Raicea Alexia

SLAplicate, anul II, sem. I

Titlu:
Crima e limbaj universal

...
Anton Crainic își făcuse un obicei din a-și programa foarte atent ieșirile nocturne pe
bulevard. Chiar dacă suna bizar, chiar și un bețiv ca el avea o reputație de protejat, mai ales în
fața celor care nu erau deja la curent cu viața dezordonată pe care o ducea de la o vreme. În
fiecare dimineață se trezea hotărât să o lase baltă cu toate, serviciu, relații, carieră, visuri de
succes și să se scufunde în libertatea de a cutreiera zi și noapte toate barurile în care își
petrecea de altfel tot timpul liber. Dar o dependență este greu de întreținut, așa că se
mulțumea mereu să se spele, să-și arunce pe el aceleași haine necălcate și să se îndrepte cu
pași nesiguri spre vechiul liceu unde-și făcea veacul de profesor de muzică. Când intra pe
ușile școlii simțea totuși satisfacția de a fi o figură exotică în universul acelor adolescenți fără
căpătâi. Știa din auzite că profesorii de română îl foloseau adeseori în timpul orelor ca
exemplu de personaj boem sau intelectual ratat. Dar titlul avea o anume savoare în el și
simțea de fiecare dată recunoștința față de sine însuși că era capabil să fie autentic în
degradarea sa. Orgoliul specific de a fi propriul experiment, fie el și eșuat.
În seara asta era rândul unui local abia înființat, Ultim, de care auzise încă de la
începutul săptămânii de la Denis, unul din colegii săi de breaslă aka tovarășii de ebrietate.
Denis știa să petreacă, nu glumă. Avea și mijloacele. Era tânăr, cel puțin mai tânăr decât se
simțea Anton la cei douăzeci și opt de ani pe care îi băuse. Îl întreținea familia, nu avea
nevoie să-și câștige sticlele cu sudoarea degetelor mânjite de cretă. Și nu-și închipuia pe
cineva mai dispus decât el să-și piardă serile prin baruri sau parcuri fără nume. De aceea și
reuniunea promisă îl făcea să uite de sine în anticipație. Anton se simțea mândru din cale
afară că reușise să amâne evenimentul până într-o vineri, iar entuziasmul crescuse direct
proporțional cu amânarea.
Într-un sfârșit, clopoțelul sună de ieșire, iar Anton își eliberă un oftat de ușurare. Auzi
elevii de liceu chicotind în urma lui în timp ce se repezi fără nicio ezitare spre ușă, apoi spre
poartă și în sfârșit spre casă. Cu dinții strânși și salivând deja la gândul aventurii, se repezi pe
scările blocului, uitând complet de liftul întunecat de la parter. Trebuia să facă acest detur
supărător fiindcă, în graba de a pleca de dimineață, își luase din greșeală haina mai subțire,
iar afară începuse deja să ningă ușor. Înhăță cheile din buzunar, aprinse lumina de pe hol și
dădu să descuie ușa apartamentului. Era descuiată. Păși cu oarecare nesiguranță înăuntru și se
împiedică de un obstacol neașteptat.
N-am băut încă, își zise Anton cu glasul răgușit, în timp ce panica își făcea loc foarte,
foarte încet în mintea lui, ca și cum încerca să-și adune mințile în același timp în care și le
pierdea treptat.. În lumina chioară de pe scară, ceea ce zăcea la picioarele lui nu putea fi decât
un singur lucru. Cadavru...
Dădu să facă un pas înapoi, dar spatele i se lovi de ceva și o voce stridentă îi zbieră în
ureche:
-Poliția! Mâinile sus!
Anton Crainic închise ochii cu toată puterea și nu mișcă. Își simțea picioarele
legănându-se ca după un întreg weekend petrecut pe străzi. Liniște. După câteva secunde,
văzând că nimic nu se întâmplă, se întoarse pe călcâie, leoarcă de sudoare. Dădu cu ochii de
basca de polițist. Limba i se împletici în gură, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
-D-D-Denis...?
-Ciao, amice, rânji o figură familiară, bătându-i cu mâna pe umăr prietenește. Ești
gata de ieșire?
-Fir-ar, am crezut că o să fie mai intens decât atât, continuă o voce morocănoasă, dar
suavă în același timp, venind de la picioarele lui Anton.
