Sunteți pe pagina 1din 10

Universitatea “Lucian Blaga”

Facultatea de Ştiinţe
Master Psihologie Clinică şi Psihoterapie

PROIECT

SUICIDUL

Nume : Rugiubei
Prenume : Ioana Georgiana
Specializare: Psihologie clinică şi psihoterapie
Anul: I

Sibiu,
2010

1
Definire
În tulburările de personalitate se înregistrează o paletă largă de acte de agresivitate şi
autoagresivitate. Aceste accese pot fi îndreptate împotriva altor persoane dar şi a subiectului
însuşi. Sinuciderea reprezintă una dintre cele mai importante şi mai complexe probleme ale
psihopatologiei. Ea este o manifestare a unui individ pus într-o situaţie limită de viaţă.
Majoritatea psihiatrilor sunt înclinaţi să considere orice act suicidar într-o manieră
medicală ca fiind un act patologic legat în general de o stare depresivă ce „scade elanul vital”.
Însă acest punct de vedere îngustează semnificaţia suicidului deoarece poate fi considerat
conform concepţiei la fel care oricare altă boală psihică. Ideea e în totalitate greşită pentru că
sinuciderea este o decizie umană deliberată, un act ce reuneşte conştiinţa de sine cu voinţa de a
sfârşi propria viaţă.
Ionescu G. descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar:
- Ideea de suicid veleitară – reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu proiecţia
teoretică a actului, fără punerea sa în practică, ea fiind generată de încărcătura afectivă
unui anumit moment;
- Şantajul cu suicidul – apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoanele
cu un coeficient scăzut de inteligenţă, cu scopul de a obţine mai multe drepturi, un plus
de libertate. Este întâlnit frecvent la femei şi adolescenţi.
- Tentativele suicidare – sunt sinucideri ratate din cauza intervenţiei unui persoane sau
eşuării metodelor alese. Tentativa suicidară are cel mai adesea semnificaţia unei nevoi
crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului, faţă de care subiectul se simte
subestimat, respins. Ea poate fi repetată de accea orice tentativă trebuie tratată cu atenţie
căci poate reuşi.
În producerea actului suicidar sunt incriminate mai multe procese care explică natura
complexă a mecanismelor de producere. Aceste procese sunt:
• Procesul defensiv – suicidul este considerat o reacţie de apărare a unei persoane
aflată într-o situaţie limită;
• Procesul punitiv – suicidul este considerat o formă de conduită ispăşitoare a unui
individ faţă de un sentiment de culpabilitate;

2
• Procesul agresiv – suicidul este raportat la autoagresivitate. Agresorul are ca obiect
al agresivităţii propria persoană. Este un act de returnare a agresivităţii asupra
propriului corp.
• Procesul oblativ – în acest caz suicidul este interpretat ca un act sacrificial.
Corespunde tipurilor de suicid altruist, eroic;
• Procesul ludic – cel în care suicidul capătă o formă de factură sublimată a jocului cu
moartea (sporturile extrem, cascadoria);
• Instinctul morţii – explică actele de sucid ca pe o inclinaţie sau dispoziţie
psihologică morbidă contrară instinctului de conservare, ce se opune vieţii.
După o analiză atentă a informaţiilor acumulate până acum putem trage concluzia că
„pulsiunile suicidare” se înscriu din punct de vedere psihanalitic în seria de manifestări a
„pulsiunilor de moarte” (Thanatos) ce se opun „pulsiunilor de viaţă” (Eros) şi care sunt
dominante în cazul personalităţiilor sinucigaşilor. Psihanaliştii considerau că agresivitatea era
declanşată de o pierdere obiectuală ce trebuie înţeleasă ca o pierdere a relaţiei cu o persoană, dar
şi ca o frustrare profundă legată de aceasta. Deoarece nu poate să accepte pierderea suferită,
individul ajunge să internalizeze obiectul, identificându-se cu el. Toate resentimentele faţă de
acesta se întorc asupra individului însuşi şi determină acţiuni autodistructive.

Funcţii
Personalitatea sinucigaşilor prezintă anumite dispoziţii specifice cu caracter latent.
Acestea se pot manifesta „în act” printr-o gamă largă de aspecte numite de specialişti funcţii
suicidare:
• Funcţia suicidară – se exprimă prin tendinţele autoagresive ale individului
(automutilări, operaţii chirurgicale repetate efectuate la cererea pacientului). Acestea
sunt forme de suicid cronic orientate asupra persoanei.
• Funcţia heteroagresivă – din punct de vedere psihanalitic această funcţie maschează
un sentiment de răzbunare al individului exprimată prin „mie moarte, ţie doliu”. Este
vorba de o agresivitate îndreptată indirect asupra altei persoane apropiate. În cazul
acesta suicidul este o faptă aruncată ca şi responsabiliate asupra acelei persoane
apropiate.

