Sunteți pe pagina 1din 66

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

5 octombrie 2020

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Azi sărbătorim Ziua Mondială a Educației

A fost desemnată de UNESCO şi marchează semnarea, în 1966, a ''Recomandării UNESCO/OIM


(Organizaţia Internaţională a Muncii) privind statutul profesorilor''.

Această recomandare, alături de cea "privind învăţământul superior'' din 1997, constituie principalul cadru
de referinţă pentru abordarea drepturilor şi responsabilităţilor cadrelor didactice la scară globală.

Pentru ca această zi să fie recunoscută şi sărbătorită la nivel internaţional, pentru ca principiile celor două
recomandări să fie respectate de fiecare stat în parte, federaţia globală a Uniunii Sindicatelor Cadrelor
Didactice ''Education International'' a lansat la 5 octombrie 1994, o campanie de promovare a meritelor
cadrelor didactice şi a contribuţiei aduse de acestea în procesul educaţional, la nivel mondial.

De asemenea, a fost instituit Premiul Hamdan (2008) pentru a recompensa performanţele profesorilor.
Acesta este acordat din doi în doi ani şi constă în suma de 300.000 de dolari americani, care se împart
între trei laureaţi ale căror proiecte îşi propun să îmbunătăţească performanţele şi eficienţa profesorilor.

Numele distincţiei vine de la susţinătorul proiectului, Sheikh Hamdan Bin Rashid Al-Maktoum, viceprim-
ministru al Emiratelor Arabe Unite (1971-1973).

Urările lui Orban

În România, chiar înainte de Ziua Mondială a Educației, premierul Ludovic Orban a declarat că, în opinia
sa, profesorii care nu țin ore online nu ar trebui plătiți.

Potrivit ultimei raportări a Ministerului Educației și Cercetării (MEC), situația unităților de învățământ
preuniversitar din țara noastră este, astăzi, următoarea:

12.779 de unități de învățământ în Scenariul 1 (S1): participarea zilnică (față în față) a tuturor preșcolarilor
și elevilor în unitățile de învățământ, cu respectarea și aplicarea tuturor normelor de protecție sanitară.

- 4.539 de unități de învățământ în Scenariul 2 (S2). Acesta presupune participarea zilnică (față în față) a
tuturor preșcolarilor și elevilor din învățământul primar, a elevilor din clasele a VIII-a și a XII-a, cu
respectarea și aplicarea tuturor normelor de protecție, respectiv revenirea parțială (prin rotație de una-
două săptămâni) a elevilor din celelalte clase de gimnaziu și liceu, cu respectarea și aplicarea tuturor
normelor de protecție.

- 338 de unități de învățământ în Scenariul 3 (S3): implică participarea tuturor preșcolarilor și elevilor la
activități/lecții online. Menționăm că dintre cele 338 de școli, numai 159 figurează în acest scenariu din
cauza cazurilor de COVID-19 înregistrate. Diferența de 179 de unități de învățământ rezultă ca urmare a
ratei de incidență a cazurilor din localitatea în care funcționează și/sau a infrastructurii școlare/școli în care
se execută diverse lucrări de reabilitare. Autor Laurențiu Moșoiu. Sursa https://romanialibera.ro/social/azi-
sarbatorim-ziua-mondiala-a-educatiei-831260

1
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Hunedoara: Program de toamnă la cetatea dacică Sarmizegetusa Regia

Cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, din Munţii Orăştiei, are un nou program de vizitare, adaptat
sezonului de toamnă, astfel că monumentul UNESCO poate fi văzut, zilnic, între orele 9,00 şi 18,00.

"Toamna aceasta, capitala regatului dac va putea fi vizitată între orele 09.00-18.00. (...) Vă aşteptăm să
vă bucuraţi de splendoarea toamnei în munţii dacilor", se arată, vineri, într-o postare pe pagina oficială
Administraţia Sarmizegetusa Regia, din subordinea Consiliului Judeţean (CJ) Hunedoara.

Cetatea se află în administrarea CJ Hunedoara, care a devenit, din anul 2017, principalul finanţator al
cercetărilor arheologice derulate în situl UNESCO din Munţii Orăştiei.

Campaniile de săpături arheologice derulate în situl Sarmizegetusa Regia, începând din anul 2017, au
scos la iveală una dintre cele mai mari descoperiri din ultima jumătate de secol: un edificiu de cult cu
arhitectură monumentală, aflat pe terasa a IX-a. Planul său includea 60 de baze de calcar, unele dintre
ele aflate in situ, dispuse pe cinci şiruri a câte douăsprezece rânduri.

"Anul acesta, o nouă descoperire de mare însemnătate se alătură aleii pavate cu dale de calcar, gresie şi
andezit, drumului ceremonial şi edificiului monumental de cult menţionat anterior. Este vorba despre un alt
edificiu mai vechi, situat tot pe terasa a IX-a, într-un strat inferior de săpătură, şi ale cărui resturi
incendiate au fost identificate pe suprafeţe mari", informa, la jumătatea lunii septembrie, CJ Hunedoara.

Pentru vizitatorii sitului, Serviciul Public Administrare Monumente Istorice, cu suportul tehnic al
Colectivului de cercetare din Munţii Orăştiei, a pregătit un pliant cu descrierea principalelor descoperiri
realizate în ultimii ani.

Turiştii care doresc să viziteze Sarmizegetusa Regia vor achita un tarif de 15 lei, pentru un adult, şi de 5
lei pentru elevi, studenţi şi pensionari. Sursa https://www.agerpres.ro/cultura/2020/10/02/hunedoara-
program-de-toamna-la-cetatea-dacica-sarmizegetusa-regia--584393

2
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Mureş: Colecţie de fotografii vechi despre procesul de obţinere şi prelucrare a


cânepii, la Muzeul Etnografic Reghin

Muzeul Etnografic "Anton Badea" din Reghin a prezentat, vineri, o colecţie unicat de fotografii vechi
realizate în judeţul Mureş, care cuprinde procesul de obţinere a cânepii, de la cultivarea acestei plante,
până la obţinerea fibrelor şi tehnologia arhaică folosită în domeniu.

Colecţia de fotografii despre cultivarea şi prelucrarea cânepii, una dintre cele mai vechi plante care au fost
cultivate în România pentru obţinerea fibrelor, a fost prezentată online de către Muzeul Etnografic "Anton
Badea" din Reghin, alături de o expunere complexă a ceea ce presupunea o astfel de cultură şi utilitatea
ei.

"Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în ţara noastră, fiind utilizată în principal pentru
obţinerea fibrelor folosite la confecţionarea ţesăturilor.

Cantitatea de cânepă cultivată anual acoperea necesarul de îmbrăcăminte al unei familii şi necesarul
pentru confecţionarea textilelor folosite în casă şi gospodărie.

Ţesăturile de cânepă erau incluse şi în zestrea fetelor. Începând cu anii '60 apare scăderea constantă a
culturii acestei plante.

3
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Procesul lung şi obositor de cultură şi obţinere a fibrelor, precum pătrunderea materialelor textile
industriale, au determinat, într-o oarecare măsură, eliminarea culturii. Recoltarea cânepii, are implicaţii
directe în calitatea fibrei.

Culoarea, elasticitatea, duritatea şi rezistenţa sunt afectate de gradul de maturitate a plantei. În


Transilvania, cânepa de vară şi de toamnă se recoltau separat, ambele fiind culese în momentul când
planta ajungea la maturitate, în luna iulie - cea de vară şi în august cea de toamnă", au arătat
reprezentanţii Muzeului Etnografic Reghin.

Muzeografii reghineni susţin că snopii de cânepă, mai exact "mănuşile", cum este termenul folosit în zonă,
după ce erau culese, se puneau la uscat câteva zile, rezemate de gard în poziţie verticală.

"Uscarea se făcea pentru îndepărtarea frunzelor şi a inflorescenţei plantei. După uscare avea loc topitul
cânepii, o operaţiune de separare a fibrelor de tulpină prin păstrarea plantelor în apă, pe o perioadă
determinată. După încheierea topirii, fiecare mănuşă se spăla în apă curgătoare, până ce erau eliminate
frunzele şi materia verde degradată.

Uscarea cânepii după spălare se făcea prin răsfirarea ei la loc însorit pe gard. Fibrele erau extrase apoi
prin ruperea unui mănunchi de tulpini lemnoase, sau prin tragerea fibrelor cu mâna. Acestor două metode
de extragere a fibrelor, cronologic, le-a urmat meliţatul cu meliţa.

Operaţiunea de meliţare presupunea trecerea mănuşii de cânepă între limbă şi şanţul meliţei, ruperea
părţii lemnoase şi eliberarea fibrei", descriu muzeografii procesul tehnologic.

De asemenea, pieptănatul cânepii era următoarea etapă prin care fibrele se pregăteau pentru tors, însă o
parte la fel de importantă, dar extrem de dificilă era şi torsul, pe lângă care torsul lânii era considerat o
joacă.

4
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

"Pentru pieptănatul cânepii se foloseau trei piepteni, de diferite dimensiuni. În urma acestei perieri se
obţineau trei categorii de fibre, definite în grosime şi lungime: 'fuiorul', 'urzeala', 'câlţii'. Torsul cânepii era o
operaţiune dificilă, datorită asprimii şi grosimii fibrei. Fibra de cânepă fiind mai lungă decât cea de lână,
caierul avea o formă alungită, legându-se pe jumătatea superioară a furcii. Cânepa se torcea numai
răsucit, într-o singură direcţie, astfel că 'jirebiile' de cânepă se păstrau împletite, evitându-se încâlcirea
firelor", au mai arătat muzeografii reghineni.

5
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

De la începutul pandemiei de SARS-COV-2, Muzeul Etnografic "Anton Badea" Reghin a prezentat


periodic, online, numeroasele colecţii pe care le are în patrimoniu, precum şi expoziţiile permanente pe
care le are amenajate, atât cea pavilionară, cât şi cea în aer liber, constând în case tradiţionale şi instalaţii
tehnice ţărăneşti. Sursa https://www.agerpres.ro/cultura/2020/10/02/mures-colectie-de-fotografii-vechi-
despre-procesul-de-obtinere-si-prelucrare-a-canepii-la-muzeul-etnografic-reghin--584333

O PERSONALITATE PE ZI: Poetul Serghei Esenin

De-a lungul a doar treizeci de ani, poetul rus Serghei Esenin a scris sute de poezii atât în versuri scurte,
cât şi în versuri epice, alături de proză literară şi o vastă colecţie de scrisori care conţin gândurile sale
despre spiritualitate, filosofie, religie, Rusia şi Revoluţia, recenzii despre întâmplările culturale din toată
Rusia şi străinătate. Viaţa sa scurtă, dar bogat lirică, a lăsat o amprentă profundă în literatura rusă şi
universală, potrivit https://esenin-museum.ru/.

Serghei Esenin s-a născut la 3 octombrie 1859, în satul Konstantinovo (azi Esenin), gubernia Riazan,
Rusia, într-o familie de ţărani. Şi-a petrecut copilăria în casa bunicilor săi materni şi a început să scrie
poezie la vârsta de 9 ani.

În 1909, a absolvit şcoala elementară, apoi în 1912, şcoala parohială din Spas-Klepikovski. În august
1912, a ajuns la Moscova, unde a fost corector în cadrul tipografiei Sitin; a continuat să scrie poezie şi a
participat la cercul literar şi muzical Surikov. Primul poem publicat a fost "The Birch Tree", care a apărut în
"Mirok", o publicaţie pentru copii editată de aceeaşi tipografie, notează https://www.moscovery.com.

A audiat cursuri de istorie şi filosofie la Universitatea Populară "A. Shaniavski". În 1913 s-a căsătorit cu
Anna Izriadnova, o colegă de serviciu, cu care a avut un fiu, Iuri, potrivit https://www.goodreads.com/.

În 1915, s-a mutat la Sankt Petersburg, unde l-a întâlnit pe poetul Alexander Blok. Primirea călduroasă,
dar şi susţinerea primită faţă de poeziile sale, făcută de marele poet, l-au inspirat pe tânărul Esenin.
Talentul său a fost recunoscut şi de alţi remarcabili poeţi ai momentului, precum Serghei Gorodeţki şi
Nikolai Kliuev, un ţăran poet, de care a legat o mare prietenie. Aproape toate poeziile pe care le scrisese
până atunci au fost publicate, devenind din ce în ce mai cunoscut. În acelaşi an a fost inclus în grupul
"ţăranilor poeţi", din care mai făceau parte Nikolai Kliuev, Serghei Gorodeţki, A. Remizov, Andrei Belîi,
etc., notează http://www.hrono.ru/, care citează "Russian writers and poets. A Brief Biographical
Dictionary" (Moscova, 2000).

Prima sa colecţie de versuri - "Radunitsa" - a fost publicată în 1916, în care Esenin a scris despre viaţa
satului tradiţională şi cultura populară, "Rusia din esenţă de lemn" a copilăriei sale, despre credinţa
panteistă în natură. Titlul colecţiei se referă la un ritual funerar popular, "Comemorarea morţilor". În
primele sale poezii, Esenin a privit peisajul rural melancolic şi a adoptat rolul de profet ţărănesc şi lider
spiritual. Esenin a compus şi poezii cu teme religioase, notează http://authorscalendar.info/.

În 1917, s-a căsătorit cu Zinaida Reich, care a devenit una dintre cele mai faimoase actriţe din perioada
sovietică. Au avut doi copii - Tatiana şi Constantin. Cei doi s-au despărţit în 1921, potrivit
https://www.goodreads.com/.

Chemat să-şi satisfacă stagiul militar, între 1916-1917, la Ţarskoe Selo, a dezertat din armată după
Revoluţia din Octombrie 1917. Serghei Esenin a îmbrăţişat cauza acesteia, aşteptând o îmbunătăţire a
vieţii ţăranilor. Mai târziu, în "The Stern October Has Deceived Me", Esenin şi-a dezvăluit dezamăgirea
faţă de noul regim. După poemul "Mares' ships", a mai scris, între 1917-1918, "Otchar" "Advent",
"Transformation" şi "Inonia".

6
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Anul 1918 l-a adus la Moscova. Aici, împreună cu poeţii Anatoli Marienhof, Vadim Shershenevich,
Alexander Kusikov şi Ivan Gruzinov, a fondat "mişcarea imagistă", un stil poetic ce se distinge prin
utilizarea metaforelor complexe. Ideea lui Esenin asupra imagismului era că o poezie nu ar putea fi pur şi
simplu un "catalog de imagini", că imaginile ar trebui să fie semnificative, ar trebui să comunice ceva. În
eseul său "Viaţă şi artă", poetul a insistat asupra semnificaţiei din interiorul imaginii. Cea mai înaltă
expresie a imagismului său, după propria sa apreciere, a fost lungul poem "Pugachev", la care a lucrat
între 1920 şi 1921, notează http://authorscalendar.info/.

În toamna lui 1921, Esenin a întâlnit-o pe dansatoarea americană Isadora Duncan, fondatoarea dansului
modern. S-au căsătorit la 2 mai 1922. Împreună, au plecat în călătorie în Europa şi, apoi, în SUA. În timp
ce se afla în străinătate, Esenin a lucrat la ciclul de poezii "Moscow Taverns" şi la poemul dramatic "A
Country of Scoundrels", dar a schiţat şi prima versiune a poeziei "The Black Man". "Hooligan's Testament"
a fost publicată la Paris, mai târziu în acelaşi an. În 1923, a fost publicat la Berlin - "The Poems of a
Rowdy".

În august 1923, Serghei Esenin s-a întors la Moscova, despărţindu-se de celebra dansatoare americană.
Poetul a mai fost implicat într-o relaţie cu actriţa Augusta Miklashevskaia, căreia i-a dedicat câteva poezii,
dar şi cu poeta Nadezhda Volpin. Fiul lor, Alexander Esenin-Volpin (1924-2018), stabilit în SUA, a fost un
cunoscut poet, matematician şi filosof, dar şi un activist proeminent al mişcării de disidenţă din anii 1960,
potrivit https://www.poetryverse.com.

Perioadei 1923-1925, marcată de un avânt creativ extraordinar, îi aparţine ciclul "Persian Motifs", pe care
l-a scris în timpul călătoriei în Caucaz, fiind o capodoperă a poeziei lirice. Ultima sa soţie, Sophia
Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului rus Lev Tolstoi, cu care s-a căsătorit în 1925, a fost martora
apariţiei mai multor lucrări: "Poem of 36", "The Song of the Great Campaign" şi colecţia "On Russia and
the Revolution", conform https://esenin-museum.ru.

În noaptea de 27 spre 28 decembrie 1925, Serghei Esenin şi-a pus capăt zilelor în camera din Hotelul
Angleterre din Sankt Petersburg. Poetul a fost înmormântat în cimitirul Vagankovski din Moscova. Moarta
sa a declanşat, însă, o amplă campanie împotriva lui. Autorităţile comuniste, care priviseră cu suspiciune
poezia şi individualismul lui Esenin, au considerat că opera sa se află în conflict cu doctrinele realismului
socialist şi i-au interzis cărţile. Abia începând cu anii 1960, operele sale au fost retipărite în mai multe
colecţii, conform http://authorscalendar.info/.

În 1995, la o sută de ani de la naşterea poetului, a fost inaugurat Muzeul "Serghei Esenin" din Moscova.
Expoziţia principală, care acoperă viaţa şi cariera celui mai citit poet rus din întreaga lume (conform
UNESCO), a fost creată de un grup de voluntari şi, apoi, prezentată Moscovei. Muzeul a fost deschis la
singura adresă oficială a poetului la Moscova, care a fost înregistrată din 1911 până în 1918. Clădirea a
devenit muzeu oficial de stat în 1996, conform https://esenin-museum.ru. Sursa
https://www.agerpres.ro/documentare/2020/10/03/o-personalitate-pe-zi-poetul-serghei-esenin--584588

REPORTAJ Tulcea: Biserica din satul Teliţa, monument istoric, aflată în reparaţii de
15 ani

Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din satul Teliţa, comuna Frecăţei, judeţul Tulcea, aflată pe lista
monumentelor istorice din România, închisă credincioşilor din anul 1989, este reparată de aproximativ 15
ani, însă lucrările sunt în continuare neîncheiate, din cauza finanţării insuficiente.

