PULBERILE

Pulberile medicamentoase reprezintă o forma farmaceutică importantă care permit

administrarea medicamentelor ca atare dar ele pot constitui şi forme intermediare pentru
condiţionarea substanţelor active în diferite alte preparate farmaceutice.
Pulberile reprezintă una dintre cele mai vechi forme farmaceutice de administrare a
medicamentelor.
Farmacopeea Româna, ediţia a X-a defineşte pulberile ca preparate farmaceutice solide,
alcătuite din particule uniforme, ale uneia sau mai multor substanţe active, asociate sau nu cu
substanţe auxiliare. Pulberile sunt folosite ca atare sau divizate în doze unitare.
Avantajele importante ale pulberilor ca forma farmaceutica sunt urmatoarele:
 facilitate de amestecare şi omogenizare
 facilitate de administrare: sub forma de pulberi se pot asocia şi administra multe
substanţe medicamentoase cu care se pot realiza amestecuri omogene. Alături de
substanţe solide, în pulberi se pot asocia şi proporţii mici de substanţe semisolide sau
fluide.
 facilitate de dozare: se asigura o dozare precisă a substanţei medicamentoase
 prin prelucrare sub forma de pulberi se asigură o stabilitate superioară a substanţelor
active, comparativ cu preparatele farmaceutice lichide deoarece în absenţa apei
(folosită, cel mai frecvent, ca vehicul) reacţiile chimice sunt mult mai lente.
 suprafaţa specifică mare, deci o mai mare activitate farmaceutică: fiind constituite din
particule de dimensiuni mici, pulberile de dizolvă rapid în fluidele organismului,
decât alte forme farmaceutice solide, ca de exemplu capsulele sau comprimatele, care
trebuie mai întai să se dezagrege şi abia după această etapă, substanţa
medicamentoasă va începe să se dizolve.
 absorbţia substanţelor medicametoase din asemenea preparate sub forma de pulbere
va fi mai mare decât din formele de comprimate sau capsule corespunzatoare, dacă
viteza de dizolvare limitează viteză de absorbţie a substanţelor.
 trecerea rapida în soluţie a pulberilor constituite din substanţe hidrosolubile, după
ingerare, mai prezintă şi avantajul micşorării riscului de apariţie a unor iritaţii ale
tractului gastrointestinal, comparativ cu preparatele solide;
 prin posibilitatea amestecării lor cu alimente sau cu lichide (apă, ceai, lapte), pulberile
se pot administra mai uşor decât alte preparate solide.
 sunt o formă farmaceutică convenabilă pentru formulările în care doza administrată
este mare: 1-5 g; în acest caz este preferabil ca pacientul să disperseze pulberea în apă
şi să o înghită astfel;
 la origine pulberile au fost destinate să fie un mod convenabil pentru administrarea
produselor vegetale tari şi lemnoase ca: rădăcini, rizomi, scoarţe;
 pulberile sunt un mod convenabil pentru eliberarea şi administrarea unor substanţe
insolubile ca: săruri de bismut, oxid şi carbonat de calciu, oxid şi carbonat de
magneziu.
 sunt mai convenabile pentru administrare de substanţe medicamentoase care produc
greată sau sunt excesiv de amare ori prezintă alte gusturi neplacute.
 se pot formula şi fabrica sub forma de pulberi o serie de substanţe medicamentoase
care sunt instabile în mediu lichid (hidrolizeaza); în momentul utilizării, pulberea se
dizolvă într-un vehicul adecvat sau se suspendă şi rezultă: o soluţie. O soluţie
efervescentă, un sirop sau o suspensie ori emulsie, care se administrează mai uşor.
Dezavantajele pulberilor sunt, în mare urmatoarele:
 gust neplacut sau amar al unor substanţe active;
 dificultatea de a proteja de descompunere pulberile care conţin substanţe
higroscopice, delicvescente sau materiale aromatice, volatile;
 fabricarea pulberilor necesită timp lung, cu variate operaţii tehnologice: uscare,
măruntire, pulverizare, cernere, divizare, condiţionare, ambalare, în unele cazuri, şi
sterilizare (forme sterile);
 în special, în cazul preparării unui număr mare de pulberi divizate, operaţia de
împărţire în doze unitare necesită un timp apreciabil, deci un cost ridicat al producţiei
şi de aceea, când este posibil, se prefera realizarea din aceleaşi componente a unor
comprimate sau transformarea pulberii într-un material granular, cu care se umplu
automat sau semiautomat capsulele gelatinoase.
 fabricarea costisitoare impusa de crearea de învelişuri individuale pentru dozele de
pulbere;
 nu se pot administra sub formă de pulberi substanţe care sunt inactivate în stomac; în
acest caz, se recomandă comprimatele sau granulele acoperite cu un înveliş
gastrorezistent (enterosolubil).
 pentru a avea eficacitate terapeutică, pulberile trebuie să fie un amestec omogen din
toate componentele şi trebuie să prezinte o mărime avantajoasă a particulelor.
