CAPITOLUL 1

SPAŢII VECTORIALE

1.1. Noţiunea de spaţiu vectorial

Fie V o mulţime nevidă. Fie (K,+,·) un corp în raport cu

operaţiile “+” şi “.”
Elementele corpului K le vom numi scalari sau numere.
Pe mulţimea V introducem legea : ϕ :V ×V →V ,
ϕ ( x, y ) = x ⊕ y care este o lege de compoziţie internă pe V, iar pe
corpul K introducem legea de compoziţie externă: ψ : K ×V →V ,
ψ (α , x ) = α ⊗ x .

DEFINIŢIA 1.1.1.

Mulţimea nevidă V peste care s-au introdus două operaţii :

ϕ ( x, y ) = x ⊕ y şi ψ (α , x ) = α ⊗ x
prima, internă pe V, cea de-a doua, externă cu valori din K, se
numeşte spaţiu vectorial (liniar) peste corpul K, dacă sunt
satisfăcute proprietăţile:

Ø (V ,⊕ ) formează un grup abelian, adică adunarea este asociativă,

are element neutru θ, are element simetric, şi este comutativă.

Ø 1) 1 ⊗ x = x , oricare ar fi elementul x din V.

2) (α + β ) ⊗ x = (α ⊗ x ) + ( β ⊗ x ) , oricare ar fi x şi y din V, α
şi β din K.
3) (α ⋅ β ) ⊗ x = α ⋅ ( β ⊗ x) , oricare ar fi x şi y din V, α şi β din
K.
4) α ⊗ ( x ⊕ y ) = (α ⊗ x ) ⊕ (α ⊗ y ) , oricare ar fi x şi y din V, α
şi β din K.

EXEMPLUL 1:

Fie V = Rn spaţiul real n dimensional , iar K = R.

Rn = R x R={( x1 , x2 ,…, xn )T | xi aparţinând lui R, i = 1, … ,n }.
 æ x1 ö
ç
Dacă x aparţine lui Rn , atunci vom nota : x = ç x2 = ( x , x ,Κ , x )T
çΜ 1 2 n
çç
è xn
æ y1 ö
ç
Fie y din spaţiul Rn , y = ç y 2 .
çΜ
çç
è yn
æ x1 + y 1 ö æ αx1 ö
ç ÷ ç
x + y2 ÷ αx
Introducem notaţiile: x ⊕ y = ç 2 şi α ⊗ x = ç 2 .
çΜ ÷ çΜ
çç ÷÷ çç
è xn + yn ø è αx n

Arătăm că ( Rn , R ) este un spaţiu vectorial real , n-dimensional.

Ø 1) asociativitatea rezultă din asociativitatea numerelor reale

æ 0ö
ç
2) elementul neutru este: θ = ç 0 .
çΜ
çç
è0
æ − x1 ö
ç
3) elementul simetric este : − x = ç − x 2
çΜ
çç
è − xn
4) comutativitatea rezultă din comutativitatea adunării
numerelor reale

æ1 ⋅ x1 ö
ç
Ø 1) ç1 ⋅ x2
1⊗ x = ç =x
Μ
çç
è1 ⋅ xn
 æ αx1 + βx1 ö
ç
2) ç αx2 + βx2
(α + β ) ⊗ x = ç = (α ⊗ x ) ⊕ ( β ⊗ x )
Μ
çç
è αxn + βxn

æαx1 ö æ βx1 ö
ç ç
αx ç βx
3) α ⊗ x = ç 2 β⊗x=ç 2 deci:
çΜ Μ
çç çç
èαxn è βx n

æαx1 + βx1 ö
ç
çαx + βx2
(α ⊗ x) ⊕ ( β ⊗ x) = ç 2
Μ
çç
èαxn + βxn

DEFINIŢIA 1.1.2.

Elementele unui spaţiu vectorial le vom numi vectori.

DEFINIŢIA 1.1.3.

Elementele corpului K le vom numi scalari.

EXEMPLUL 2 :

Fie Pn [x] mulţinea tuturor polinoamelor de gradul n cu

coeficienţi reali.
Dacă p aparţine mulţimii Pn [x] , atunci p(x) = a0 + a1 x1 +
… + an xn , unde a este diferit de zero.
Dacă q aparţine mulţimii Pn [x] , atunci q(x) = b0 + b1 x1 +
… + bn xn , unde b este diferit de zero.

( p ⊕ q)( x ) = a 0 + b0 + (a1 + b1 ) x + Κ + (a n + bn ) x
n

(α ⊗ p )( x ) = αa 0 + αa1 x1 + Κ + αa n x n
 Din aceste două relaţii observăm că mulţimea Pn [x] nu
formează un spaţiu vectorial deoarece, dacă avem an = -bn , în urma
adunării rezultă un polinom care nu este de gradul n .
Dacă notăm cu Pn [x] mulţimea polinoamelor de grad mai
mic sau egal cu n şi introducem aceste două legi de compoziţie,
atunci mulţimea dată formează un spaţiu vectorial.

PROPOZIŢIA 1.1.1.

Fie (V,K) un spaţiu vectorial. Atunci elementul neutru θ este

unic.

DEMONSTRAŢIE:

Din propoziţie ştim că există elementul neutru θ, oricare ar

fi vectorul x din mulţimea V.
Aceasta înseamnă că θ+x = x+θ = x.
Presupunem că există două elemente neutre θ1 şi θ2. Atunci
fiecare din cele două elemente neutre verifică relaţia de mai sus:

θ1+x = x+θ1 = x pentru orice x aparţinând mulţimii V.

