Etapele elaborării unui curriculum

Prof. DANUT VIOREL PETCU

1 Elaborarea componentei conceptual-reglatoare cuprinde trei subcomponente:

Subcomponenta teoretică necesară în contextul dezbaterilor teoretice purtate în mai
toate ţările europene angajate în reforme profunde ale sistemelor de învăţământ, are în
vedere trecerea de la modelul societăţii industriale – cu specializare îngustă- la cel
postindustrial şi ulterior la cel al societăţii cunoaşterii. Modelul propus este transdisciplinar
si se defineste prinadaptabilitate multiplă, pe crativitate specifică, pe independenţa de
gândire prin dobândirea competenţelor generale de bază comune tuturor sistemelor de
educaţie din Europa ca premisă a unei uniuni de state cu educaţie cultură şi cunoaştere
dezvoltată.
Componenta care vizează idealul educaţional cunoaşte o mutaţie profundă. Idealul
educaţional, ca element reglator al noului curriculum nu mai are în vedere „formarea forţei
de muncă”ci dezvoltarea liberă integrală a individului uman. Prin urmare nu mai poate
funcţiona un curriculum desdcriptiv, imperativ sau manuale unice încărcate de informaţie
densă şi neinspirată. Este nevoie de un curriculum deschis, dinamic şi flexibil care să
ofere posibilităţi de opţiune personală, creativitate şi interes.
Alături de racordarea la idealul educaţional al societăţii, reformele curriculare au
pus problema construirii curriculum-ului şcolar pe baza unor criterii precise şi explicite.
Literatura de specialitate utilizează sintagma elaborare raţională a curriulum-ului care are
în vedere: varietatea şi complexitatea necesităţilor educaţionale ale elevilor;
1- multiplicarea permanentă a domeniilor cunoaşterii,
2- formarea personalităţii elevilor într-o lume care evoluează neîncetat (Seguin).

Aria de cuprindere a curriculuum-ului are un rol reglator în elaborarea curriculum-ului

realizând o structură componenţială care poate fi explicată cu ajutorul unui set de întrebări:

CE ?

Pentru a fi posibilă o viziune curriculară coerentă este nevoie deun cadru de

referinţă flexibil care să permită diverse căi de acţiune, adăugare de conţinuturi noi, infuzie
de elelmente din sfera inovaţiilor etc.
Pornind de aici proiectorii de curriculum din România şi din alte ţări europene au
identificat o serie de elemente care să răspundă mai clar întrebării ce. Aceste soluţii
reprezintă :
O nouă organizare a disciplinelor în planul de învăţământ, în sensul grupării lor pe
domenii ale cunoaşterii care până nu de mult funcţionau separat. Ariile curriculare,
aceleaşi pentru toată şcolaritatea, au avantajul că organizează atul didactic într-o viziune
interdisciplinară, oferind elevilor conexiuni permanente între disciplinele înrudite. În număr
de 7, ariile curriculare sunt:
Limbă şi comunicare( limba şi literatura română, limbi moderne, latină)
Matematică şi ştiinţe( matematică, fizică, biologie, chimie etc)
Om şi societate( istorie, ed. civică, ştiinţe sociale, religie, geografie umană)
Arte( educaţie muzicală, educaţie plastică)
Tehnologii (Educaţie tehnologică. Tehnologia informaţiei, etc.)
Sport (educaţie fizică, sport)
Consiliere şi orientare
1
 Există o serie de discipline care pun probleme de aşezare într-una sau alta dintre
ariile curriculare: geografia de exemplu are două zone specifice, una pe care o numim
„geografie umană” şi o aşezăm în aria curriculară om şi societate şi alta care ţine mai mult
de aria matematică şi ştiinţe pe care o numim „geografie fizică”; de asemenea există
discipline noi,impuse nu atât de contextul european cât de evoluţia concretă a societăţii
româneşti „ educaţia antreprenorială „ pe care unii o vor încadrată în aria ob şi societate
iar alţii în aria ştiinţelor. Pe de altă parte există o serie de discipline de graniţă( domenii
interdisciplinare – instruirea asistată de calculator – educaţie civică – educaţia pentru
calitate etc) integrate în abordări transcurriculare. Întrebarea ce vizează, prin urmare
1- conţinuturile programelor de învăţământ, adică acele informaţii pe care
autoritatea curriculară crede că trebuie învăţate pentru ca obiectivele să fie
atinse
2- diversitatea conţinuturilor stiinşifice, sociale şi culturale care satisfac diferitele
tipuri şi niveluri de învăţământ.

PENTRU CE?