Cadavrul se ridică molcom de pe covor și își scutură pantalonii. Praful îl făcu -la a
doua privire, o făcu – pe tânăra femeie să tușească de câteva ori, demonstrativ, apoi să se
adreseze ușor batjocoritor gazdei încă nedezmeticită complet:
-Te-am speriat? Hahaha!
Râsul îi sună cristalin în ecoul scării. Anton îl auzi ca pe niște tacâmuri bine ascuțite
lovindu-se ușor într-un sertar. I se făcu foame, nu mâncase nimic toată ziua.

...
Anton își simți stomacul gol, dar senzația de vomă tot nu dispărea. Localul era banal,
în ciuda sentimentului de noutate. Atmosfera îi stătea în gât.
-Hei, Crainic, ce-i cu mutra? După tot fastul cu care am avut grijă să te întâmpinăm!
Să nu-mi spui că n-a fost o scenă originală! Zi tu, Natali, dacă n-a meritat să ne rupem
degetele trei ore la amărâta aia de clanță!
Denis își trecu o mână peste frunte în timp ce cu cealaltă o ținea pe tânără peste umăr.
Anton râse nervos a încurajare, schimbând mereu mâna în care ținea paharul. Poate din cauză
că băuse pe nemâncate, i se părea că ochii ei îl urmăreau atenți din brațele lui Denis, ca și
cum era încă corpul moale prăbușit în apartamentul lui, râzând pe înfundate de spaima pe
care urma să o producă.
-Unde v-ați cunoscut? aruncă timid o întrebare.
Denis se întrerupse indispus din reminiscență ca să se răstească la tovarășul său.
-N-ai auzit nimic din ce ți-am înșirat pe drum încoace? Logodnica mea e o vedetă! Tu
n-ai văzut-o la știri? Pe ce lume trăiești, amice?
Natali râse din nou direct în stomacul lui Anton și întinse mâna să-i astupe gura lui
Denis.
-Lasă-l în pace! Mai bine că nu știe! Ai uitat că ne vedem în secret? Vrei să trebuiască
să scăpăm de toți martorii care m-ar recunoaște? Ar fi un dezastru!
Privirea ei alunecă iar spre amicul logodnicului. Anton îți turnă iar în pahar, zâmbind
stingher.
-Ați face o pereche bună, pe mine m-ați prostit bine...
-Chiar așa! exclamă Denis brusc energizat de perspectivă. La cum ne-am strecurat și
ne-am ferit de vecini, pun pariu că nimeni nu ne-ar fi bănuit chiar dacă te-am fi atacat pe
bune... probabil nici nu te-ar mai fi găsit cineva decât peste cine știe câte luni, când se vor fi
plictisit de așteptat să-ți plătești facturile...
-Și chiar și așa, nu vor da vina pe ucigașul ăla celebru? Care face să dispară vedete?
adaugă Natali cuprinsă de o subită inspirație. Vor zice că ai fost un martor nedoriți la vreuna
dintre crimele lor și a trebuit să dispari... Tristă soartă, hai mai bine să bem! Pentru drepturile
martorilor oculari!
-Să trăiască! i se alătură și Denis râzând printre sughițuri.
Anton înghiți în sec și dădu pe gât restul paharului. În câteva ore avea să uite complet
discuția asta inutil de sinistră. Își bat joc de faptul că e singur? Ca să nu mai vorbim de
privirile pescuite din când în când pe după sticlele care se goleau pe rând... Denis e un
prieten pe cinste, își împarte cu generozitate buzunarele... și compania... sau cel puțin așa ar
părea. Dacă se înșală, n-are nimic de pierdut, dar dacă intuiește corect... timp este destul,
iar acum și ea îi cunoaște adresa. Nimic mai simplu. Închise ochii cu mult optimism pentru o
dimineață de sâmbătă ca de obicei. Totul merge strună... Mai puțin un cuvânt. Era sigur că un
cuvânt dintre cele cântate de frumoasa Natali rodeau dedesubtul unei griji apărute de nicăieri.

...
Deschise ochii fără să simtă frigul pălmuindu-i obrajii și asta îl neliniști de la bun
început. De ce nu e aruncat în stradă, ca de atâtea alte ori? De ce simte încă o căldură
molcomă, de interior? Hainele au rămas uscate și până și mâna e acoperită de o mânușă
subțire de... roșu? Lichid roșu? Sânge!