7
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În mijlocul satului Teliţa, un indicator ruginit arată drumul spre un monument istoric, iar în vârful dealului,
oaspeţii sunt întâmpinaţi de un buldoexcavator lângă o biserică cu geamurile sparte.

"Biserica asta are de acum 30 de ani de când este în renovare. Mai trec câţiva ani şi or să cadă turnurile.
E păcat. Consolidarea făcută până acum este foarte bună. Fundaţia bisericii are cinci metri adâncime, iar
8
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

consolidarea a coborât cu un metru sub fundaţie. Este foarte puternică", a afirmat Sandu P., în vârstă de
61 de ani, localnic.

El a mai spus că, la cutremurul din anul 1977, clădirea bisericii s-a crăpat de la un turn până la fundaţie,
iar din această cauză aici nu s-au mai oficiat slujbele religioase.

Preotul paroh al bisericii, Nicolae Chiriţă, a declarat, pentru AGERPRES, că lucrările bisericii cu o
arhitectură rară în România au început în anul 2005, au costat până acum aproximativ 1,2 milioane de lei
şi că ar mai fi nevoie de circa 4 milioane de lei.

"Din anul 2005 s-au demarat lucrările de reparaţie şi consolidare a bisericii, atât din fonduri proprii, sumele
fiind însă foarte mici având în vedere faptul că parohia a rămas cu circa 100 de familii foarte în vârstă, şi
alte fonduri de la Ministerul Culturii care au venit treptat. Din anul 2005 până acum, aproape an de an s-au
efectuat lucrări de la temelia care are 6 metri în pământ şi apoi de la cota zero încă şase metri. Mai avem
2,5 metri până la acoperiş", a spus Nicolae Chiriţă.

Unele surse susţin că biserica din satul Teliţa datează de la începutul anilor 1800, că aici era un schit de
călugări şi că războiul din 1828 a ocolit-o datorită codrului din apropiere care i-a fost scut.

Preotul paroh a afirmat că în acest lăcaş de cult au slujit preoţi ucraineni, populaţia din satul Teliţa fiind de
origine ucraineană.

"Piatra de temelie a fost pusă, la 1902, de primul preot român, Marin Popescu. În 1907, lucrările de
construcţie s-au încheiat, iar în următorii zece ani populaţia a mai contribuit cu anumite sume pentru a
plăti muncitorii şi materialele pe care le-au folosit. Nu au mai avut putere să o picteze, aşa că biserica a
rămas împodobită doar cu icoane. Din pricina intemperiilor şi a cutremurului din anul 1977, biserica a
ajuns la o stare tot mai degradată", a afirmat preotul paroh.

El a amintit că, în anul 2012, în curtea bisericii, a pus temelia unui paraclis cu hramul Înălţarea Domnului,
acolo unde se oficiază slujbele religioase de sărbători.

Se pare că prima biserică, cea construită la începutul secolului al XIX-lea, a ars în timpul preotului Marin
Popescu, cel care consemnează că sinistrul a avut loc într-o zi de vineri, pe data de 26 martie 1899, şi că
din primul lăcaş de cult a mai rămas un monument în curtea bisericii.

Unele arhive susţin că în anul 1895, din comuna de la acea vreme Teliţa s-au strâns 22 de lei pentru
construirea bisericii din satul Chilia Veche, fapt care denotă, de altfel, starea materială a enoriaşilor de la
acea vreme.

"Asta e biserica soră cu cea din Chilia Veche. După Al Doilea Război Mondial, majoritatea populaţiei a
plecat în Basarabia şi a rămas acolo. Satul a rămas cu jumătate de populaţie. Aici erau numai haholi.
Erau fraţi cu cei din satul Sfântu Gheorghe. Chiar unii bătrâni pe care-i mai ştiu mai merg la Sfântu", a
afirmat Sandu P.

Biserica aflată în renovare este plină de schele, iar el îşi aminteşte că oamenii satului erau cinstiţi şi se
plânge de felul în care sunt îngrijite izvoarele din pădurea din apropiere.

9
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

"Oamenii de aici au fost foarte muncitori şi cinstiţi. Aici nu a existat hoţie. Sunt în sat din anul 1983 şi i-am
apucat pe cei care au plecat de lângă noi. Aici era valea morilor. Erau multe izvoare, iar pe malurile lor
erau mori. Izvoarele au secat. Până în anul 1989 se curăţau, că se colmatează, dar din anul 1989 nu a
mai curăţat nimeni nimic. Păcat că s-au investit atâţia bani, iar lucrarea a murit. În 30 de ani trebuiau să
facă cinci biserici, nu una", a mai spus localnicul.

Într-un înscris datat 1989, lipit pe uşa de la intrarea în biserică, se aminteşte pericolul de dislocare a
cărămizilor din structura clădirii.

Preotul paroh al bisericii pledează pentru continuarea lucrărilor.

"Biserica este şi monument istoric, are o arhitectură rar întâlnită în Dobrogea. Multitudinea de turle, cinci
mari şi a şasea mică, elementele din interior, poziţia pe care se află şi dragostea depusă de înaintaşii

10
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

noştri să o construiască ne obligă cumva să o punem în valoare. O mulţime de turişti vin anual să viziteze
Triunghiul mănăstirilor (format din Celic-Dere, Saon şi Cocoşu - n.r.), intră şi în această biserică, pentru
moment sunt încântaţi, dar pleacă cumva întristaţi pentru că un asemenea monument a rămas în această
stare. Nădăjduim că bunul Dumnezeu şi Maica Domnului ne vor ajuta să ducem la sfârşit aceste lucrări de
reparaţie şi consolidare", a afirmat preotul paroh Nicolae Chiriţă.

Potrivit Direcţiei Judeţene pentru Cultură, biserica ortodoxă din satul Teliţa a fost construită între anii 1902
şi 1907, unicitatea ei în judeţ fiind conferită de cele şase turle, în ţară mai existând un asemenea lăcaş de
cult doar la Hârşova.

Biserica din satul Chilia Veche, pentru care comunitatea din Teliţa a donat bani la finalul secolului al XIX-
lea, a fost construită începând din anul 1854, cu voia Imperiului Otoman care stăpânea la acea vreme
gurile Dunării şi care a acceptat cererea locuitorilor care nu puteau merge în localitatea Kilia Nouă, de
peste Dunăre, atunci când fluviul era îngheţat. Membrii comunităţii au ridicat atunci biserica de rit ortodox
cu forţe proprii, cărând de peste Dunăre nisip şi piatră, înălţimea lăcaşului de cult atingând 52 de metri. În
prezent, biserica din satul Chilia Veche este reabilitată cu fonduri europene. Sursa
https://www.agerpres.ro/culte/2020/10/02/reportaj-tulcea-biserica-din-satul-telita-monument-istoric-aflata-
in-reparatii-de-15-ani--584312

Raed Arafat, la 30 de ani de SMURD: Munca de convingere şi schimbarea


mentalităţilor au fost cele mai mari consumatoare de timp

Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă (DSU), dr. Raed Arafat, a afirmat, sâmbătă, la
festivitatea împlinire a 30 de ani de la înfiinţarea Serviciului Mobil de Urgenţă Reanimare şi Descarcerare
(SMURD) în România, că munca de convingere şi schimbarea mentalităţilor au fost cele mai mari
11
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

consumatoare de timp de la înfiinţarea acestui serviciu în ţara noastră şi că şi astăzi încă anumite întrebări
persistă.

"Totul e o provocare, acum 30 de ani a fost o provocare, astăzi continuă să fie o provocare. Şi cu
pandemia este şi provocarea mai complexă şi mai mare. (...)

Îmi aduc aminte ce discuţii au fost în jurul echipajului de prim-ajutor: 'nu se poate ca pompierii să
defibrileze, numai medicii pot să defibrileze!'. Şi totuşi a fost pornit primul echipaj de prim-ajutor la
Ibăneşti, urmat de Iernut, Sovata, Sighişoara şi, la o lună, primul defibrilat de pompieri s-a reîntors acasă
în picioare, era resuscitat de echipajul de la Iernut. Deci se poate, dar munca de convingere şi schimbarea
mentalităţilor au fost poate cele mai mari consumatoare de timp.

Chiar dacă ştiam că ceea ce vrem să facem este corect, este bine, trebuia să convingem şi de multe ori
trebuia să ne luptăm cu mentalităţi care nu vor să se schimbe sau să lucrăm cu cei care voiau să se
schimbe şi să îi convingem că ceea ce vrem să facem este un lucru bun, nu pentru noi, ci pentru ceilalţi",
a declarat iniţiatorul SMURD, dr. Raed Arafat, în cadrul festivităţii organizate la Inspectoratului pentru
Situaţii de Urgenţă "Horea" al judeţului Mureş.

Arafat a spus că atunci când încerci să îi convingi pe oameni de lucruri care sunt în folosul altora, încep să
apară foarte multe întrebări, aşa cum au început în anii '90.

"Multe întrebări, unele legitime, la care trebuia să răspundem şi să explicăm, dar dacă mă credeţi încă şi
astăzi răspund la aceste întrebări, când sunt întrebat de unii şi de alţii, nu se termină, aceste întrebări se
repetă zilnic de către oameni care nu ştiu ce s-a făcut, de către oameni care nu cunosc sistemul.

Ok, ei întreabă, noi explicăm, dar uneori şi de către personaje rău-voitoare care nu vor să recunoască
munca pe care am făcut-o cu toţii, şi cei prezenţi, şi cei absenţi, ca să ajungem unde suntem. Milioane de
vieţi! Da, milioane de vieţi, dacă luăm de la prima intervenţie care a avut loc la sfârşitul lunii septembrie, la
Târgu Mureş", a susţinut întemeietorul SMURD.

Raed Arafat a spus că astăzi s-a ajuns la 1.200-1.500 de intervenţii pe zi ale SMURD, ale pompierilor, ale
echipelor de terapie intensivă mobilă şi zeci de intervenţii aeriene de salvare.

"Toate acestea sunt vieţi, vieţi care înseamnă părinţi, copii, fraţi, rude, cunoştinţe, prieteni şi impact asupra
lor. Nu aş fi fost astăzi aici dacă nu eraţi dvs. şi cred că e un lucru evident. La fiecare moment i-am găsit
pe cei care să sprijine şi la fiecare moment echipa cu care am lucrat a devenit mai mare. Am început cu
câţiva voluntari, şi dintre primii voluntari care au ieşit cu mine sunt aici dr. Viţă, Barbu Chioreanu, primul
echipaj format aşa în cadrul clinicii de terapie intensivă.

În fiecare moment în care am zis că lucrurile se duc în jos şi nu mai continuăm, a venit cineva cu un
sprijin, colonelul Micu (Liviu, fost şef al ISU Mureş, n.r.), generalul Crăciun, pentru că dacă generalul
Crăciun spunea 'nu', nu făceam. (...)

Astăzi putem să ne întrebăm, oare am făcut tot ce este posibil? Şi eu vă spun: nu, mai e foarte mult de
făcut, suntem abia la început. Să nu râdeţi de ce vă spun, pentru că aşa este. 30 de ani e un început,
multe servicii de urgenţă din Europa au început să fie mult mai solide abia la 30-40 de ani de la înfiinţare,
pentru că atunci se ajunge la maturitate, personalul din serviciu ajunge la maturitate, începe cercetarea,
încep să verifice, încep să regleze lucrurile", a afirmat şeful DSU.

12
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Raed Arafat a arătat că modul în care este organizat SMURD este mai deosebit decât cele din alte ţări dat
fiind faptul că în acesta sunt angrenate numeroase profesii, care se sincronizează.

"Lucrul care ne face mult mai deosebiţi decât alte servicii similare din lume este această coagulare a mai
multor profesii împreună. Avem medici, asistenţi, avem pompieri, ingineri, avem paramedici, avem
voluntari, piloţi şi toţi trebuie să ne înţelegem să lucrăm împreună ca într-o armonie, ca la orchestră, care
să fie dirijată astfel ca muzica pe care o auzim să fie plăcută. Iar în locul muzicii este rezultatul şi asta
înseamnă salvarea de vieţi şi mulţumirea populaţiei care să vadă că într-adevăr există oameni care au
grijă de ei în momentele dificile şi în momentele în care viaţa atârnă de un fir.

Nu numai problemele medicale, ci vorbim de toate celelalte misiuni pe care le fac colegii pompieri.
SMURD-ul a avut un impact pe foarte multe servicii, a avut un impact pe spital, după SMURD a început
prima cameră de resuscitare, dacă nu era primul echipaj SMURD, nu aveam prima cameră de
resuscitare. Nu aveam prima UPU, adusă din Scoţia cu 20 de TIR-uri şi construită aici, contrar tuturor
blocajelor care au fost. Şi poate astăzi nu aveam o lege în medicina de urgenţă, pe primul ajutor, foarte
avansată, şi care într-adevăr ne permite să ne desfăşurăm activitatea foarte bine. Deci toate aceste
aspecte trebuie să nu le uităm niciodată, cum nu trebuie să îi uităm pe cei care nu mai sunt printre noi", a
spus Arafat.

Şeful DSU a subliniat că că istoria dezvoltării SMURD trebuie să stea la baza dezvoltării viitorului
SMURD, fiindcă trebuie să se înveţe din tot ce s-a întâmplat până acum, astfel încât evoluţia să fie mult
mai bună şi mai rapidă pentru viitor.

În cadrul evenimentului, secretarul de stat dr. Raed Arafat a acordat "Emblema de onoare a
Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă" pentru implicarea, dedicarea şi profesionalismul în
dezvoltarea Serviciului Mobil de Urgenţă Reanimare şi Descarcerare tuturor celor care au contribuit la
dezvoltarea acestui serviciu în România. Sursa https://www.agerpres.ro/social/2020/10/03/raed-arafat-la-
30-de-ani-de-smurd-munca-de-convingere-si-schimbarea-mentalitatilor-au-fost-cele-mai-mari-
consumatoare-de-timp--584672

13
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Noul coronavirus afectează mai mult marile oraşe, expuse ani de-a rândul poluării
(OMS)

Noul coronavirus pare să afecteze mai mult sănătatea în marile oraşe, expuse ani de-a rândul poluării şi
ai căror locuitori sunt mai susceptibili să contracteze boli, şi nu doar respiratorii, fapt ce necesită "o
reorganizare" urgentă a marilor urbe, pentru a da prioritate deplasării pietonale şi a le face mai salutare,
relatează FE.

Este ceea ce a avertizat vineri, în cadrul unei videoconferinţe, directoarea Departamentului de sănătate
publică şi mediu din cadrul OMS, Maria Neira, care a insistat că sănătatea este o chestiune publică care
necesită protejarea naturii, acea sursă necesară vieţii, a precizat ea.

"Dacă distrugem natura, care este sursa noastră de viaţă, vom provoca probleme grave de sănătate
publică şi ne vom face singuri rău", a subliniat Neira.

S-a evidenţiat o legătură, ce trebuie încă verificată, care arată că în oraşele cu niveluri mari de poluare,
infecţia COVID-19 a lovit mai mult cetăţenii şi "nu este un lucru întâmplător", a adăugat experta ONU.

"Trebuie să înţelegem că distrugerea mediului înconjurător înseamnă acel consum nestăvilit, traficul
supraaglomerat, comerţul cu animale sălbatice, practicile agricole intensive, deforestările, poluarea cu
plastic....." a explicat Neira.

Aceşti factori, alături de poluarea oraşelor populate excesiv şi posibilitatea ca în era globalizării să facem
înconjurul lumii în 24 de ore generează "cocktailul perfect" pentru ca, în opinia ei, anumite anumite virusuri
să găsescă condiţii ideale pentru a se răspândi.

"L-am oferit cele mai bune condiţii posibile şi nu au pierdut oportunitatea", a asigurat ea.

Însă dincolo de pandemiile care focalizează atenţia, problema schimbărilor climatice rămâne aici şi

14
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

necesită recuperarea ecosistemelor, care ne asigură sănătatea (...) o alimentaţie mai sustenabilă, o
agricultură inteligentă şi oraşe mai puţin poluate, în care maşinile trebuie să înceteze să mai fie centrul
strategiilor de planificare", a încheiat experta ONU. Sursa
https://www.agerpres.ro/planeta/2020/10/02/noul-coronavirus-afecteaza-mai-mult-marile-orase-expuse-
ani-de-a-randul-poluarii-oms--584330

Presa internaţională dezbate raportul Comisiei Europene despre starea statului de


drept în ţările membre

Comisia Europeană a adoptat cu majoritate de voturi raportul referitor la starea statului de drept în ţările
membre. Documentul formulează critici aspre la adresa guvernelor Poloniei şi Ungariei. Prima ţară este
criticată în special pentru limitarea independenţei justiţiei, iar cea de-a doua pentru atacurile împotriva
presei independente, a mediului academic şi artistic. Comisarii din Polonia şi Ungaria au votat împotriva
adoptării raportului, dar cu toate acestea procedura va continua.

Presa internaţională comentează pe larg decizia CE. Publicaţia germană de orientare liberală, Der Spiegel
noteză că întrucât ceilalţi comisari nu au reuşit să-i convingă pe reprezentanţii Poloniei şi Ungariei, decizia
nu a fost luată în unanimitate. Acest lucru însemnă că raportul Comisiei va adânci disputele, în loc să
creeze un consens în ceea ce priveşte respectarea principiilor statului de drept. Scopul raportului a fost să
semnaleze toate problemele ţărilor membre, pentru ca Varşovia şi Budapesta să nu poate să spună că
întotdeauna sunt puse la stâlpul infamiei, deşi guvernele celor două ţări distrug democraţia de ani de zile.

