate sau nu prin drept de
autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică sau metodică şi în mod individual
accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate. Raţiunea protecţiei se găseşte în
valoarea considerabilă a invstiţiei pe care o necesită crearea unei baze de date. Durata de
protecţie este de 15 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor definitivării bazei de
date. Drepturile sui generis ale fabricantului unei baze de date constau în dreptul patrimonial
exclusiv de a autoriza şi interzice extragerea şi sau reutilizarea totalităţii sau a unei părţi
substanţiale din aceasta, evaluată cantitativ sau calitativ.

VII. GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ŞI A


DREPTURILOR CONEXE
Titularii dreptului de autor şi de drepturi conexe îşi pot exercita drepturile prevăzute în
Legea nr. 8/1996 fie personal, fie prin intermediul unor organisme de gestiune colectivă.
Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice care au ca principal obiect de activitate
colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le-a fost încredinţată. Ele sunt constituite
prin liberă asociere şi sunt supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop lucrativ.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create numai de titularii drepturilor de autor sau
de drepturi conexe. Ele pot fi create pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi,
corespunzând unor domenii diferite de creaţie sau pentru gestionarea de drepturi aparţinând unor
categorii distincte de titulari numai cu avizul Oficiului Român pentru Dreptul de Autor (ORDA).
ORDA este un organ de specialitate aflat în subordinea Guvernului care exercită o “autoritate”
exclusivă pe teritoriul naţional cu privire la evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei
în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
Între titularii dreptului de autor şi de drepturi conexe şi organismele de gestiune colectivă
se nasc raporturi juridice de drept civil mai exact de regulă între ei se încheie un contract de
mandat cu reprezentare, organismele de gestiune colectivă acţionând în numele şi pe seama
titularilor pe care îi reprezintă. Mandatul este gratuit, aceste organisme având dreptul de a

31
percepe un comision destinat acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării sale, nu şi la un
onorariu pentru serviciile prestate.
Este de observat că organismele de gestiune colectivă au calitatea de mandatar nu numai
pentru mandanţii titulari ai drepturilor de autor şi de drepturi conexe care - fără să fi aderat la
organismul de gestiune colectivă - le-au încredinţat gestiunea drepturilor lor, ci şi faţă de titularii
care s-au asociat la organismul de gestiune colectivă, în acest ultim caz contractul de mandat
fiind dublat şi de un contract de asociere.
Atribuţiile şi obligaţiile organismelor de gestiune colectivă sunt reglementate de
dispoziţiile art. 130-135 din Lege.
Legea dreptului de autor asigură protecţia titularilor dreptului de autor prin mijloace de
drept civil, penal şi contravenţional.
Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme
competente după caz, conform art. 139 alin. 2 din Lege: (a) recunoaşterea drepturilor lor; (b)
constatarea încălcării acestora; (c) repararea prejudiciului în condiţiile dreptului comun; (d)
obligarea autorului faptelor de a le înceta; (e) obligarea lui la săvârşirea acelor acte care să
conducă la restabilirea dreptului încălcat.
Titularii drepturilor încălcate pot cere instanţei de judecată în vederea reparării
prejudiciului suferit prin actul ilicit să dispună: (a) remiterea pentru acoperirea prejudiciilor
suferite a încasărilor realizate prin actul ilicit, (b) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor
proprietatea făptuitorului a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a
actului ilicit; (c) scoaterea din circuitul comercial, prin confiscare şi distrugere, a copiilor
efectuate ilegal; (d) publicarea în mijloace de comunicare în masă a hotărârii instanţei de
judecată. În condiţiile dreptului comun, titularii dreptului de autor pot solicita ordonarea unor
măsuri provizorii şi măsuri asigurătorii prin care să preîntâmpine producerea unor pagube
iminente sau asigurarea reparării acestora ori distrugerea unor elemente de probă.

Întrebări:
1. Care este raţiunea existenţei drepturilor de proprietate intelectuală?
2. Cine poate fi titular al dreptului de autor?
3. Care sunt categoriile de opere supuse protecţiei prin normele dreptului de autor?
4. Care sunt drepturile morale de autor şi care este regimul juridic al acestor drepturi?

