LIMITE ȘI REGULI

Cel mai important lucru este, în opinia mea, să nu te temi de reacția negativă a
copilului atunci când decizi pentru el. Mulți părinți ar face orice numai să nu plângă
copilul, inclusiv să-l lase nesecurizat în scaunul de mașină sau să alerge pe lângă piscina plină
cu apă. Da, e posibil să plângă, e posibil să se înfurie, să urle, să se tăvălească pe jos, să strige
că ești un părinte oribil, că te urăște. Trebuie să lucrezi cu tine, să nu te mai sperii, enervezi,
să nu te mai ia cu palpitații de fiecare dată când copilul tău protestează. Ești părintele lui,
copilul are NEVOIE ca tu să decizi pentru el. Chiar dacă acum e furios, dezamăgit, trist, o să-i
treacă în câteva minute. E foarte bine să-și exprime emoțiile, care sunt așa cum sunt, nu
există emoții greșite. Câtă vreme nu-și face rău și nu rănește pe altcineva, e în regulă să și le
manifeste, iar asta nu trebuie să te împiedice de la a impune limita, câtă vreme ai decis că
limita e necesară. Ceea ce ne duce la punctul următor.

Asigură-te că acea limită este necesară. Dacă nu ești sigur că e nevoie de limita

asta și ești dispus să cedezi la primul plâns al copilului, atunci mai bine renunți la ea.
Copiii au un al șaselea simț când e vorba despre indecizia, ambivalența părinților. Nu
vei reuși să impui o limită despre care nu crezi cu adevărat, 100%, că e necesară, eu
zic nici să nu încerci. Fă o listă cu limite absolut necesare (nu ar trebui să fie foarte
multe) și începe să lucrezi cu ele.

Iată principalele limite ale noastre cu copiii, nu acceptăm nici o excepție de la regulă,

niciodată, veți observa că majoritatea sunt legate de siguranță:

 Călătorim în mașină cu centurile puse, toți, copiii fiecare în scaunul lui

 Nu consumăm dulciuri din magazine, nici sucuri,
 Nu ne lovim, nu țipăm unii la alții, nu ne spunem cuvinte urâte
 Copiii nu se apropie de aragaz sau de prize
 Copiii traversează strada doar de mână cu un adult, doar prin locuri marcate.

2. Explici regula pe înțelesul copilului, detaliind consecințele lipsei

ei.
De exemplu, copilul nu vrea să înțeleagă de ce e obligatoriu să traverseze
strada de mână cu un adult sau insistă să alerge singur pe bordura străzii
aglomerate.
– Ai observat cum uneori aluneci sau de împiedici și cazi atunci când alergi și
nu te țin de mână? Ei, când alergi pe stradă sau pe bordură, dacă vei cădea, nu
o să ai timp să te ridici, pentru că pe stradă vin mereu mașini mari, cu viteză
foarte mare. Mașinile sunt foarte puternice și dacă te ating chiar și numai
puțin la mână sau la deget, te va durea foarte tare, îți va curge sânge, va trebui
să mergem la spital, nu vei mai putea ieși în parc o vreme, posibil să nu mai
poți merge sau alerga. Copiii merg pe stradă doar de mână cu mama sau tata,
pentru că astfel, în caz că te împiedici și cazi, mama sau tata te ridică imediat
de mână și te duc repede pe trotuar, în siguranță. Dacă vrei să mergi singur, o
poți face pe trotuar (dar nu în apropierea bordurii), în parc sau în curte la
buni.
3. Repeți regula încă o dată, din nou. Dacă nici a patra sau a cincea oară
nu obții cooperare, atunci schimbi ceva în scenariu pentru a întrerupe purtarea
lui inacceptabilă.

Vă dau un exemplu: copilul de un an vrea să bage un cui în priză. Îi spui calm,

privindu-l în ochi, pentru a te asigura că te ascultă:

– Puiule, te rog să nu bagi cuiul în priză, te vei curenta, o să te doară și o să te

sperie și poți chiar muri. Nu ai voie să te joci la priză.