Comisia Europeană a votat împotriva Poloniei şi Ungariei, ceea ce înseamnă că a început procedura
pentru elaborarea unui sistem în cadrul căruia guvernele care nu respectă regulile democraţiei pot fi
sancţionate – scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung. Etapa următoare este negocierea cu Parlamentul
European. În urma acestei consultări, condiţiile fixate în raport mai pot deveni şi mai severe. De altfel,
ambasadorii pe lângă UE ai Olandei, Finlandei, Suediei, Danemarcei şi Belgiei au considerat că
propunerea germană este prea blândă faţă de cei care desconsideră principiile statului de drept.

Vicepreşedintele comisiei responsabil cu domeniul justiţiei crede că în cazul Poloniei şi Ungariei prin
crearea unui mecanism care leagă acordarea de finanţări europene de respectarea principiilor statului de
drept se pot exercita presiuni asupra celor două guverne, având în vedere că în fiecare dintre aceste state
există o problemă sistemică – scrie Die Zeit. Didier Reynders speră însă că raportul Comisiei are puterea
de a schimba atitudinea celor două guverne, care din motive politice au șubrezit deja sistemul judiciar din
ţările lor. „Miza este independenţa judecătorilor care trebuie îmbunătăţită” – a declarat politicianul, care nu
crede că Partidul Popular European (EPP) îl va ajuta pe premierul maghiar, Orbán Viktor, pentru că ştie
că sunt dezbateri aprinse pe această temă atât în parlament, cât şi în cadrul grupului parlamentar, dar cert
este că Ungaria trebuie adusă pe drumul cel bun. „Trebuie să avem asigurarea că banii comunitari sunt
cheltuiţi în mod legal” – a spus Didier Reynders, care observă că atâta vreme cât Parlamentul European
susţine cu toată puterea propunerea Comisiei, aceasta din urmă nu mai este la fel de entuziastă. „Sperăm
că până la urmă se va crea un mecanism eficient” – spunea Reynders într-un interviu acordat ziarului Die
Zeit.

Uniunea Europeană a evaluat starea autocraţiei în rândul ţărilor membre, dar astfel a scos la iveală
dezbinarea sa internă – afirmă Financial Times. Ieşirea maghiară înainte de summit-ul de astăzi arată cât
de mari sunt tensiunile. Comisia şi-a asumat un rol de pionierat şi a încercat să stopeze alunecarea către
autoritarianism a unor membri. Raportul subliniază cât de mari sunt problemele legate de autoritarism. În
centrul criticilor se află Orbán Viktor, cel care controlează într-o măsură crescândă presa şi subminează
independenţa justiţiei. Documentul constată anumite fapte şi nu acuză. Cele mai multe critici sunt

15
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

adresate ţărilor Central Europene şi Maltei, dar raportul nu îmbunătăţeşte mijloacele Comisiei. Procedura
pe baza articolului 7 din Tratatul EU a început de trei ani faţă de Polonia şi de doi ani faţă de Ungaria, dar
nu a reuşit să readucă niciuna dintre aceste ţări pe drumul democraţiilor liberale. Comisarul pentru valori
şi transparenţă Vera Jourova acuză Ungaria că are o democraţie bolnavă, dar îi este greu să convingă
celelalte state membre să şi facă ceva în acest sens.

Presa guvernamentală din Ungaria ironizează raportul Comisiei europene şi pe Vera Jourova, Magyar
Nemzet scrie că doamna Jourova se amuză şi spune că „statul de drept sunt eu”. Ziarul consideră că
raportul este subiectiv şi la elaborarea acestuia nu s-a luat în considerare decât opinia organizaţiilor civice
finanţate de George Soros (miliardarul american de origine maghiară care este considerat de guvernul
maghiar inamicul nr. 1 al Ungariei). Autorul consideră că UE vrea să „înfometeze” Polonia şi Ungaria
pentru că aceste ţări nu împărtăşesc politica migraţionistă a Bruxelles-ului. Ziarul Magyar Nemzet califică
raportul drept un şantaj la adresa Ungariei. Sursa http://www.rador.ro/2020/10/02/presa-internationala-
dezbate-raportul-comisiei-europene-despre-starea-statului-de-drept-in-tarile-membre/

Germania sărbătoreşte 30 de ani de la reunificare

Germania sărbătoreşte, sâmbătă, 30 de ani de la reunificare, atunci când Germania comunistă, de Est, s-
a alăturat Germaniei capitaliste, de Vest. Din cauza pandemiei, va avea loc o ceremonie mai mică decât
era planificat, la Potsdam.

În numeroase feluri, unirea a fost o poveste remarcabilă. În fosta Germanei comunistă, de Est, clădirile şi
drumurile au fost renovate meticulos, iar centrele urbane prosperă. În anumite aspecte însă, Estul încă
este în urmă. Regiunile rurale au fost afectate grav de depopulare, şomaj şi lipsa serviciilor de bază.
Salariile şi pensiile încă sunt mai mici, iar cetăţenii din Est sunt slab reprezentanţi în poziţiile de
conducere. Sursa http://www.rador.ro/2020/10/03/germania-sarbatoreste-30-de-ani-de-la-reunificare/

Egiptul a anunţat că a descoperit 59 de sarcofage şi zeci de mumii în Saqqara,


neatinse de peste 2.600 de ani

Egiptul a anunţat că a descoperit 59 de sarcofage şi zeci de mumii în necropola antică Saqqara, situată la
sud de capitala Cairo. Ministrul egiptean al turismului şi antichităţilor, Khaled al-Anani, a declarat într-o
conferinţă de presă că este cea mai mare descoperire din 2020, sarcofagele şi mumiile fiind într-o stare
excelentă de conservare. Potrivit informaţiilor, sarcofagele nu au fost atinse de nimeni timp de 26 de
secole, relatează BBC. Sursa http://www.rador.ro/2020/10/03/egiptul-a-anuntat-ca-a-descoperit-59-de-
sarcofage-si-zeci-de-mumii-in-saqqara-neatinse-de-peste-2-600-de-ani/

Aproape 500 de copaci din Peninsula Floreasca sunt puși la pământ pentru un proiect
imobiliar / Primăria Capitalei a dat aviz de defrișare pe 1 octombrie, pe finalul
mandatului Gabrielei Firea

Aproape 500 de arbori din Peninsula Floreasca din București, aflați pe un teren proprietate privată, sunt
puși la pământ. Defrișările au început vineri, iar reprezentanți ai Primăriei Capitalei au confirmat pentru
HotNews.ro că instituția a emis cu aviz de defrișare pentru 467 de arbori, pe 1 octombrie 2020. Adresa
unde se fac defrișările este strada Intrarea Navigatorilor nr. 15, iar acolo urmează să se construiască un
cartier de blocuri de 2 etaje - One Peninsula, după cum se arată pe panoul de șantier, autorizația fiind
emisă de Primăria Sectorului 1 pe 25 august 2020. Reprezentanții municipalității spun că vor fi plantați în
compensare circa 2.000 de arbori.

16
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Reprezentanții Primăriei Capitalei spun că au emis avizul de defrișare legal, iar cererea de defrișare a fost
făcută din 2019.

”În legătură cu solicitarea dvs va informăm următoarele: este vorba de un teren privat, în suprafață de 22
ha, deci nu de un spațiu public (parc). Avizul este dat pentru 467 de copaci cu plantare în compensare a
altor 2.000. Precizăm că proprietarul terenului a început demersurile pentru obținerea avizului încă de anul
trecut. Avizul eliberat de Direcția de Mediu din cadrul PMB îndeplinește toate cerințele legale și are la
baza avizele și acordurile emise de instituțiile abilitate. Ca urmare, întrucât au fost îndeplinite toate
condițiile legale pentru emiterea avizului, neeliberarea acestuia de către PMB ar fi însemnat încălcarea
legii”, se arată în răspunsul Primăriei Capitalei.

Potrivit panoului de șantier, Primăria Sectorului 1 a emis pe 25 august 2020 autorizație de construire
pentru un ansamblu rezidențial cu subsol, parter și două etaje (107 apartamente) și 5 locuințe unifamiliale
subsol, parter și două etaje și dotări la nivel de ansamblu subsol, parter și 1 etaj. Data de începere a
lucrărilor este 21 septembrie 2020 și data de finalizare 20 martie 2023.

17
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Beneficiarul investiției este One Peninsula SRL.

Pe Planul Urbanistic General terenul pe care se construiește ansamblul rezidențial figura ca spațiu verde.
Prin Planul Urbanistic Zonal prin care primarul Sorin Oprescu a aprobat în 2013 autostrada suspendată,
terenul a fost încadrat la categoria L - unde se pot construi locuințe cu înălțime mică.

18
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

19
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Legea 70/2013 prevede că "Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute
că atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă,
indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu
nerespectarea prevederilor aliniatului 1 sunt lovite de nulitate absolută".

Pe de altă parte, aceeași lege prevede că: "Terenurile înscrise în cartea funciară că fiind în categoria
curți-construcții, terenuri ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi
inventariate sau declarate ca spații verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere
conform legislației în domeniu". Autor Catiușa Ivanov. Sursa https://www.hotnews.ro/stiri-
administratie_locala-24327166-video-467-copaci-din-penisnsula-floreasca-sunt-pusi-pamant-pentru-
proiect-imobiliar-primaria-capitalei-dat-aviz-defrisare-1-octombrie-finalul-mandatului-gabrielei-firea.htm

20
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Monografii interbelice: Ploieşti (I)

Dacă Ploieştiul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să îl studiem prin mărturiile
locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…

„Ploeşti” se numea înainte de război oraşul petroliştilor, înflorit pe la jumătatea secolului al XIX-lea pe tulpina
viguroasă a unui mai vechi centru comercial şi manufacturier. Aşezarea era bine poziţionată pentru negoţul
spre Transilvania şi Moldova, iar belşugul viilor contribuia şi el la bunăstarea locuitorilor. Scriitorul Mihai
Tican Rumano, pasionat călător, scria la sfârşitul anilor ‘20 ai secolului trecut despre abundenţa de alimente,
despre vinul, mustul şi pastrama de capră care se găseau pe toate străzile „Ploeştiului”. Viaţa boemă se
desfăşura în numeroasele cârciumi ale oraşului, în grădini şi bodegi, în diferite alte locuri de distracţie.

Inginerul petrolist Grigore Rădulescu s-a născut în 1912 în mahalaua Sfântul Spiridon, în familia unui
strungar. Mama, învăţătoare, s-a stins de tânără, aşa încât el a fost crescut de tatăl său, destul de sever,
după cum ne mărturiseşte. Totuşi, amintirile copilăriei sale au reuşit să îşi păstreze dulceaţa inocenţei… Le
vom cunoaşte în mai multe episoade.

„La Ploieşti erau două târguri mari, unul era de Sfântul Gheorghe [şi unul de Sfântul Dumitru], când se şi
mutau chiriaşii în case – contractele [de închiriere] se făceau de la Sfântul Gheorghe la [următorul] Sfântul
Gheorghe, de la Sfântul Gheorghe la Sfântul Dumitru sau de la Sfântul Dumitru până la nu ştiu care alt
Sfânt Gheorghe, un an, doi, trei… În fiecare luni de dimineaţă era oborul în care se vindeau vite, animale şi
cereale. Pe vremea mea oborul era unde este astăzi fostul Liceu Comercial, actualul Liceu Caragiale. […]
Era de Sfântul Gheorghe un obor mare, un târg mare unde se vindeau de toate: se vindeau butoaie, se
vindeau găleţi de lemn, căruţe, roţi, tot ce era nevoie în gospodărie, olumuri [adăposturi] pentru căruţe,
juguri pentru boi, hamuri pentru cai. La Sfântul Dumitru era şi târgul de varză şi de struguri, era un târg
bogat. Şi veneau toţi negustorii, trimiteau doi-trei băieţi cu marfă mai proastă din prăvălie, care nu prea se

21
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

vindea, se duceau cu ea în obor, cu preţ redus, cu cât credea el că poate să-l vândă şi băieţii de prăvălie
vindeau [de exemplu] stofe la aceste oboare. […]

Mai erau căluşei… nu erau motoare, motociclete, automobile, erau căluşei. Erau doi-trei oameni sus, acolo,
şi învârteau [căluşeii]. Şi mai erau pocnitorile, încercarea puterii: era un stâlp înalt pe care rula o bară de
fier cu un <cont>, iar jos o altă bară cu un arc, un ciocan alături. Dădeai cu ciocanul, sărea până sus şi dacă
lovea [tare], sus acolo era o capsă, se spărgea capsa, făcea zgomot, aveai putere. Bine, asta făceau numai
bărbaţii, băieţii, cei care erau militari, veniseră din militărie, luau ciocanul – poc! pleosc! […]

Dulciuri pentru copii erau? Turtă dulce, vată de zahăr…

Da… vată de zahăr mai târzior, vata de zahăr a apărut când eu eram elev de liceu, până atuncea nu.
Pastramă multă, peşte fript şi cârnaţi, nu mititei, cârnaţi. Şi interesant e că se vindea în egală măsură [pâinea
şi mămăliga], că pe masă erau şi pâinea şi mămămliguţă. Asta era hrana…”

Monografii interbelice: Ploieşti (II)

„Ploeştiul” era acum două secole una dintre primele regiuni de extragere a petrolului din lume. Prima
rafinărie, deschisă înainte de Unirea Principatelor, a favorizat dezvoltarea ulterioară a oraşului. S-au
construit şoseaua spre Braşov (1864), calea ferată (1882), mai multe şcoli şi spitale. După Războiul
Întregirii, negoţul, extinderea rafinăriilor şi deschiderea mai multor ateliere meşteşugăreşti de tot felul au
atras oameni. Astfel, de la 57.000 de locuitori câţi erau în 1912, Ploieştiul a ajuns la 80.000 în 1930.

În perioada copilăriei inginerului Grigore Rădulescu, în anii ’20-’30 Ploieştiul era un oraş vioi, un nod feroviar
cu mulţi călători în trecere, cu muncitori petrolişti, comercianţi, cu mic-burghezi sau oameni înstăriţi. Centrul
avea clădiri construite în stil românesc, cinematografe şi magazine, teatre, cafenele, terase şi bodegi, târguri
săptămânale cu negustori ambulanţi şi căluşei.

22
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

„Cinematografe erau… hai să le numărăm: era, în primul rând, cinematograful Modern care era proprietatea
comunităţii evreieşti. După cum mi-aduc eu aminte, nu ştiu dacă numele e exact, Schuster şi Regenberg.
[…] Pe urmă, mai era cinematograful Griviţa care avea şi o grădină unde se servea la mese, se bea bere,
[se mâncau] cremvurşti în timpul filmului. Unde este actualul tribunal, adică fosta Administraţie Financiară,
acolo era cinematograful Griviţa. Pe urmă, era cam în locul unde este actuala poştă, era cinematograful
Bulevard, proprietatea tatălui lui Laurenţiu Profeta [compozitorul]. Astea erau cinematografele de la Ploieşti.

Teatrele… când veneau trupele ambulante ale Teatrului Naţional sau altele, atunci era [spectacol] într-una
din aceste săli. Mai era o sală de teatru care din nenorocire a dispărut, era amfiteatrul Liceului Sfinţii Petru
şi Pavel, de 1000 de locuri. Şi e bine că mi-am adus aminte, acolo a fost premiera piesei Cocoşul Negru a
lui Victor Eftimiu. Printre figuranţi au fost Fory Eterle – care era în clasa a VIII-a real – şi Mircea Şeptilici.
[…]

Liceul avea şi bibliotecă?

Biblioteca Liceului Sfinţii Petru şi Pavel număra peste 100.000 de volume, ocupa aproape toată faţada
actualului liceu. Etajul de sus era bibliotecă, cu rafturi de stejar, cu mese, cu totul în regulă, în grija lui
Constantin Rigu, strănepotul lui Petru Maior, profesorul de limba română, el era custode. […] Şi pe urmă
era Biblioteca Nicolae Iorga, mai micuţă, care era deasupra Băii Comunale, ocupa etajul 1 al Băii Comunale
care era unde se află astăzi începutul magazinelor care merg pe Calea Franceză.

Se circula cu trăsuri?

Cum să nu! […] [Vizitiii], unii erau chiar în straie ţărăneşti. Spre exemplu, era Gică Tohăneanu, de la Tohani,
care umbla în straiele naţionale de la Tohani.

Dar erau şi ţărani care veneau să-şi vâdă produsele?

Da, lunea… lunea [târgul] era numai al ţăranilor, toate satele din jur, de la munte, de la vale, toţi ţăranii
veneau şi-şi vindeau acolo şi laptele şi brânza şi lâna şi capra şi oaia şi porcul…

Umblau din poartă în poartă ca vânzători ambulanţi?

Aşa-zişii <olteni> nu erau… numai la Bucureşti erau, nu erau la Ploieşti. […] Singurii negustori ambulanţi
erau evreii telali care umblau cu marfa în nişte lăzi pe care le duceau pe spinare. Dădeau numai lucruri
casnice, numai stofe, papuci, ghete, nu vindeau alimente”.

Monografii interbelice: Ploieşti (III)

Ploieştiul interbelic avea 80.000 de oameni, după cum arăta recensământul din 1930. Ca în toate oraşele
importante – şi Ploieştiul era important cel puţin pentru industria sa petrolieră şi ca nod feroviar – populaţia
era eterogenă.

Comercianţi, meşteşugari, muncitori petrolişti, intelectuali, burghezi sau muncitori cu ziua, pentru toţi
şcoala era la mare preţ, toţi erau dornici să ofere copiilor măcar o calificare, dacă nu posibilitatea de a
studia mai departe. Aşa îşi aminteşte Grigore Rădulescu, un copil sărac din cartierul Sântul Spriridon, ce
avea să devină inginer petrolist.