32
5. Ce drepturi patrimoniale sunt recunoscute în favoarea autorului şi care sunt limitele de
exercitare a acestor drepturi?
6. Care sunt regulile speciale aplicabile contractelor de valorificare a dreptului de autor
derogatorii în raport cu regulile generale aplicabile în materia contractelor civile?
7. Ce sunt drepturile conexe dreptului de autor?
8. Ce sunt organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi drepturilor conexe şi
care este rolul acestora?

33
TITLUL II.

INVENŢIA. BREVETUL DE INVENŢIE

1.Notiunea de inventie si brevetabilitatea a inventiei


Prin invenţie se înţelege o creaţie ştiinţifică care prezintă noutate şi progres, care nu a mai
fost făcută publică in nici un mod şi care poate fi aplicată in industrie, agricultură, comert,
învăţămant sau în orice alt domeniu al vieţii sociale.
Noţiunea de invenţie în sensul ei juridic se deosebeşte de înţelesul pe care îl are acest
termen în limbajul cotidian, unde se desemnează prin invenţie orice născocire a spiritului uman,
în sfera acestei noţiuni fiind cuprinse şi fabulaţiile scriitoriceşti, minciuna, etc.
Legea nu defineşte invenţia, ci „brevetabilitatea invenţiei’’. În acest sens, art.7 alin.1 din
Legea 64/19912 prevede că: o invenţie poate fi brevetată daca este nouă, rezultă dintr-o activitate
inventiva şi este susceptibilă de aplicabilitate industrială.
Din prevederile art.7-13 din lege rezultă că pentru ca o invenţie să fie brevetată trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, dintre care unele sunt pozitive (noutatea, activitatea inventivă,
aplicabilitatea industrială), iar altele sunt negative (să nu încalce ordinea publică şi bunele
maniere, să nu se încadreze în vreuna dintre situaţiile de excludere expresă de la brevetare
2. Condiţii pentru brevetabilitatea unei invenţii
Legea nu conţine o definiţie a invenţiei, ci stabileşte doar condiţiile in care o invenţie este
brevetabilă. Pentru a se obţine un brevet de invenţie trebuie să fim în prezenţa unei
invenţii,întrucât numai o invenţie poate fi brevetată. Astfel nu se poate breveta decât o soluţie a
unei probleme (şi care constituie invenţia), neputând fi brevetată formularea acelei probleme
(chiar dacă identificarea problemei necesită uneori un efort intelectual superior soluţionării
problemei).
O primă condiţie pentru ca o invenţie să poată fi brevetată este noutatea invenţiei, adică
respectiva creaţie trebuie să fie ceva nou, în întreaga economie mondială (noutate absolută). În

2
Legea nr. 64/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 1991 şi a fost republicată în temeiul art. III din
Legea nr. 203/2002 în Monitorul Oficial nr. 752 din 15.10.2002.

34
acest sens art. 8 din legea nr. 64/1991 stabileşte un criteriu obiectiv de apreciere a noutăţii, şi
anume stadiul tehnicii mondiale. Noutatea este viciată dacă soluţia propusă pentru brevetare
fusese în ţară sau în străinătate publicată (inclusiv prin brevetare), precum şi atunci când soluţia
fusese brevetată, fără ca descrierea să fie publicată. Cu toate acestea, dacă divulgarea invenţiei
este realizată de inventator sau succesorul său în drepturi şi s-a produs în interval de 12 luni care
a precedat înregistrarea cererii de brevet sau a priorităţii recunoscute, noutatea invenţiei nu va fi
afectată.
O a doua condiţie a brevetabilităţii unei invenţii este ca ea să fie rezultatul unei activităţi
inventive. O invenţie este considerată ca mplicând o activitate inventivă dacă,pentru o persoană
de specialitate din acel domeniu ea nu rezultă in mod evident din cunoştinţele cuprinse in stadiul
tehnicii.
Doctrina şi jurisprudenţa în marea ei majoritate consideră că raportarea trebuie să se facă
la standardul juridic al omului de meserie, înţeles ca persoană normal competentă în domeniul în
cauză. Nu există activitate inventivă atunci când orice specialist ar fi putut ajunge, în starea dată
a tehnicii, la aceeaşi soluţie.
O a treia condiţie a brevetabilităţii unei invenţii o constituie aptitudinea invenţiei de a fi
suscceptibilă de aplicare industrială. Nu se cere ca invenţia să fie aplicată imediat, ci doar ca o
aplicare a invenţiei să fie posibilă, chiar în viitor. De asemenea, aplicabilitatea nu vizează doar
ramura industriei, ci şi orice altă ramură a economiei (ex. agricultura).
Condiţiile negative cerute pentru brevetarea unei invenţii sunt următoarele:
1. Invenţia să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri
2. Să nu fim în prezenţa unei situaţii de excludere expresă de la brevetare stabilite prin
art. 13 din lege. Conform acestui text nu sunt brevetabile: ideile, descoperirile, teoriile ştiinţifice,
metodele matematice, programele de calculator, metodele de învăţământ şi instruire, regulile de
joc reţetele culinare, realizările cu caracter estetic, etc.
3. Durata de protecţie prin brevet:
Brevetul, ca unic titlu de protecţie a invenţiilor conferă titularului un drept exclusiv în tot
cursul duratei sale de validitate care este de 20 de ani, cu începere de la data constituirii
depozitului reglementar. Durata de valabilitate a brevetului de perfecţionare este limitată la
durata brevetului acordat pentru invenţia perfecţionată, dar nu mai puţin de 10 ani de la data