Mărimea particulelor unei substanţe active contribuie nu numai la viteza de
solubilitate în apă, în lichidele din stomac sau intestin, dar de asemenea pot influenţa
biodisponibilitatea formei farmaceutice.
 prin mărirea suprafeţei de contact cu agenţi externi (oxigen, dioxid de carbon,
umiditate, radiaţii, microorganisme), stabilitatea substanţelor pulverizate este
diminuată comparativ cu a celor nepulverizate. De aceea, în anumite cazuri (pulberi
cu substanţe higroscopice, delicvescente, volatile), este necesară protejarea printr-o
păstrare corespunzatoare sau transformarea pulberilor în alte forme farmaceutice
(granule, comprimate). Pentru ca nu se poate asigura o stabilitate îndelungata,
industria prepara un număr redus de medicamente sub formă de pulberi.
 în cazul pulberilor nedivizate administrate pe cale orală, există pericolul variaţiilor
mari în dozarea substanţelor foarte active, datorită măsurării dozelor unitare de către
bolnav, cu linguriţa sau vârful de cuţit (măsuri aproximative).
 întelegerea greşită de către pacient a modului de utilizare corectă a pulberii;
 pulberile în vrac sunt mai dificil de transportat de către pacient decât un recipient mic
sau o folie cu capsule sau comprimate şi prezintă aceleaşi incoveniente ca şi un
produs lichid.
 unii pacienţi suportă mai greu înghiţirea de pulberi, din cauza accentuării prin
mărunţire a gustului neplăcut (în special amar) sau a acţiunii iritante a unor
componente asupra mucoasei.
După compoziţia lor, pulberile se pot clasifica în:
 pulberi simple, constituite dintr-o singură substanţă activă;
 pulberi compuse, constituite din două sau mai multe substanţe active.
 În suplimentul 2004 al FR X şi Ph Eur. 5 th sunt înscrise urmatoarele monografii
de pulberii:
 pulberi pentru aplicare cutanată (pulveres ad usum dermicum) definite ca: preparate
constând din particule solide, libere, uscate, cu grade variate de fineţe. Ele contin una
sau mai multe substanţe active cu sau fără excipienţi şi dacă este necesar, materii
colorate autorizate; se prezintă sub forma unidoză sau multidoză.
 Pulberi orale (Pulveres perorales) definite ca: preparate ce constau din particule solide
libere uscate cu variate grade de fineţe. Conţin una sau mai multe substanţe active cu
sau fără excipienţi şi, dacă este necesar, materii colorate şi aromatizanţi autorizaţi.
Sunt, în general, admistrate în gură cu apă sau cu un alt lichid adecvat. De asemenea,
acestea pot fi înghiţite direct. Pot fi prezentate ca pulberi unidoză sau multidoză.
 Pulberi utilizate pe alte căi: pulberi auriculare, pulberi oftalmice, pulberi pentru
picături orale sau pentru preparate lichide de uz oral, pulberi pentru siropuri, pulberi
nazale, pulberi pentru soluţii şi suspensii rectale care trebuie să îndeplinească
condiţiile de la monografiile respective.
O altă categorie aparte o constituie pudrele.
Pudrele sunt pulberi de uz extern, cu un grad avansat de diviziune, destinate aplicării pe
piele sau pe mucoase în scop terapeutic sau cosmetic.
Din punct de vedere al sistemului dispers, pulberile sunt considerate sisteme disperse
eterogene de solid în gaz în care faza dispersată este atât de concentrată încât particulele se ating
reciproc, 74% solid, 26% aer, dar acest contact dintre particulele solide este destul de relativ
datorită straturilor de aer absorbite la suprafaţă, particulele componente ale fazei dispersate pot fi
deplasate relativ uşor una fată de alta, proprietate numită în mod curent, “curgerea” pulberilor.
În ceea ce priveşte prepararea, Farmacopeea Romană ediţia a X-a prevede că substanţele
în prealabil uscate (dacă este cazul) se aduc la gradul de mărunţire prevăzut în monografia
respectivă, prin pulverizare şi cernere, apoi se omogenizează prin amestecare.
La prepararea pulberilor compuse, substanţele se amestecă în ordine crescândă a maselor,
cu excepţia substanţelor cu densitate mare care se adaugă la început. Dacă masa pulberii
depăseşte 20 g, cernerea finală este obligatorie. În general, substanţele se pulverizează fără
reziduu; un eventual reziduu se pulverizează din nou şi se încorporează în amestec.
 Substanţele folosite la prepararea pulberilor efervescente se usucă, în prealabil, conform
prevederilor din monografia respectivă, astfel încât umiditatea lor să fie cel mult 1%.
Substanţele foarte active se prepară sub formă de pulberi titrate (1:10 sau 1:100) prin
diluare cu lactoză uscată.
Pulberile care se aplică pe plăgi, arsuri şi pe pielea sugarilor se prepară prin metode care
le asigură sterilitatea şi care permit evitarea unei contaminări cu microorganisme.