23
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

„În şcoala primară colegii mei erau 80% ţigani, restul erau români; printre colegii mei de şcolă primară s -a
numărat şi Luca Ion, tată-său era un cârciumar de mahala. Cine a ajuns acest Luca Ion? Mare geolog,
secetar de stat al lui Nixon în America! […] Un alt coleg al meu din şcoală primară a fost Hartung Ludwig,
neamţ după tată, român după mamă. Până în 1970 am ştiut de el, ajunsese primarul Hamburgului. […] Erau
băieţii Vernescu, tatăl lor era scărar, meseria asta în construcţii a dispărut… Făcea scări din acelea de
stejar, cu ornamente, cu întorsături, îi zicea Costică Scăraru’ Vernescu. Băieţii lui, fraţii Vernescu, şi-au
făcut mai târziu şi o fabrică de geamuri la Blejoi, iar cel mai mic ajunsese inginer la Primăria de la Constanţa.

În şcoala mea, numărul 7, nu erau evrei, însă comunitatea evreiască de la Ploieşti era foarte mare, pentru
că ocupa trei mahalale. Era mahalaua unde erau evreii sefarzi – erau pe comunităţi – galiţieni şi români.
Spre exemplu, pe strada Basarabi, unde era cinematograful Modern, era sinagoga evreilor sefarzi – este şi
astăzi. Pe urmă, era strada Vlad Ţepeş, pleca din Calea Câmpinei – îi zice acuma Bulevardul Republicii, i-
a zis odată Bulevardul Regele Ferdinand – se face cam din dreptul catedralei, a Bisericii Sfântul Ioan, strada
Vlad Ţepeş. Această stradă era până în mahalaua aşa-zisă a Pisicii Albe, de la Traian mai departe, cam
prin spatele fostei Securiţăţi, actualei Inspecţii de Poliţie, Toată strada şi pe stânga şi pe dreapta era plină
de evrei galiţieni, cu sinagoga lor. […]

Majoritatea dintre ei erau negustori. Am să dau exemplu de câţiva. De exemplu, era familia Leon care avea
magazinul <La Hora ţărănească>. Era un alt Leon care avea o moară mare de tot la Gara de Sud. Erau trei
tovarăşi: Nicu Schwartz, Aaron Goldenberg şi Mişu Iancu. Viitorul ministru al chimiei, Florescu, […] îşi
făcuse un atelier în Piaţa Sârbească, mahalaua Sfântul Gheorghe Nou, îşi făcuse un atelier de tabachere
de bachelită […], pentru ţigări. […] Unii dintre ei erau ceaprazari, cei care lucrau cu fir, făceau insigne,
[matricole cu] numele de la băieţii şi fetele de la liceu, cum purtam noi atunci, galoane, în sfârşit. Alţii erau
pielari, negustori ambulanţi; galiţienii purtau în spate o ladă în care aveau diverse pânze, stofe şi vindeau;
unii vindeau şi încălţăminte… […] [pentru] femeile de la mahala, femeile simple, că nu puteau să umble cu
pantofi din două motive: n-aveau posibilitatea şi erau incomozi. Papucul [era mai comod]… se scula din pat,

24
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

îl băga în picioare şi umbla tot timpul în papuc şi se vindea foarte bine. Pe timpul iernii, unii dintre ei vindeau
şi pâslari. Rămăsese obiceiul ăsta din Primul Război Mondial, de la ruşi, armata rusească iarna era dotată,
în loc de cizme de piele, cu cizme din acestea de pâslă, adică păr bătut şi croit.

Nu erau meseriaşi nici zugravi, nici zidari, nici tâmplari, nici vopsitori, nimic. O singură familie de evrei
erau…să zicem <pictori>, de fapt erau lucrători de firme, făceau firme. Erau două familii care se înrudiseră,
pe unii îi chema Mişinski şi pe ceilalţi îi chema Marcel şi toate firmele negustorilor de la Ploieşti, toate aveau
jos în drapta scris mărunt, ca la orice Pictor <Mişinski & Marcel>. Asta era societatea…” Autor Silvia Iliescu.
Sursahttp://www.rador.ro/2020/10/02/monografii-interbelice-ploiesti-ii/
http://www.rador.ro/2020/10/02/monografii-interbelice-ploiesti-iii/

Valachus Poeta scrie prima poezie în română

25
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Prima poezie cunoscută în versuri metrice din literatura română a fost scrisă Mihail Halici.

Poezia, scrisă la 1 iunie 1674, este de fapt o odă (foto) dedicată prietenului său Franciscus Pariz Papay,
cu ocazia obţinerii de către acesta a titlului de doctor în medicină. Deşi ortografia odei are influenţe
maghiaro-săseşti, toate cuvintele ei sunt de origine latină.

Mihai Halici, născut pe 9 octombrie 1643 la Caransebeș, a fost un cărturar umanist, poet, autor al unui
vocabular românesc-latinesc, Dictionarium valachico-latinum, cu 5.000 de cuvinte.

Scris cu litere latine şi cu ortografia ungaro-săsească obişnuită în cercurile românilor calvini, dicţionarul
este foarte valoros întrucât redă limba ţărănească din Banat.

Însemnătatea acestei lucrări nu stă numai în bogăţia materialului lexical ci, mai ales, în faptul că pentru
întâia oară se pune alături, într-o lucrare lexicografică, limba română cu cea latină din care s-a născut.

Mihail Halici a făcut studiile primare la Caransebeș, iar pe cele secundare le-a urmat la gimnaziul reformat
din Sibiu, apoi la gimnaziul academic reformat din Aiud. După ce a finalizat studiile secundare, a plecat în
străinătate, cerând în 1665 înscrierea la universitatea din Nürnberg.

După finalizarea studiilor superioare, s-a reîntors acasă şi a preluat conducerea şcolii reformate din
Orăştie. Avea o bibliotecă de peste 500 de volume, ca dovadă a preocupărilor sale culturale. Se
autointitula „Valachus Poeta”.

Se pare că a murit în 1712 la Londra, dar este doar o bănuială. Istoricul N. Drăganu arată, într-un studiu
despre viața lui Halici, că în arhiva liceului reformat din Orăștie exista o lucrarea manuscrisă în care se
spunea:

„În 1674 Mihai Halici de Caransebeș, refugiindu-se în Sibiu și, ca un dornic de știință, pregătindu-se să
meargă la o universitate străină, în cazul în care i s-ar întâmpla acolo moartea, și-a lăsat o parte din avere
particulei din Orăștie; din aceasta s-au adunat 1712 fl. 40 dr. și, afară de aceștia, 17 mărci și 5 peseta
argint; testamentul se găsește și astăzi în arhiva școlii. Că a murit în străinătate ori s-a întors acasă, și
dacă s-a întors ce s-a ales din el, nu se poate ști. Testamentul i l-a deschis, în 1712, magistratul din
Sibiu”. Autor Cătălin Pena. Sursa https://evz.ro/valachus-poeta-scrie-prima-poezie-in-romana.html

16 tablouri găsite fără documente de proveniență într-un târg din București

Poliția Capitalei a găsit într-un târg din București 16 tablouri semnate de artiști cunoscuți și realizate în a
doua jumătate a secolului XIX, începutul secolului XX. Oamenii legii vor stabili dacă sunt autentice și de
unde provin.

16 tablouri găsite fără documente de proveniență într-un târg din Capitală unde erau expuse la vânzare au
fost ridicate de polițiști în vederea stabilirii autenticității dar și proveniența acestora.

„În urma unei acţiuni de verificare a persoanelor care comercializează bunuri culturale mobile, desfăşurată
astăzi, 03.10.2020, într-un târg din sectorul 6, au fost identificate două persoane care ofereau spre
vânzare mai multe bunuri de semnificație culturală, respectiv picturi realizate, în diferite tehnici, pentru
care nu aveau acte de provenienţă și nici rapoarte de expertiză conform normelor privind comercializarea
bunurilor culturale mobile.”, a anunțat Poliția Capitalei.

26
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

27
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Tablourile ridicate de oamenii legii sunt datate cel mai mai probabil în a doua jumătate a secolului XIX,
începutul secolului XX, și vor fi supuse unei expertize de specialitate.

Acțiunea s-a desfășurat de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul de
Investigaţii Criminale, în acord cu operaţiunea desfăşurată la nivel european, sub coordonarea Europol,
pentru prevenirea si combaterea infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului cultural naţional mobil şi
imobil. Autor Petronel Tudor. Sursa https://romanialibera.ro/cultura/16-tablouri-gasite-fara-documente-de-
provenienta-intr-un-targ-din-bucuresti-831226

"Elvetia Romaniei", zona turistica spectaculoasa care nu se poate dezvolta din cauza
unui drum de 18 km plin de gropi si noroaie

In masivul Sureanu, la aproape 2000 de metri altitudine, se afla una dintre cele mai frumoase zone
turistice din Romania. De la barajul Oasa, prin Poartea Raiului, pana sus pe varfurile Sureanu si Patru se
desfasoara un peisaj natural incantator.

Zona mai este denumita si "Elvetia Romaniei". Odata cu dezvoltarea domeniului schiabil si a modernizarii
soselei Transalpina au aparut mai multe pensiuni care ofera servicii de cazare. Acestea au fost construite
in zone apropiate partiilor de schi, respectiv Luncile Prigoanei si Poarta Raiului.

In plin avant este si comuna Sugag, situata la circa 30 de kilometri de domeniul schiabil, pe teritoriul
careia se afla cele mai multe dintre spatiile de cazare construite in ultimii ani. Aflata la o ora si jumatate de
mers cu masina de Alba Iulia, localitatea Sugag este asezata intr-o vale frumoasa, pe partea estica a
Muntilor Sureanu. Locul e o succesiune de culmi prelungi care coboara treptat din varfuri situate la peste
2000 de metri altitudine. Zona este o comoara a artei populare, a obiceiurilor si a traditiilor. Masivul
Sureanu se afla in extremitatea sudica a judetului Alba, la limita cu Valcea, Hunedoara si Sibiu.

28
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Drumul neputintei

De la Sugag mai este de mers mai bine de o ora cu masina pana la Poarta Raiului. Problema este
reprezentata de cei 18 kilometri de drum, care fac legatura intre Transalpina si zona turistica din
apropierea masivului Sureanu. Proprietarii de pensiuni cer de multi ani modernizarea drumului, dar
autoritatile s-au lovit de refuzul Romsilva care are il are in administrare si care a refuzat sa il predea.
Proprietarii de pensiuni si-au facut si o asociatie pentru a discuta institutional cu reprezentantii autoritatilor.

29
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Cativa kilometri din drum au fost reparati de asociatia proprietarilor de pensiuni

In vara acestui an, Asociatia proprietarilor de pensiuni "Turist pe munte" a reparat pe cheltuiala proprie
drumul dintre Luncile Prigoanei si Poarta Raiului, care da batai de cap turistilor, in fiecare sezon. Gropile
au fost astupate si s-a intervenit in zonele cele mai afectate, astfel incat acum drumul spre zona
respectiva este rezonabil. Drumul reabilitat are o lungime de 4 km.

In urma cu cativa ani, cand in zona nu era niciun spatiu de cazare, autoritatile judetene au anuntat ca aici
va fi construita o statiune de schi moderna. Deocamdata, totul a ramas la stadiul de proiect. La un
moment dat, chiar presedintele Klaus Iohannis a sunat la Primaria Sugag si s-a interesat de soarta
drumului. Iohannis obisnuia in anii trecuti sa vina des la schi, pe domeniul privat de la Sureanu. Drumul ar
urma sa intre in administrarea comunei Sugag si astfel va putea fi mai usor amenajat, cu sprijinul
Consiliului Judetean.

Promisiunea premierului

Radu Ichim, presedintele Asociatiei "Turist pe munte", sustine ca sunt peste 100 de investitori care au
adus bani in zona dupa ce autoritatile au promis ca vor moderniza drumul "Toti avem afaceri acolo,
oameni angajati. Am ajuns in situatia in care pe singurul drum de acces spre locatii Romsilva sa ne puna
o placuta cu Circulatia publica interzisa. Cum putem face turism in felul acesta? Cum pot fi interesele
Romsilva mai presus de interesul turistic pentru Romania? Daca nu pot fi preluati acesti 18 km de pe
Valea Sebesului, si asfaltati, poate fi preluat si asfaltat mai usor drumul de 56 de kilometri dinspre Cugir.
Anul acesta a fost si cel mai prost sezon de schi pe Sureanu, iar din martie nu mai avem incasari. Suntem
ingenuncheati", spune Radu Ichim.

30
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Problema a fost adusa si in atentia premierului Ludovic Orban, prezent in zona la sfarsitul lunii iulie.
"Romsilva nu se ocupa de drumul acela asa cum ar trebui sa se ocupe, de aceea primaria este dispusa
sa-si asume reabilitarea lui. Pana la luarea deciziei la nivel guvernamental, trebuie sa mai umble la
oameni prin diferite ministere. Sunt in curs de rezolvare semnaturile, oricum o vom rezolva. Interesul
nostru este sa transferam drumul catre primaria Sugag pentru ca primaria sa-l repare. Am vorbit deja cu
domnul primar din Sugag", a afirmat premierul.

Domeniul schiabil
Un punct de atractie pentru cei care prefera muntele a fost si deschiderea partiilor de pe Domeniul
Schiabil Sureanu, o initiativa privata, ce promitea dezvoltarea turismului in judet. Si turisti ar fi si sunt, insa
exista probleme de acces. Domeniul schiabil este alcatuit din 10 partii care insumeaza aproximativ 11
kilometri. Amenajarea porneste de la circa 1.700 de metri, iar altitudinea maxima ajunge pana la 2.010 de
metri, unde se afla limita superioara a partiilor. Domeniul Schiabil din Muntii Sureanu a fost inaugurat in
anul 2009, in urma unei investitii private.

Zona domeniului schiabil Sureanu

Unicul drum de acces in aceasta zona, in perioada iernii, este pe ruta Sebes - Sugag - lacul Oasa (DN 67
C), apoi la dreapta spre Manastirea Oasa - Luncile Prigoanei - Poarta Raiului - Domeniul Schiabil Sureanu
31
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

(DJ 704). Distanta de la Sebes este de 82 de kilometri si poate fi parcursa in circa doua ore. In restul
anului, cand este deschisa soseaua Transalpina, se poate ajunge la Sureanu si dinspre judetele
Hunedoara, Gorj si Valcea. Sursa https://ziare.com/stiri/turisti/foto-video-elvetia-romaniei-zona-turistica-
spectaculoasa-care-nu-se-poate-dezvolta-din-cauza-unui-drum-de-18-km-plin-de-gropi-si-noroaie-
1633671

Plaja Năvodari se va lăţi cu zeci de metri. Procedeul prin care se aduce nisip la mal

Conducta prin care se va aduce nisip la ţărm

Peste 840 de milioane de euro sunt investiţi în proiectul de reducere a eroziunii costiere, prin care
România va câştiga 226 de hectare de plaje noi.

„Aşa arată începutul fazei a doua a proiectului de stopare a eroziunii costiere, prin care România va
câştiga sute de hectare noi de teritoriu”, scrie pe Facebook Bogdan Bola, directorul Administraţiei
Bazinale de Apă Dobrogea Litoral (ABADL). Acesta arată o conductă de peste 2 kilometri pe plaja din
Năvodari. Acum se lucrează la sudarea ei, apoi prin ea se vor aduce mii de tone de nisip din Marea
Neagră pentru a se lăţi plaja.

„Mii şi mii de tone de nisip vor fi aduse din largul Mării Negre şi "aruncate" pe plajele existente, lăţimea
acestora urmând să crească anul viitor cu încă 60 - 100 de metri. Iar acesta este doar începutul acestei
faze din proiectul ABADL -ului, la care oamenii de aici muncesc cu profesionalism de ani de zile”, mai
spune Bogdan Bola.

32
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Faza a doua a proiectului de reducere a eroziunii costiere prevede lucrări pentru stoparea procesului de
eroziune a plajelor şi a falezelor, lucru care ar fi avut ca efect pierderi de teritoriu naţional. De asemenea,
aceste lucrări vor duce la dezvoltarea turismului românesc şi dezvoltarea economică şi socială a zonei
litoralului.

Impactul proiectului va fi, conform documentaţiei tehnice, „crearea a 226,12 ha plaje noi, astfel: Mamaia
va avea cu 53 ha mai mult; Eforie + 33 ha; Costineşti + 16 ha; Olimp + 32 ha; Neptun-Jupiter + 30 ha;
Aurora-Venus-Balta Mangalia + 37 ha; Saturn-Mangalia + 20 ha; 2 Mai + 4,5 ha; Agigea + 6.300 mp”.
Autor Călin Gavrilaș. Sursa https://adevarul.ro/locale/constanta/plaja-navodari-lati-zeci-metri-procedeul-
aduce-nisip-mal-1_5f7956475163ec42718f252a/index.html

Privatizarea postcomunistă: devalizare şi eşec. Cum s-a transformat procesul într-un


jaf nesfârşit şi sistematic

Marele proces al privatizării, demarat emfatic după Revoluţie, s-a încheiat în butaforie: ceea ce trebuia să
fie motorul economiei româneşti libere s-a transformat într-o devalizare generalizată, cu concursul
politicienilor, oamenilor din administraţie şi al aşa-zişilor investitori. Companiile privatizate, au ajuns rapid
în faliment şi au sfârşit prin a fi vândute, bucată cu bucată, la preţuri mult mai mari decât la achiziţie.

În 1990, România era un teritoriu gri sub aspect economic. După cinci decenii de economie planificată, în
care statul era marele proprietar, aspiraţiile ţinteau către Occidentul capitalist. Iar tranziţia nu se putea
face fără privatizarea proprietăţilor de stat. Pentru o mişcare mai fluidă, Guvernul de la Bucureşti a ales
privatizarea în masă, numită de economişti o „terapie de şoc“.