Sări cât colo și scaunul prăbușit făcu zgomot.
-Ah, o farsă! își zise cu glas tare, convingător.
Cu un gest rapid, duse mâna la gură și linse cu siguranță furioasă sucul închegat pe
încheietură.
-E! E... sânge.
Își împinse cu putere mâna în buzunar, cu o privire pierdută, dar scoase imediat un
geamăt și o trase înapoi. De durere.
Am un cuțit în buzunar.
Am un cuțit în buzunar.
Am un cuțit în buzunar...
În local luminile sunt stinse. E liniște înăuntru și se aud două muște izbindu-se
cadențat de un geam. Trebuie să se întoarcă la apartament. Trebuie să afle ce s-a întâmplat.
Ce s-a întâmplat cu Natali?..

...
Dacă l-ai citit pe Soren Kierkegaard, vei înțelege imediat. Jurnalul psihopatului. Nu
o farsă discursivă ca doctorul Agatei Christie și alibiul lui șmecher pe care îl împodobește la
final cu fraze ca fundițele roz bombon și artificiile pentru copii. Nici o trecere în revistă
obiectivă și politic corectă a mentalității unei minorități discriminate. Nu fac un experiment
de dragul publicului, nu vreau să devin un clovn. Mă întreb uneori dacă mai face cineva
experimente fără ca grija originalității să îl îmbolnăvească de groaza mass-mediei. Nu vreau
să fiu original, vreau doar să știu cine sunt.
Mă rog, asta e în trecut de acum. De vreme ce nu am nici umbra unui răspuns după
20 de ani de viață, trebuie că mi-am pus, și eu ca și majoritatea, întrebarea greșit. Nu sunt
nimic încă, asta-i clar. Dacă aș fi, n-aș ezita niciun moment cu răspunsul. Așadar, ce vreau
să fiu? Ce vreau să mă fac să fiu? Până aici totul mi se pare clar ca lumina zilei. Trebuie să
fiu ceva, cică ăsta e scopul vieții. A fi, nu a avea, după cum învățăm în liceu la română. Când
ajungi la concluzia asta, însă, pică praf și pulbere toată teoria egalității fraternității și
libertății sociale. Ca să fii ceva nu trebuie să ai un nume. Nu-ți trebuie nume dacă ești singur
cuc.
Dar ca să te strige soția după masă ca să speli vasele, ca să primești o amendă de
cetățean responsabil, ca să culegi un gândac sau un copil de pe stradă și să-i dai pat și
mâncare fără să ajungi la pușcărie pentru trafic de carne vie ai nevoie de nume. Și
mâzgălituri, evident. Trebuie să ai un nume ca să fii cineva, nu ceva. Ai nevoie de nume ca să
fii pedepsit. Răul nu este pedepsit niciodată, doar oamenii răi. Pe nume, în tribunale, la
închisori. Sau pe numere, în fine, că suntem deja în secolul XXI. Sau măcar o poreclă să fie,
ca la ucigașii în serie. Dar ajung și acolo imediat.
Ca să fi cineva, așadar, ai nevoie de nume. Cu numele plătești totul. Prostituție
practică toată lumea, asta mi-e clar de mult. Dar se pare că e încă demodat să ceri bani. Cel
mai simplu e să-ți pui la bătaie numele. Și prostituția devine contract, colegialitate,
prietenie, căsătorie, iubire... Așa și toată treaba asta cu justiția, nu e decât o organizație cu
profit. Morala este: poți să furi o pâine, dar plătești pe ea după aceea mai mult decât dacă ai
plăti înainte; poți să omori, dar cu condiția să petreci niște ani la răcoare după aceea. E
doar o altă metodă de plată, pentru cine nu are cardul la el în culise. Majoritatea
criminalilor sunt probabil doar oameni plictisiți de șantaj, încercând să-l fenteze în fel și
chip. Cei care vor să fie, nu să aibă, bineînțeles. Libertatea se exprimă în multe și diverse
feluri, zice-se. Asta dacă nu e vorba pur și simplu de psihopați, ca în cazul meu. La noi e
altceva.
Revenind la subiect, numele. Numele mă face cineva, dar cineva nu sunt decât în
raport cu tine, cu mama, cu tata, cu profesorul, cu polițistul, cu statul. Eu vreau să fiu ceva.