θ2+x = x+θ2 = x pentru orice x aparţinând mulţimii V.

Dacă aceste relaţii sunt adevarate pentru orice x aparţinând

mulţimii V, atunci sunt adevarate şi pentru θ care aparţine mulţimii
V. Astfel, putem scrie:

pentru x = θ2 , θ1+θ2 = θ2+θ1 = θ2

pentru x = θ1 , θ2+θ1 = θ1+θ2 = θ1

Din cele două relaţii observăm că θ1 = θ2 , deci elementul

neutru este unic.

1.2. Vectori liniar independenţi şi liniar dependenţi; bază şi

dimensiune

Fie (V,K) un spaţiu vectorial.

Fie x1, x2, … , xn vectori care aparţin mulţimii V.
Fie λ1, λ2,…, λn scalari care aparţin corpului K.
DEFINIŢIA 1.2.1.
n
Relaţia: λ1 x1 + λ2 x 2 + Κ + λn x n = å λi x i se numeşte
i =1
combinaţie liniară a vectorilor x1 , x2 , …, xn cu scalari din K.

DEFINIŢIA 1.2.2.

Vectorii x1, x2, …, xn care aparţin mulţimii V se numesc

liniar independenţi atunci când relaţia :
(1 ) λ1 x1 + λ2 x2 + …+ λn xn = θ
este adevărată dacă şi numai dacă toţi scalarii sunt nuli: λ1 = λ2 = …
= λn = 0.

DEFINIŢIA 1.2.3.

Dacă relaţia (1) are loc fără ca toţi scalarii λ1 , λ2 , … , λn să

fie nuli,vectorii x1 , x2 , … , xn se numesc liniar dependenţi.

EXEMPLUL 1:

Fie ( R3 , R ) un spaţiu vectorial , fie x1 , x2 , x3 vectori din

æ1 ö æ1 ö æ 0ö
acest spaţiu vectorial: ç ç ç
x1 = ç1 , x2 = ç 0 , x3 = ç1 .
ç0 ç1 ç1
è è è
Să se arate că aceşti vectori sunt liniar independenţi.

λ1 x1 + λ2 x2 + …+ λn xn = θ

æ1 ö æ1 ö æ0ö æ0ö
ç ÷ ç ÷ ç ÷ ç ÷
λ1 ç 1 ÷ + λ 2 ç 0 ÷ + λ 3 ç 1 ÷ = ç 0 ÷
ç0÷ ç1 ÷ ç1 ÷ ç 0 ÷
è ø è ø è ø è ø

ì λ1 + λ 2 = 0 1 1 0 1 1 0
ï
í λ1 + λ 3 = 0 ; 1 0 1 = 0 − 1 1 = -2
ïλ + λ = 0 0 1 1 0 1 1
î 2 3

Întrucât determinantul este diferit de zero, soluţia sistemului

este λ1 = λ2 = λ3 = 0 , deci vectorii x1 , x2 , x3 sunt liniar
independenţi.
PROPOZIŢIA 1.2.1.

Fie (V,K) un spaţiu vectorial. Vectorii x1 , x2 , … , xn sunt

liniar dependenţi dacă şi numai dacă cel puţin un vector este o
combinaţie liniară a celorlalţi vectori.

DEMONSTRAŢIE:

1* Presupunem că x1 , x2 , … , xk-1 , xk , xk+1 , …, xn sunt

liniar dependenţi şi vom demonstra că cel puţin un vector este o
combinaţie liniară a celorlalţi. Vectorii fiind liniar independenţi,
înseamnă că relaţia :
λ1 x1 + λ2 x2 + … + λk-1 xk-1 + λk xk + λk+1 xk+1 + … + λk xk = θ
este adevărată fără ca toţi scalarii să fie nuli.

Presupunem că λ k este diferit de zero. Atunci:

æλ λ λ λ λ ö n
λi
xk = −çç 1 x1 + 2 x2 + Κ + k −1 xk −1 + k +1 xk + Κ + n xn = − xi
è λk λk λk λk λk i =1 λk
i ≠k

2* Presupunem că cel puţin un vector este o combinaţie

liniară a celorlalţi vectori şi vom demonstra că vectorii sunt liniar
dependenţi.

xk = α1 x1 + α2 x2 + … + αk-1 xk-1 + αk xk + αk+1 xk+1 + … + αn xn

α1 x1 + α2 x2 + … + αk-1 xk-1 + (-1) xk + αk+1 xk+1 + … + αn xn = θ

Întrucât (-1) este un scalar diferit de zero, ultima relaţie

demonstrează că vectorii sunt liniar dependenţi.

DEFINIŢIA 1.2.4.

Vectorii x1 , x2 , … , xn care aparţin mulţimii V formează un

sistem de generatori ai spaţiului V, dacă oricare ar fi vectorul x din
mulţimea V, există scalarii λ1 , λ2 , … , λn aparţinând corpului K
astfel încât să existe relaţia:
x = λ1 x1 + λ2 x2 + … + λn xn (3)

Altfel spus, x1 , x2, …, xn formează un sistem de generatori

dacă oricare ar fi vectorul x din mulţimea V, el se poate scrie ca o
combinaţie liniară a vectorilor x1 , x2 , … , xn .
DEFINIŢIA 1.2.5.