35
constituirii depozitului naţional reglementar pentru invenţia de perfecţionare.
4. Subiectele protecţiei prin brevet
Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului sau în drepturi.
Inventatorul este autorul invenţiei, adică acea persoană fizică sau grup de persoane fizice care a
creat invenţia. Dacă invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare dintre
aceştia are calitate de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
Dacă în principiu subiect al dreptului asupra invenţiei este autorul, uneori alte persoane
decât inventatorul, dar care sunt succesorii săi în drepturi, pot fi subiecţi ai protecţiei prin lege.
Aceste situaţii se întâlnesc:
a. - în ipoteza în care cererea de eliberare a brevetului este depusă de moştenitorii
autorului;
b. - în ipoteza în care cererea de eliberare a brevetului este depusă de persoana căreia
inventatorul i-a transmis acest drept
c. - în ipoteza invenţiilor de serviciu reglementate de art. 5 din lege.
Regimul invenţiilor de serviciu poate fi rezumat astfel:
a. brevetul aparţine unităţii, dacă contractul de muncă prevede o misiune inventivă
explicit încredinţată şi corespunde funcţiilor efective ale inventatorului salariat;
b. brevetul aparţine organizaţiei care a încheiat un contract de cercetare cu inventatorul,
în absenţa unei clauze contrare diferite;
c. în celelalte cazuri, în absenţa unei clauze contractuale contrare, brevetul aparţine
inventatorului salariat, chiar dacă, pentru realizarea invenţiei, a folosit mijloacele tehnice ale
unităţii sau invenţia este legată de domeniul de activitate al acesteia.
În toate cazurile inventatorul este obligat să informeze unitatea de realizarea invenţiei şi
va avea dreptul, chiar în ipoteza în care potrivit legii dreptul la brevet aparţine unităţii, să depună
cererea de brevet pe numele său, dacă în termen de 60 de zile de la data când a fost informată
unitatea îndreptăţită n-a efectuat depozitul cererii.
În cazurile în care dreptul la brevet aparţine inventatorului salariat, unitatea al cărei
inventator este salariatul va avea un drept de preferinţă la încheierea unui contract prin care
inventatorul ar dori să valorifice invenţia sa, drept care va trebui exercitat în termen de trei luni
de la data la care a primit oferta inventatorului.
5. Procedura de brevetare a unei invenţii