Controlul calităţii pulberilor

Farmacopeea Româna ediţia a X-a prevede determinarea omogenităţii, gradului de fineţe
al pulberii, masa totală pe recipient, uniformitatea masei, sterilitatea şi determinarea cantitativă.

Omogenitatea
Pulberile trebuie să prezinte un aspect uniform; întinse în strat subţire pe o lamă de sticlă
şi examinate cu lupa de 4,5 x nu trebuie să prezinte aglomerări de particule.

Gradul de fineţe al pulberii

Se determină cu ajutorul sitelor standard numerotate convenţional în funcţie de
dimensiunea laturilor interioare ale ochiurilor (în milimetrii), de numărul de ochiuri
corespunzător pe centimetrul pătrat şi de diamentrul sârmei (în milimetrii) conform tabelului
următor:
Tabelul 1

Nr sitei Grad de fineţe Latură interioară a Numărul de Diametrul sârmei

ochiului ochiuri pe (mm)
centimetrul pătrat
I Fragmente mari 6.3 1.292 2.5
II Fragmente mijlocii 4.0 3.18 1.6
III Fragmente mici 2.0 11.1 1.0
IV Pulbere groscioară 0.8 59.1 0.5
V Pulbere mijlocie 0.315 362 0.2
VI Pulbere semifină 0.25 595 0.16
VII Pulbere fină 0.16 1478 0.1
VIII Pulbere foarte fină 0.12 2500 0.08
IX Pulbere extrafină 0.008 5910 0.05

Uniformitatea fineţii pulberii se determină astfel: 20 g pulbere se introduce în sita

prevăzută cu capac şi recipient, specificată în monografia respectivă şi se agită, dacă nu se
prevede altfel, timp de 20 de minute. Reziduul de la cernere obţinut cu sita specificată nu trebuie
să fie mai mare de 5% şi trebuie să fie mai mic de 60% cu sita superioară.

Masa totală pe recipient

Se efectuează în cazul pulberilor nedivizate. Se cântăreşte individual conţinutul din 10
recipiente. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abateri procentuale prevăzute în tabelul
2.