Fie (V,K) un spaţiu vectorial. Vectorii x1 , x2 , … , xn

formează o bază a spaţiului V dacă sunt îndeplinite urmatoarele
condiţii:
1) vectorii x1 , x2 , … , xn formează un sistem de generatori.
2) vectorii x1 , x2 , … , xn sunt liniar independenţi.

EXEMPLUL 2 :

Fie ( R3 , R ) un spaţiu vectorial , fie x1 , x2 , x3 vectori din

æ1 ö æ1 ö æ0ö
acest spaţiu vectorial: ç , ç , ç
x1 = ç1 x2 = ç 0 x 3 = ç1 .
ç0 ç1 ç1
è è è

În exemplul anterior am arătat că aceşti vectori sunt liniar

independenţi.
În continuare vom arăta că formează un sistem de
generatori.
Ştim că oricare ar fi vectorul x din R3, există scalarii λ1 , λ2 ,
λ3 astfel încât :
æ x1 ö
ç ÷
x = λ1 x1 + λ2 x2 + λ3 x3 , x = ç x 2 ÷
çx ÷
è 3ø
æ1 ö æ1 ö æ0ö æ x1 ö ìλ1 + λ2 = x1
ç ÷ ç ÷ ç ÷ ç ÷
λ1 ç1 ÷ + λ2 ç 0 ÷ + λ3 ç1 ÷ = x = ç x 2 ÷ deci sistemul: íλ1 + λ3 = x 2
ç0÷ ç1 ÷ ç1 ÷ çx ÷
è ø è ø è ø è 3ø îλ2 + λ3 = x 3

este un sistem liniar, neomogen.

Vectorii x1 , x2 , x3 formează un sistem de generatori
deoarece sistemul de mai sus este compatibil determinat.
Astfel am demonstrat că vectorii x1 , x2 , x3 formează o bază
în R3 .

DEFINIŢIA 1.2.6.

Dimensiunea spaţiului vectorial V este egală cu numărul

vectorilor unei baze.
PROPOZIŢIA 1.2.2.

Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K, dimensiunea

spaţiului V fiind n.
Fie B = { x1 , x2 , … , xn } o bază în spaţiul V.
Atunci, oricare ar fi vectorul x din V el se scrie în mod unic
ca o combinaţie liniară de vectorii bazei.

DEMONSTRAŢIE:

Din ipoteză ştim că B = { x1 , x2 , … , xn } este o bază.

Aceasta înseamnă că vectorii x1 , x2 , … , xn formează un sistem de
generatori şi sunt liniar independenţi.
Întrucât vectorii x1 , x2 , … , xn formează un sistem de
generatori , înseamnă că este verificată relaţia:
x = λ1 x1 + λ2 x2 + … + λn xn (1)
Presupunem că x se scrie şi sub forma:
x = β1x1 + β2x2 + … + βnxn (2)
Înmulţind relaţia (2) cu -1 şi adunând-o cu relaţia (1) vom
obţine:
x + (-x) = ( α1 – β1) x1 + ( α2 – β2 ) x2 + … + ( αn – βn) xn = θ

Din această relaţie şi din faptul că vectorii subt liniar

independenţi, rezultă că:

α1 – β1 = 0, α2 – β2 = 0, … , αn – βn = 0 , adică α1= β1,

α2 = β2, … , α3 = β3.

Spaţiul V este un spaţiu vectorial de dimensiune n , iar

B = {x 1 , x 2 ,..., x n } este o bază în V. Atunci, oricare ar fi vectorul x
din V, el se scrie în mod unic sub forma unei combinaţii liniare de
vectorii bazei. Deci x se scrie sub forma:

x = α1 x1 + α2 x2 + … + αn xn .

DEFINIŢIA 1.2.7.

Scalarii α1 , α2 , … , αn se numesc coordonatele vectorului

x în baza B.
 æ α1 ö
ç
çα
xB = ç 2
Μ
çç
èα n

EXEMPLUL 1:

Fie P2 [x] spaţiul vectorial al polinoamelor de grad mai mic

sau egal cu 2, cu coeficienţi reali.
Să se cerceteze dacă vectorii B1 = { 1 + x , 1 + x2 , x + x2 }
şi B2 = { 1 + 2x + 2x2 } formează sau nu o bază.

(i) Oricare ar fi polinomul p din spaţiul vectorial P2 [x],

p(x) = a0 + a1x + +a2 x2, unde a0, a1, a2 sunt numere reale, există
λ1 , λ2 , λ3 astfel încât p = λ1 p1 + λ2 p2 +λ3 p3 .

λ1 ( 1+x) + λ2 (1 + x2 ) + λ3 ( x + x2) = a0 + a1 x + a2 x2
( λ1 + λ2) + ( λ1 + λ3) x + ( λ2 + λ3) x2 = a0 + a1 x + a2 x2

Din aceste două relaţii obţinem un sistem compatibil determinat:

ì λ1 + λ 2 = a 0
í λ1 + λ 3 = a 1
îλ 2 + λ 3 = a 2

(ii) Vectorii sunt liniar independenţi : θ = 0 + 0x + 0x2

ì λ1 + λ 2 = 0
í λ1 + λ 3 = 0
îλ 2 + λ3 = 0

1.3. Schimbarea coordonatelor unui vector la schimbarea

bazelor

Fie (V,K) un spaţiu vectorial de dimensiune n.