36
Pentru obţinerea unui brevet de invenţie, solicitantul (inventatorul, mandatarul sau
succesorul în drepturi) trebuie să se adreseze cu o cerere scrisă organului de stat competent-
O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), organ guvernamental central, de specialitate,
cu competenţă generală în materia asigurării aplicării legislaţiei în domeniul apărării proprietăţii
intelectuale.
Procedura de brevetare cuprinde cinci faze distincte:
I. Faza constituirii depozitului naţional reglementar al cererii de brevet şi documentaţiei
anexe (art.14-22). Spre deosebire de dreptul de autor, în domeniul proprietăţii industriale,
protecţia juridică este legată în general, de îndeplinirea unor condiţii de formă a căror
semnificaţie este de a constitui un drept de apropriere, de intrare în posesie faţă de terţi.
Înregistrarea cererii de brevet este un element constitutiv de drepturi, fiind singurul
mijloc prin care se realizează aproprierea publică a invenţiei, în scopul dobândirii unui drept
exclusiv asupra ei. În conflictul dintre doi inventatori ai aceleiaşi invenţii, dreptul exclusiv va fi
recunoscut aceluia care a depus, cel dintâi, cererea de brevet. Prin urmare, drepturile asupra
invenţiei sunt recunoscute nu primului inventator, ci primului depunător.
Cererea trebuie să aibă ca obiect rezolvarea unei singure probleme, chiar dacă această
rezolvare implică mai multe soluţii tehnice noi, conform principiului unităţii invenţiei.
Pentru a fi înregistrată, cererea trebuie să fie însoţită de o parte, care la prima vedere să
pară a fi o descriere a invenţiei (în care se prezintă precis şi complet obiectul invenţiei, noutatea
soluţiei propuse, avantajele oferite, se indică cel puţin una din aplicaţiile acestei soluţii etc.),
precum şi de revendicările şi desenele explicative, acestea din urmă putând fi depuse şi ulterior,
în termen de două luni de la data înregistrării cererii de brevet.
Revendicarea constă în formularea succintă a elementelor de noutate ale invenţiei şi ele
reprezintă suportul dreptului conferit prin brevet.
Cererea de brevet de invenţie se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet de
invenţie depuse, registru care este confidenţial.
În materie de invenţie şi brevete, legea instituie trei priorităţi:
a. - prioritatea de plin depozit;
b. - prioritatea unională de 12 luni;
c. - prioritatea de expoziţie de 6 luni;

37
a. Prin prioritatea de plin depozit – reglementat ale art.17 din Lege - se înţelege dreptul
unui solicitant de brevet de a fi preferat (de a fi considerat el primul realizator al unei invenţii în
raport cu alţii care ar pretinde că au realizat aceeaşi invenţie) din momentul înregistrării cererii
de brevet şi a documentaţiei anexe.
b. Prin dreptul de prioritate unională de 12 luni se înţelege dreptul unei persoane care a
înregistrat o invenţie în ţara lui, de a depune cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie în oricare
dintre ţările membre ale uniunii de la Paris, ştiind că dacă face depunerea în următoarele 12 luni
va avea dreptul de plin depozit de la data înregistrării primei cereri (art.20).
c. Prin dreptul de prioritate de expoziţie de 6 luni se înţelege dreptul unei persoane care
şi-a expus produsul pe baza invenţiei –într-o expoziţie internaţională - de a depune cererea de
brevet pentru invenţia respectivă ştiind că va primi dreptul de depozit de la data expoziţiei, dacă
este depusă cererea în termen de 6 luni de la data introducerii în expoziţie a produsului (art.21).
Ultimele două priorităţi prevăzute de art. 20 şi 21 din lege se invocă odată cu depunerea
cererii de brevet şi vor trebui dovedite prin acte de prioritate. Dacă invocarea priorităţii nu s-a
făcut odată cu depunerea cererii ea poate fi făcută în maximum două luni de la data înregistrării
cererii de brevet, iar actele de prioritate vor trebui depuse în maximum trei luni de la data
depozitului naţional reglementar. Nerespectarea acestor termene conduce la nerecunoaşterea
priorităţilor invocate.
Data depozitului reglementar sau data priorităţii este data în raport de care se apreciază
noutatea invenţiei şi care nu se confundă cu data înregistrării cererii ( art. 8, art. 17).
II. Faza publicării cererii de brevet şi documentaţiei de către O.S.I.M. (art.23-25) care se
va realiza imediat după expirarea unui termen de 18 luni de la data depozitului naţional
reglementar sau a priorităţii invocate şi recunoscute, precum şi în situaţiile în care, în acest
termen, s-a luat hotărârea de acordare a brevetului, de respingere sau retragere a cererii de brevet
în temeiul art. 12 şi 13 din lege.
Termenul este prevăzut pentru ca eventual, în acest interval, solicitantul însuşi să verifice
dacă soluţia sa este realmente o invenţie brevetabilă, dacă există anteriorităţi ori dacă nu cumva
brevetarea este pur şi simplu nerentabilă. Deseori el enunţă, ceea ce degrevează organul de
specialitate al OSIM în favoarea concentrării asupra invenţiilor importante. Conform
prevederilor art.23 din Lege la cererea solicitantului, publicarea se va putea face într-un interval
mai scurt decât cel de 18 luni.

