Tema nr.

9 Relaţiile internaţionale

1. Diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

Poziţia strategică a Ţărilor române la Dunăre şi Marea Neagră şi avantajele economice oferite de
aceasta au reprezentat un factor de interes pentru statele vecine. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea,
voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) a inaugurat politica de alianţă cu regatul Ungariei
împotriva otomanilor, noua putere apărută în SE european, semnând la Braşov cu Sigismund de Luxemburg
un tratat cu caracter antiotoman. Voievodul Petru I Muşat (1375-1391) inaugura la rândul său tradiţia
bunelor relaţii ale Moldovei cu Polonia pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de Ungaria. Această
politică a fost continuată şi de alţi voievozi moldoveni, Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare. De la sfârşitul
secolului al XIV-lea, românii au susţinut politica de „cruciadă târzie” .
Consolidarea puterii otomane în secolul al XV-lea a determinat înlăturarea unor dispute mai vechi în
relaţiile ţărilor noastre cu Polonia sau Ungaria. Au fost încheiate noi tratate antiotomane, au fost obţinute
numeroase victorii împotriva turcilor (Iancu de Hunedoara, în Campania ce lungă, 1443-1444 şi în campania
de la Belgrad, 1456, de către domnitorul Vlad Ţepeş, 1461-1462 sau de Ştefan cel Mare la Vaslui, 1475).
Unii voievozi s-au implicat în susţinerea pe tronul celorlalte ţări româneşti a unor domnitori favorabili
luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a susţinut între alţii la tronul Ţării Româneşti pe Vladislav al II-lea,
iar pe cel al Moldovei pe Bogdan al II-lea. Ştefan cel Mare a urmărit şi obţinut sprijinul altor puteri
europene, fapt demonstrat de trimiterea solului Ioan Ţamblac la Veneția.
Ţările române nu au fost cucerite de otomani, şi-au păstrat autonomia internă, dar au plătit un
tribut anual către sultan. Din secolul al XV-lea relaţiile cu imperiul otoman au fost reglementate prin
documentele numite capitulaţii. În secolul al XVI-lea dominaţia otomană asupra Ţărilor române s-a
accentuat, regimul tributar devenind unul vasalic. Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană fiind
organizată ca principat autonom în 1541. Istoricii moderni că statutul Ţărilor române în raport cu Poarta a
fost mai degrabă rezultatul unui compromis între clasa politică de la N Dunării şi Imperiul Otoman.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea tributul a înregistrat o creștere fără precedent, fiind
ulterior însoţit de instituirea monopolului comercial otoman, de cumpărarea domniei, de un control tot
mai sever al Porţii asupra acesteia. Regimul economic al dominaţiei otomane a constat mai întâi într-un
sistem de obligaţii economico-financiare, cuprinzând haraciul, peşcheşurile, obligații de aprovizionare,
obligaţii în muncă, de transport, obligaţii militare. În afară de obligaţiile oficiale se observă creşterea
treptată a darurilor neoficiale, iar treptat au apărut alte dări suplimentare pentru păstrarea tronului.
Instaurarea efectivă a suzeranităţii otomane asupra ţărilor române a fost pregătită şi asigurată de o serie de
posesiuni otomane cu scopul de a supraveghea mişcărilor domnitorilor moldo-munteni şi ale principilor
ardeleni (Dobrogea, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Brăila, Giurgiu, Timişoara).
Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) este considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la
medieval la modern în istoria românilor. Politica şi acţiunile voievodului evidenţiază atât elementele
specifice Evului Mediu, cât şi de modernitate (alianţele cu puterile creştine, tratatele încheiate cu diferiţi
principi). Membru al Ligii Creştine, Mihai Viteazul a combinat acţiunile militare cu cele diplomatice pentru
sprijinirea luptei antiotomane.
Dacă în prima jumătate a secolului al XVII-lea regimul suzeranităţii otomane a fost puţin mai aspru, în
a doua parte statutul Ţărilor române s-a ameliorat considerabil. Este o perioadă a unor domnii lungi şi
strălucite: Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-
1714) în Ţara Românească, Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe
Rákóczi I (1630-1618) şi Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660) în Transilvania. Schimbarea raportului de
forţe dintre marile puteri în cursul secolului al XVII-lea i-a determinat pe domnitorii români să desfăşoare
acţiuni de politică externă care să ţină cont de schimbările intervenite la nivel european. Legături
diplomatice secrete a iniţiat domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688) cu Imperiul
Habsburgic şi Rusia. Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a continuat politica externă activă a

1
predecesorului său. Pentru a nu trezi suspiciunea Porţii a sporit sumele de bani plătite otomanilor.
Domnitorul şi-a creat un adevărat cabinet diplomatic cu oameni pricepuţi în negocieri şi a stabilit legături
cu Franţa, Veneţia, Statul Papal, Rusia, Polonia, prin intermediul trimişilor săi.