Fie E = { e1 , e2 , … , en } o bază în spaţiul vectorial V.
 Fie x un vector din V , xE = α1 e1 + α2 e2 + … + αn en , xE =
( α1 , α2 , … , αn )T .
Fie G = { g1 , g2 , … , gn } o altă bază în spaţiul vectorial V.

xG = β1 g1 + β2 g2 + … + βn gn , xG = ( β1 , β2 , … , βn )T

Deoarece E şi G formează baze în spaţiul V, înseamnă că

vectorii ei şi gi aparţin spaţiului V oricare ar fi indicele “i” cu valori
în mulţimea { 1, … , n }.

g1 aparţine lui V, atunci g1 = c11 e1 + c12 e2 + … + c1n en

g2 aparţine lui V, atunci g2 = c21 e1 + c22 e2 + … + c2n en
…………………………………………………………………………………………..
gn aparţine lui V, atunci gn = cn1 e1 + cn2 e2 + … + cnn en

Vom nota cu CEG = (cij ) , unde cij aparţine corpului K, iar

indicii i şi j aparţin mulţimii { 1 , … , n }.

DEFINIŢIA 1.3.1.

Matricea CEG = (cij ) se numeşte matricea de trecere de la

baza E la baza G.

OBSERVAŢIE : Determinantul matricei CEG este diferit de zero,

ceea ce înseamnă că matricea este nesingulară.

PROPOZIŢIA 1.3.1.

Fie (V,K ) un spaţiu vectorial de dimensiune n .

Fie E şi G două baze în spaţiul V, unde E={ e1 , e2 , … , en } ,
G = { g1 , g2 , … , gn } . Fie vectorul x din V, xE = ( α1 , α2 , … , αn )T
şi xG = ( β1 , β2 , … , βn )T .

xE = α1 e1 + α2 e2 + … + αn en
xG = β1 g1 + β2 g2 + … + βn gn

Atunci este adevărată relaţia: XG = ( CT EG )-1 XE

DEMONSTRAŢIE:

gi = ci1 e1 + ci2 e2 + … + cin en

xG = β1 g1 + β2 g2 + … + βn gn = β1 (c11 e1 + c12 e2 + … + c1n en ) +
+ β2 (c21 e1 + c22 e2 + … + c2n en ) +
+………………………………………+
+ βn (cn1 e1 + cn2 e2 + … + cnn en ) =
( β1 c11 + β2 c21 + … + βn cn1 ) e1 + ( β1 c12 + β2 c22 + … + βn cn2 ) e2
+ … + ( β1 c1n + β2 c2n + … + βn cnn ) en

Deoarece scrierea unui vector într-o bază este unică, vom

obţine:
ì β 1 c 11 + β 2 c 21 + Κ + β n c n 1 = α 1
ïβ c + β c + Κ + β c = α
ï 1 12 2 22 n n2 2
í
ï Μ
ïî β 1 c 1n + β 2 c 2 n + Κ + β n c nn = α n

Acest sistem, scris matriceal, are forma : CT EG XG = XE ( 2’ )

Determinantul matricei CEG este diferit de zero, deci şi
determinantul matricei CTEG este diferit de zero, astfel încât există
( CT EG )-1 . Din ( 2’ ) obţinem:

( CT EG )-1 CT EG XG = ( CT EG )-1 XE , adică , XG = ( CT EG )-1 XE

1.4. Lema substituţiei

Fie (V,K) un spaţiu vectorial de dimensiune n .

Fie E = { e1 , e2 , … , en } = { e1 , e2, … , ei-1 , ei , ei+1 , … , en }
o bază în spaţiul V. Fie u un vector oarecare din V,
uE = ( λ1 , λ2 , … , λi-1 , λi , λi+1 , … , λn )T .
uE = λ1 e1 + λ2 e2 + … + λi-1 ei-1 + λi ei + λi+1 ei+1 + … + λn en

Lema substituţiei răspunde la următoarele întrebări:

1) În ce condiţii mulţimea E* = { e1 , e2 , … , ei-1 , u , ei+1 , … , en }

formează o bază în spaţiul V ?
2) Fiind dat un vector x din spaţiul V ,
xE = ( α1 , α2 , … , αi-1 , αi , αi+1 , … , αn )T ,
care sunt coordonatele vectorului în baza E* ?
xE * = ( α *1 , α *2 , … , α *i-1 , α *i , α *i+1 , … , α *n )T

Vom demonstra că:

mulţimea E* = { e1 , e2 , … , ei-1 , u , ei+1 , … , en } formează o bază şi
că dacă vectorul x aparţine spaţiului V, xE = ( α1 , α2 , … , αi-1 , αi ,
αi+1 , … , αn )T şi dacă xE * = ( α *1 , α *2 , … , α *i-1 , α *i , α *i+1 , … ,
α *n )T, atunci:
α α λ − αiλ j
( 1 ) αi* = i ; ( 2 ) α *j = j i unde j ia valori din
λi λi
mulţimea { 1 , … , n }, j fiind diferit de i .

DEMONSTRAŢIE:

1) Trebuie să arătăm că vectorii { e1 , e2 , … , ei-1 , u , ei+1 , … , en }

sunt liniar independenţi .