Încerc să mă definesc prin acțiuni, prin manifestări, ca o cutie neagră, ca Dumnezeu. Din
nou e nevoie de un cuvânt, din nou e nevoie de o categorie. Relație de rudenie, meserie,
trăsătură dominantă de caracter, crimă. Pot fi părinte, brutar, leneș sau mincinos.
Nebunia. Sunt numai două tipuri de nebunie care se eliberează de tragedia
comerțului social. Handicapații nu se pun aici, ei încă funcționează după normele cerere-
ofertă, cu capacitățile limitate pe care le au. Pe mine mă interesează doar libertatea
extremă, unde nu ai nevoie să fii cineva ca să fii (ceva). Până la ora asta, n-am descoperit
decât același răspuns. Dacă plec de la premisa că capacitățile mele nu sunt vizibil sau
exagerat de limitate, atunci sunt destule șanse să am dreptate. Dacă sunt handicapat și
evident nu-mi dau seama, experimentul este deja eșuat, fiindcă acționez ghidat de o breșă în
sistem, nu de o voință independentă. De altfel, dacă ți se pare nu am dreptate sau logică în
argumentare, nu e decât un pas în față pentru mine, ca psihopat. Asta ca să fiu și optimist.
Cu alte cuvinte, ca să ajung la subiect, sunt numai două forme prin care un
intelectual poate să se metamorfozeze controlat și asumat în ceva: ori te faci sfânt, ori te faci
psihopat. Nu sunt inițiat în subtilitățile , dar există un mare risc ca prima variantă să nu
ofere decât un eșec total pentru mine, nu numai pentru că a atinge stadiul respectiv
presupune negarea sinceră a propriei stări de supraom, ci mai ales pentru că este o
activitate care nu se poate desfășura nici singur, nici în spirit contabil, ba nici nu poate
deveni un scop în sine.
Rămâne cealaltă variantă. Nici aici nu e sigur că nu voi atinge un stadiu unde se
elimină conștiința propriului eu (așa cum era acest eu la începutul experimentului), dar
vestea bună e că nu se așteaptă intervenția nimănui. Oricine intervine o face în propriul
interes, nu din altruism, deci nimic de pus la îndoială în materie de condiții prielnice. E o
poziție ingrată, trebuie să recunosc, cel puțin din punctul de vedere al opțiunilor limitate –
deși asta joacă un rol esențial în valoarea lui: la fel ca moartea, este supraestimată numai
pentru că se petrece o singură dată. Dacă am trăi măcar de două ori, atunci ar pica bursa
vieții. Spre rușinea mea, așadar, încă n-am învățat să îmi apreciez cum se cuvine chemarea,
dar n-am ce face. Pentru mine e singura variantă care nu presupune o colaborare, iar eu
asta vreau să evit cu orice preț...

...
Auzind soneria zbârnâind, i s-a făcut brusc foarte foame... O poftă imensă să fie pe
bulevard, să pășească invizibil printre personaje de umplutură, ca în cadrele acelea din
benzile desenate leneșe unde numai protagonistul primește dreptul la culoare și chip. Se văzu
imediat traversând strada, călcând cu viață în fiecare baltă, stând de pază în dreptul vitrinelor
de patiserii și salivând la gândul de a-și linge de pe degete, odată cu gustul prafului
bucureștean, uleiul rânced de pe câte o gogoașă prea prăjită, sau de pe o felie de pizza iute.
Dacă ar ieși de pe scară și ar lua-o imediat la stânga, priveliștea s-ar ivi exact ca în imaginație
în fața sa, libertatea acelor douăzeci de metri pătrați ar fi mai sărată decât toată adrenalina
asta de prost gust, cum stă în spatele ușii apartamentului și ascultă cu dinții transpirați fiecare
chicot de pe culoar, așteptând o salvare. Ceva se va întâmpla negreșit în următoarele secunde,
minute poate, da, poate să mai aștepte câteva minute, nu știe nimeni de altfel că se află aici,
poate e în baie, nu? Poate e în duș, poate e chiar afară, la patiserie, râvnind, de fapt nu,
gustând deja foietajul cald... Da, e cald, devine foarte cald vara la etajul ăsta, e normal. De
îndată ce va scăpa de idioții ăștia trebuie neapărat să deschidă o fereastră în dormitor..
Tresări la izbitura repetată în ușă...
-...hei, amice, hai odată!
-...iar și-o fi pierdut cheile, parcă vezi.. haha...