El va încerca din nou să bage cuiul în priză. Îl privești în ochi și îi repeți, iar cu
o mână îi îndepărtezi cuiul de priză. Faci asta încă o dată sau de două ori, dacă
insistă, îi spui:

– Uite, dacă vei face asta din nou, o să te iau pe sus și vom merge în altă parte,
înțeleg că te atrage priza foarte mult, dar nu te pot lăsa să te rănești.

Dacă încearcă din nou, faci exact ce ai spus, cu calm, fără să ridici vocea. Îl iei
pe sus, chiar dacă plânge sau se zbate. Când ajungeți în siguranță în altă parte,
îi mai explici o dată de ce l-ai mutat, că știi că e supărat, dar e datoria ta să ai
grijă de el.

Când se repetă situația, repeți scenariul. Se aplică la fel și când copilul lovește,
trage pisica de coadă, aruncă mâncare pe jos, rupe florile, orice. Dacă e nevoie,
intervii fizic pentru a te asigura că limita e respectată. Fără să smucești copilul,
să-l tragi de haine, de mâini sau de păr.

4. Nu ridici vocea, nu te răstești, nu șuieri printre dinți (e nevoie de

multă practică, știu). Îl privești în ochi calm, îi zâmbești. Copilul trebuie să
aibă încredere în tine atunci când îi spui NU, trebuie să simtă că tu crezi în
ceea ce spui, că alegi așa pentru că e spre binele lui. Când NU-ul vine de la o
persoană nervoasă, care evită contactul vizual, care ridică vocea, dă din mâini,
amenință, aceea nu e o persoană rațională, pe care copilul să se poată baza că
are grijă de el. Instinctul îi va spune să conteste interdicția, pentru că ea vine
într-o situație stresantă, discutabilă. Creierul lui nu va mai asculta explicații,
pentru că organismul intră în stare de alertă, se pregătește fie să fugă, fie să se
lupte. Dacă însă îți păstrezi controlul și mai ales reușești să menții conexiunea
cu copilul, sunt șanse mari să accepte limita impusă de tine (nu neapărat din
prima).

5. În cazul în care te enervezi, e bine să nu privești copilul în ochi, e

posibil să se sperie de privirea ta. Cel mai bine e, cred eu, să amâni impunerea
limitei pe mai târziu. Îndepărtezi cu blândețe copilul de pericol, îi explici că ai
nevoie de puțin timp să te calmezi și reiei discuția despre limită când simți că
ți-ai revenit și poți face asta cu calm.

6. Lasă copilul să-și exprime frustrarea. Uneori, doar de asta are nevoie,

să plângă, să spună NU, să știe că are voie să spună NU, că, deși ce vrea el nu
se poate întâmpla, cineva i-a ascultat protestul.
7. Observi și apreciezi respectarea regulii, copilul are nevoie să știe că ai
văzut și te bucuri de faptul că a înțeles și respectă regula. Nu trebuie să
recompensezi fapta cu nimic, doar să spui ceva de genul:
– Mă bucur că mi-ai dat singur mâna să traversăm împreună, așa tu ești în
siguranță, iar eu sunt liniștită.

8. Reevaluezi limitele pe măsură ce copilul crește. Oricum te va ajuta

el să faci asta, împingând periodic limitele până la refuz, în speranța că va mai
câștiga ceva libertate. La un moment dat va avea voie să meargă singur să ia o
pâine. Va avea banii lui. Va putea trece strada singur. Dar tu ești cel care
decide când, e responsabilitatea ta să spui în continuare NU dacă simți că cel
mic nu e pregătit.

Copiii au nevoie de limite pentru a fi și a se simți în siguranță. Au nevoie de noi

să decidem pentru ei atunci când ei nu pot sau nu vor să decidă. A fi un bun
părinte ține și de asta, chiar dacă o limită vine deseori cu proteste, plânsete,
cu ești o mamă rea. Nu-l ajuți cu nimic dacă îl lași să decidă singur lucruri
care-i sunt peste puterea de înțelegere, care-i pun viața (sau pe a altora) în
pericol. Lipsa de responsabilitate a părintelui e tot un soi de neglijență.