µ1 e1 + µ2 e2 + … + µi-1 ei-1 + µi u + µi+1 ei+1 + … + µn en = θ

µ1 e1 + µ2 e2 + … + µi-1 ei-1 + µi ( λ1 e1 + λ2 e2 + … + λi-1 ei-1 + λi ei +

λi+1 ei+1 + …+λnen)+ +µi+1 ei+1 + … + µn en = θ

( µ1 +µi λ1 ) e1 + … + ( µi-1 + µi λi-1 ) ei-1 + µi λi ei + ( µi λi+1 + µi+1 )

ei+1 + … + ( µi λn + + µn ) en = θ

Dar vectorii { e1 , e2 , … , en } formează o bază deci sunt

liniar independenţi. Astfel, obţinem un sistem liniar şi omogen de n
ecuaţii şi n necunoscute:

ì µ 1 + µ i λ1 = 0 1 Κ Κ 0 λ1 0 Κ Κ 0
ïΜ ΜΚ Κ Κ Κ Κ Κ Κ Μ
ï
ïµ i −1 + µ i λi −1 = 0 0 Κ Κ 1 λi−1 0 Κ Κ 0
ï ; A = 0 Κ Κ 0 λi 1 Κ Κ 0
í µ i λi = 0
ïµ λ + µ = 0 0 Κ Κ 0 λi+1 1 Κ Κ 0
ï i i +1 i +1

ïΜ ΜΚ Κ Κ Κ Κ Κ Κ Μ
ïµ λ + µ = 0 0 Κ Κ 0 λn 0 Κ Κ 0
î i n n

Determinantul sistemului este: detA = (-1)i+1 λi | Ii-1 | , deci

detA = λi şi este diferit de zero. Înseamnă că sistemul (3) are numai
soluţia banală.
Deci vectorii { e1, e2, … , ei-1, u , ei+1, … , en } sunt liniar
independenţi .
2) Trebuie să arătăm că { e1, e2, … , ei-1, u , ei+1, … , en } formează
un sistem de generatori.

Oricare ar fi vectorul x din spaţiul V, există scalarii α *1 ,

α 2 , … , α *i-1 , α *i , α *i+1 , … , α *n astfel încât :
*

xE = λ*1 e1 + λ*2 e2 + … + λ*i-1 ei-1 + λ*i u + λ*i+1 ei+1 + … + λ*n en

xE =λ*1e1 +λ*2 e2+…+λ*i-1 ei-1 +λ*I (λ1 e1 + λ2 e2 + … + λi-1 ei-1 + λi

ei+λi+1 ei+1 +…+λnen)+λ*i+1 ei+1+…+λ*n en=(α*1+α*i λ1)e1+…+(α*i-1+
+ α*i λi-1 )ei-1 + α*i λi ei +(α*i+1 + α*i λi+1)ei+1 + (α*n + α*i λn) en

Ştim că scrierea unui vector într-o bază este unică. Vom

obţine sistemul:

ìα 1* + α i* λ1 = α 1
ï
ïΚ Κ Κ Κ Κ Κ Κ
ïα * + α * λ = α
ïï i*−1 i i −1 i −1 αi
rezultă că αi* =
íα i λi = α i λi
ïα * + α * λ = α
ï i +1 i i +1 i +1

ïΚ Κ Κ Κ Κ Κ Κ
ï *
ïîα n + α i λ n = α n
*

Celelalte ecuaţii le putem scrie sub forma:

α*j + αi*λ j = α j
αiλ j
α *j = α j − α i* λ j = α j − de aici rezultă că:
λi
α j λ i − α i λ j , pentru oricare j din mulţimea { 1, … , n } , j
α *
=
λi
j

fiind diferit de i.

Formulele ( 1 ) şi ( 2 ) se numesc formulele de pivotare

Gauss- Jordan.
 E U X E* X
e1 λ1 α1 e1 α*1
· · · · ·
· · · · ·
· · · · ·
ei-1 λi-1 αi-1 ei-1 α*i-1
ei λi αi u α*i
ei+1 λi+1 αi+1 ei+1 α*i+1
· · · · ·
· · · · ·
· · · · ·
ej λj αj ej α*j
· · · · ·
· · · · ·
en λn αn e1 α*n

( 1 ) Se împarte linia pivot la pivot ;

( 2 ) Se aplică Gauss-Jordan.

1.5. Spaţii vectoriale izomorfe

Fie (X,K) şi (Y,K) două spaţii vectoriale peste acelaşi corp

de sclari K.

DEFINIŢA 1.5.1.

Spaţiile vectoriale X şi Y se numesc K izomorfe, dacă există

φ : X→ Y cu proprietăţile următoare:
1) φ este bijectivă
2) oricare ar fi x1 şi x2 doi vectori din spaţiul X şi oricare ar
fi α1 şi α2 scalari din corpul K, atunci :
φ ( α1 x1 + α2 x2 ) = α1 φ ( x1 ) + α2 φ ( x2 ) .
Funcţia φ cu proprietatea 2) se numeşte aplicaţie sau funcţie
liniară.

TEOREMA 1.5.1.

Dacă X şi Y sunt două spaţii vectoriale definite pe acelaşi

corp de scalari K, dimensiunea celor două spaţii fiind n finit, atunci
X şi Y sunt K-izomorfe.
 Aceasta este teorema de izomorfism a spaţiilor vectoriale
finit dimensionale.

DEMONSTRAŢIE:

Fie E = { e1 , e2 , … , en } o bază în spaţiul X .

Fie G = { g1 , g2 , … , gn } o bază în spaţiul Y.
Oricare ar fi vectorul x din spaţiul X, putem scrie:
n
x = α1 e1 + α2 e2 + …+ αn en = åα e
i =1
i i
.