2. Principatele române în problema orientală
Relaţiile dintre Marile Puteri ale vremii au fost marcate de declinul Imperiului Otoman. Acest declin
este legat şi de ascensiunea în forţă a Imperiului Rus în Balcani. Decăderea Imperiului Otoman, vizibilă prin
înfrângerile în faţa Austriei (Viena-1683) şi Rusiei (sfârșitul secolului XVII ţi începutul secolului al XVIII-lea ) a
declanşat Criza (Problema) Orientală. Problema Orientală a pus în evidenţă competiţia dintre puterile
europene pentru moştenirea Imp. Otoman. Numai contradicţiile dintre Austria, Rusia, Anglia şi Franța au
împiedicat dispariția statului turc, considerat „omul bolnav al Europei”. În aceste condiţii nemaiavând
încredere în domnii pământeni, otomanii au instaurat în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716)
regimul fanariot; în cadrul acestuia, domnitorii consideraţi funcţionari otomani nu au mai avut iniţiative de
politică externă, fiind în general simple unelte ale puterii suzerane. O excepţie o constituie domnitorul
Moldovei, Grigore al III-lea Ghica asasinat de turci în 1777, deoarece se împotrivise anexării Bucovinei de
către austrieci. Chiar dacă domnitorii erau numiţi direct de către sultan, otomanii recunoşteau statutul
deosebit al Principatelor române. Spre deosebire de perioadele anterioare drepturile Principatelor au fost
restrânse în relaţiile cu alte state, ele pierzând dreptul de a trimite reprezentanţi în alte capitale. Încălcarea
autonomiei principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a unor teritorii
româneşti prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-otomane. Ţara Românească şi
Moldova au devenit teatru de război în conflictele dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman: 1711, 1716-
1718, 1736-1739, 1768-1774, 1787-1791/1792, 1806-1812.Războiaele au avut drept consecinţe mari
pagube materiale ce au contribuit la înapoierea economică a principatelor, amestecul tot mai accentuat al
Rusiei, mai ales după pacea de la Kuciuk-Kainargi, dar şi cedarea unor teritorii româneşti prin tratatele de
pace încheiate:
a) Austria anexează Transilvania prin pacea de la Karlowitz (1699);
b) Banatul şi Oltenia, cedate Habsburgilor prin Pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la Ţara
Românească în 1739 prin Pacea de la Belgrad);
c) Bucovina este cedată Habsburgilor (1775) după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774);
d) La rândul său Rusia îşi apropie teritoriul de cel al Moldovei şi anexează Basarabia prin pacea de la
Bucureşti, din 1812;
În contextul războaielor ruso-austro-otomane, Ecaterina a II-a propunea crearea unui stat tampon
între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara Românească, sub un suveran
de religie creştin-ortodoxă. Statul urma să fie independent, fără a putea să fie încorporat de Rusia sau
Austria, ori să cadă sub altă dependenţă. Atât acest proiect, cât şi proiectul grec al Ecaterinei a II-a s-au lovit
de dificultăţile „problemei orientale”, împrejurare care face ca regatul dacic să rămână doar o recunoaştere
a destinului comun al Țărilor române. Pentru principate secolul al XVIII-lea indica sub aspectul
revendicărilor româneşti un progres; soarta lor politică a ajuns în dezbaterile internaţionale, puterea
suzerană fiind constrânsă să ţină seama în exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor încheiate cu
puterile străine.
Începutul secolului al XIX-lea s-a desfăşurat sub semnul intrării societăţii româneşti în epoca
modernă. Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a pus problema modernizării statului şi a
societăţii româneşti. O consecinţă directă a revoluţiei a fost revenirea la domniile pământene (1822). După
revenirea la domniile pământene în principate, Rusia s-a implicat din nou în problemele acestora, în timp ce
Imperiul Habsburgic încerca să influenţeze politica Porţii, mai ales că se opunea întăririi poziţiei Rusiei în SE
Europei.
În anul 1826 Rusia a impus Imp. Otoman Convenţia de la Akkerman, care hotăra domnia pământeană
pe o durată de 7 ani, libertatea comerţului după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă şi a marcat începutul
protectoratului ţarist.

2
 O importanţă deosebită a avut-o războiul ruso-turc din 1828-1829. Prin Pacea de la Adrianopol se
decidea retrocedarea raialelor (Turnu, Giurgiu, Brăila), se instituia oficial protectoratul rus, era desfiinţat
monopolul otoman asupra comerţului.
3. Congresul de la Viena şi noul concert european
Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII au generat fenomenul
redimensionării statelor continentului. În această perioadă au avut loc importante modificări ale
raportului de forţe între Marile Puteri . În secolul XVIII, Principatele române au evoluat între suzeranitatea
otomană şi încercarea Rusiei de a-şi impune protectoratul. Odată cu prăbuşirea imperiului napoleonian se
impunea reconstrucţia Europei. Pentru stabilirea „noii ordini” a fost convocat Congresul de la Viena (1815)
care a impus restaurarea „regimurilor conservatoare” şi „echilibrul european” pe baza legitimismului şi
conservatorismului.