38
III. Faza examinării invenţiei şi a documentaţiei (art.26-28). Ea cuprinde examinarea
condiţiilor de formă şi de fond pentru ca o invenţie să fie susceptibilă de brevetare. Examinarea
în vederea eliberării brevetului poate fi cerută la data depozitului cererii de brevet sau în termen
de 30 de luni de la această dată. Cererea de brevet de invenţie pentru care nu s-a solicitat
examinarea în vederea eliberării brevetului în termenul mai sus menţionat se consideră
abandonată şi se va respinge.
IV. Faza luării hotărârii de acordare a brevetului sau de respingere a cererii (art.28-30)
V. Faza înmânării brevetului de invenţie (art.31)
6. Drepturile titularului de brevet
Brevetul de invenţie este acel titlu juridic eliberat de către stat prin organul său de
specialitate prin care se asigură titularului său dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei, pe
durata de valabilitate a titlului.
Brevetul de invenţie este un act juridic administrativ, unilateral exprimând manifestarea
de voinţă organului administrativ al statului şi produce efectele stabilite de lege, voinţa
solicitantului brevetului neavând decât rolul de a declanţa procedura prescrisă de lege.
Literatura de specialitate este divergentă în privinţa calificării brevetului de invenţie ca
act declarativ, ori ca act constitutiv de drepturi. Considerăm alături de alţi autori că brevetul este
un act constitutiv care nu doar recunoaşte un drept de exploatare exclusivă preexistent emiterii
brevetului, ci acest drept se naşte din brevet şi că prin voinţa legii, pe baza unei ficţiuni a
acesteia, dreptul de exploatare exclusivă va retroactiva până la momentul constituirii depozitului
naţional reglementar. În acest sens pot fi invocate prevederile art. 34 din legea nr. 64/1991 care
recunoaşte un drept provizoriu asupra invenţiei, mai înainte de eliberarea brevetului, dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii speciale prevăzute de art. 23 din lege. Din moment ce legiuitorul a
simţit nevoia să reglementeze prin prevederile art. 34 acest drept provizoriu, de la data
constituirii depozitului reglementar al cererii de brevet şi până la eliberarea brevetului de
invenţie – înseamnă că dreptul de exploatare exclusivă nu există mai înainte de eliberarea
brevetului.
Brevetul conferă titularului anumite prerogative, dintre care amintim:
1. Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei. Fără a arăta care sunt prerogativele ce
alcătuiesc latura pozitivă a acestui drept, totuşi legea interzice terţilor să efectueze fără
autorizaţia titularului de brevet următoarele acte: pentru produse – fabricarea, comercializarea,