Defininim funcţia φ : X → Y, φ ( x ) = y adică

n n
ϕ ( å α i ei ) = å α i g i
i =1 i =1

Pentru a arăta că φ este izomorfism, demonstrăm că:

1) funcţia este bijectivă:
Ø injectivitate : oricare ar fi x1 şi x2, x1 diferit de x2 , atunci :
φ ( x1 ) este diferit de φ ( x2 ) .
Fie x1 = α1 e1 + α2 e2 + … + αk ek + … + αn en .
Fie x2 = β1 e1 + β2 e2 + … + βk ek + … + βn en , unde αi şi βi
aparţin corpului K, oricare ar fi indicele “i” din mulţimea { 1, … , k,
,… , n } .

Întrucât x1 este diferit de x2 , există cel puţin un indice “k”

din mulţimea { 1, … , n } astfel încât αk este diferit de βk .

φ ( x1 ) = α1 e1 + α2 e2 + … + αk ek + … + αn en
φ ( x2 ) = β 1 e1 + β 2 e2 + … + β k ek + … + βn en

Deoarece există cel puţin un indice “k” din mulţimea { 1, … , n }

astfel încât αk este diferit de βk , atunci φ ( x1 ) este diferit de φ ( x2 ).

Ø surjectivitate: oricare ar fi y din Y, există x din X astfel încât :

φ ( x ) = y.
Oricare ar fi y din Y, există scalarii α1 , α2 , … , αn din corpul K astfel
încât să existe relaţia: y = α1 g1 + α2 g2 + … + αn gn . Considerăm
un x care aparţine lui X, x = α1 e1 + α2 e2 + … + αn en .
Din definiţia funcţiei φ rezultă că φ ( x ) = y.

2) liniaritatea funcţiei φ :
 Oricare ar fi x1 şi x2 din spaţiul X şi oricare ar fi a şi b din
corpul K,
φ ( a x 1 + b x2 ) = a φ ( x 1 ) + b φ ( x 2 )

n n
x 1 = å α i e i , x 2 = å β i ei , unde αi , βi aparţin corpului K, iar i
i =1 i =1
aparţine mulţimii { 1 , … , n} .

é n n
ù é n ù n
ϕ (ax 1 + bx 2 ) = ϕ ê a å α i e i + b å β i e i ú = ϕ ê å (aα i + bβ i )e i ú = å (aα i + bβ i )g i =
ë i =1 i =1 û ë i =1 û i =1

n n n n
= å aα i gi + å bβ i g i = a å α i g i + b å β i g i = a ϕ (x 1 ) + b ϕ (x 2 )
i =1 i =1 i =1 i =1

1.6. Subspaţii liniare

Fie (X,K) un spaţiu liniar vectorial; fie X0 un spatiu inclus

în spaţiul X, X0 fiind diferit de mulţimea vidă.

DEFINIŢIA 1.6.1.

Mulţimea X0 este un subspaţiu liniar al spaţiului X dacă:

1) oricare ar fi x, y doi vectori din X0 , atunci şi x + y
aparţine lui X0 .
2) oricare ar fi scalarul α din corpul K şi oricare ar fi
vectorul x din X0 şi α x aparţine lui X0 .

PROPOZIŢIA 1.6.1.

Dacă Xi ( i aparţine unei familii de indici ) este o familie de

subspaţii liniare a spaţiului liniar ( X,K ) , atunci şi mulţimea X0
formată din intersecţia subspaţiilor Xi este un subspaţiu liniar al
spaţiului X.

DEMONSTRAŢIE:

1) oricare ar fi vectorii x şi y din spaţiul X0 , X0 = Ι X i , unde x

i∈I
aparţine lui Xi şi y aparţine lui Xi , pentru orice i din familia de
indici I .
 Dar Xi este un subspaţiu liniar al lui X, deci x+y aparţin lui Xi
oricare ar fi i din mulţimea I, adică x+y aparţin lui X0 .

2) Oricare ar fi vectorul x din spaţiul X0 , x aparţine subspaţiului Xi

al spaţiului X0 . Oricare ar fi scalarul α din corpul K, αx aparţine
spaţiului Xi , deci aparţine şi subspaţiului X0.

Fie (X,K) un spaţiu liniar. Fie mulţimea A ⊂ X , A ≠ ∅ .

DEFINIŢIA 1.6.2.

Se numeşte acoperirea liniară a mulţimii A, mulţimea

tuturor combinaţiilor liniare de vectori din mulţimea A . Acoperirea
liniară se notează cu L(A).
ì p
ü
L(A) = í x | x = å α i a i , a i ∈ A, α i ∈ K , i = 1, Κ , p, p ∈ N * ý
î i =1 þ

PROPOZIŢIA 1.6.2.

Fie (X,K) un spaţiu vectorial. Fie A o mulţime din X, diferită

de mulţimea vidă. Atunci acoperirea liniară a lui A este un subspaţiu
liniar al spatiului X.

DEMONSTRAŢIE:

1) Demonstrăm că oricare ar fi vectorii x şi y din L(A) şi x+y

aparţine acoperirii liniare L(A).

Dacă x ∈ L(A), atunci :

p1
x = åαi ai unde αi este un scalar din K, ai este un vector din
i =1
A, i = 1, … , p1 , iar p1 este un număr natural.
Dacă y ∈ L(A), atunci :
p2
y = å β j a j unde βj este un scalar din K, aj este un vector
i =1
din A, j = 1, … , p2 , iar p2 este un număr natural.
 p1 p2
x+ y= å α iai +
i =1
åβ
i =1
j a j deci (x+y) este o combimaţie

liniară de vectori din mulţimea A, ceea ce înseamnă că (x+y)

aparţine acoperirii liniare a mulţimii A.