Tabelul 2
Masă declarată pe recipient Abatere admisă
Până la 10 g ±5%
10 g până la 50 g ±3%
50 g până la 100 g ±2%
100 g şi mai mult de 100 g ±1%

Uniformitatea masei
 La pulberile divizate se cântareşte conţinutul a 20 de doze şi se calculează masa medie.
Faţă de masa medie calculată, masa individuală poate să prezinte abaterile procentuale prevăzute
în coloana “A” din tabelul numarul 3; pentru cel mult două doze se admit abaterile procenutuale
prevazute în coloana “B” din tabelul 3.

Tabelul 3
Masa medie Abaterea admisa
A B
Până la 300 mg ±10 % ±15 %
300 mg până la 1 g ±7,5 % ±11,25%
1 g până la 10 g ±5% ±7,5%
10 g până la 50 g ±3% ±4,5%

Sterilitate
Sterilitatea este o condiţie obligatorie prevăzută de FR pentru pulberile destinate a fi
aplicate pe pielea sugarilor, pe plăgi deschise sau pe arsuri. De asemenea pulberile de uz extern
pot conţine substanţe antiseptice aprobate de Ministerul Sănătăţii, iar pe eticheta preparatului se
va preciza natura şi concentraţia acestora.
Controlul sterilităţii preparatelor farmaceutice condiţionate sub formă de pulbere se
efectuează prin metodă microbiologică. Tehnica determinării este indicată în FR X la “Controlul
sterilităţii”; pulberile se dizolvă în apă sau în ser fiziologic steril în proporţie de 10%, iar dacă
sunt insolubile, se suspendă în apa sterilă, după care se însămânţează în mediile de cultură.
Se aplică una din metodele indicate: metoda indirectă sau metoda filtrării prin membrană.
În mod similar, cu proba de sterilitate se poate urmării numărul total de microoraganisme
aerobe şi prezenţa germenilor patogeni din preparatele farmaceutice solide nesterile, conform
tehnicii descrise în FR X: “Contaminare microbiană”.

Controlul chimic
Se face cu scopul de a stabili cantitativ şi calitativ componentele pulberii respective,
identificarea substanţelor, componentelor şi conţinutul în substanţe active, precum şi eventualele
impurităţi aflate fie în materia primă, fie provenită în urma hidrolizei, oxido-reducerii, etc.
Separarea substanţelor active se efectuează cu solvenţi ce pot dizolva componentele de
analizat, de exemplu apa şi după caz acidulată sau alcalinizată, alcool, eter, cloroform etc. Unii
compuşi pot fi separati prin transformarea lor în derivaţi solubili sau insolubili într-un solvent,
apoi se extrag selectiv prin cromatografie.
În cazul unei pulberi compuse, constituite numai din substanţe anorganice, identificarea
şi dozarea anionilor şi cationilor se efectuează după indicaţiile din chimia analitică.
Dacă în pulbere se află substanţe anorganice alături de substanţe organice, o porţiune din
pulbere se supune calcinării şi în reziduu se analizează elementele anorganice. O altă porţiune se
extrage selectiv cu solvent organic şi în soluţiile obţinute se analizează substanţele active
indicate.
După efectuarea reacţiilor de identificare a componentelor se trece la determinarea
cantitativă a principiilor active.
Conţinutul în substanţă activă se determină folosind cantitatea de pulbere indicată în
monografia respectivă.
Pentru pulberile compuse nedivizate, faţă de conţinutul în substanţă activă declarat, dacă
nu se prevede altfel, se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 4.

Tabelul 4
Conţinutul declarat în substanţă activă (%) Abatere admisă
Până la 0,1% ±7,5%
0,1 până la 0,5% ±5%
0,5% şi mai mult de 0,5% ±3%

Pentru pulberile compuse divizate, faţă de conţinutul în substanţă activă declarat, dacă nu
se prevede altfel, se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 5.

Tabelul 5
Conţinutul declarat în substanţă activă Abatere admisă
Până la 100 mg ±10%
10 mg până la 100 mg ±7,5%
100 mg şi mai mult de 100 mg ±5%
 Pentru pulberile simple, conţinutul în substanţă activă se determină conform prevederilor
din monografia substanţei respective.