39
oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării, oferirii spre
vânzare sau folosirii; pentru procedee sau metode – folosirea acestora, ceea ce ne permite ca în
mod indirect să determinăm prerogativele recunoscute titularului de brevet, întrucât ceea ce este
interzis terţilor este permis titularului de brevet.
Regula caracterului exclusiv al dreptului de exploatare a invenţiei cunoaşte anumite
limitări, unele de ordin general, altele de ordin special.
Limitările generale sunt cele privitoare la perioada de timp de exploatare exclusivă a
invenţiei (conform art. 2 din lege titularul de brevet nu poate opune exclusivitatea exploatării
decât înăuntrul duratei de valabilitate a brevetului – 20 de ani) şi la teritoriul în care se asigură
protecţia (conform art. 1 din Lege exclusivitatea exploatării poate fi opusă numai persoanelor
care, fără acordul titularului de brevet, exploatează invenţia pe teritoriul statului ce a eliberat
acest brevet).
Limitele speciale ale dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei, prevăzute de art. 35
din Lege sunt următoarele:
a. limitarea impusă de imunitatea navelor şi aeronavelor, ceea ce înseamnă că nu
constituie o încălcare a drepturilor titularului de brevet utilizarea pe nave, aeronave sau alte
mijloace de transport aerian, naval sau terestru de mijloace formând obiectul unui brevet, cu
condiţia ca trecerea acestora pe teritoriul României să fie temporară şi accidentală şi utilizarea
obiectului invenţiei este folosită exclusiv pentru nevoile transportului.
b. a doua limitare este impusă de dreptul de posesiune anterioară şi personală care
aparţine persoanei care, fără a o fi brevetat, deţine o invenţie anterior depozitului efectuat de un
terţ pentru acea invenţie. Problema recunoaşterii dreptului de posesiune anterioară şi personală
nu se pune decât dacă invenţia deţinută a fost păstrată secretă. În caz contrar ea constituie o
anterioritate opozabilă depunătorului cererii de brevet sau o cauză de nulitate a brevetului
eliberat.
Dreptul de posesiune anterioară şi personală recunoscut primului inventator înseamnă
inopozabilitatea faţă de acesta a brevetului eliberat pentru aceeaşi invenţie şi în consecinţă,
titularul unui asemenea drept poate utiliza în continuare invenţia, fără însă a o putea transmite
altfel decât printr-o transmisiune universală sau cu titlu universal. Utilizarea în continuare a
invenţiei se va putea realiza numai cu îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii prevăzute de
art. 35 lit. B din lege: invenţia să fi fost aplicată sau să se fi luat măsuri efective şi serioase pentru

40
aplicarea ei; aceste acte acte să fi fost săvârşite cu bună-credinţă; aplicarea – care trebuia să aibă
loc pe teritoriul României – să fi avut loc înainte de constituirea depozitului naţional reglementar
privind invenţia sau înainte de data priorităţii recunoscute; folosirea nu poate depăşi limitele
existente la data depozitului naţional reglementar sau a priorităţii recunoscute.
c. o a treia limitare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei recunoscut titularului de
brevet o constituie producerea sau folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial.
d. o altă limitare specială a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei este impusă de
ceea ce se cheamă teoria epuizării drepturilor titularului de brevet. Aceasta însemnă că titularul
de brevet îşi pierde toate prerogativele refitoare la comercializarea sau oferirea spre vânzare pe
teritoriul României a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei care au fost vândute anterior
de titularul de brevet sau cu acordul său expres.
e. în situaţia în care intervine decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru
neplata taxelor şi anterior unei eventuale revalidări a brevetului, dacă terţe persoane au folosit
sau au luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei, li se recunoaşte acestor terţi un
drept personal de folosire în continuare a invenţiei, chiar şi ulterior revalidării brevetului. Acest
drept de folosire ulterioară este personal, nu va putea fi transmis decât cu întreg patrimoniul său
sau cu o fracţiune a patrimoniului celui căruia legea i l-a cunoscut.
2. Dreptul inventatorului de a i se menţiona numele, prenumele şi calitatea în brevet, în
carnetul de muncă, precum şi în orice acte sau publicaţii referitoare la invenţia sa.. Atunci când
titular al brevetului este altcineva decât inventatorul inventatorului i se va elibera un duplicat al
brevetului de invenţie.
3. Dreptul inventatorului de a stabili prin contract drepturile patrimoniale care i se cuvin.
4. Dreptul la despăgubiri materiale în cazul încălcării drepturilor inventatorului.
5. Dreptul de a solicita brevetarea în străinătate a invenţiilor create pe teritoriul României.
etc.
7. Transmiterea drepturilor titularului de brevet se poate realiza fie prin cesiune, fie
prin licenţă:
a. Cesiunea este operaţiunea juridică prin care se transmite dreptul la brevetul de invenţie
şi implicit dreptul de exploatare exclusivă asupra invenţiei de la titularul de brevet către o altă
persoană.