Evoluţia „crizei orientale ” a adâncit contradicţiile dintre Marile Puteri punând în pericol echilibrul
european , iar Principatele române au ocupat de cele mai multe ori un loc central, Anglia şi Franţa şi Anglia
acţionau pentru menţinerea integrităţii Imperiului Otoman.
În 1831, Ţara Românească și 1832 în Moldova se introducea Regulamentele Organice, o primă
constituţie care a funcţionat în ţările române şi prin intermediul căreia a crescut influenţa Rusiei asupra
principatelor. Din cauza amestecului Rusiei, domnii regulamentari nu aveau posibilitatea să ducă o politică
externă independentă. Influenţa rusă s-a menţinut şi după revoluţia de la 1848.
4. Chestiunea Orientală. Războiul Crimeii , Congresul de pace de la Paris 1856
Înfrângerea revoluţiilor de la 1848 din centrul şi SE Europei de către Rusia i-a consolidat acesteia
poziţiile înaintate spre Balcani şi spre Constantinopol, cu atât mai mult cu cât puterile occidentale au de
rezolvat mai întâi propriile probleme legate de momentul 1848.
Amplificarea problemei panortodoxe şi folosirea acestei idei de către guvernul ţarist era criticată pe
bună dreptate de emigraţia paşoptistă românească aflată în legătură cu cercurile politice occidentale.
Acum sunt redactate o serie de pamflete antiruseşti şi introduse în principate pentru a avertiza opinia
publică faţă de pericolul anexării ruseşti. În iunie 1853, principatele sunt ocupate militar de Rusia care
doreşte să le folosească ca bază spre Imperiul Otoman, încălcând în acest fel prevederile Convenţiei de la
Balta Liman – 1849, ce prevedea posibilitatea ocupării Moldovei, dar numai în caz de tulburări.
Protestele diplomatice şi încercările Angliei, Franţei şi Prusiei de a aduce la masa tratativelor eşuează,
ceea ce deschide calea războiului. Războiul Crimeii cum avea să fie numită noua confruntare militară,
deoarece principalele operaţii s-au desfăşurat în Pen. Crimeea au oferit ocazia modificării statutului
internaţional al principatelor în sensul înlăturării protectoratului rusesc.
Idealul unităţii naţionale pentru care luptase generaţia paşoptistă deschidea largi perspective evoluţiei
societăţii româneşti intrând în atenţia diplomaţiei europene. Sub pretextul protejării creştinilor ortodocși ,
Rusia vizase expansiunea în Balcani, însă aceleaşi obiective expansioniste le avea şi Austria.
Războiul Crimeii a fost un moment de criză în evoluţia problemei orientale .
Sprijinit de Anglia şi Franţa, Imperiul Otoman a obţinut victoria asupra Rusiei. În 1856, aliaţii din
războiul deja încheiat doresc să blocheze Rusia în Orient, dar mai ales în Europa pentru o perioadă cât mai
lungă. Dacă Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia a susţinut ideea unirii românilor, Anglia a fost indecisă, Austria
şi Imp. Otoman s-au opus, transformând problema românească într-un punct delicat. În final s+a adoptat o
soluţie de compromis cu atât mai mult cu cât Turcia şi Austria au susţinut că propunerea Franţei nu se
justifică, deoarece românii nu doresc unirea.
Congresul de pace de la Paris (1856) care a instaurat o nouă ordine europeană a reprezentat
momentul prielnic de a fi înlăturat protectoratul rusesc din Principate. Garanţia colectivă a Marilor Puteri
inclusă în tratatul de la Paris (30 martie 1856) a reprezentat protecţia diplomatică sub care Principatele
Române s-au putut exprima.
Decretarea libertăţii de navigaţie pe Dunăre, retrocedarea judeţelor din sudul Basarabiei, Moldovei şi
neutralitatea Mării Negre, constituiau alte prevederi ale tratatului cu privire la principate.

3
 Unirea Principatelor (1859) şi crearea statului român şi crearea statului român modern au fost
posibile datorită apariţiei unei conjuncturi externe favorabile şi dorinţei românilor de emancipare politică.
Unirea Principatelor Române în 1859 şi recunoaşterea de către Marile Puteri a dublei alegeri a lui Cuza
oferea statului român, nou creat posibilităţi de manifestare în relaţiile cu Imp. Otoman şi cu celelalte puteri
în direcţia obţinerii independenţei depline.
Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza a dus o politică externă curajoasă, obţinând recunoaşterea dublei
alegeri (un rol deosebit l-au jucat diplomaţii românii, dar şi sprijinul constant obţinut din partea Franţei,
condusă de Napoleon al III-lea). În consecinţă, Conferinţa de la Paris a recunoscut dubla alegere la 26
august 1859. Unirea completă a fost mai greu de obţinut, însă românii au avut câștig de cauză. Vizita la
Constantinopol a lui Alexandru Ioan Cuza, septembrie 1860 a fost un mare succes şi în consecinţă Austria şi
Imperiul Otoman au cedat. Poarta a emis un firman prin care se recunoştea unirea deplină, dar numai pe
timpul domniei lui Cuza. România a dat dovadă în relaţiile cu marile puteri de demnitate şi de o atitudine
corectă, bazată pe respectarea acordurilor internaţionale.
Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în anul 1862. Deşi nu erau
încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări. Astfel, în 1863 tratativele cu
ungurii au fost întrerupte din cauza necesității apărării românilor din Transilvania, provincie pe care
oamenii politici maghiari o doreau anexată la Ungaria.
În 1862, România a îngăduit trecerea din Rusia în Serbia a unui transport de arme în ciuda protestelor
Austrie, Imp. Otoman , Marii Britanii şi chiar ale Franţei. A sprijinit emigraţia bulgărească, 1865 la Paris
semna o convenţie telegrafică, precum şi cele comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria în 1875 şi cu
Rusia în 1876.
5. Diplomaţia românească în slujba independenţei şi acţiune politică între 1866 – 1918
Politica externă a tânărului stat român s-a derulat până la Primul Război Mondial în sensul atât a obţinerii
independenţei faţă de Imp. Otoman , cât şi a unei garanţii de securitate care să pună la adăpost România
de posibilele atacuri din afară.
Independenţa era dorită de întreaga clasă politică, însă mijloacele prin care urma să fie dobândită
depindeau de evoluţia situaţiei internaţionale.
În anul 1875, se redeschidea „problema orientală” prin răscoala Bosniei şi Herţegovinei, urmate în
1876 de Bulgaria, Serbia şi Muntenegru. Adeptă a politicii panslaviste, Rusia sprijinea revolta popoarelor
balcanice şi se pregătea de un mare război cu Imperiul Otoman. Urmărea mai vechiul său plan , acela de a
controla Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi pentru a-şi atinge obiectivul a sprijinit o serie de răscoale
antiotomane ale popoarelor slave şi ortodoxe din Peninsula Balcanică aflate sub autoritatea Porţii.
Oamenii politici şi Carol I au considerat că redeschiderea crizei orientale putea să ofere un prilej pentru
obţinerea independenţei. Faţă de evenimentele din Balcani, România şi-a declarat neutralitatea, dar şi-a
intensificat eforturile diplomatice pentru obţinerea independenţei.
România a încercat obţinerea independenţei prin mijloace diplomatice; trimisul special al României,
Dimitrie Brătianu a încercat să obţină recunoaşterea independenţei României prin formula neutralităţii
absolute şi a garanţiilor oferite României în cazul unui război între Turcia şi una dintre marile puteri vecine.
Cererile României nu au fost luate în calcul, mai mult nouă constituţie otomană (decembrie 1876) definea
România drept „o provincie privilegiată”, ceea ce a provocat protestul guvernului român. În acaestă
situaţie era evident că independenţa putea fi obţinută doar prin război.
Din nota diplomatică din 4/16 ianuarie 1876 adresată de primul ministru Lascăr Catargiu agenţilor
diplomatici ai României acreditaţi în străinătate se sublinia că „statul român nu face în nici un fel parte din
Imp. Otoman”.
În condițiile în care criza balcanică lua amploare, Mihail Kogălniceanu a adresat o notă
diplomatică la 16/28 iunie 1876 prin care se revendica practic independența României. Eșecul demersurilor
diplomatice l-au determinat pe Ion C. Brătianu în calitate de prim-ministru să se orienteze spre tratative
directe cu Rusia, deoarece, din punct de vedere politic pentru români independența devenise o prioritate

4
absolută. Tratativele cu Rusia se vor concretiza în Convenția din 4/16 aprilie 1877. Convenţia româno-rusă
a fost semnată de Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, respectiv de consulul rus la
Bucureşti, baronul Stuart. Convenţia prevedea:
- se asigura libera trecere a armatei ruse pe teritoriul României;
- obligația Rusiei de a respect și menține integritatea României.
La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a adoptat o rezoluţie care confirma „independența absolută a
ţării”. Armata română a fost mobilizată , însă Rusia nu a dorit participarea României la război. Trupele
ruseşti au fost puse într-o situaţie dificilă în faţa Plevnei. În această situaţie comandantul armatei ruse,
marele duce Nicolae a solicitat ajutorul armatei române în iulie 1877. Armata română a avut o contribuţie
decisivă la operaţiunile militare de la Plevna, unde comanda supremă a avut-o domnitorul Carol I. La 28
noiembrie 1877 Plevna a capitulat. În timp ce armata rusă a înaintat amenințând Constantinopolul, trupele
româneşti au continuat luptele de la Rahova, Smârdan şi Vidin. Încercarea Rusiei de a rapid pacea cu
Imperiul Otoman, excluzând România de la tratative şi evitând amestecul celorlalte mari puteri, a eşuat.