În teorie cel puţin, era o decizie înţeleaptă, căci, dat fiind mediul politic instabil, timpul era un factor
important. Totuşi, când statul le-a împărţit cetăţenilor acţiuni la diverse societăţi de stat, mulţi n-au ştiut ce
să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care se pricepeau mai bine la calcule. În 1997, privatizarea

33
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

în masă se încheia, iar guvernanţii conturau mai bine legislaţia pentru accelerarea procesului, prin alte
metode. Chiar şi-aşa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârşind cu falimentul
firmelor. De cele mai multe ori, la mijlocul unei tranzacţii care ducea o întreprindere pe drumul pierzaniei
se afla o persoană care ştia să se informeze şi să relaţioneze cu oameni-cheie din stat sau din afara lui.
Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potenţial financiar uriaş este
cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniştilor. Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceauşescu
îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, iar comentatorul TVR vorbea despre „o
cetate a maşinilor electrice“. Patru decenii mai târziu, Electroputere a ajuns să fie vândută bucată cu
bucată, iar anul trecut – închisă definitiv.

VREUN INVESTITOR PUTERNIC FINANCIAR?

Procesul de privatizare al Electroputere Craiova s-a terminat în 2007. Sursă foto: Mediafax Pe 12
noiembrie 2001, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) răspundea
interpelării unui deputat, în legătură cu procesul de privatizare al Electroputere Craiova, fabrică
producătoare de locomotive electrice de mină şi de tramvaie, de locomotive diesel electrice şi de
transformatoare pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. „Prin privatizarea SC Electroputere SA,
APAPS urmăreşte să găsească un investitor strategic, puternic din punct de vedere financiar, care să
asigure aplicarea unui management performant şi o mai largă piaţă internaţională de desfacere a
produselor realizate de Electroputere SA“, se arăta în răspunsul oferit de APAPS. Au fost trei ofertanţi
înscrişi la licitaţie: americanii de la General Motors Corporation GMC), împreună cu o firmă din Karsdorf,
Germania, asociaţia salariaţilor ELPAS şi Compania de Transport Feroviar Bucureşti.

Trecuseră deja doi ani de când fabrica fusese transformată în societate pe acţiuni, iar privatizarea bătea
pasul pe loc. APAPS, la unison cu ministrul Privatizării, Ovidiu Muşeţescu, invoca complexitatea fabricii ca
motiv pentru amânările repetate. „Există decalaje de două-trei săptămâni, dar o abatere de acest gen
pentru o privatizare ca la Electroputere cred că nu are semnificaţie“, declara ministrul, citat de „Adevărul“,
în vara lui 2001.

34
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Premierul Adrian Năstase a anunţat că Guvernul avea să găsească o soluţie prin care procesul de
privatizare să fie accelerat la nivel naţional. „Ne-am săturat de întârzierile se produc din cauza ezitărilor de
la APAPS şi vom avea la Guvern o sală specială unde se vor desfăşura aceste discuţii“, declara, iritat.
Poate că discuţiile au avut loc, însă situaţia de la Electroputere n-a fost rezolvată. În următorii ani,
privatizarea fie a fost amânată de Guvern, fie a eşuat, pur şi simplu. Până în 2007, fabrica a tot acumulat
datorii, fiind întreţinută de stat.

TREI ÎNFRÂNGERI CONSECUTIVE

La prima încercare de privatizare, Asociaţia Salariaţilor a venit cu cea mai bună ofertă, Năstase considera
că un astfel de contract ar fi putut să ajungă pe mâinile unei companii care să aibă o forţă financiară mai
mare. Aşadar, salariaţii au fost trecuţi cu vederea şi au fost aleşi, în schimb, cei de la General Motors.
Guvernul nu s-a înţeles însă nici cu ei, căci nu erau puse pe masă suficiente garanţii. Doi ani mai târziu,
guvernanţii încă se căzneau să privatizeze fabrica. Eforturile n-au ţinut decât câteva zile, apoi au anunţat
anularea procesului.

În 2005, când Cabinetul Năstase a fost înlocuit cu cel condus de Călin Popescu-Tăriceanu, era timpul
pentru o nouă rundă de încercări. Datoriile Electroputere Craiova ajunseseră între timp la 31 de milioane
de dolari. Se căuta un investitor străin care s-o ia sub aripa sa, s-o dezvolte, asumându-şi în acelaşi timp
şi plata datoriilor. Guvernanţii au intrat în negocieri directe cu conglomeratul european Siemens, cu
Asociaţia Salariaţilor şi cu o firmă necunoscută, deţinută de un cetăţean grec. După mai multe întâlniri,
Cabinetul Tăriceanu a fost nevoit să suspende negocierile. Tocmai fusese semnat acordul de preaderare
la Uniunea Europeană, prin care nu mai era permisă negocierea directă. Privatizarea trebuia să se facă
prin licitaţie. „Printre privatizările prioritare se numără Antibiotice, unul dintre cei mai mari producători
farmaceutici şi cea mai valoroasă companie din portofoliul AVAS (n.r. – Autoritatea pentru Administratrea
Activelor Statului), producătorul de echipamente electrice Electroputere şi cinci societăţi ale Nitramonia
Făgăraş (n.r. – companie din industria chimică)“, se arăta în „Raportul de tranziţie“, din 2006, realizat de
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

„DE AICI INTERESUL ACESTA MARE DE LA CRAIOVA“

În 2007, se confirma că Electroputere era, într-adevăr, o prioritate. Exista un câştigător la licitaţia


organizată de stat: firma saudită Al-Arrab Contracting Company Limited. Câteva luni mai târziu, la sediul
Electroputere, şeful AVAS şi preşedintele companiei arabe, Said Bahjat, semnau, în sfârşit, contractul.
Arabii plăteau 2,34 de milioane de euro pentru 62,8% din acţiuni, după o majorare de capital acestea fiind
de 86,28%. Oficial, Electroputere Craiova devenea companie privată şi, conform promisiunilor arabilor,
era pe drumul către recăpătarea gloriei de odinioară, prin sporirea producţiei şi prin exporturi.

Această promisiune era reiterată şi de cel care intermediase vânzarea, Fathi Taher, un controversat om
de afaceri de naţionalitate palestiniană, cu triplă cetăţenie – română, iordaniană şi greacă. Afaceristul
dădea asigurări că tot ce-i lipsea uzinei de la Craiova era o gestiune mai bună, de care aveau să se ocupe
saudiţii. „Am fost interesat şi separat, dar şi cu Al-Arrab, care este partenerul nostru din Orient de 80 de
ani. Sunt interesat de locomotive, pentru că în Orient se fac investiţii mari în locomotive, în calea ferată.
De aici interesul acesta mare de la Craiova. M-au întrebat cum e acolo, le-am spus că merită să vină, dar
nu sunt eu cumpărătorul“, declara Taher cu câteva luni înainte de-a fi numit preşedintele Consiliului de

35
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Administraţie al Electroputere.

O AFACERE DE 13 ORI MAI PROFITABILĂ

Fabrica a fost dărâmată bucată cu bucată şi pe locul ei a fost ridicat un mall.

Sursă foto: Mediafax Cum rămânea însă cu retehnologizarea, cu creşterea producţiei şi cu exportul în
ţările arabe? Nicicum, căci lucrurile au stagnat. Până la urmă, s-a ales praful de toate promisiunile. În
2010, noii proprietari anunţau vânzarea a 12 hectare de teren din curtea societăţii. Dezvoltatorul imobiliar
K&S Developments ar fi plătit pentru ele de aproape 13 ori mai mult decât plătiseră ei pentru întreg
complexul: 30 de milioane de euro. Pe acel loc, pe 19 noiembrie 2011, era inaugurat Electroputere Parc,
mall-ul craiovenilor. N-a durat un an până ce o altă bucată din complex, fabrica de locomotive, era
vândută Grupului Feroviar Român pentru şase milioane de euro – de aproape trei ori mai mult decât
plătise firma arabă la momentul privatizării. Ce nu s-a vândut a devenit sinonim cu paragina, adică fabrica
de transformatoare şi cea de maşini rotative pentru care contractele deveniseră o raritate.

Pe poarta complexului în care intrau zilnic 13.000 de salariaţi, astăzi mai intră doar clienţii mall-ului, căci la
finalul anului trecut au fost închise şi ultimele două secţii. Ultimul contract de care s-au ocupat cei de la
Electroputere a fost unul pentru reparaţia unui transformator la Centrala de la Cernavodă, iar apoi, ultimii
250 de angajaţi au fost trimişi definitiv acasă. „Din 2019 nu s-au mai luat contracte noi, astfel încât
personalul existent să poată lucra şi să îşi ia salariile. Motivele au fost pierderile pe care Electroputere le-a
generat din activitatea de producţie, care au crescut în fiecare an, la opt-nouă milioane de euro“, declara
anul trecut, pentru Agerpres, Cătălina Tibeică, liderul Sindicatului Electroputere Craiova.

Investitorul strategic despre care vorbea APAPS în răspunsul la interpelarea din 2001 s-a dovedit a fi doar
o fata morgana pentru Electroputere, o iluzie care a văduvit statul de milioane de euro. Încă din 2015,
Curtea de Conturi raporta că firma Al-Arrab Contracting Company Limited şi-a încălcat contractul de
privatizare. Una dintre cele mai evidente încălcări de angajament a fost că, în 2012, fabrica ar fi trebuit să

36
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

aibă 3.353 de angajaţi. Mai avea, în schimb, numai 1.021. Arabii n-au făcut nici investiţia aferentă anului
trei, în valoare de cinci milioane de euro pe care au raportat-o ca fiind realizată. AVAS a dat Al-Arrab în
judecată, dar, în prezent, cauza figurează la Tribunalul Bucureşti ca fiind suspendată.

Un lung şir de înşelăciuni şi promisiuni încălcate

Electroputere Craiova nu e singura societate care a fost privatizată pe baza unor contracte care n-au mai
fost respectate. A fost, de pildă, şi cazul fabricii Tractorul Braşov, cumpărată, tot în 2007, de către firma
Flavius Investiţii. 77 de milioane de euro a fost suma plătită pentru uzina care, conform condiţiilor impuse
de AVAS, ar fi trebuit să-şi păstreze obiectul de activitate pentru cel puţin încă zece ani. Odată cu
preluarea însă, proprietarii au anunţat că acolo avea să fie ridicat un complex rezidenţial. N-au apucat să-
şi pună planul în aplicare căci, odată cu criza financiară din 2008, s-au văzut nevoiţi să vândă mai
departe. Astfel, fabrica a ajuns la grupul francez Auchan, care, prin intermediul diviziei sale imobiliare, a
deschis, trei ani mai târziu, un centru comercial.

Şi privatizarea Întreprinderii de Maşini Grele Bucureşti (IMGB) a fost un eşec răsunător. În 1998, a fost
preluată de către firma norvegiană Kvaerner în cadrul aşa-numitei privatizări de un dolar. „O altă categorie
de «înşelăciune intolerabilă» sunt acele cazuri în care nu e clar cine înşală, dacă e cu intenţie sau nu, dar
în care oamenii de rând se simt înşelaţi pentru că se află în mod clar în poziţia de victime“, descrie acest
tip de privatizare sociologul Monica Heintz în volumul „Be European, Recycle Yourself!: The Changing
Work Ethic in Romania“. Pentru 90% din acţiunile IMGB, Kvaerner trebuia să plătească 25 de milioane de
dolari. Suma a scăzut ulterior la 15 milioane, dar au fost majorate investiţiile asumate de firma din
străinătate. Preţul de vânzare a ajuns la 10 milioane, însă după plata datoriilor, IMGB a fost cumpărată cu
un preţ derizoriu – doar 500.000 de dolari. Norvegienii şi-au încălcat şi ei obligaţiile contractuale, vânzând
compania în 2006 gigantului sud-coreean Doosan pentru 26 de milioane de dolari. La începutul acestui
an, din cauza problemelor financiare, Doosan a decis întreruperea activităţii în România. A fost anunţată
închiderea fabricii şi, la fel ca în cazul Electroputere, cel mai probabil va fi vândută unor dezvoltatori
imobiliari.

Drumul spre eşec al procesului de privatizare în România

În 1990, privatizarea era una dintre priorităţile noului regim de la Bucureşti. Însă primii paşi spre capitalism
s-au făcut timid. Prima lege a reformei a fost Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii

37
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

autonome şi societăţi comerciale. Apoi a venit Legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private – iar
Registrul Comerţului nu mai făcea faţă cererilor.

58 din 1991. Aşa s-a numit legea privatizării – cea pe care o aştepta toată lumea, cea mai importantă, dar
cea care s-a schimbat continuu în ultimii 30 de ani. Aşadar, statul îşi punea la bătaie toate companiile
pentru a fi cumpărate – tot procesul este cunoscut mai degrabă sub denumirea de privatizare în masă. Tot
prin această lege s-au înfiinţat şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP),
SIF-urile de astăzi. Ultimul şi cel mai important act al anilor '90 a fost legea unică a privatizării din 1997,
care încerca să pună sub aceeaşi umbrelă toate reglementările de la început şi până în acel moment. Cu
toate acestea, un posibil motiv pentru eşecul privatizării a fost decalajul instituţie-proces. Fără crearea
unui cadru legislativ complet, cu toate componentele de rigoare, procesul nu avea cum să funcţioneze.
Spre exemplu, abia în 1997 a fost înfiinţat Ministerul Privatizării – după elaboarea a trei legi de bază.

O METODĂ FALIMENTARĂ ÎN ROMÂNIA

Ca aproape toate reformele, şi privatizarea a avut parte de mai multe abordări, de mai multe metode de
implementare. Cea mai cunoscută – şi cea mai folosită în România – a fost metoda MEBO (Management
Employee Buyouts). În ţări mai evoluate decât România din punct de vedere industrial, MEBO a fost un
succes. La noi, mai puţin – din 1993 până în 1996, doar 837 de societăţi au fost privatizate astfel, adică
28% din privatizările din România. De ce spun unele voci că pentru o ţară ca a noastră metoda MEBO nu
a fost fructuoasă? Simplu: investitorul nu era o singură persoană privată sau un grup restrâns, ci chiar
salariaţii întreprinderii respective. A fost o lovitură bună pentru campania electorală, dar asta nu a făcut, în
final, decât să fie tot în defavoarea României.

Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul până la
societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar şi taxele
poştale depăşesc valoarea dividendelor. Ziarul «Adevărul» despre Cuponiadă, în iulie 1997

A mai fost încercată şi metoda privatizării spontane – crearea unor companii mixte, între stat şi privat. A
fost însă un proiect şubred, care în scurt timp s-a dovedit inutil.

„AICI A ÎNCEPUT BRAMBUREALA“

Însă nimic nu a rămas la fel de răsunător în istoria tranziţiei româneşti ca episodul Cuponiadei. Potrivit
legii din 1991, statul oprise 30% din acţiunile companiilor pentru a putea fi cumpărate de simplii cetăţeni,
acestea urmând să fie împărţite prin intermediul Fondului Proprietăţii Private. Era, oricum, o loterie: dacă
aveai noroc şi compania era profitabilă, „investiţia“ se transforma în dividende. Prima strigare a fost în
1992: fiecare român cu vârsta de peste 18 ani a primit o hârtie cu cinci cupoane, în valoare de 5.000 de lei
fiecare. Totalul cupoanelor s-a ridicat la 25.000 de lei. Episodul doi al Cuponiadei, în timpul Guvernului
Văcăroiu, a avut loc în 1995, când s-au oferit oamenilor tichete care puteau fi transformate în acţiuni în
valoare totală de 975.000 de lei.

În 1997, fiascoul Cuponiadelor era sigur. Ziarul „Adevărul“ din 4 iulie 1997 scria că „problemele au început
în momentul în care s-a trecut la vărsarea efectivă către acţionari a dividendelor. Practic, aici a început
brambureala. Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul

38
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

până la societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar
şi taxele poştale depăşesc valoarea dividendelor“. O mare parte din oameni nu au apucat să le valorifice
la timp, iar inflaţia şi-a spus cuvântul, s-au depreciat.

ÎN PAS DE RAC

Până în jurul anilor 1996-1997, procesul de privatizare a fost greoi şi deficitar: dacă o companie pornea pe
drumul cel bun, alte două erau aruncate în prăpastie. Odată cu schimbările legislative din 1997 ale
Guvernului Ciorbea, privatizarea a devenit mai vizibilă – nu neapărat prin ritm, dar prin numele
companiilor şi fabricilor mari care începeau procesul.

Cu toate acestea, directorul executiv al Fondului Proprietăţii de Stat până în decembrie 1995, Sorin
Dimitriu, declara pentru presa vremii: „În ultimele opt luni, FPS a privatizat peste 1.110 societăţi
comerciale, din care circa 140 mari şi mijlocii. Ritmul privatizării este satisfăcător, ţinând seama de cadrul
legislativ în care operează. Alte 470 de societăţi comerciale mari şi mijlocii se află în diverse faze ale
procesului de privatizare, cu finalizare în acest an (n.r. – 1995)“.

Valentin Ionescu, fostul ministru al Privatizării: „Privatizarea în masă s-a încheiat cu un chin îngrozitor, prin
’97. Eu, cu Institutul de Informatică, l-am stopat“

Privatizarea românescă n-a fost un proces fluid, ci dimpotrivă, unul greoi, care s-a realizat în etape. Într-o
Românie care tocmai deschisese larg porţile pieţei libere, marea privatizare în masă n-a produs decât
confuzie şi s-a încheiat printr-un eşec. În vara lui 1997, „Adevărul“ titra că visul românilor de fi acţionari s-a
transformat într-o „mare brambureală“. Cel care a pus capăt acestei perioade chinuitoare a fost ministrul
Privatizării, învestit la finele aceluiaşi an, juristul şi doctorul în economie Valentin Ionescu. Înainte de a
ajunge în Guvern, a deţinut funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi a fost consilier
al preşedintelui României Emil Constantinescu. În perioada decembrie 1997-aprilie 1998, cât a avut
mandatul de ministru, a introdus în legislaţie leasing-ul, sistemul de franciză, bursele de mărfuri, fondurile
cu capital de risc şi fondurile de garantare a creditelor. S-a confruntat însă şi cu neajunsuri. Într-un interviu
pentru „Weekend Adevărul“, Valentin Ionescu pune reflectorul pe greşelile de logică economică din
procesul de privatizare, de la paşii premergători procesului până la metoda aleasă, şi vorbeşte despre
lipsa unui plan de integrare a firmelor în strategiile guvernamentale.