2) Demonstrăm că oricare ar fi vectorul x din L(A) şi αx aparţine

acoperirii liniare L(A), unde α este un scalar din corpul K.
Dacă x ∈ L(A), atunci :
p1
αx = å (αα i )a i oricare ar fi α din corpul K.
i =1
Deoarece α i aparţine corpului K şi αα i aparţine corpului K. Rezultă
astfel că αx aparţine acoperirii liniare L(A) .

PROPOZIŢIA 1.6.3.

Fie A o mulţime din spaţiul liniar X, A fiind diferită de

mulţimea vidă.
Acoperirea liniară a unei mulţimi conţine mulţimea
respectivă.

DEMONSTRAŢIE:

Oricare ar fi elementul a din mulţimea A, el se poate scrie

1
astfel: a = å1* a = 1* a = a
i =1
aceasta fiind o combinaţie liniară ce

aparţine acoperirii liniare L(A) .

Fie (X,K) un spaţiu liniar şi fie A o mulţime din acest spaţiu,

A fiind diferită de mulţimea vidă.

DEFINIŢIA 1.6.2.

Se numeşte subspaţiu liniar generat de mulţimea A, cel mai

mic subspaţiu liniar al spaţiului X care conţine mulţimea A.

Subspaţiul liniar generat de mulţimea este un subspaţiu al

spaţiului X care conţine pe A şi este cel mai mic subspaţiu care are
acestă proprietate. Îl vom nota cu Sp(A).
OBSERVAŢIE: Dacă XA = { Xi | Xi fiind subspaţii ale lui X,
A ⊂ X, i = I } , atunci mulţimea XA este diferită de mulţimea vidă.

PROPOZIŢIA 1.6.4.

Fie (X,K) un spaţiu liniar şi fie A o mulţime inclusă în X, A

fiind diferită de mulţimea vidă. Atunci L(A) = Sp(A) .

DEMONSTRAŢIE:

1) Sp ( A) ⊂ L( A) este evidentă deoarece L(A) este un

subspaţiu liniar al lui X care conţine mulţimea A, iar Sp(A) este cel
mai mic subspaţiu cu această proprietate.
2) L( A) ⊂ Sp ( A)
p
Fie x un vector din L(A) , x = å α k a k , αk aparţinând
k =1
corpului K şi ak aparţinând mulţimii A , k = 1, … , p .
A ⊂ X i , iar Xi este un subspaţiu , deci ak aparţine
subspaţiului Xi , k = 1, … ,p .
p
x = åα kak aparţine subspaţiului Xi , oricare ar fi Xi care
k =1
include mulţimea A.
Ι
p
Deci x = åα kak aparţine X i = Sp( A) . Astfel
k =1 Xi ⊃A

rezultă că L(A) = Sp(A) .

PROPOZIŢIA 1.6.5.

Fie (X,K) un spaţiu liniar, fie A o mulţime din X, A fiind

diferită de mulţimea vidă. Fie B o familie maximală de vectori liliar
independenţi conţinută în mulţimea A. Atunci, L(A) = L(B) .

OBSERVAŢIE : Fie (X,K) un spaţiu liniar şi fie X0 un subspaţiu

liniar al spaţiului X. Atunci elementul neutru θ aparţine subspaţiului
X0 .

DEMONSTRAŢIE :

1) L( A) ⊂ L( B )
 Dacă B este o familie maximală de vectori liniar
independenţi din mulţimea A, atunci oricare ar fi elementul a din A,
a este o combinaţie liniară de elemente din familia maximală B.
Rezultă că oricare ar fi vectorul x aparţinând acoperirii liniare L(A),
x este o combinaţie liniară de elemente din B, adică x aparţine
acoperirii liniare L(B). Deci L( A) ⊂ L( B ) .
2) L( B ) ⊂ L( A) este evidentă.

PROPOZIŢIA 1.6.6.

Fie (X,K) un spaţiu liniar a cărui dimensiune este n. Fie X1 şi

X2 două subspaţii liniare ale lui X.
Dacă dim X1 + dim X2 > dim X , atunci X 1 ∩ X 2 conţine
şi alte elemente diferite de θ .

DEMONSTRAŢIE:

Fie dim X1 = p1 . Fie E = { e1 , … , ep } o bază în X1 .

Fie dim X2 = p2 . Fie G = { g1 , … , g2 } o bază în X2 .
Dacă x ∈ X1 ∩ X2 , atunci :
p1
x = å α i e i dacă x aparţine subspaţiului X1 .
i =1
p2
x = å β j g j dacă x aparţine subspaţiului X2 .
i =1

p1 p2 p1 p2

å α i ei =
i =1
å
j =1
β jg j ⇔ å α i ei +
i =1
å (− β )g
i =1
j j =θ

Dar {e 1 , Κ , e p , g 1 , Κ , g p } este o mulţime care aparţine

1 2

lui X şi are p1 + p2 elemente.

Din ipoteză ştim că p1 + p2 > p deci vectorii
{e 1 , Κ , e p , g 1 , Κ , g p } sunt liniar dependenţi.
1 2

Presupunem că αi = 0 ( i = 1, … , p1 ) . Atunci există scalari

βj diferiţi de zero pentru că vectorii sunt liniar dependenţi.
Presupunem că βj = 0 (j = 1, … , p2 ) . Atunci există scalari
αi diferiţi de zero pentru că vectorii sunt liniar dependenţi.
Deci există şi vectori nenuli.
1.7. Sumă de subspaţii liniare

Fie (X,K) un spaţiu liniar . Fie X1 şi X2 două subspaţii liniare

ale lui X.