-...o fi rămas pe străzi azi-noapte.
Își linse buzele și mai făcu un pas spre ușă. Clanța era rece și alunecoasă.
 Transpir? Da, de anticipație. Toată paralizia de până acum s-a transformat brusc în
tremur nervos. Trebuie să fie semnul de evoluție pe care îl așteptam. Nici c-ar fi putut pica
mai la țanc! Poate n-ar fi o idee așa rea să deschid. Bag problema în dormitor, încui ușa, și
scap repede și de ăștia. Ce le-a venit să vină la mine tocmai într-o luni seară... și când mă
gândesc ce atent am planificat totul... exact ca să nu existe factori neașteptați... Dar cineva
ca mine poate face față oricărei situații. Da, numai să-mi pun rapid gândurile în ordine.., cu
ce trebuie să încep, în situația as-
-Bă, mai așteptăm mult? m-am plictisit.
-...să mai trecem o dată, mai încolo, cine știe...
Bun. Bun...haa! Ceva s-a întâmplat și am scăpat, exact cum am prevăzut. Heh,
instinctul nu mă trădează, e din ce în ce mai evident că merg în direcția care trebuie. Mai am
câteva secunde, nu, poate și mai mult, ca să mă decid ce fac cu ei. Prieteni ca prieteni, dar
nici așa nu se poate.. să vină să mă deranjeze la ora asta.. e măcar ora cinci? Ahh, simt că-
mi explodează capul după câte ore de nesomn? Sunt chiar într-o stare în care ar fi bine să nu
mă provoace nimeni! Și idioții ăștia vin aici beți... de data asta îi iert, că măcar au grija
mea. Prietenii adevărați la nevoie se cunosc. Mă întreb ce ar zice dacă ar știi cu cine sunt
prieteni- Ahh!
Își plezni mâna peste gură la sunetul brusc al unei sirene de poliție.
Sună aproape? Da, e ca și cum încetinește, ca și cum vrea să se oprească aici. Poate
caută loc de parcare? S-a auzit foarte tare câteva momente, dar acum a încetinit din nou.
Normal... poate nici nu era poliția, poate era salvarea. De ce-mi fac atâtea griji? N-au nicio
șansă să mă prindă... nici nu le trece prin cap.
Răsuflă ușurat ș zâmbi. Trebuie că este un zâmbet înfricoșător, pentru că îl simt, rigid
și puternic, până în măsele, strivindu-le cu scârțâit acru. Totul va fi bine!... Râd, dar cred că
de frig a început brusc să îmi clănțăne dinții... Trebuie că am lăsat deschisă vreo amărâtă de
fereastră într-un colț... e firesc, de altfel, la ora asta a dimineții... Încă puțin și se luminează
de ziuă, atunci o să fie și mai clar tot ce am de făcut. Da. Da...

...
Trec înapoi în sufragerie și ignor problema ghemuită pe covor, între fotolii. Așa se
rezolvă treburile astea, atitudinea e cheia. Mă așez confortabil și pun mâna pe telecomandă.
Dau cu ochii de tacâmul de pe masă și mă simt pregătit. Nici nu-mi aduc aminte când l-am
adus de la bucătărie. Noroc pur. Sau, mai bine zis, destin.
-bzzzzz...
 Nimic mai frumos decât să-ți începi ziua cu un film siropos în timp ce te simți stăpân
pe propriul destin. Fix pe dos de bietele personaje din ecran, care sunt toate măturate
aleatoriu la mâna unui regizor fără gust. Vorbind de gust...
-bzzzz...
Cumva, entuziasmul mi-a ținut loc de plăcintă. Numai că fără să vreau, poate ca un tic
patologic deja instalat... îmi trec degetul peste buze, și aproape că simt din nou mirosul acela
dulceag, ba și acrișor, de azi-noapte... Azi-noapte...
-bzzzzz...
Au trecut numai câteva ore? Haaahaahaha! Ce să vezi!... În câteva ore lucrurile au
mers mai bine decât și-ar fi închipuit cineva! Se dovedește premisa propusă, cu puțin
antrenament și multă voință, oricine poate deveni orice. Oricine poate deveni cineva...
-bzzzz...
Hm..? ce-i asta..?
-bzz... revenim cu actrița Mona Vante, bine ați venit la noi în studio!