Valentin Ionescu: În perioada 1990-1992 s-au pus bazele unei legislaţii prin care, în primă fază, s-au
corporatizat firmele de stat – adică au fost transformate în societăţi comerciale. Tot atunci au apărut şi
regiile autonome, de pildă. În această primă legislaţie, s-a mers pe două modele: un sistem de privatizare
în masă şi un sistem în care apar şi alte metode de privatizare. Privatizarea în masă s-a încheiat cu un
chin îngrozitor, prin 1997. Eu, împreună cu Institutul de Informatică din Ministerul Economiei, l-am stopat,

39
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

ca să zic aşa.

Atunci când aţi devenit ministrul Privatizării aţi schimbat legislaţia. De unde aţi început?

Când am venit eu la Minister legislaţia nu permitea o accelerare a procesului de privatizare. Erau anumite
metode care erau inadecvate momentului respectiv. Şi atunci, am vrut să fac nişte schimbări. Pe unele le-
am reuşit, pe altele, nu – din motive politice.

Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la nivel economic
mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză a fost existenţa
acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în România. Erau
oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau parte din
eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid. Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării

Daţi-ne un exemplu.

De exemplu, metoda MEBO (n.r. – Management Employee Buyouts, metodă de privatizare prin trecerea
mijloacelor de producţie ale unei unităţi economice din proprietatea statului în proprietatea angajaţilor).
Am vrut s-o elimin, dar politic, n-am fost lăsat s-o fac.

De ce n-o susţineaţi?

Ea presupunea ca asociaţia muncitorilor să participe la procesul de privatizare cu plata în rate. N-aveam


cum s-o elimin complet, dar am propus eliminarea plăţii în rate. Nu s-a dorit. Aşa s-a privatizat, de
exemplu, Hotelul Ambasador, dar şi fabrica Pionierul, care nu mai există. Era o problemă de logică
economică aici. În condiţiile în care am fabrici supradimensionate ca număr de personal, n-am cum să fac
privatizarea prin această metodă fără să fi făcut o ajustare a acestui personal în prealabil, pentru că e
evident că interesele acţionarilor – adică muncitorii din fabrică – sunt contrare oricărei forme de
restructurare. Pe vremea lui Ceauşescu, Pionierul avea un profit de 30 de milioane, cu 6.000 de muncitori.
Păi, 30 de milioane puteam să fac şi cu 20 de muncitori. Era ceva de neimaginat. Falimentul fabricii
Pionierul a fost din cauza metodei MEBO. Au fost metode de privatizare prost băgate, din motive de
populism. Într-o economie relativ stabilă funcţionează, dar la noi n-avea cum să meargă.

NOUL TIP DE PRĂDĂTOR: EXTRACTORUL DE RENTĂ

Să revenim la schimbările în legislaţie pe care le-aţi făcut când aţi devenit ministru.

După o perioadă destul de lentă – între 1992 şi 1996 –, când a venit Convenţia Democrată Română la
guvernare şi, apoi, eu la Minister, am schimbat toată legislaţia, iar procesul a accelerat. Pe lângă faptul că
am introdus o serie de măsuri de accelerare, am eliminat şi o parte din instituţiile vechi, care au avut un
efect negativ asupra investiţiilor care se puteau face în comerţ şi turism. Încercam o corelare între
privatizare şi piaţă. Au fost momente în care, spre deosebire de alte ţări, noi nu ne-am pus problema
restructurării prealabile a unor companii, pentru că în România erau mulţi extractori de rentă şi nu ne
puteam permite.

40
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ce este extractorul de rentă? Extractorul de rentă este la tot pasul.

El câştigă bani din poziţia privilegiată pe care o are, adică dintr-un venit neproductiv, deci din trafic de
influenţă, din achiziţii trucate, din tranzacţii cu societăţi comerciale de stat unde el are de câştigat şi firma
– de pierdut. Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la
nivel economic mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză
a fost existenţa acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în
România. Erau oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau
parte din eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid, deci oameni care lucrau fie în aparatul de partid,
fie în gospodării de stat – cum ar fi Viorel Hrebenciuc.

Extractorii de rentă erau doar din cercuri politice?

În categoria asta îi includ şi pe sindicalişti – nişte profitori ordinari. Îmi aduc aminte de Camioane Braşov
(n.r.– întreprindere specializată în proiectarea şi construcţia de autocamioane, autobuze şi autoutilitare,
care s-a numit Steagul Roşu în comunsim), care nu mai există. Avea nişte datorii imense, nu mai putea să
producă acele camioane Roman, cu licenţă germană, pentru că erau foarte poluante. Înainte de ’89, erau
exportate parţial în Ungaria şi în Cuba. În momentul în care s-a rupt legătura, nu mai avea românul unde
să exporte. Plus că acele camioane nu erau competitive cu ce era pe piaţă la momentul respectiv.

„MINISTRUL REMEŞ A FOST DESCĂLŢAT“

Cum au reacţionat sindicaliştii?

Sindicatul s-a complăcut în situaţia asta pentru că avea de câştigat. În 1999, pe vremea ministrului de
Finanţe Decebal Traian Remeş, a venit acolo, la Braşov, o delegaţie de saudiţi. Sindicaliştii s-au revoltat
că vin străinii. Remeş a fost descălţat, i s-a rupt cămaşa. A fost o mică revoltă. Aşa că delegaţia saudită s-
a dus prin Poiana Braşov, a luat masa şi s-a întors la Bucureşti. Cu orice altă delegaţie se întâmpla la fel,
din cauza sindicatului, nu a nu-ştiu-cărui securist. Deci noi, după 1990, am creat un sistem de extractori
de rente, cu oameni din diverse sfere, care au profitat ca nişte paraziţi de distrugerea unei economii
întregi. Dacă ne referim la devalizare, există o multitudine de tranzacţii care s-au făcut în general de
oameni pe care îi socotim ca fiind extractori de rentă. Asta s-a întâmplat în toată Europa Centrală şi de
Est, nu suntem noi un caz aparte.

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de
securitate naţională. Valentin Ionescu

După ce n-aţi mai fost ministru, cum aţi văzut procesul de privatizare?

Prin 1998-1999, a început să se pună stop unor transformări instituţionale pentru ca procesul de
privatizare să fie mai bine controlat de extractorii de rentă, iar activele să fie preluate controlat cumva –
adică să nu fie vândute chiar la întâmplare. După 2000, s-a modificat iar legislaţia, a venit PSD la
guvernare şi privatizarea a început să cadă într-o fază involutivă accentuată. Şi aşa a rămas de atunci.

41
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

PRIVATIZAREA ÎN MASĂ, O IDEE AMERICANĂ

Dar cum ar fi trebuit să se desfăşoare privatizarea în masă?

Privatizarea în masă a început cu o lege din 1991, făcută cu asistenţă internaţională. Ideea de privatizare
în masă a pornit de la americani şi are la bază capitalismul. Prin Banca Mondială, ei au dorit să aducă în
Europa Centrală şi de Est ideea că trebuie creată o clasă de mijloc, în sensul că îi facem pe oameni
proprietari – îi împroprietărim cu acţiuni. Apoi, oamenii vor şti ce să facă cu aceste titluri – le vor vinde, le
vor schimba, treaba lor. Ideea lor era: „Îi facem acţionari şi, în felul ăsta, am făcut o mutaţie socială şi
economică în societăţile respective“. Era viabilă ideea, dar nu s-a întâmplat chiar aşa.

Ce n-a mers?

Petre Roman a făcut o gravă eroare, nu ştiu dacă voit sau dintr-o estimare greşită. În martie 1990, după
ce a apărut legea societăţilor comerciale, s-a pus problema restituirii unor sume de bani pe care toţi
salariaţii din România le aveau la fabrici. Este vorba de banii care li se reţineau din salariu, această cotă
fiind numită parte socială. Dacă acei bani nu erau daţi înapoi şi erau transformaţi în acţiuni, nu aveai
nevoie de nicio altă lege de privatizare. Pur şi simplu, le dădeai oamenilor acţiuni şi făceai o privatizare în
masă chiar mult mai mare decât s-a făcut. Măsura de a le da bani oamenilor în martie 1990 a fost un
moment ratat de privatizare. Se putea face o privatizare pe scară largă, iar ulterior puteai să creezi nişte
instituţii ale pieţei – aveai nevoie de un cadru în care să vinzi acele acţiuni, aveai nevoie de o piaţă de
capital. Aşa, s-au dat înapoi banii oamenilor, s-a creat un puseu inflaţionist, banii s-au dus şi oamenii n-au
rămas cu nimic.

Erorile pornesc de la aranjamentul instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale.
Singura noastră strategie a fost cum să dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală
nu este a celor care au făcut tranzacţiile astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la
putere în 1990. Valentin Ionescu

Nu se poate discuta despre privatizare fără Fondul Proprietăţii de Stat, care, de altfel, încă există,
sub altă denumire. Cum îi evaluaţi activitatea?

Situaţia de acolo era destul de confuză, în sensul că au avut o structură puternic birocratizată şi care,
după părerea mea, a constituit o frână la privatizare. Şi nu discut aici de ritmul privatizărilor, ci de rigoarea
cu care le organizezi şi le planifici. Pe de altă parte, n-a fost nici vina exclusivă a Fondului Proprietăţii de
Stat, pentru că sunt privatizări unde statul, printr-un minister cum e cel al Economiei, de exemplu, trebuie
să creeze o strategie pe un sector anume.

ROMÂNIEI I-A LIPSIT POLITICA STRATEGICĂ

Deci n-am avut strategii integrative.

Exact. Să luăm drept exemplu sectorul petrolului: tu, ca stat, ar trebui să ştii cum se integrează Petrom în
strategia ta pe următorii 10-15 ani. Noi n-am avut această strategie. Erorile pornesc de la aranjamentul
instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale. Singura noastră strategie a fost cum să
42
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală nu este a celor care au făcut tranzacţiile
astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la putere în 1990.

Să facem o comparaţie cu un caz din altă ţară.

Ungurii au avut o politică strategică. Au avut câteva întreprinderi mari şi le-au gândit să devină companii
transnaţionale. De exemplu, au luat MOL (n.r. – companie petrolieră cu cea mai mare cifră de afaceri din
Ungaria), care a fost privatizată parţial, după care a început un proces de expansiune în exteriorul ţării. În
schimb, noi am devalizat Petrom şi l-am vândut austriecilor, făcându-i pe ei companie transnaţională, în
loc să ne ducem noi în Austria şi să cumpărăm OMV. Petrom, cu activele pe care le avea, era peste OMV!
Dar nu s-a întâmplat pentru că, la vremea aceea, OMV era în creştere, iar Petrom era într-o scădere
alarmantă, pentru că era devalizat de Liviu Luca şi Sorin Ovidiu Vântu.

„Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul şefului SIE, Cătălin Harnagea“

Studiile spun că România şi Bulgaria au avut un ritm mai lent de privatizare decât alte ţări foste
comuniste. Aşa e?

Noi am avut un ritm de privatizare la fel ca polonezii. Diferenţa este că în Polonia cadrul instituţional s-a
dezvoltat, a evoluat permanent. Şi mă refer la toate reglementările, la modul în care se operează în piaţă.
Dacă ai un cadru instituţional evoluat, atunci şi firma de stat, aşa cum este, operează un pic diferit, într-un
mediu concurenţial deschis. Aşadar, ei au avansat mai repede. Interesant este că polonezii n-au
transformat firmele de stat. Ei au mers pe o idee diferită, mai ales în privinţa firmelor mari, în sensul că au
rămas în continuare firme de stat necorporatizate, adică n-au fost transformate în societăţi pe acţiuni. Ele
se transformau în momentul în care erau privatizate. Noi am făcut invers: mai întâi le-am transformat în
societăţi pe acţiuni şi abia apoi le-am privatizat, în sensul că am vândut nişte acţiuni.

De ce unele companii nu s-au putut privatiza?

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de
securitate naţională. Spre exemplu, dacă ne referim la Romgaz, evident că nu-l pot privatiza, pentru că
cele mai mari interese privind gazul le au ruşii. Mai sunt şi situaţii în care, deocamdată, noile tehnologii din
piaţă nu-mi permit să transform un monopol legal într-o activitate de piaţă. E cazul Transelectrica,
Transgaz. Pentru că dacă ele ar fi dobândite direct sau indirect de o firmă străină relaţionată politic la un
stat anume, îmi creez o problemă de securitate naţională, nu doar una economică.

Pare că privatizarea a fost o mare degringoladă, în care regulile puteau fi schimbate în timpul
jocului. De pildă, chiar în timpul mandatului dumneavoastră a fost privatizat Petrotel de ruşii de la
Lukoil.

N-am făcut eu această tranzacţie, eu m-am opus şi, din acest motiv, n-am mai fost ministru. Privatizarea
aceasta s-a desfăşurat astfel: preşedintele Lukoil a venit în România şi am avut o întâlnire de o jumătate
de oră cu el şi cu prim-ministrul. Ei voiau două lucruri: să cumpere compania şi să beneficieze de o
amânare la plata datoriei pe 25 de ani, amânare de care nu beneficiase niciun investitor. Eu am refuzat.
Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul lui Dorin Marian, consilier prezidenţial, şi al
lui Cătălin Harnagea, şeful SIE, cel din urmă insistând cel mai mult pentru ea. Şi pentru că n-am dorit
43
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

această privatizare, am fost eliminat.

A fost, deci, o privatizare pe interese strict politice?

Consider că privatizarea Petrotel a fost eroare economică şi strategică. Când vin într-o ţară, ruşii nu pot
face separarea între politic şi economic. Eu le-am spus atunci că nu pot fi de acord cu privatizarea ei
pentru că va fi un instrument de susţinere a intereselor politice ruseşti la noi în ţară. Interesele lor au fost
ţintite. În mod ironic, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Petrotel se numea Societatea Româno-
Americană. După război, ruşii au făcut nişte investiţii acolo, în anii ’50, când existau companiile mixte
SOVROM, prin care ne jefuiau încontinuu. Rafinăria aceea ţinea cont de cifra octanică (n.r. – indicator
privind cât de mult poate fi comprimat un carburant înainte de a exploda) a petrolului rusesc şi din acest
motiv au dorit să o cumpere.

În 2012, un studiu realizat de cercetători de la Cambridge şi Harvard arăta că falimentul şi nivelul


de sărăcie şi de corupţie din fostele ţări comuniste au fost provocate de programele de privatizare
în masă create de economiştii occidentali şi impuse de instituţii precum Fondul Monetar
Internaţional sau Banca Mondială. Are Occidentul vreo vină în eşecul privatizării româneşti?

Problemele de sărăcie au o cauză internă, nu neapărat externă. Pe de o parte, trebuie să admitem că


anumite corporaţii occidentale au avut interesul să distrugă concurenţial nişte fabrici din Europa de Est.
Da, există situaţii de genul acesta, aşa cum au existat şi între estici. A fost, de exemplu, cazul Tepro Iaşi
(n.r.– firmă producătoare de ţevi). A fost în interesul unei firme din Cehia s-o facă praf. Într-o economie
deschisă, într-o economie de piaţă, fireşte că din concurenţă apar atât acte constructive, cât şi distructive.
Aşa s-a întâmplat şi în Germania de Est. Dar nu putem spune că a fost politica Occidentului de a distruge
economiile estice. În momentul în care se produce o schimbare de sistem economic, apare o distrugere
creativă de fapt. Şi acum se produce o distrugere creativă, dar este una diferită faţă de cea de atunci,
pentru că se produce din motive tehnologice, având în vedere că traversăm o revoluţie digitală. Autori
Dana Mischie și Ana Maria Șchiopu. Sursa https://adevarul.ro/economie/afaceri/privatizarea-
postcomunista-jaf-nesfarsit-sistematic-1_5f7834695163ec427189c366/index.html

Una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din Vrancea, vizată de controverse cu iz
politic

Fosta şi actuala conducere a Consiliului Judeţean Vrancea au viziuni diferite în legătură cu destinaţia
clădirii de patrimoniu, care ar putea ajunge fie palat al copiilor, fie secţie a unei universităţi.

Clădirea fostei prefecturi Putna, monument de cultură de mare rafinament din Focşani, este în centrul unei
dispute politice, acum, după ce este aproape de a fi finalizată în urma unor ample lucrări de reabilitare.

Disputa se întrevede una acerbă, mai cu seamă că acum Consiliul Judeţean Vrancea, în patrimoniul
căruia se află clădirea, are o nouă conducere aleasă, care are alt plan cu clădirea decât fosta conducere.

În urmă cu mai mulţi ani, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, Marian Oprişan, spunea într-o
şedinţă a aleşilor judeţeni că s-a hotărât cu privire la destinaţia clădirii care a fost în trecut sediu al
Primăriei Focşani.
44
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

"Nu o să mai am răbdare, o să destăinui un secret: Palatul Copiilor în Vrancea va avea peste puţină
vreme, până la încheierea mandatului 2012-2016, în proprietate cea mai reprezentativă clădire. Fosta
clădire a Prefecturii Putna va deveni Palatul Copiilor”, spunea la vremea respectivă Marian Oprişan.