Războiul ruso-româno-turc s-a încheiat cu victoria aliaților, iar Congresul de Pace s-a desfășurat la
Berlin în 1878, semn al supremației germane în Europa, Rusia își " lua revanșa" cu toate încercările
diplomației europene de a limita succesul acesteia:
Tratatul de la Berlin:
- recunoștea independența României cu unele condiții și a Serbiei;
- se recunoștea autonomia principatului Bulgariei;
- Rusia reprimea sudul Basarabiei, ce îi aducea controlul gurilor Dunării;
- Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor reveneau României;
La sfârșitul acestui război fostul aliat, Rusia amenințase cu anexarea teritoriului românesc, iar țarul
ceruse dezarmarea armatei române. Refuzul principelui Carol și posibilele complicații diplomatice au salvat
situația, dar amenințarea rusă rămânea. În aceste condiții, guvernul român și Carol și-au îndreptat atenția
spre Occident.
România între Tripla Alianță și Tripla Înțelegere
Tripla Alianță= PUTERILE CENTRALE
Tripla Înțelegere= ANTANTA
Cucerirea independenței a conferit statului român posibilități politice de afirmare în politica
externă. Aceasta a fost pusă în slujba a trei mari obiective ale perioadei de după 1878:
- consolidarea independenței;
- asigurarea climatului internațional;
- dezvoltarea internă și lupta pentru desăvârșirea statului național unitar;
Pentru realizarea acestor obiective diplomația românească a trebuit să țină seamă de întregul
context al relațiilor internaționale, adâncirea contradicțiilor dintre Marile Puteri și izbucnirea Primului
Război Mondial.
Proclamarea României ca regat în 1881 a sporit și mai mult prestigiul internațional al statului
român, care a devenit factor de echilibru și stabilitate în SE Europei.
Elementul esențial al acestei perioade l-a constituit formarea celor două alianțe politico-militare:
Tripla Alianță= PUTERILE CENTRALE și Tripla Înțelegere= ANTANTA. Cancelarul german Bismarck inaugurase
un sistem de alianțe bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce îi oferea o mai mare libertate de
mișcare în a împiedica Franța, principalul rival să realizeze o coaliție antigermană.
Aceste acorduri au stat la baza încheierii în 1882 primului sistem politico-militar, Tripla Alianță
(Puterile Centrale). Expansiunea teritorială manifestată de Rusia în Pen. Balcanică sub forma
panslavismului reprezenta un pericol pentru integritatea teritorială a României. În acest context, singura
soluție viabilă pentru România era apropierea de Puterile Centrale, dar nu lipsită de dificultăți generate de
stăpânirea unor teritorii românești de către Austro-Ungaria.

5
După îndelungi tratative, România a semnat Tratatul de Alianță cu Austro-Ungaria la 18/30 octombrie
1883,la care în aceeași zi a aderat și Germania. Acordul cu Germania a rămas secret, fiind cunoscut doar de
principalii oameni politici. Pe termen scurt aderarea României la Tripla Alianţă a avut un efect benefic,
întrucât a scos România din izolarea diplomatică şi i-a asigurat securitatea externă a tânărului stat
independent. Pe termen lung însă, această alianţă era în contradicţie cu interesul legat de desăvârşirea
unităţii naţionale a românilor şi de sentimentele majorităţii cetăţenilor.
Politica germană nu putea rămâne însă fără o reacție din partea celorlalte puteri europene.
Echilibrul de forțe a fost redimensionat la începutul secolului XX. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut
sub numele de" Antanta cordială" a fost urmat în 1907 de un acord anglo-rus. În acest fel a apărut cel de al
doilea sistem politico-militar, Antanta (Tripla Înțelegere).
Între 1900 și 1914 politica externă a României a cunoscut o "deplasare" dinspre Puterile Centrale
spre Antanta, statul român fiind preocupat de realizarea Marii Uniri.
Războaiele balcanice
Peninsula Balcanică a continuat să rămână la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX un
spațiu tensionat. Interesele strategice ale Marilor Puteri se intersectau în SE Europei și determinau
comunicarea unor situații deloc simple.
Primul război balcanic a izbucnit în toamna anului 1912 între Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru
pe de o parte și Turcia pe de altă parte, ultima depășită de raportul de forțe.
Tratatul de Pace semnat la Londra părea că a rezolvat problemele, neînțelegerile dintre aliați, s-au
manifestat însă repede mai ales datorită pretențiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o
acțiune comună a foștilor aliați (Serbia, Muntenegru, Grecia) la care s-au adăugat Turcia și România. Pacea
a fost semnată la București (1913) și permitea României să anexeze două județe din sudul Dobrogei:
Durostor și Caliacra, cunoscute și sub numele de Cadrilater. Gândirea acestui congres de pace la care ţările
din SE Europei îşi rezolvau problemele în absenţa Marilor Puteri constituia un indiciu privind creşterea
prestigiului României.
