Raportul juridic cu element de extraneitate.

Este posibil aşadar ca într-un conflict de interese, să intervină anumite elemente care
să-i confere un caracter internaţional.
Natura internaţională a acestuia este dată de ceea ce în dreptul internaţional privat se
numeşte element străin sau de extraneitate.
În ştiinţa dreptului, elementul străin a fost definit ca fiind o împrejurare de fapt
datorită căreia un raport juridic este legat de mai multe ţări, şi în consecinţă, de mai multe
sisteme de drept ori legi aparţinând unor state diferite.
Extraneitatea nu este un element de structură al raportului juridic în sensul teoriei
generale a dreptului, care să se adauge celor proprii oricărui raport juridic, (subiectele,
conţinutul şi obiectul), ci, un posibil atribut al oricăruia dintre ele.
Pentru a-l socoti ca fiind internaţional, pe un raport juridic trebuie să fie grefat un
anume element de extraneitate, care pentru acel raport are o importanţă deosebită, cum ar fi
domiciliul sau sediul uneia dintre părţi în străinătate, ori obligaţia ca marfa negociată (ca
obiect material al contractului) să ajungă la destinaţie în sau din străinătate.
Elementul de extraneitate poate fi aşadar grefat pe una dintre următoarele componente
ale raportului juridic:
1.- subiectele raportului juridic sau numai unul dintre ele are cetăţenia sau
naţionalitatea unei ţări străine ori este lipsit de cetăţenie, sau îşi are domiciliul, respectiv
sediul, în străinătate. Nimic nu s-ar opune ca unul dintre subiecte să fie însuşi statul. Niciodată
însă ambele subiecte nu pot fi două state, pentru că într-o asemenea situaţie ne-am afla în
sfera unor raporturi de drept internaţional public;
2.- obiectul material al raportului juridic este situat într-o ţară străină;
3.- locul în care s-a consumat faptul care a generat, a modificat sau a stins raportul
juridic este în străinătate. Pentru această ipoteză, distingem mai multe eventualităţi:
a).- actul juridic a fost încheiat în străinătate (locus actus, locus contractus);
b).- faptul cauzator de prejudiciu ori locul ivirii acestuia este în străinătate (locus
delicti commissi);
c).- locul decesului unei persoane de cetăţenie română este în străinătate ;
d).- locul de care părţile leagă executarea unui act juridic este într-o ţară străină (locus
executionis sau locus solutionis)
e).- locul întocmirii înscrisului constatator (instrumentum probationis), este în altă ţară
decât cea în care s-a realizat consensul părţilor.
Faţă de elementele care configurează noţiunea de extraneitate, ce este proprie
raportului de drept internaţional privat, pot fi individualizate principalele caractere ale acestui
raport juridic şi anume:
1.- Raportul juridic cu un element de extraneitate se stabileşte între persoane fizice
sau şi persoane juridice.
2.- El este o relaţie ce conţine obligatoriu un element de extraneitate datorită căruia
are legătură cu mai multe sisteme de drept.
3.- Raportul juridic cu element de extraneitate, care formează obiectul de reglementare
al normelor de drept internaţional privat, este, în sens larg, un raport de drept civil. Aceasta
se datorează faptului că obiectul de reglementare a ramurii dreptului internaţional privat
român îl constituie în primul rând raporturile de drept civil cu element străin. Tot dreptului
internaţional privat îi aparţin şi raporturile cu un element de extraneitate din dreptul familiei,
din dreptul comerţului sau din dreptul muncii, ramuri faţă de care dreptul civil are poziţia de
drept comun.
Dar simpla constatare a împrejurării că pe un raport juridic este grefat un element de
extraneitate nu este suficientă pentru a distinge toate consecinţele pe care aceasta le poartă cu
sine: este necesar a se recunoaşte şi care lege străină anume trebuie luată în considerare sau
aplicată pentru a se produce acele efecte pe care părţile unui contract de pildă, le-au urmărit
prin negocierea lui.
Fiind susceptibil de derulare în timp, raportul juridic cu element de extraneitate poate
fi surprins în mai multe secvenţe şi anume:
- în momentul naşterii raportului juridic;
- în momentul realizării efectelor actului juridic;
- în momentul executării în străinătate a unei hotărâri judecătoreşti.
Pentru calificarea acestor ipostaze, se impun precizările de mai jos.
A. În momentul naşterii raportului juridic sunt posibile anumite situaţii în care trebuie
avută în vedere legea străină astfel:
1. dacă ambele părţi au aceeaşi cetăţenie sau domiciliu (persoane fizice), ori aceeaşi
naţionalitate (persoane juridice), s-ar putea pune problema legii ţării în care s-a realizat
acordul de voinţă sau actul juridic (negotium), ori a celei în care s-a întocmit înscrisul
doveditor. Numai dacă a fost încheiată cu respectarea prescripţiilor uneia dintre aceste legi, o
asemenea convenţie ori un atare act îşi vor produce pe deplin efectele, chiar şi într-o ţară
străină părţilor contractante.
2. dacă părţile sunt de cetăţenie ori naţionalităţi diferite, trebuie observate sistemele
naţionale de drept referitoare la capacitatea de a contracta. Este aşadar posibilă aplicarea legii
personale a fiecăreia dintre părţi (lex personalis), şi aceasta în două feluri:
- legea ţării al cărei cetăţean este partea, lex patriae;
- legea ţării în care persoana îşi are domiciliul sau reşedinţa, lex domicilii.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, dispoziţiunile referitoare la capacitatea juridică
sunt cârmuite de legea ţării unde acestea îşi au sediul principal, deci legea naţionalităţii.
Faţă de considerentele expuse mai sus, se impune precizarea că orice persoană este
capabilă în raporturile juridice de drept internaţional privat, dacă ea este considerată
capabilă potrivit legii sale personale. Remarca are o deosebită însemnătate practică deoarece
se impune ca o condiţie esenţială în angajarea unui raport juridic cu o persoană străină.
Trebuie aşadar ştiut cu precizie dacă o persoană are, potrivit legii sale naţionale, capacitatea
juridică necesară încheierii actului juridic prin care îşi asumă drepturi şi obligaţii.
B. În momentul realizării efectelor raportului juridic, (fireşte numai dacă părţile nu-şi
execută de bună voie obligaţiile reciproce), se pot ivi de asemenea două categorii de
probleme.
O primă chestiune este aceea de a se determina care dintre instanţele naţionale ar avea
competenţa de a soluţiona conflictul de interese ivit. Odată determinată naţionalitatea
instanţei, trebuie ştiut şi ce lege va aplica aceasta în litigiul dedus judecăţii sale, căci ea poate
fi pusă în situaţia de a alege între propria sa lege şi legea unei alte ţări.
C. În momentul executării în străinătate a unei hotărâri judecătoreşti trebuie distins
după cum este necesară doar recunoaşterea acesteia sau chiar punerea în executare silită.
O hotărâre judecatorească îşi produce efectele într-o ţară străină numai dacă în
soluţionarea pricinii judecătorii au aplicat legea a cărei acţiune era atrasă într-unul dintre
momentele naşterii sau realizării efectelor raportului juridic.
Pe de altă parte, dacă hotărârea nu este executată de bună voie, autorităţile
execuţionale nu pot da viaţă ''poruncii'' legii venită prin glasul unei instanţe străine. Aşa fiind,
executarea hotărârii trebuie încuviinţată de o instanţă naţională, care-i dă forţa trebuincioasă
potrivit legii sale – exequatur.