Controlul calităţii pulberilor liofilizate

Se controlează:
 Caracterele macroscopice (organoleptice); Aspectul liafizatului trebuie să se
prezinte ca o pulbere cu aspect poros, uscată, uniformă şi omogenă; culoarea să
fie cea prevazută, uniformă şi omogenă, în interiorul aceluiaşi recipient şi între
recipientele aceluiaşi lot.
 Timpul de rehidratare sau de reconstituire. La adăugarea solventului soluţia sau
suspensia trebuie să se reconstituie rapid şi total, fără formare de aglomerate şi
fără apariţia de impurităţi sau particule insolubile (în cazul soluţiilor).
 Umiditatea reziduală. Liafilizatul este un produs lipsit de umiditate sau cu
umiditate minimă. Se va prelucra în sală cu umiditate controlată deoarece
produsul fiind deshidratat este higroscopic şi poate capta apă din mediu
înconjurător.
 Determinarea cantitativă a substanţei active. Se verifică dacă există cantitatea
globală de substanţă activă înschisă pe etichetă.
 Sterilitatea. Se verifică numai pentru liofilizatele care trebuie să fie sterile.
 Pulbere laxativa efervescenta (Pulvis Aerophorus Laxans)

Preparare
I. Natrii sulfas anhydricus………………………..2g
Natrii hydrogenocarbonas……………………6,5g
II. Acidum tartaricum…………………………….6g
Sulfatul de sodiu anhidru şi hidrogenocarbonatul de sodiu se amestecă, se trec prin sita V
şi se introduc într-o capsulă de hârtie albastră. Acidul tartric pulverizat şi trecut prin sita V se
introduce într-o capsulă de hârtie albă.
Pulberea laxativă efervescentă trebuie să corespundă prevederilor de la “Pulveres” şi
urmatoarelor prevederi
Conţine cel puţin 95,0% şi cel mult 105,0% sulfat de sodiu (Na2SO4), hidrogenocarbonat
de sodiu (NaHCO3) şi acid tartric (C4H6O6) faţă de valorile declarate.

Descriere
Pulberi albe care dizolvate împreună în apă produc efervescenţă.

Identificare
0,5g pulbere I se dizolvă în 10 ml apă şi se adaugă 2 ml acid clorhidric 100g/l; se produce
efervescenţă. La soluţia obţinută se adaugă 0,5 ml clorură de bariu 50g/l. Se formează un
precipitat alb solubil în acid clorhidric.
0,5 g pulbere II se dizolvă în 3 ml apă şi se adaugă 1 ml acetat de potasiu 100 g /l; se formează
un precipitat alb.

Dozare
Sulfat de sodiu anhidru. 1 g pulbere I se dizolvă în 100 ml apă, se adaugă 2 ml acid
clorhidric se încalzeşte la fierbere. Se adaugă în mici porţiuni şi sub agitare 10 ml clorură de
bariu 50 g/l încalzită la aproximativ 70°C, se tine pe baia de apă timp de 30 min. şi se filtrează
printr-un creuzet filtrant în prealabil. Precipitatul se spală cu apă încalzită la aproximativ 70°C
până la îndepărtarea ionului clorură, apoi cu alcool şi eter şi se usucă la 105°C până la masă
constantă.
1g sulfat de bariu corespunde la 0,6084g Na2 SO4
Hidrogenocarbonat de sodiu 2g pulbere I se dizolvă în 10 ml apă se adaugă metiloranj
soluţie şi se titrează cu acid clorhidric 1mol/l până la coloraţie portocalie. Se încălzeşte la
fierbere şi după răcire se continuă titrarea până la coloraţie portocalie.
1 ml acid clorhidric 1 mol/l corespunde la 0,0841 g NaHCO3
Acidul tartric. 2 g pulbere II se dizolvă în 40 ml apă proaspat fiartă şi răcită, se adaugă
fenolftaleină solutie I şi se titrează cu hidroxid de sodiu 1mol/l până la coloraţie roz.
1 ml hidroxid de sodiu 1 mol/l corespunde la 0,07505g C4H6O6

Observaţie
Când se prescrie “Pulbere Seidlitz” se eliberează “Pulbere laxativă efervescentă”.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: laxativ