Asasinarea la Sarajevo la 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-
ungar, a declanșat reacții în lanț, care au dus în cele din urmă la izbucnirea Primului Război Mondial.
Izbucnirea Primului Război Mondial ridica în fața diplomației românești noi probleme. După doi ani
de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei 4/17 august 1916.
România în relațiile internaționale în timpul Primului Război Mondial
Asasinarea la Sarajevo, 28 iunie 194, a lui Franz Ferdinand, a declanşat reacţii în lanţ care au dus
ulterior la izbucnirea Primului Război Mondial. Aceasta ridica în faţa diplomaţiei româneşti moi probleme.
Puterile Centrale şi Antanta încercau să-şi asigure participarea României. Consiliul de Coroană (Sinaia), 3
august 1914, a hotărât starea de neutralitate.
Brătianu a pregătit intrarea României în război, urmărind ca revendicările ei să facă obiectul unui
angajament ferm din partea aliaţilor, iar situaţia de front să implice sacrificii umane cât mai mici.
Puterile Centrale sperau în cel mai fericit caz, în neutralitatea României, iar Antanta punea
guvernul de la Bucureşti în vara lui 1916 în faţa alternativei: „Acum ori niciodată!”. Tratatul politic şi
convenţia militară cu Antanta, semnat la 4 august 1916, conţinea următoarele prevederi:
- Antanta recunoştea drepturile României asupra Transilvaniei şi Bucovinei.
- Antanta se angaja să o sprijine militar, printr-o ofensivă a Rusiei împotriva Austro-Ungariei şi a Armatei
Aliate de la Salonic împotriva Bulgariei; Aprovizionarea Armatei române cu arme moderne şi muniţie.
Participarea României a avut o contribuţie însemnată la realizarea Marii Uniri.
Urmările războiului şi realizarea Marii Unirii
La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile imperii: german, austro-ungar,
otoman şi ţarist s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor, constituindu-se state noi, între care şi
România şi-a desăvârşit unitatea naţională.

6
 În cadrul Conferinţei de Pace (1919-1920) au fost semnate tratate de pace cu fiecare dintre statele
învinse.. Principalul obiectiv al delegaţiei române participante la conferinţă, delegație condusă de primul
ministru Ion I.C. Brătianu, era recunoaşterea Marii Uniri, înfăptuită de poporul român în 1918.
Marile Puteri au recunoscut prin tratatele de pace unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România:
1. Tratatul de la Saint-Germain, semnat de România la 9 decembrie 1919, a recunoscut unirea
Bucovinei cu România.
2. Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920, recunoştea unirea Transilvaniei cu România.
Prin tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920, semnat de România cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia se recunoştea unirea Basarabiei cu România.
Pacea realizată la Paris nu a fost durabilă datorită:
- statele învinse nu au fost aduse la tratativele de pace, ci doar ele au fost considerate responsabile de
declanşarea războiului;
- Rusia sovietică nu a fost invitată la conferinţa de pace.
- statele mici din tabăra învingătorilor au fost discriminate.
- deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor, care avea drepturi de menţinerea păcii, aceasta nu avea
mijloacele necesare pentru a o impune.
După Primul Război Mondial problemele esenţiale ale politicii externe româneşti au fost:
- recunoaşterea internaţională a Marii Uniri şi apărarea păcii şi a graniţelor teritoriale.
- stabilirea de raporturi de bună vecinătate cu statele limitrofe.
- democratizarea relaţiilor internaţionale.
Politica externă în perioada interbelică
După încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1919-1920), în relaţiile internaţionale Europa, a fost
pusă în faţa unor noi raporturi de putere, întrucât situaţia postbelică stabilită prin sistemul de la Versailles
nu oferea suficiente garanţii; noile graniţe fiind amenințate de către revizionismul german , maghiar,
bulgar.
România a fost iniţiatoarea unor alianţe regionale: Mica Înţelegere-1921 şi Înţelegerea Balcanică –
1934.
În 1921 se crea în spiritul Societăţii Naţiunilor, Mica Înţelegere/ Mica Antantă, alcătuită din România,
Cehoslovacia, Iugoslavia. Era sprijinită de Franţa şi îşi propunea să apere integritatea teritorială a părţilor
contractante în faţa unui atac neprovocat din partea Ungariei sau a Bulgariei.
În 1926 a fost semnat Tratatul de alianță şi amiciţie între România şi Franţa. Tratat ce a oferit
Bucureştiului un plus de garanţie cu caracter moral în lipsa unui acord militar. La 9 februarie 1929, la
Moscova, România a semnat cu ceilalţi vecini ai URSS un protocol care propunea eliminarea războiului în
relaţiile dintre ele , fără a se menţiona explicit inviolabilitatea graniţelor.