Această întrebare priveşte:

1a. politica educativă, finalităţile şi obiectivele educaţiei,
2b. scopurile sistemului educativ,
3c. structura sistemului şi tipurile de formare;
4d. obiectivele diferitelor niveluri şi cicluri de învăţământ, precum şi cele ale
obiectelor de studiu.

Tipurile de întrebări potrivite pentru ilustrarea acestui aspect pot fi:

. de ce un anume tip de educaţie
. pentru ce o anumită structură a sistemului educativ şi anumite tipuri de formare
.de ce anumite obiective la un nivel sau ciclu de învăţare; pentru ce anumite discipline. Ce
anume beneficiu cultural, comportamental sau de altă natură îi aduce elevului (sau
societăţii) studierea unei anumite unităţi de învăţare, raportat la interesele şi capacităţile
sale şi la cerinţele pe care i le pune în faţă evoluţia socială.

CÂT?
1- întrebarea are în vedere.
2- extinderea şi profunzimea conţinuturilor (cât anume ar trebui însuşit şi gradul de
profunzime în abordarea lor)

Această întrebare capătă răspuns diferit în funcţie de:

1• ciclul de învăţământ;
2• nivelul de maturitate intelectuală şi posibilităţile de învăţare a şcolarilor.

CÂND?
Întrebarea se referă la:
1- momentele în care vor fi abordate conţinuturile;
2- modul în care va fi ordonată progresia acestor conţinuturi pe an de studiu şi pe
3 cicluri.

Din cele expuse mai sus rezultă mai multe tipuri de curriculum:

Curriculum de bază (core curriculum)este un concept care acoperă realităţi

diferite în contexte educaţionale diferite. În principiu curriculum-ul de bază ar trbui să
cuprindă următoarele componente:
2
 Idealul educaţional naţional şi finalităţile educaţiei;
Obiectivele generale şi profilul de formare vizat de învăţământul obligatoriu
Lista obiectelor de studiu şi schemele orare destinate parcurgerii acestora;
Obiectivele specifice diverselor discipline şi arii curriculare şi conţinuturile asociate
acestora.
Standardele care marchează performanţele care se cer a fi atinse de către fiecare
absolvent al unui ciclu de învăţare.

Curriculum formal denumeşte în general curriculum-ul naţional şi se concretizează

în documentele şcolare cu caracter reglator şi normativ care gestionează proiectare
activităţilpr didactice la toate nivelurile. Curriculum-ul formal este rezultatul unui proces
de selecţie culturală.
Curriculum comun defineşte obiectivele pedagogice generale, necesare la nivelul
general de bază al învăţământului. Acest trunchi comun este de cele mai multe ori asociat
unor conţinuturi /obiective opţionale formulate în aşa numitul curiculum la decizia şcolii –
CDŞ – care are în vedere interesele profesionale şi şcolare ale elevilor , ale comunităţii şi
ale părinţilor.
Curriculum ascuns are în vedere obiective şi procese ne exprimate în
documentele curriculare oficiale, dar prezente în organizarea activităţii didactice fie la
nivelul comportamentului didactic al partenerilor la educaţie, fie la cel al conţinuturilor.
Curriculum explicit reprezuintă un act oficial, elaborat pe baza finalităţilor , ale
idelului educaţional definind modelul de personalitate şi direcţiile de dezvoltare ale
sistemului de educaţie.
Curriculum implicit rezultă din ansamblul situaţiilor şi factorilor care influenţează
informal şi neprevăzut mediul şcolar în actul didactic.

1- curriculum centrat pe cunoştinţe – reprezintă aspectul tradiţional al educaţiei.

Dezavantajele acestui tip de curriculum sunt mai mari decât eventualele
avantaje. Profesorul şi chiar autoritatea de educaţie nu acordă atenţie elevului
care învaţă ci materiei de parcurs. Elevul este mai mult oboiect – element pasiv
al învăţării. I se oferă, cu caracter obligatoriu o mulţime de cunoştinţe care nu-l
atrag şi nu-i folosesc în mod esenţial în formare. Cunoştinţele sunt insuficient
structurate, iar lipsa de motivaţie a elvului pentru învăţare, detemină o uitare
rapidă.
- curriculum centrat pe elev – reprezintă o abordare modernă a procesului educativ.
Avantajele acestui tip de curriculum constau în faptul că, interesele şi nevoile
elevilor sunt aşezate pe primul loc; învăţarea diesciplinelor devine importantă atâta
vreme cât ţine seama de interesele elevului, devenit subiect al învăţării şi co actor
la actul didactic. Învăţarea devine eficientă şi fiabilă pentru că actul de învăţare
este puternic motivat. Cadrul didactic nu mai este conducător rigid şi/sau autoritar
al procesului didactic ci mediator al procesului care se desfăşoară cu participarea
directă, motivată şi responsabilă a elevului