-Bine v-am găsit! (ce-i asta...? Natali?...) Mă bucur să fiu alături de dumneavoastră,
este o seară specială pentru... (evident că te bucuri, că altceva nici nu știi să faci, doar să-ți
etalezi picioarele într-o parte și n alta... și dintr-o parte și din alta... tot numai cu pantaloni
strâmți și tocuri înalte... norma că apare câte unul ca mine care nu mai suportă toată nebunia
asta...)
Mă uit trăznit de amuzament la ecran în tip ce îngrămădirea mută ce pândește pe
covor are o scurtă mișcare necontrolată, bulversată, apoi amorțește din nou, înghețată de
spaimă. Am urmărit-o cu coada ochiului, ca un adevărat prădător, cu satisfacția că nu-mi
scapă nici cel mai neînsemnat detaliu care ar putea constitui o primejdie pentru finalul
pregătit de mine... și am avut dreptate, nu mai mișcă... doar privirea e ațintită drept înainte, ca
într-o transă, ca și cum așteaptă... să vadă... de ce se uită încă la mine în loc de Tv? Înțelege
că viața îi atârnă numai de un fir de păr, numai de un oft de-al meu... dar chiar și așa, ce tupeu
sau ce prostie să mă spioneze așa fără rușine... O ciudată. M-am procopsit cu o ciudată.
Noroc că nu țipă și urlă, deși ar fi măcar capabilă de așa ceva? Nu uitându-te la mutra de
păpușă încrezută pe care o etala abia cu o seară mai înainte la televizor, cu răspunsurile de
două parale și clipeala ieftină din gene...când mă gândesc că paparuda asta e o celebritate
pentru inculții generației de azi... Asta-i vedetă? Asta-i o glumă cu fustă... ba nici fustă nu
are, că na, secolul XXI...
Dar ce să mai vorbim! Instinctul îmi șoptește că nu mai sunt la nivelul la care una ca
ea mă mai poată îngrijora vreun pic. E de-a dreptul relaxant, sentimentul ăsta de completă
superioritate. Recitesc totul cu atenție mărită, ca să mă bucur de fiecare detaliu pe care l-am
anticipat în metamorfoza mea psihică și morală...
-Ascultă, scuip o poruncă la stânga. Să știi și tu măcar cu cine ai de-a face. Să nu mori
proastă. Dacă l-ai citit pe Soren Kierkegaard, vei... Tsk. Ăsta nu e text pentru tine... n-am ce
face. Să nu întrebi, că nu-s eu responsabil să te educ. În fine, să continuăm...
-Dacă l-ai -...
-Tu ești... criminalul de la televizor?
M-a întrerupt. M-a întrerupt! Ce e cu idioata asta? Nu înțelege deloc ce se petrece?
Cum îndrăznește să se pună cu un psihopat... sar în picioare, încordez doar piciorul și izbesc
cu putere forma înghesuită din fața mea. Eu dețin controlul, trebuie să devină clar, dacă nu
era deja.
Aștept câteva momente pentru o eventuală reacție, apoi trag din nou cu ochiul. Nu s-a
auzit niciun zgomot de jos în afara loviturii înfundate în haine. Știu prin ce trece. Când frica e
copleșitoare, vrei să și strigi dar nu poți, și se oprește sunetul în gât. Nici nu poate să strige de
durere. Stă iar cu ochii ațintiți înainte, spre țârâitul surd al televizorului dat pe mut. Aud o
muscă dinspre hol. Mai mult ca sigur am uitat geamul ăla deschis pe undeva, dar momentul e
prea intens să întrerup acu lectura. În final pare că o să asculte, de nevoie... nu-i nimic, pentru
un soi de oameni nu există alt leac...
Reiau cu voce joasă, răgușită... citesc pentru ea și rememorez pentru mine... Am
amânat totul până în weekend. Am dat peste o vedetă la țanc. Am aranjat ca Denis să se
teamă că va fi implicat. E mai bine decât să-l omor, nu? Vorba Nataliei, trăiască martorii... El
va fi polițistul în acest joc în trei. Că doar m-au provocat în același fel, nu?..

... Și mă întrerup cu răsuflarea tăiată... Sunt în culmea fericirii. Mi-am reîmprospătat

și eu motivațiile și ideologia, s-ar zice... Simt nevoia să probez efectul produs.
-Ai înțeles? zic printre dinți, cu coardele vocale epuizate din cine știe ce motiv. Ai
nimerit rău cu mine. E de rău...