Cel mai cunoscut diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, susţinător al politicii de
securitate colectivă, a fost ales de două ori (1930,1931) preşedinte al Adunării Generale a Societăţii
Naţiunilor.
La 9 februarie 1934, la Atena s-a constituit Înţelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Turcia şi
Grecia) care a urmărit menţinerea echilibrului în zonă şi respingerea revizionismului bulgar şi italian.
Relaţiile cu statele vecine, Ungaria, Bulgaria şi URSSS au fost destul de încordate în perioada
interbelică. Relaţiile diplomatice cu URSS au fost reluate abia în 1934, acestea fiind tensionate datorită
problemei Basarabiei, tezaurului României depozitat în Rusia şi nerestituit .
Franţa şi Marea Britanie pe care se conta în apărarea graniţelor au făcut compromisuri cu statele
revizioniste, iar Societatea Naţiunilor a fost compromisuri cu statele revizioniste, iar Societatea Naţiunilor a
fost incapabilă să menţină pacea. Alianțele regionale au fost utile României, însă nu erau suficiente pentru a
opri revizionismul german şi sovietic.

7
 Politică externă în timpul celui de al Doilea Război Mondial
România era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional. Acţiuni9le Germaniei din 1935-1939
anulaseră practic multe dintre prevederile „Sistemului de la Versailles”. Contextul se agrava datorită
înființării axei Berlin-Roma-Tokyo (1936-1937).
Acordul de la Munchen din septembrie 1938, prin care Germania ocupa regiunea sudetă din
Cehoslovacia a reprezentat pentru România în general sfârşitul sistemului său de alianţe, iar în particular
destrămarea Micii Înţelegeri.
La 23 august 1939 a fost semnat Pactul Ribbentropp-Molotov, care deschidea drumul spre al Doilea
Război Mondial şi care viza direct integritatea teritorială a ţării noastre. Declanşarea celui de al Doilea
Război Mondial la 1 septembrie 1939 a determinat România să-şi declare starea de neutralitate.
Adâncirea izolării internaţionale a României şi capitularea Franţei în iunie 1940, au determinat
reorientarea politicii externe româneşti. Renunţarea la neutralitate şi la garanţiile anglo-franceze au dus la
aderarea României la Pactul Tripartit, la 23 noiembrie 1940.
Anul 1940 a fost un an tragic în istoria românilor deoarece au avut loc importante cedări teritoriale,
toate în contextul poziţiei de forţă adoptat de URSS, Germania şi Italia.
 În urma notelor ultimative (prima la 26 iunie 1940) adresate de Moscova guvernului român, acesta
a fost nevoit să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (peste 50 000 de km 2 şi peste 3
700 000 de locuitori),
 La 30 august 1940, României i s-a impus semnarea Dictatului de la Viena, prin care s-a cedat
Ungariei, NV Transilvaniei (peste 42 000 de km 2 şi peste 2 600 000 de locuitori).
 La 7 septembrie 1940 prin Tratatul de la Craiova, România ceda Bulgariei sudul Dobrogei,
Cadrilaterul.
Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 s-au manifestat în toate domeniile de activitate (politic,
economic social şi cultural ) şi s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918.
Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, la 6 septembrie 1940, puterea fiind preluată de
către Ion Antonescu.
Adevăratul conducător al statului devenea generalul Ion Antonescu, care a guvernat până în ianuarie
1941 împreună cu legionarii. Dorind să recupereze teritoriile anexate de Uniunea Sovietică în 1940,
România a participat la războiul anti-sovietic.
La 22 iunie 1941, România intra în război alături de Germania şi aliaţii săi contra URSS pentru
recuperarea teritoriilor răpite în 1940. Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost eliberate de Armata Română
(22 iunie-26 iulie 1941), după care Armata Română a luptat dincolo de Nistru, în Crimeea şi apoi la
Stalingrad şi în Caucaz.
Continuarea războiului antisovietic după eliberarea provinciilor a adus numeroase critici mareşalului Ion
Antonescu. Armata română a participat la marile bătălii de pe teritoriul sovietic. După înfrângerea de la
Stalingrad, când devenea evident că Germania va pierde războiul au fost căutate soluţii atât de guvernul
antonescian, cât şi de opoziţie pentru a se evita ocuparea ţării de către Armata Roşie. Continuarea
războiului în răsărit s-a dovedit a fi cu efecte dezastruoase pentru România, deoarece în trei ani de lupte,
armata română a pierdut circa 625 000 de militari morţi şi dispăruţi.
România a iniţiat discuţii în vederea încheierii armistiţiului cu Naţiunile Unite. Acestea au fost duse în
cea mai mare parte în capitalele unor state neutre: Ankara, Madrid, Stockholm, Lisabona şi Berna. La rândul
său, opoziţia condusă de Iuliu Maniu a întreprins negocieri cu Aliații, dar şi cu ştirea lui Ion Antonescu s-au
desfăşurat negocieri la Cairo. Aceste negocieri nu au dus la rezultate concrete.