3
• Funcţia de apel – suicidul este considerat ca un semnal de alarmă prin care cel ce
comite actul autoagresiv vrea să atragă atenţia celorlalţi asupra lui, solicitându-le
astfel ajutorul într-o situaţie limită de viaţă, la care este incapabil de a reacţiona în alt
fel.
• Funcţia ordalică – suicidul apare aici ca o probă, mărturie, un test pe care individul
îl face în faţa semenilor săi pentru a-i convinge cu acest ultim argument de justeţea
ideilor sale. Aici se poate remarca o notă de histrionism. (personalitatea histrionică
este caracterizată de o emoţionalitate excesivă şi nevoia de atenţie)
• Funcţia catastrofică – în acest caz suicidul este o reacţie de inadaptare la situaţiile
vieţii, o lipsă de voinţă, panică, angoasă, o erupţie emoţională ca efect al pierderii
controlului.
• Funcţia de şantaj – aici este utilizat ca un mijloc de obţinere a unor beneficii,
avantaje personale, situaţii fovarizante, ca o formă de depăşire a unui impas.
• Funcţia de fugă – în acest caz este de fapt o conduită de fugă a persoanei dintr-o
situaţie limită, mai clar spus, „o fugă de sine însuşi”.
• Funcţia de joc – suicidul apare ca un joc cu sine însuşi ce se desfăşoară între viaţă şi
moarte, cu o anumită orientare emoţional-afectivă.

Abordări
Punctul de vedere medico-psihologic defineşte actele de suicid ca efecte ale unei cauze
patologice şi sunt expresia unor tulburări psihice. Cel mai frecvent ele sunt asociate cu o stare
depresivă. Karl Menninger (psihiatru american) distinge trei forme de suicid:
a) suicidul cronic – este reprezentat prin ascetism, martiraj, sacrificiu de sine,
invaliditate nevrotică, dependenţă de alcool, comportament antisocial, psihoze
depresive;
b) suicidul focalizat – este reprezentat prin automutilare, apelul la intervenţii
chirurgicale repetate, accidente intenţionate, impotenţă sexuală, frigiditate;
c) suicidul organic – reuneşte componenta autopunitivă, agresivă, erotică şi
modalitatea preferată de suicid.

4
Teoria sociogenezei suicidului a fost emisă de Emile Durkheim (filozof şi sociolog
francez) şi dezvoltată de Şcoala franceză de sociologie. Acest punct de vedere deplasează
cauzele suicidului în sfera factorilor sociali, a relaţiilor interumane, a influenţei pe care modelul
sociocultural o are asupra comportamentelor, acţiunilor şi integrării sociale a individului. Astfel
pornind de la această teorie Emile Durkheim distinge patru forme de suicid:
• suicidul egoist – este cauzat de o dezintegrare a grupului social care duce la exces de
individualizare. Aici intră indivizii cel mai slab integraţi în grupul lor familial,
religios şi politic;
• suicidul altruist – este determinat de o supraintegrare socială care duce la o
insuficenţă a individualizării, fiind de fapt o replică a suicidului egoist. Astfel se
poate justifica sacrificarea pentru grup;
• suicidul anomic – cauzat de dereglările mecanismelor sociale care nu asigură
satisfacerea trebuinţelor elementare;
• suicidul fatalist – este o replică a suicidului anomic, fiind cauzat de un exces al
reglementării sociale.
Cu ajutorul cercetărilor efectuate, Constantin Enăchescu şi A. Retezeanu au delimitat
suicidul în două grupe importante:
a) Suicidul reactiv exogen – se referă la evenimentele emoţional-afective cu
caracter psiho-traumatizant pentru individ, care apar ca nişte reacţii subite
legate de circumstanţele conflictuale ale vieţii cotidiene şi cărora nu este
pregătit să le facă faţă. De aceea are caracterul unor tentative de suicid adesea
repetate, fiind cel mai frecvent întâlnit la adolescenţi sau persoanele tinere.
b) Suicidul endogen – se referă la factorii genetici, la o anumită dispoziţie către
suicid. „Predispoziţia la suicid” se transmite ereditar, predominant pe linie
maternă. Spre deosebire de sinuciderile reactive cele endogene se dezvoltă în
timp. Ele nu au caracter brusc ci evolueazăîn două etape:
• etapa pregătirii actului suicidar : este cunoscută sub denumirea de
„sindrom presuicidar” şi are următoarele simptome – instalarea unei
stări de nelinişte anxioasă cu agitaţie inexplicabilă pentru individ,
tulburări de somn, iritabilitate, instabilitate emoţională, tendinţă la
depresie, preocupări obsesive, idei de culpabilitate, inutilitate şi