Femeiușca asta îndrăznește să mă ignore. Iar. Nici nu știu dacă să râd sau să plâng...
-Când mă omori? întreabă brusc, și bâzâitul tv-ului devine mai deranjant parcă, din
cauza vocii joase.
-N-ai înțeles încă? mă răstesc puțin obosit. ești la mila mea.. ai face bine să te
obișnuiești cu gțndul...
Mă opresc și trag aer în piept. Nu știu de ce, dar am sentimentul neplăcut că nu ne
înțelegem deloc. Așa de vizibilă e mereu distanța dintre un sclav și un rebel al societății?
Dacă stau să mă gândesc, încă de la început am simțit că e ceva în neregulă cu nivelul de
stupiditate al acestei creaturi.
-Nu toată lumea are nevoie să fie deșteaptă.
Mă întorc spre ea cu un scârțâit înfundat de umeri. Ce tot bolborosește idioata asta? E
clar că n-are idee despre ce e vorba, se uită în sus la mine cu aceeași privire handicapată, de
zici că are orbitele fixate în bețe. Mare dreptate a avut cine a zis că privirea spune totul. Capul
fetei ăsteia e gol ca televizorul. Funcționează doar pentru că primește aer în creier din afară.
Dar vine pe neașteptate unul ca mine și oprește curentul și pac! Nu mai se risipește oxigenul
planetei. Ce privire neplăcută, totuși, brr. Dar se explică... parcă am citit undeva că în
momente de stres maxim, victima reflectă fără să vrea gesturile criminalului ca să-i câștige
empatia. E un instinct de conservare. Ha... înseamnă că nici eu nu-mi pot închipui ce se
citește pe fața mea acum... Sunt un adevărat monstru, ce mai. Îmi recapăt tot calmul și îi
întorc încruntătura și mai abitir, ca să o simtă până-n măduvă. Așa da.
-De exemplu...
Heh, așa mai merge, ce mult i s-a îndulcit tonul în doar câteva secunde... a priceput în
final că -...
-...nu trebuie să fii prea deștept ca să omori pe cineva.
...
Nu trebuie să fii prea...!! Huh?! Ce tot zi.... ce....? Cine te crezi! Nu face pe deșteapta
cu mine! Ce...-
Restul dispare. Nu-mi vine niciun comentariu, niciun cuvânt, dar, mai grav decât atât,
niciun gând. Mă fixează de dedesubt o privire galbenă, inertă, sticloasă. Cum stă cu brațele
adunate în jurul genunchilor, e doar o mână de oase învelită în haine. Sunt deasupra, dețin
controlul. Eu dețin controlul. Eu dețin... ... ... Eu am în mână cuțitul!..
Nu-mi amintesc nicăieri să fi citit ce se întâmplă când unui psihopat începe să îi fie
frică de o victimă. De aia nici nu voi lua în considerare varianta. Nu este frică, e furie. Sunt
furios. O simt în glezne, în burtă și în ceafă. Bate tare de furie că sunt luat peste picior. Mă
lovește brusc o realizare stupidă: nu mi-ar fi la fel de frică dacă nebuna de pe podeaua
sufrageriei mele ar arăta cum strălucește încă în emisiunea din fundal. Dacă ar avea buzele
roșii, părul despletit, silueta atent părăsită pe marginea canapelei moi din mijlocul studioului
de cancan. Ființa care mă studiază în momentul acesta are alura unei măturătoare. E
frumusețea un factor în calculele malefice ale unui psihopat? N-ar trebui...
 Și zbârnâie soneria. Lui Anton îi e mai foame ca niciodată. Știe exact ce vrea, de data
asta. Vrea neapărat câteva guri de apă rece, rece... care să-l trezească de-a binelea. E foarte
cald în visul ăsta care nu se mai termină. Foarte cald și miroase a poliție în loc de băutură.
Zgomotul ușii metalice, deschise cu forța, vocile unor bărbați ce năvăleau în
apartamentul îmbâcsit de aer stătut, strigătul de disperare al unei victime care zâmbește
victorios, în timp ce o piedică întâmplătoare îl prăbușește deasupra ei, în ceea ce semăna cu
un tacâm foarte bine ascuțit...
-Natali! Ești aici? Natali!
-Denis... Denis, ajutor!
Nu e... povestea mea..? Nici măcar asta?...