În vara aceasta, Consiliul Judeţean a luat decizia consultării cetăţenilor în legătură cu destinaţia clădirii
după finalizarea lucrărilor de consolidare şi restaurare, care au costat peste un milion de euro.

Consultare publică La consultarea lansată de Consiliul Judeţean Vrancea, au răspuns aproximativ 800 de
cetăţeni, pe Facebook şi pe adresa de mail.

“Propunerile venite de la public sunt în special din sfera cultural-educativă: Palat al Culturii, Palat al
Copiilor, care să includă şi un centru de excelenţă în robotică, pentru că s-a creat un nucleu şi sunt
rezultat obţinute de elevi.

Un Palat al Culturii ar urma să integreze instituţiile de cultură, precum Muzeul Vrancei, Centrul Cultural
Judeţean şi Biblioteca Judeţeană. Acest demers va fi realizat doar de Consiliul Judeţean, printr-o şedinţă
în care aleşii îşi vor da votul”, ne-a spus Mihaela Gîrleanu, purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean
Vrancea.

45
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Noua conducere liberală a Consiliului Judeţean are însă alt plan. În urmă cu două săptămâni, rectorul
Universităţii Bucureşti, Marian preda a vizitat Focşaniul şi a anunţat că instituţia pe care o conduce va
înfiinţa, pe lângă Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, care are deja vechime în oraş, o altă
facultate, cea de Administrare a Afacerilor. Acesta a primit asigurări şi pentru un sediu corespunzător şi i
s-a indicat această clădire, pe care a şi vizitat-o şi de care s-a arătat încântat.

“Credem că este extrem ce importantă colaborarea între universităţile de vârf ale României şi autorităţile
locale, ştim cât de importantă este o universitate pentru dezvoltarea unei comunităţi, atât prin formarea
resurselor umane pentru comunitatea locală, a tinerilor care să rămână şi să dea viaţă pieţei muncii din
comunitate”, a spus rectorul Universităţii Bucureşti.

Cu acea ocazie, noul preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, Cătălin Toma, a fost rugat ca în prima
şedinţă de Consiliu Judeţean să facă formalităţile pentru transmiterea clădirii în folosul Universităţii
Bucureşti. Situaţia este însă delicată, întrucât noul preşedinte al Consiliului Judeţean nu are o majoritate
cu care să realizeze acest lucru şi va trebui să aleagă calea negocierilor să-i convingă pe aleşi de intenţia
sa.

Datează de la 1915 Clădirea fostei Prefecturi Putna are o istorie de peste 100 de ani. Ea a intrat în
reabilitare după 1989, iar până la această dată, reabilitarea clădirii fostei Prefecturi Vrancea a „mâncat"
din bugetul public peste 15 milioane de lei. Construcţia fostului Palat Administrativ a început în 1913 după
planurile arhitectului Daniel Renard, lucrarea fiind însă atribuită arhitectului S. Vasilescu. Nici măcar
războiul nu a împiedicat ridicarea construcţiei.

46
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Chiar dacă la început lucrările au mers destul de anevoios, fiind afectate de Războiul Balcanic din 1913,
construcţia a fost însă recepţionată pe 26 octombrie 1915. Clădirea este amplasată pe trei paliere,
respectiv demisol, parter şi etaj, cele peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe.

După cel de-al Doilea Război Mondial a avut de suferit de pe urma unui incendiu. Ulterior, aici s-a instalat
Sfatul popular al raionului Focşani, iar din anul 1968, când s-au reînfiinţat judeţele, în acest loc şi-au
desfăşurat activitatea unele compartimente ale Consiliilor Populare Locale: Judeţean si Municipal. În ceea
ce priveşte arhitectura acestei clădiri, este vorba despre stilul tradiţional românesc specific clădirilor
ridicate în secolul XX. Poate cel mai atrăgător şi mai interesant element de construcţie este desenul de pe
ţigla acoperişului, realizat după un model de la mănăstirile din Suceava. Autor Borcea Ștefan. Sursa
https://adevarul.ro/locale/focsani/foto-cele-mai-cele-mai-frumoase-cladiri-istorice-vrancea-vizata-
controverse-iz-politic-1_5f75bc925163ec42717ccc98/index.html

Sven Hassel, soldatul devenit romancier

Războiul a fost pus și pe hârtie. Jurnale, memorii, scrisori, articole de presă – toate au încercat să redea
cât mai fidel oroarea și tragedia, speranța și deznădejdea, viața și moartea. Puțini dintre cei care au trăit
experiența frontului au ales romanul. Alegerea de a împleti adevărul cu ficțiunea a fost adesea contestată.
La fel se întâmplă și cu operele lui Sven Hassel – criticii și istoricii deopotrivă i-au renegat scrierile. Alături
de Erich Maria Remarque, Hassel este însă unul dintre cei mai citiți romancieri de război. Și-a transpus
trăirile de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial în paisprezece romane publicate în timpul vieții –
amintiri care au căpătat o formă acceptată și îmbrățișată de zeci de milioane de oameni. „Infernul lui Dante
ar fi fost un parc de distracții pe lângă ceea ce îi aștepta”, scria Hassel. Ce ar mai fi aici de contestat?

Sven Hassel, pe numele său real Børge Willy Redsted Pedersen, s-a născut în plin război mondial, pe 19
aprilie 1917. Era cel mai mare dintre cei șapte frați ai unei familii de muncitori danezi. Războiul, urmat de
Marea Criză Economică, a afectat și Danemarca – foametea și lipsa locurilor de muncă l-au forțat pe micul
Sven să părăsească familia la doar 14 ani. Mai întâi a fost băiat de punte în marina comercială, unde a
servit până în 1936. De acolo, a avut de ales: să se întoarcă în Danemarca sau să își aleagă o țară cu mai
multe oportunități. Iată că, după cum chiar el declară, Germania îi era mai aproape, iar nemții deschiseseră
listele Wehrmachtului. O jumătate de an a încercat să se înroleze în armata germană. Într-un final, a reușit,
cu condiția să devină german naturalizat.

În rândurile Wehrmachtului

În armata nazistă a servit prima dată înrolat în Divizia II Panzer. În Eisenach, unde era staționată divizia, s-
a afirmat drept un bun soldat, cu viziune și cu pasiune, merite pentru care a fost pus la conducerea unui
tanc în timpul invaziei Poloniei din 1 septembrie 1939. Războiul era o experiență pe care nu o putea asocia
cu nimic altceva rău, teribil, și i-a fost greu să se adapteze, să lupte. „Am fost instruiți să devenim cei mai
buni soldați din lume prin utilizarea metodelor prusace care depășeau orice rău și teroare pe care vi le puteți
imagina. Eram sub comanda ofițerilor care acționau ca un grup de diavoli care urlau și care mereu aveau o
scuză pentru a ne penaliza. Cina era la fel în fiecare zi, supă de varză, uneori (într-o zi norocoasă) cu o
lingură de varză murată”, avea să își aducă aminte Hassel la bătrânețe. Așa că, după un an de la începutul
marii conflagrații, a dezertat.

47
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Naziștii l-au prins și, printr-o minune a destinului, a scăpat de execuție. A fost însă condamnat la 15 ani de
închisoare, sentință pe care trebuia să o execute în lagărul de concentrare Lengries, din nordul Bavariei.
Acolo, orice abatere era teribil pedepsită: „Ingeniozitatea lor sadică nu avea limite. Am văzut oameni
suferind și murind într-o mie de moduri diferite. Munceam până la extenuare. Mulți oameni și-au pierdut
mințile. (…) Spânzurătorile erau mereu pregătite: frânghii și lanțuri agățate, balansându-se mereu. Imaginea
aceea a frânghiei cu lanț mă va bântui întotdeauna”, povestea Hassel. Experiența de aici i-a dat forță
danezului să supraviețuiască, dorind să povestească, într-un fel sau altul, întregii lumi ororile războiului. Nu
știa atunci că viața avea să îi ofere mai mult „material” pentru cărțile sale. „Am sperat ca prin mărturisirile
mele să pot contribui la încercarea de a nu mai lăsa istoria să se repete niciodată. Știind că într-o bună zi
voi povesti lumii despre asta, despre ceea ce trăisem și despre ceea ce am auzit spunând alții – anecdote
atrăgătoare și convingătoare de la soldați, vorbite cu un umor negru folosit doar pentru supraviețuire – m-a
făcut să fiu mai conștient de ceea ce se întâmpla. Mulți ani mai târziu, acest lucru a dat cărților mele conținut
și formă”.

Rănile unui război străin

Spre surprinderea lui, Hassel a fost eliberat și trimis în rândurile Regimentului 27. Supraviețuise lagărului,
însă avea să fie în continuare martor și actor în cel de-al Doilea Război Mondial. Trupele regimentului au
fost detașate pe Frontul de Est, departe, până la Stalingrad. Acolo, mărturisește Hassel, a cunoscut tragedia
războiului în adevăratul sens al cuvântului. „La cei 92 de ani ai mei încă mă trezesc în plină noapte, atunci
când reuşesc să dorm, din cauza coşmarurilor din timpul războiului. Încă pot vedea infanteria rusească
atacând. Bănuiesc că nimeni nu poate scăpa de aceste imagini. Războiul este încă foarte prezent în mintea
mea”, spunea într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” în 2009. Acolo, în Rusia, s-a ales și cu cea mai
gravă rană dintre cele opt căpătate în război: „Am fost rănit la Harkov, în timpul bătăliei pentru Orel, când
am pierdut cu adevărat războiul. O asistentă rusoaică m-a ajutat şi doar datorită ei am reuşit să
supravieţuiesc atunci”. Pentru toate aceste răni, fizice și psihice, i-au fost acordate numeroase medalii,
printre care și Crucea de Fier clasa I și clasa a II-a.

48
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Sven Hassel a luptat pe mai multe fronturi ale celui de-al Doilea Război Mondial – a ajuns până şi în Africa
de Nord. Finalul războiului l-a prins chiar în Berlin, unde, după prăbușirea celui de-al Treilea Reich, a fost
capturat de sovietici. Din 1945 și până în 1949 a fost plimbat dintr-o închisoare aliată în alta, ajungând să
petreacă ceva timp și în detenție daneză. După eliberare i-a fost greu să își continue viața fără segmentul
militar. Decizia lui, ca a multor altor foști soldați, a fost să se înscrie în Legiunea Străină Franceză. Cea care
l-a făcut să se răzgândească a fost viitoarea lui soție, tot ea fiind și cea care l-a susținut și l-a ajutat să își
croiască un drum în lumea cărților.

Cărțile ce închid rănile

Viața de pe front, viața soldatului simplu a început să o aștearnă pe hârtie în timp ce era închis de către
sovietici. Prima carte, Legiunea blestemaților, s-a concretizat la puțin timp după sfârșitul războiului. Doar că
pe nimeni nu interesa viața unui nazist pe teritoriul inamicului – douăsprezece edituri l-au refuzat. În 1953
a reușit să o publice în Danemarca și, patru ani mai târziu, în Marea Britanie – un succes absolut. În timp
ce era bolnav, paralizat din cauza febrei caucaziene dobândite pe front, primește o scrisoare de la o editură
engleză care îl roagă să continue să scrie și să le ofere exclusivitatea – până la începutul anilor ’60 publică
încă două romane.

Până la finalul vieții, în 2012, soldatul devenit romancier a trăit în Spania, la Barcelona, chiar acolo unde
titlurile sale au fost iniţial interzise de Franco. Nu a contat – era un nostalgic al romanelor lui Hemingway.
Splendida înfrângere este cel de-al cincisprezecelea și ultim roman, publicat post-mortem.

49
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Scriitura întotdeauna i-a fost criticată, cei mai mulți neînțelegând că romanul nu este o sursă istorică, chiar
dacă operele sale se bazează pe propria experiență. „Cărțile mele sunt strict antimilitare. Ele corespund
perspectivei mele personale asupra a ceea ce am experimentat. Scriu pentru a avertiza tinerii de astăzi
împotriva războiului. Scriu povestea micilor soldați, a oamenilor care nici nu planifică, nici nu provoacă
războaie, ci trebuie să lupte împotriva lor. Războiul este ultimul braț al politicienilor răi”. Autor Ana Maria
Șchiopu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/sven-hassel-soldatul-devenit-romancier

Petipa, francezul care aduce baletul rus la apogeu

Petipa și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în Rusia, unde a creat aproximativ 50 de balete și
numeroase divertismente (fragmente de dans incluse în opere). Considerat adesea cel mai mare coregraf
al tuturor timpurilor, și-a început cariera în Rusia sub domnia țarului Nicolae I, și-a continuat activitatea sub
Alexandru al II-lea și Alexandru al III-lea și a încheiat-o sub ultimul țar, Nicolae al II-lea.

Petipa a reușit un mariaj fericit între virtuozitate tehnică și multă poezie și sensibilitate. Era o sursă aparent
inepuizabilă de înlănțuiri de mișcări, mereu într-un nou mod, inedit, și dacă este un cuvânt ce definește arta
sa coregrafică acela este eleganţa. Balanchine (1904-1983), cunoscutul coregraf de origine rusă căruia îi
datorează enorm baletul american, spunea despre înaintașul său: „Teatrul a învățat cum să transforme
imposibilul în realitate. Pentru ca acest imposibil să se realizeze, trebuia ceva mai mult decât inspirație,
trebuia un sens al noului, inventivitate și arta de a-l vrăji pe spectator. O încăpățânare neclintită, aproape
barbară. Petipa avea toate aceste calități în cel mai înalt grad. Iată de ce îl consider cel mai mare maestru
al artei noastre”.

Născut la Marsilia, în 1818, într-o familie de artiști itineranți, Victor Marius Alphonse Petipa a călătorit în
turnee prin Europa toata copilăria, a învățat să danseze și să cânte la vioară. Tatăl său era maestru de
balet. Fratele său, Lucien, interpretase rolul principal masculin la premiera absolută a baletului Giselle și
avea să devină maestru de balet al Operei din Paris. După un turneu dezastruos din punct de vedere
financiar în America alături de tatăl său, studii de balet la Paris sub tutela apreciatului dansator în epocă
Auguste Vestris și câțiva ani petrecuți în Spania, Petipa se stabilește la Petersburg. Primește aici o slujbă
la Teatrele Imperiale, cu ajutorul fratelui Lucien.

50
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Scenă din baletul Baiadera, în coregrafia-simbol a lui


Marius Petipa

A lucrat iniţial „în umbra” compatriotului său respectat, coregraful Jules Perrot. Dintre primele sale montări
a rămas în istorie în special Fiica faraonului, pe muzica lui Cesare Pugni. Un spectacol grandios, care a
uimit publicul vremii precum o exuberantă producție hollywoodiană de astăzi: 5 ore de balet, efecte speciale,
cămile, un leu, o fântână reală în mijlocul scenei, decoruri exotice, o poveste cu mumii care învie, un suicid,

51
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

zeități egiptene. Toate erau bazate pe Romanul mumiei de Théophile Gautier și pe libretul lui Vernoy de
Saint-Georges (aceeași echipă care crease, cu douăzeci de ani în urmă, Giselle).

Petipa a fost avansat la rangul de maestru de balet al Teatrelor Imperiale, poziție pe care inițial a împărțit-
o cu rivalul său, Saint-Léon. A urmat Baiadera (1877, muzica: Ludwig Minkus), unde mai ales ultimul act
(Regatul umbrelor) a devenit emblematic pentru stilul coregrafic al lui Petipa. Coregraful le cerea balerinilor
săi o virtuozitate tehnică sporită, corpul de balet a devenit tot mai numeros și mai bine pregătit, decorurile
producțiilor sale erau mereu somptuoase. Creațiile sale – Baiadera, Don Quijote, Frumoasa din Pădurea
Adormită, Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, Raymonda ș.a. – erau adevărate superproducții.

Să creezi ceva care să rămână aproape nealterat peste un secol și jumătate, să imaginezi o coregrafie
reprodusă continuu pe întreg globul este cel puțin senzațional! Când, oriunde în lume, se montează în zilele
noastre un spectacol de balet, pe baza coregrafiei clasice, cel mai adesea asta înseamnă coregrafia lui
Petipa, reprodusă în întregime sau parțial. Coregrafiile sale au devenit sacrosancte.

După două sute de ani de dominație franceză în balet, în mod paradoxal, un francez face baletul să devină...
rus! Primul mare coregraf rus este chiar asistentul lui Petipa, Lev Ivanov. Au urmat numeroși coregrafi și
balerini ruși care vor scrie istoria dansului: de la Anna Pavlova la Tamara Karsavina, de la Vaslav Nijinski
la Rudolf Nureev, de la Balanchine la Barîșnikov. Însă întâlnirea hotărâtoare ce a marcat cariera coregrafului
și istoria dansului a fost cea cu Piotr Ilici Ceaikovski, întâlnire care a născut cele mai mari capodopere ale
baletului clasic. Autor Cristina Niculescu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petipa-
francezul-care-aduce-baletul-rus-la-apogeu

Mistere nedezlegate

Avioanele din India Antică

„Shakuna Vimana”, aparat de zbor de forma unei păsări

În 1952, G. R. Josyer, fondatorul „Academiei Internaţionale de Cercetări Sanscrite”, a anunţat des-


coperirea unui manuscris excepţional: „Vaimânika Úâstra”, care înseamnă „Ştiinţa Aeronauticii”. Josyer a
explicat că autorul documentului era Maharshi Bharadwaja, un înţelept care a trăit în India Antică, în
perioada Vedică, și că informaţiile au fost transmise „pentru binele întregii umanităţi”.

52
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

În cadrul conferinţei de presă organizate în 1952, Josyer a arătat că manuscrisul oferă date tehnice
extrem de clare şi de detaliate referitoare la o multitudine de vehicule de zbor, despre care se ştia deja din
cuprinsul celebrelor Vede, dar care, până atunci, se crezuse că erau nişte „simple înflorituri literare,
menite să imprime textelor dramatism”. Acum însă, prin analiza „Ştiinţei Aeronauticii”, se releva că, în
realitate, toate acele maşinării sunt aparent viabile din punct de vedere tehnic. Textul tratatului este însoţit
şi de o mulţime de diagrame şi de ilustraţii capabile să aducă lămuriri în plus.