41
Cesiunea poate fi legală (cazul prevăzut de art. 70 alin. 4 din lege, adică situaţia în care o
întreprindere a devenit titulara unui brevet de invenţie prin efectul cesiunii prevăzute de art. 14
din legea nr. 62/1974, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 acea întreprindere nu
aplicase invenţia sau nu luase măsuri pentru aplicarea ei, prin efectul legii 64/1991 dreptul
asupra brevetului de invenţie se transmite inventatorului) şi voluntară, când dreptul la brevet se
poate transmite printr-un act cu titlu oneros (vânzare-cumpărare etc.) sau gratuit (donaţie, legat
etc.).
Cesiunea poate fi totală sau parţială, parţialitatea cesiunii putând să decurgă fie din
cesiunea invenţiei doar pentru o anumită aplicaţie, fie doar pentru o anumită zonă geografică.
Când cesiunea este parţială vor fi aplicabile regulile coproprietăţii.
b. Licenţa de brevet este operaţiunea juridică prin care se transmite, în întregime sau
numai în anumite limite, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii brevetate de la titularul de
brevet către o altă persoană. Prin licenţă nu se transmite dreptul asupra brevetului de invenţie, ci
numai dreptul de folosinţă a invenţiei. Prin licenţă, beneficiarul ei nu devine – ca în cazul
cesiunii – titular de brevet.
Licenţele pot fi după izvorul lor legale, voluntare şi mixte. Licenţele legale sunt limitări
ale exclusivităţii dreptului de exploatare a invenţiei (art. 35 din Lege). Licenţele mixte au ca
izvor atât legea, cât şi voinţa părţilor, fiind de asemenea limitări aduse drepturilor titularului de
brevet. Licenţele mixte sunt obligatorii sau din oficiu. Art. 48 din lege prevede o licenţă
obligatorie pe care o poate acorda tribunalului municipiului Bucureşti la cererea oricărei
persoane interesate, în situaţia în care, într-o anumită perioadă de timp (4 ani de la data
înregistrării depozitului cererii de brevet sau 3 ani de la eliberarea brevetului, luând în calcul
termenul care expiră cel mai târziu), nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul
României, iar titularul brevetului nu-şi poate justifica inacţiunea şi nu s-a ajuns la un acord cu
acesta privind transmiterea drepturilor. Aceasta înseamnă cî titularul unui brevet are nu numai
dreptul, dar şi obligaţia exploatării invenţiei sale, societatea fiind interesată să benefieze de
progresul pe care îl reprezintă prin definiţie o invenţie. De altfel, condiţiile de reglementare ale
licenţei obligatorii au fost precizate cu prilejul Conferinţei de la Lisabona din 1958, prin care s-a
revizuit Convenţia de la Paris din 1886, legea română nefăcând altceva decât să aplice
reglementările internaţionale în domeniu. Licenţele voluntare se acordă prin act unilateral al

42
titularului de brevet sau pe baza unor contracte care au ca obiect transmiterea dreptului de
exploatare al invenţiei.
8. Încetarea drepturilor titularului de brevet:
Există mai multe modalităţi prin care poate înceta protecţia unei invenţii prin brevet, şi
anume:
a. Expirarea termenului de valabilitate a brevetului;
b. Renunţarea la brevet. Renunţarea la brevet este un act unilateral de voinţă,
irevocabil, prin care titularul renunţă în tot sau în parte la brevet. Actul de renunţare se face pe
baza unei declaraţii scrise (autentice sau sub semnătură privată) care se înregistrează la OSIM.
Există anumite situaţii speciale, şi anume:
- dacă invenţia a făcut obiectul unui contract de licenţă sub sancţiunea nulităţii relative a
actului de renunţare este necesar şi acordul beneficiarului licenţei care a dobândit prin contractul
încheiat cu titularul brevetului anumite drepturi la exploatarea brevetului.
- în ipoteza renunţării de către unitate la brevetul de invenţie pentru invenţia de serviciu
sau de comandă, titularul care renunţă la brevet este obligat să informeze inventatorul şi, la
cererea acestuia, să-i transmită prin contract de cesiune drepturile asupra brevetului.
Renunţarea la brevet, făcută în condiţiile legii, va produce efecte cu începere de la data
înregistrării actului de renunţare la OSIM.
c. Decăderea este o sancţiune impusă titularului de brevet prevăzută de art. 45 alin. 3 din
Lege pentru neplata taxelor impuse pentru menţinerea în vigoare a brevetului. Decăderea se va
publica în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Ca urmare a decăderii, invenţia va cădea
în domeniul public şi va putea fi folosită de orice persoană.
În mod excepţional, titularul de brevet poate cere OSIM revalidarea brevetului pentru
motive justificate în termen de 6 luni de la data publicării decăderii. Revalidarea nu aduce
atingere dreptului de folosinţă personală ulterioară dobândit de terţi conform art. 45 din lege.
d. Revocarea administrativă a brevetului. Revocarea brevetului poate fi prealabilă sau
ulterioară comunicării hotărârii de acordare a brevetului. Conform dispoziţiilor art. 30 din Lege,
OSIM poate proceda din oficiu, până la comunicarea hotărârii de acordare a brevetului, la
revocarea hotărârii sale de acordare a brevetului pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de
lege. Revocarea ulterioară comunicării hotărârii de acordare a brevetului se poate face doar în
baza cererii adresate de orice persoană Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea de