5
autoacuzare, ahedonie (restrângerea câmpului de interese), abuzul de
alcool, idei de suicid.
• etapa trecerii la actul suicidar propriu-zis : este o concentrare a
pulsiunilor agresive ale persoanei orientate către ea însăşi şi are
următoarele simptome – dorinţa de a muri, dorinţa de a omorâ, dorinţa
de a fi omorât.
Ca şi o concluzie a acestui subcapitol putem spune că sinuciderea este actul de conduită
intenţionată, voluntar-deliberată, legat de un motiv exogen (social sau psihosocial) şi endogen
(psihologic sau psihopatologic), specific fiecărui individ, ce are o rezonanţă ideo-afectivă asupra
personalităţii lui. Aceste motivaţii ce provoacă schimbări în cadrul intern declanşează o serie de
pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii moarle faţă de sine şi de lume şi are ca finalitate
întreruperea vieţii printr-o traumatizare a propriului corp.

Suicidul în bolile psihice


Suicidul în depresie – riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie
corelat cu severitatea episodului. Cel mai frecvent poate apărea la începutul sau la sfârşitul
episodului depresiv. Ar putea fi explicat prin faptul că suicidul este expresia unei pulsiuni
autolitice care se înscrie în ansamblul sistemului pulsional şi se relaxează pe măsură ce pacientul
se cufundă în depresie. În consecinţă, cu cât depresia este mai severă, vigoarea sistemului
pulsional e practic anulată, motiv pentru care unii clinicieni ajung să afirme că o depresie severă
ar constitui o metodă de prevenire a suicidului. Ulterior, când starea pacientului se ameliorează,
sistemul pulsional se revigorează şi riscul suicidar revine pe măsura ameliorării depresiei.
Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un risc suicidar mai crescut.
Suicidul în schizofrenie – studii recente insită asupra faptului că suicidul este primul
simptom al unei psihoze, el putând fi expresia unei ideaţii delirante. Dintre bolnavii cu
schizofrenie 10% fac tentative de suicid iar 2% reuşesc să le realizeze. Actul suicidar în
schizofrenie are unele caracteristici: apare mai frecvent în perioada de debut, în cele mai multe
cazuri le lipseşte motivaţia, iar modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.
Suicidul în epilepsie – unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie este expresia
unui automatism motor epileptic ce poate fi comis în timpul unei crize. Epilepsia poate cuprinde

6
însă toată gama comportamentelor suicidare, de la impulsiunea suicidară conştientă până la actul
automat confuzo-oniric.
Suicidul în întârzierea mintală – în oligofrenii suicidul apare rar şi nu putem vorbi de un
act suicidar propriu-zis, el fiind expresia unei imitaţii sau a tendinţei de a-i sancţiona pe cei din
jur. Cei ce suferă de întârziere mentală nu au coştiinţa morţii, deci implicit nici a actului suicidar.
Suicidul în demenţe – este expresia deteriorării. Statistic după 65 de ani numărul actelor
suicidare scade. Ca act intenţional suicidul apare la începutul bolii, când bolnavul mai detţine
critica necesară evaluării pantei dezastruoase pe care a început să alunece. Trecerea la act este
favorizată de ideile de culpabilitate, inutilitate şi incurabilitate.
Suicidul în alcoolism şi toxicomanii – suicidul este foarte des întâlnit în cadrul
alcoolismului fără a fi neapărat expresia alcoolismului. Asocierea consumului de alcool cu o
simptomatologie depresivă creşte riscul suicidar. Consumul de droguri joacă un rol important în
suicid. Între 5% şi 25% din indivizii acoolici mor prin sinucidere.
Suicidul în nevroze – este foarte rar, însă s-a remarcat faptul că în ceea ce priveşte
tulburările anxioase, 20% din cei cu tulburări de panică au un istoric de tentative suicidare. S-a
observat că asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu consumul de alcool sau
droguri creşte riscul tentativelor suicidare la femei.
Suicidul în tulburările de personalitate – cunoaşte o rată surprinzător de înaltă. Poate
apărea fie în cadrul episoadelor depresive apărute la un moment dat în evoluţia tulburării, fie este
expresia unei tentative suicidare reuşită, dar iniţial veleitară, formală, de natură să argumenteze
un şantaj.