Pe fondul continuării tratativelor de ieşire a României din război, regele Mihai, sprijinit de
principalele forţe politice, a decis la 23 august 1944 arestarea lui Ion Antonescu şi alăturarea ţării la coaliţia
Naţiunilor Unite.
Acest act a marcat ieşirea României din războiul antisovietic şi întoarcerea armelor împotriva
Germaniei. A însemnat în acelaşi timp o cotitură în politica externă a României; ţara noastră a intrat în sfera

8
de influenţă sovietică. Armata Roşie a ocupat teritoriul României, profitând de faptul că nu se încheiase un
armistiţiu. Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 12 septembrie 1944.
Până la 25 octombrie 1944 a fost eliberat în totalitate teritoriul naţional, iar în continuare, până la
încheierea războiului, trupele române au participat la lupte în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria.
După 1945, URSS şi-a impus hegemonia în centrul şi SE Europei prin instaurarea regimurilor socialist-
totalitare. În acest context, se vor desfăşura negocierile pentru încheierea păcii cu România, începute în
august 1946. Delegaţia română la Conferinţa de Pace a fost condusă de ministrul de externe Gheorghe
Tătărescu. La Paris au acţionat în sprijinul României şi o serie de oameni politici şi diplomaţi români aflaţi în
străinătate în frunte cu fostul ministru de externe, Grigore Gafencu.
Tratatul de pace stabilea reintegrarea părţii de NV a Transilvaniei în graniţele naţionale. Graniţa
cu URSS rămânea cea stabilită în 1940. Trupe ale Armatei Roşii rămâneau în ţară sub pretextul „asigurării
liniilor de comunicaţie” cu zona sovietică de ocupaţie din Austria, favorizau instaurarea şi consolidarea
noului regim totalitar de inspiraţie sovietică. România, trebuia să plătească o despăgubire de război de 300
de milioane de dolari la valoarea anului 1938, achitaţi în produse, alimente, materii prime, echipamente
industriale, nave.
După intrarea în sfera URSS, România a fost obligată să desfăşoare o politică externă aliniată
sistemului comunist şi să intre în structurile create de aceasta (CAER.-1949 şi Tratatul de la Varșovia -
1955).
Tratatul de la Varşovia s-a vrut o replică la NATO şi un instrument prin care Moscova şi-a asigurat
dominaţia în sfera de influenţă. Atitudinea României în faşa Tratatului de la Varşovia şi implicit faţă de
Moscova a variat de la loialitate (1956), la nesupunere în cazul crizelor din 1968 (Cehoslovacia) şi 1981
(Polonia).
Atitudinea de nesupunere a lui Nicolae Ceauşescu, când s-a opus sporirii cheltuielilor militare în cadrul
Tratatului, reducându-le pe cele ale României. Divergenţe serioase au fost din cauza organizaţiilor prin care
liderii sovietici doreau să dispună la discreţie de trupele şi teritoriile statelor membre, trecând chiar peste
conducerile ţărilor respective. România susţinea că aceste prevederi lezau grav suveranitatea naţională a
statelor aliate. Aceste diferenţe de opinii au reliefat lipsa de încredere dintre Moscova şi Bucureşti,
afectând coeziunea organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Desfiinţarea Tratatului de la Varşovia marca scăderea forţei militare şi a prestigiului Uniunii Sovietice.
După dizolvarea Tratatului de la Varşovia – 1991, diplomaţia românească a acţionat în direcţia
integrării României în structurile euroatlantice.
Căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, autodizolvarea Tratatului de la Varşovia şi
dezagregarea URSS (1991) au însemnat sfârșitul Războiului Rece şi începutul unei noi ordini internaţionale.
În situaţia internaţională de după prăbuşirea regimurilor comuniste şi destrămarea Uniunii Sovietice,
România şi-a afirmat intenţia de a face parte din NATO, România fiind primul stat din Europa Centrală şi
Răsăriteană care a aderat la Parteneriatul pentru Pace. La Praga, în 2002, s-a hotărât lărgirea NATO cu încă
şapte membrii, între care şi România, care a fost invitată să înceapă negocierile de aderare.
România a devenit membru cu drepturi depline al NATO la 29 martie 2004, în cadrul unei festivităţi care
a avut loc la Washington. Apartenenţa României la NATO, asigură securitatea României, protejată de cea
mai puternică militară din istorie.
România a fost prima ţară din Europa de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea
Economică Europeană (CEE). După 1989 relaţiile României cu Uniunea Europeană au devenit prioritare în
politica externă a ţării noastre. Ţara noastră a devenit membră a Uniunii Europene în mod oficial, la 1
ianuarie 2007.