43
revocare a hotărârii OSIM trebuie formulată în scris şi motivată în termen de cel mult 6 luni de
zile de la data publicării hotărârii de acordare a brevetului, motivele de revocare putând viza
neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de brevetare prevăzute de art. 7-11 din lege. Hotărârea de
revocare ori de respingere a cererii de revocare poate fi recurată la Tribunalul municipiului
Bucureşti în termen de 3 luni de la comunicare.
e. Nulitatea brevetului. Conform art. 40 din lege brevetul poate fi anulat în tot sau în
parte la cererea oricărei persoane interesate, dacă la momentul eliberării nu erau îndeplinite
condiţiile legale pentru existenţa unei invenţii brevetabile. Cererea de anulare/nulitate a
brevetului se poate face în tot cursul duratei de valabilitate a brevetului, competenţa de
soluţionare revenind Tribunalului municipiului Bucureşti.
Este de observat că în cazul neîndeplinirii condiţiilor de brevetare a invenţiei prevăzute
de art. 7-11 din lege, în primele 6 luni de la data publicării hotărârii de acordare a brevetului,
orice persoană interesată are un drept de opţiune între a cere OSIM revocarea administrativă a
hotărârii sau a cere anularea brevetului de către Tribunalul municipiului Bucureşti.

Întrebări:
1. Prin ce se diferenţiază regimul de protecţie al invenţiilor de regimul de protecţie al
operelor de creaţie literară, artistică sau ştiinţifică?
2. Care sunt drepturile de care se bucură titularul unui brevet de invenţie?
3. Care sunt limitările aduse de lege titularului unui brevet de invenţie?
4. Cine poate fi titularul unui brevet de invenţie?
5. În ce situaţii încetează drepturile titularului de brevet?

* **Materialul prezentat constituie doar un punct de plecare necesar studenţilor pentru


pregătirea examenului de proprietate intelectuală. Studenţii sunt rugaţi ca pentru tematica care a
fost abordată în paginile de mai jos să consulte în mod obligatoriu actele normative indicate în
cuprinsul cursului, precum şi materialul bibliografic indicat mai jos sau orice altă lucrare în
domeniu care dezvoltă temele abordate. Nu constituie tematică pentru examen domenii ale
proprietăţii intelectuale care nu au fost abordate în paginile de mai sus.

44
BIBLIOGRAFIE : 1. V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei :” Dreptul de autor şi
drepturile conexe. Tratat” Editura All Beck, Bucureşti, 2005. 2. A. Ionaşcu, N. Comşa, M.
Mureşan : ”Dreptul de autor ”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, 3. L. Mihai : ”Invenţia.
Condiţii de brevetare. Drepturi” Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

Alături de materialul bibliografic mai sus indicat la realizarea acestor note au fost
consultate şi următoarele lucrări :
1. F. Pollaud-Dulian ”Le droit d`auteur” Editura Economica, Paris 2005,
2. A. Francon: ”Propriete litteraire, artistique et industrielle” Litec, Paris, 1999.
3. P. Tafforeau “ Droit de la propriete intelectuelle” Editura Gualino, Paris, 2004,
4. A. Chavanne, J-J Burst “Droit de la propriete indutrielle” Dalloz, Paris, 1998.

45