7
Mituri şi false păreri despre suicid
MIT REALITATE

Oamenii care vorbesc Între 60% şi 80% dintre persoanele care au comis suicid au
despre suicid nu comit comunicat intenţia lor din timp.
suicid.

Suicidul şi tentativa de Unii oameni încearcă să se sinucidă, iar alţii pot face face gesturi
suicid sunt în aceeaşi clasă suicidare ce sunt chemări în ajutor, încercări de a comunica
de comportament. disperarea lor.

Numai persoanele foarte Mulţi oameni care comit suicid sunt depresivi, dar foarte mulţi
deprimate comit suicid. depresivi nu au energia necesară pentru a-l comite. De aceea înainte
de a comite actul pacienţii par mai puţin depresivi.

Tentativa de suicid este un Factorul de suicid se „moşteneşte” din familie, este probabil un factor
comportament familial. dual el având ca bază un factor genetic de depresie, şi depresia este
cauzatoare de suicid.

8
În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt cazul unui băiat de 12 ani, pe nume R. ce a
ajuns la psiholog, după ce a fost salvat de către părinţii lui în urma unei tentative de suicid
(a ingerat o pastilă de inimă ce a găsit-o în dulăpiorul cu medicamente). Părinţii săi au observat
că în ultimele luni fiul lor se schimbase, însă nu i-au dat atenţie deoarece au considerat că este
doar rea-voinţă. În urma discuţiilor cu psihologul şi-au amintit că aceste schimbări au început să
apară după plecarea celui mai bun prieten al său în Canada cu părinţii. R. devenise apatic,
manifesta tot timpul indiferenţă, dar existau şi momente de agitaţie continuă, un hiperkinetism
accentuat, când „nu putea sta locului, era ca argintul viu,” însă nicio activitate nu era dusă la bun
sfârşit. Rezultatele la şcoală deveneau din ce în ce mai slabe, părinţii au început să îi reproşeze că
s-a lenevit. Situaţia a culminat cu tentativa de sinucid.
În urma şedinţelor cu psihologul, s-a descoperit că R. credea că plecarea prietenului lui
s-a produs din vina lui, că în general este vina lui că niciun coleg nu pare să-l agreeze. Părinţii
erau nemulţumiţi de el, iar el simţea pe zi ce trece că nu mai putea face nimic. Iată de ce s-a
hotărât să se sinucidă.
Problema lui R. s-a dovedit a fi depresia. Părinţii trebuie să conştientizeze că depresia
poate apărea şi la copiii mai mici decât R. De asemenea trebuie ştiut că, cu cât copiii sunt mai
mici cu atât semnalele sunt mai nespecifice, putând fi uşor confundate cu obrăznicia, neatenţia,
lenea, sau chiar cu o boală somatică. Dacă părinţii ar duce copilul mult mai repede la un control
psihologic, însănătoşirea sa s-ar putea produce printr-o intervenţie terapeutică, şi nu
medicamentos.
Astfel putem spune că suicidul este un act de voinţă deliberat ce înglobează atât mediul
intern al individului cât şi mediul social din care face parte. Acest act de autoagresiune poate fi
atât un strigăt de disperare când o persoană nu găseşte o altă soluţie, cât şi o demonstraţie sau un
şantaj. Ceea ce este interesant este că această formă de agresivitate are funcţii multiple ce îi oferă
persoanei în cauză un echilibru în dezechilibrul intern provocat de o boală psihică sau un factor
de mediu şi factor social. Suicidul poate apărea la orice vârstă, în orice categorie socială.

9
BIBLIOGRAFIE

• Enăchescu, C., Tratat de psihopatologie, POLIROM, Iaşi, 2007


• Săucan, D-Ş., Liiceanu, A., Micle, M.I., Abordare psihosocială a
sinuciderii ca formă particulară a violenţei.Analiză documentară,
Institutul Naţional de Criminologie, 2005
• Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L., Psihopatologie şi psihiatrie pentru
psihologi, Editura Infomedica, Bucureşti, 2002

10