DEFINIŢIA 1.7.1.

Se numeşte suma subspaţiilor X1 şi X2 mulţimea:

S = X1 + X2 unde X1 + X2 = { x | x = x1 + x2 , x1 ∈ X1 , x2 ∈ X2 }.

PROPOZIŢIA 1.7.1.

Suma a două subspaţii liniare este un subspaţiu liniar.

DEMONSTRAŢIE:

1) Oricare ar fi x din S , x = x1 + x2 , x1 ∈ X1 , x2 ∈ X2
Oricare ar fi y din S , y = y1 + y2 , y1 ∈ X1 , y2 ∈ X2
Dacă x1 ∈ X1 şi y1 ∈ X1 , atunci x1 + y1 ∈ X1 .
Dacă x2 ∈ X2 şi y2 ∈ X2 , atunci x2 + y2 ∈ X2 .
x + y = x1 + x2 + y1 + y2 = x1 + y1 + x2 + y2 ∈ S.

2) Oricare ar fi λ un scalar din corpul K, oricare ar fi vectorul x din

S, obţinem:
λx = λ(x1 + x2 ) = λx1 + λx2 deci λx ∈ S .

OBSERVAŢIE :
1) În general, X 1 ∪ X 2 nu este un subspaţiu liniar
2) S = X1 + X2 ≠ X 1 ∪ X 2 .

TEOREMA 1.7.1. ( teorema dimensiunii )

Fie (X,K) un spaţiu vectorial de dimensiune n. Fie X1 un

subspaţiu liniar, dim X1 = p1 .
Fie X2 un alt subspaţiu al lui X, dim X2 = p2 .
Fie D = X1 ∩ X2 , dim D = d . Fie S = X1 + X2 , dim S = s.
Atunci :
dim X1 + dim X2 = dim D + dim S ⇔ p1 + p2 = d + s .

DEMONSTRAŢIE :
 Fie { e1 , … , ed } o bază în D. Completăm această bază
astfel încât să obţinem nişte baze în X1 şi în X2 .
Fie { e1 , … , ed , fd+1 , … , fp1 } o bază în X1 .
Fie { e1 , … , ed , gd+1 , … , gp2 } o bază în X2 .
Vom arăta că mulţimea BS = { e1 , … , ed , fd+1 , … , fp1 ,
gd+1 , … , gp2 } formează o bază în S.

1) oricare ar fi x ∈ S, x = x1 + x2 , x1 ∈ X1 , x2 ∈ X2
d p1
Dacă x1 ∈ X1 , atunci x 1 = å α i e i + åα i fi
i =1 i = d +1
d p2
Dacă x2 ∈ X2 , atunci x 2 = å β i e i + åβ i gi
i =1 i = d +1
d p1 p2
x∈ S , x = å (α i + β i ) e i + å αi fi + åβ i gi deci x se scrie
i =1 i = d +1 i = d +1
ca o combinaţie liniară a vectorilor din BS . Înseamnă că BS
formează un sistem de generatori.

2) arătăm că vectorii din BS sunt liniar independenţi.

d p1 p2 p1 d p2
(*) åαi ei +
i =1
åβ
j =d +1
j fj + åγ
k =d +1
k gk = θ Þ å (− β ) f j j
+
åα e + åγ g
i i k k

1 44 2 4 43
j = d +1 1i=14 44 2 k4=d+41 43

este vector în X1 este vector în X2

deci x ∈ X1 deci x ∈ X2

Din cele scrise mai sus, rezultă că x ∈ D = X1 ∩ X2 , deci

γk = 0 (1) , oricare ar fi k = d+1, … , p1 .
p2 d p1
Din (*) obţinem : å (− γ k )g k = å α i ei + å β j f j
1 44 2 4 43
k = d +1
1 4 44 2 j4=d +41 43
i =1

x∈ X2 x∈ X1

De aici rezultă că x ∈ X 1 ∩ X 2 , deci βj = 0 ( 2 ) ,

oricare ar fi j = 1, … , p1 .
d
Din (*) , ( 1 ) , ( 2 ) obţinem : åα
i =1
i ei = θ
 Dar vectorii { e1 , … , ed } formează o bază în D, deci sunt
liniar independenţi. Rezultă că αi = 0 , oricare ar fi i = 1 , … , d ,
ceea ce înseamnă că BS formează o bază.
BS are d + p1 – d + p2 – d = s vectori Þ -d + p1 + p2 = s
Þ p1 + p2 = s + d .

COROLAR: Fie S un subspaţiu al spaţiului X , S ⊂ X , deci s ≤ n ,

atunci:
p1 + p2 – d ≤ n .

OBSERVAŢIE : Dacă X 1 ∩ X 2 = {θ } , atunci d = 0 , p1 + p2 = s ,

ceea ce inseamnă:
dim X1 + dim X2 = dim ( X1 + X2 ) .

DEFINIŢIA 1.7.2.

Fie X1 şi X2 două subspaţii ale spaţiului (X,K) . Dacă

X 1 ∩ X 2 = {θ } , atunci X 1 ⊕ X 2 se numeşte suma directă a
subspaţiilor X1 şi X2 .