„Vaimânika Úâstra” începe prin a explica, pe înţelesul tuturor, noţiuni ample de metalurgie, aerodinamică,
sisteme de propulsie etc. Dă definiţia avionului, dar şi a pilotului, arătând inclusiv ce trebuie el să facă;
descrie rute aeriene, dar şi hainele pe care trebuie să le poarte un pilot şi ce mâncare trebuie el să
consume, astfel încât să facă faţă condiţiilor de zbor, mai ales pe perioade lungi de timp sau în vreme de
război. După care textul începe să analizeze diferite tipuri de vehicule de zbor, oferind date exacte de
construcţie şi funcţionare, reţete detaliate pentru obţinerea materialelor şi a combustibililor, cât şi maniera
în care fiecare aeronavă trebuie să fie manipulată. De exemplu, vorbeşte despre aparatul numit „Shakuna
Vimana”, care are forma unei păsări, o lungime de 24, 38 metri şi o lăţime de 17, 06 metri şi este realizat
dintr-un aliaj ultra-uşor, numit „raja loha”, a cărui reţetă de obţinere este de asemenea descrisă. O altă
aeronavă este „Sundara Vimana”, care are forma unui con uriaş, funcţionează pe bază de abur şi este
echipată cu cinci motoare şi cu mai multe roţi electrice şi elice de ascensiune. Urmează „Rukma Vimana”,
o navă enormă, cu cinci niveluri, cu baza de 304,8 metri şi înălţimea de 6,9 metri, care funcţionează cu
energie solară. Sau: „Tripura Vimana”, care poate să se deplaseze prin aer, pe pământ sau prin apă şi
este construită dintr-un aliaj ignifug.

Odată cu anunţul făcut de Josyer, manuscrisul a captat atenţia publicului larg, dar şi a oamenilor de şti-
inţă. Evident, chiar înainte ca textul să apuce să fie analizat, s-au găsit voci care să susţină că el nu este
nimic mai mult decât o farsă jucată credulilor lumii.   

Disputele pe tema veridicităţii documentului şi, mai ales, a validităţii descrierilor conţinute au continuat, cu
argumente pro şi contra. Apoi, în 1974, cercetătorii de la „Institutul Indian de Ştiinţă din Bangalore” au
anunţat că, în urma analizei manuscrisului, au ajuns la concluzia că majoritatea aparatelor descrise în
„Vaimânika Úâstra” nu ar fi capabile să zboare, întrucât geometria lor e greşită, metodele de propulsie
sunt „fanteziste” şi, în general, datele din text „ofensează legile cunoscute ale fizicii”. Şi, cu asta, a părut
că discuţia s-a închis. Iată însă că, recent, e posibil ca situaţia să se fi schimbat la 180 de grade! Un
număr de oameni de ştiinţă, de diferite naţionalităţi și cu mai multe specializări, s-au reunit într-un
laborator de cercetare privat şi, plecând de la premisa că legile cunoscute ale fizicii tradiţionale au devenit
insuficiente pentru a explica funcţionarea universului – lucru demonstrat de fizica cuantică –, au pornit să
reanalizeze manuscrisul „Vaimânika Úâstra”. Ba, mai mult, după ce şi-au dat seama că, teoretic,
descrierile din text ar putea să fie viabile, se pare că au trecut şi la o serie de teste practice… încununate
de succes! Deocamdată, această veste a devenit cunoscută „pe surse”, laboratorul privat nefăcând încă
nicio declaraţie publică. Explicaţia? Pe de o parte, cercetătorii implicaţi în acest proiect vor să mai proce-
deze şi la alte verificări şi, eventual, să realizeze chiar şi prototipul uneia dintre aeronavele descrise în
„Vaimânika Úâstra”. Pe de altă parte, în cazul în care vor reuşi acest lucru, vor să găsească o soluţie,
astfel încât să se asigure că tehnologiile sofisticate din manuscrisul indian nu vor fi acaparate de persoane
cu intenţii ostile, care să le folosească pentru a-şi asigura supremaţia mondială, ci de ele să beneficieze,
în sens pozitiv, chiar întreaga umanitate.

Fireşte că secretul care învăluie aceste cercetări recente a iscat iar comentarii sarcastice şi „asigurări” că,
din nou, ne confruntăm cu o farsă sau cu elucubraţiile unor nebuni. Viitorul ne va arăta care e adevărul.   

53
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Terifiantul mormânt din China

Recent, o echipă de arheologi chinezi care lucrează într-un sit de mari dimensiuni, Chaizhuang, datând
din perioada dinastiei Shang, a descoperit un „os de divinaţie” terifiant. În mod normal, „oasele de
divinaţie” care erau folosite în vechime pentru a obţine răspunsurile zeilor la întrebările adresate de
muritori, sunt realizate din carapace de broască ţestoasă sau din părţi de schelet de bovină. Însă osul
găsit acum de cercetătorii chinezi provine de la… un om! Mai mult, el a fost recuperat dintr-un mormânt al
cărui „ocupant” a fost sacrificat prin decapitare! Cadavrul era în poziţie îngenuncheată, pe direcţia nord,
iar mâinile îi erau    împreunate.

Practica divinaţiei cu ajutorul oaselor îşi are originea în timpul dinastiei Shang (1600 î.e.n. – 1046 î.e.n.).
Cel dornic să fie călăuzit de zei mergea la oracol şi-şi formula întrebarea. Oracolul o scrijelea pe un os de
dimensiuni mari, pe care apoi îl încălzea, cu ajutorul unei vergele metalice încinse în foc. Când osul, sub
efectul căldurii, se crăpa, oracolul interpreta fisurile apărute în el şi traducea răspunsul zeilor. Adesea,
ritualul se încheia prin scrijelirea pe os şi a răspunsului, ca un fel de înregistrare oficială. Situl Chaizhuang
se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 300.000 de metri pătraţi şi se compune din case foarte bine
conservate, fântâni, vetre de foc, drumuri pavate şi un număr impresionant de artefacte din piatră, ce-
ramică, jad şi os.

Cercetările au dus la concluzia că regii din dinastia Shang erau înmormântaţi împreună cu sute de supuşi
– fie sacrificaţi cu forţa, fie sacrificaţi voluntar, din convingerea că-i datorau suveranului loialitate veşnică!
În plus, dovezile arheologice demonstrează că, în această perioadă istorică, poporul chinez, care se ocu-
pa preponderent cu agricultura şi cu războaiele, avea grijă să le aducă ofrande lui Di, zeul suprem, soa-
relui, munţilor şi strămoşilor. Noutatea absolută o reprezintă însă „ofranda umană”, din al cărei trup a fost
desprins un fragment destinat comunicării directe cu zeii.

54
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Cum situl Chaizhuang nu a fost încă excavat în întregime, cercetătorii aşteaptă cu nerăbdare să vadă
dacă vor mai descoperi şi alte artefacte similare, astfel încât să poată să formuleze măcar o teorie
generală cu privire la semnificaţia „osului de divinaţie” uman.

Enigmaticii omuleți care trăiesc și azi printre noi

Multă lume a auzit de Big Foot, de Sasquatch ori de Yeti, fiinţe umanoide uriaşe, de peste doi metri
înălţime, care locuiesc prin păduri sălbatice din diverse colţuri ale lumii şi cu care oamenii „civilizaţi” se
întâlnesc uneori, din întâmplare. Astfel de relatări, datând doar din perioada modernă, există cu miile! În
schimb, foarte puţină lume a auzit de „enigmaticii omuleţi” care nu depăşesc înălţimea unui copil de zece
ani şi care nu se încadrează nici în categoria pigmeilor, nici a extratereştrilor de tipul „micii omuleţi verzi”.
Asta deşi despre existenţa lor se vorbeşte – în şoaptă, e drept – de sute de ani, în multe colţuri ale lumii,
iar întâlnirile cu ei continuă să se petreacă şi în prezent! Iată câteva istorisiri, din perioade diferite, menite
a vă schiţa portretul lor:

* În 1938, în revista Discovery a fost publicată o scrisoare semnată de un ofiţer britanic, Cuthbert Bur-
goyne. Scrisoarea se referea la o întâmplare petrecută cu 11 ani înainte, în 1927, când ofiţerul se afla la
bordul unui cargobot japonez care se îndrepta spre Africa Orientală Portugheză (denumirea generică şi
neoficială a Mozambicului colonizat): „Ne aflam suficient de aproape de ţărm ca să vedem obiectele foarte
clar, cu ajutorul binoclului. În tufele de dincolo de plaja nisipoasă erau mai mulţi babuini care, judecând
după mişcările pe care le făceau, se hrăneau cu crustacee. Am remarcat că printre ei se găseau şi două
exemplare de culoare albă ca neaua. Auzisem în trecut despre babuinii albi, o raritate, dar nu mai
văzusem eu însumi niciunul. (…) Apoi, spre uimirea noastră, printre babuini au apărut doi omuleţi şateni –
de care maimuţele nu s-au speriat. (…) Omuleţii aveau circa 1,20 metri înălţime, mergeau perfect drepţi şi
aveau mişcări foarte graţioase.” Burgoyne a ţinut să precizeze că era vorba, fără nicio îndoială, de doi oa-
meni cu o înălţime foarte redusă, şi în niciun caz de alte două maimuţe. Apoi a continuat: „Mai târziu, un
prieten vânător, mi-a povestit că, aflându-se tot în Africa Orientală Portugheză, el, soţia lui şi alţi trei vână-
tori au văzut o familie de omuleţi şateni – mamă, tată şi copil – care a traversat un luminiş. Băştinaşii le-au
interzis vânătorilor să împuşte familia, spunându-le că erau oameni, nu maimuţe, şi că nu erau agresivi.”   
  

* Vânătorul Roger Courtney a descris în 1940, în cartea sa, „The Greenhorn în Africa”, mai multe întâlniri
cu nişte fiinţe umanoide, botezate de africani „Omuleţii Mau”. Iată un pasaj: „(…) mi-a povestit cum, într-o

55
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

zi, tatăl lui, care se ducea cu oile către păşunile din Muntele Longenot, a intrat într-o peşteră şi acolo s-a
întâlnit cu aceşti omuleţi Mau. (…) Erau foarte mici de înălţime, de cel mult 1 metru, şi aveau pielea albă,
iar pe cap şi pe membre aveau păr negru.”   

* Ivan Terence Sanderson a fost biolog şi scriitor scoţian, născut în Edinburgh, care, alături de biologul
belgiano-francez Bernard Heuvelmans, a pus bazele criptozoologiei. Sanderson a fost o figură deosebit
de respectată în comunitatea ştiinţifică şi a colaborat cu numeroase instituţii reputate, precum „Institutul
Smithsonian”. Era cunoscut pentru faptul că în studiile şi în rapoartele lui nu folosea niciodată informaţii
neverificate. De asemenea, el a fondat „Societatea pentru Investigarea Fenomenelor Inexplicabile”, o
organizaţie al cărei scop era acela de a cerceta fiinţele sau întâmplările pe care oamenii de ştiinţă
tradiţionalişti le desconsiderau. Rigoarea sistemului de studiu instituit de Sanderson era arhicunoscută,
inclusiv în rândul publicului larg, astfel că extrem de puţini erau aceia care îl contactau pe biologul scoţian
cu scopul de a-i juca un renghi. Aşadar, în 1959, o doamnă ale cărei iniţiale erau V. K. i-a scris lui
Sanderson următoarea scrisoare: „(…) În prezent sunt casnică, însă am absolvit Facultatea de Biologie şi
am un masterat în Zoologie. Soţul meu este chimist, iar fiul nostru cel mai mare este tehnician în cadrul
Forţelor Aeriene. Eu m-am născut în Mississippi, însă, împreună cu familia, locuiesc în Kentucky, de peste
zece ani. (…) Nu vreau să vă irosesc timpul, dar mă întreb dacă aţi auzit vreodată despre «Omuleţii Roşii
din Deltă»? (…) În zona în care am crescut eu, oamenii ştiau de ei de sute de ani. Nu îi căutau şi nu
încercau să ia legătura cu ei dinadins, însă îi respectau şi, când îşi foloseau puştile, aveau mare grijă
unde ţinteau, ca nu cumva să nimerească din greşeală vreunul. (…) Am fost surprinsă însă ca, la câţiva
ani după ce ne-am mutat aici şi după ce oamenii au căpătat încredere în mine, să aflu, în conversaţii
confidenţiale, că despre «Omuleţii Roşii din Deltă» se ştie şi în Kentucky. (…) Personal, nu am avut no-
rocul să întâlnesc nici un astfel de omuleţ, însă, din ceea ce mi s-a povestit, se pare că până şi cei mai
înalţi dintre ei nu depăşesc înălţimea unui copil de zece ani. Cu toţii locuiesc în zonele mlăştinoase ale
Deltei, sunt foarte rapizi, inclusiv când se caţără în copaci, şi sunt înotători excelenţi, căci, atunci când
sunt ameninţaţi de vreun pericol, se cufundă în apă şi dispar cât ai clipi. De asemenea, sunt foarte
vorbăreţi.(…) Se îmbracă adesea cu jeanşi şi alte haine vechi, pe care le găsesc la marginea oraşelor.
Vânătorii din Mississippi presupun că merg la periferiile oraşelor noaptea, ca să caute haine aruncate la
gunoi de oameni”. Sanderson a luat în serios informaţiile furnizate de doamna V.K. şi a mers în repetate
rânduri în delta fluviului Mississippi, unde a discutat cu martori oculari, oameni simpli, care i-au povestit în
detaliu întâlnirile lor cu „omuleţii roşii”. Astfel, Sanderson a aflat că umanoizii respectivi au o pilozitate în
tonuri roşietice, dar nu a putut să stabilească dacă respectiva culoare se datora pigmentului propriu-zis al
părului sau pământului argilos, în nuanţe roşietice, din mlaştinile unde omuleţii îşi aveau sălaşul. Şi, spre
marea lui dezamăgire, Sanderson nu a avut parte de nicio întâlnire directă cu vreun astfel de omuleţ.

* În 1961, tot Sanderson a scris despre „enigmaticii omuleţi din Belize”, pe care băştinaşii îi numeau
Duende sau Dwendi: „Zeci de locuitori din Belize mi-au spus că i-au întâlnit. Şi este vorba de oameni
serioşi, majoritatea fiind şcoliţi în Europa sau în Statele Unite ale Americii şi lucrând pentru organizaţii
responsabile, precum «Departamentul Forestier». (…) De exemplu, un ofiţer, născut şi crescut în Belize,
mi-a descris în detaliu două dintre aceste făpturi, cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri, la marginea
unei păduri de la poalele Munţilor Maya. De fiecare dată, omuleţii l-au observat cu luare-aminte. (…)
Ofiţerul mi-a spus că au o înălţime între 1,00 şi 1,40 metri, sunt foarte bine proporţionaţi, au umerii bine
dezvoltaţi şi braţele puternice. De asemenea, mi-a indicat că au o pilozitate maronie. Pielea are culoarea
gălbuie, trăsăturile feţelor sunt foarte fine, iar părul de pe cap este scurt.”

* Mac Tonnies, un reputat autor american, a scris în 2010, în cartea sa, „Cryptoterrestrials”, următoarele:
„Deţin o mărturie directă, din partea unei persoane a cărei credibilitate e fără reproş, o mărturie conform
căreia în nord-vestul american trăiesc nişte omuleţi (…). Sursa mea a întâlnit într-o pădure un grup de
astfel de fiinţe. (…) Ele sunt la fel ca oamenii, din toate punctele de vedere, doar că sunt foarte mici de
înălţime – sunt nişte oameni, doar că în miniatură.”   

56
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ştiri despre întâlniri cu „enigmaticii omuleţi” au continuat să apară şi în anii din urmă în presa locală, dar
se pare că „presa mare”, internaţională, ezită să abordeze acest subiect. În ceea ce priveşte motivul…
speculaţiile sunt multiple. Autor Ines Hristea. Sursa https://www.formula-as.ro/2020/09/22/mistere-
nedezlegate-2/

În Lituania, la cules de flori: Jadvyga Balvočiūtė

Gonim (înainte ca pandemia să ridice granițe între țări) pe sub norii subțiri ai nordului Europei. Șoseaua
îngustă taie în două câmpii întinse, înconjurate de păduri. Prin prizele de aer ale mașinii pătrunde miros
de iarbă proaspăt cosită. Lituania pare o mare nesfârșită de verde. Verdele fagilor subțiri și al stejarilor
falnici, verdele pinilor care piaptănă norii cu acele lor. Peisaje magnifice, atinse de melancolia toamnei,
care adumbrește lumina soarelui cu umbre tainice, violet. Până acum câteva sute de ani, când au fost
creștinați, oamenii de pe aceste meleaguri, despre care se spune că ar fi daci plecați de pe malul Dunării
către nord, credeau în duhuri și vietăți stranii, în puterile ascunse în adâncul pădurii, în arbori și plante ce
posedau forța magică a tămăduirii. Acolo își lepădau necazurile și-și găseau pacea, la fel cum ciobanii
noștri își alinau singurătatea pe crestele munților, spovedindu-se în fața unui trunchi de copac. O credință
arhaică, ale cărei rădăcini sunt puternice și astăzi, în Lituania. Acesta este, de fapt, scopul călătoriei
noastre. Căutăm o „preoteasă” a naturii, o mare lecuitoare cu plante, o „vrăjitoare” modernă, ale cărei
rezultate spectaculoase în terapiile pe care le aplică au depășit, cu mult, granițele Lituaniei.

Bunica și duhurile pădurii

E greu să obții o întâlnire cu Jadvyga Balvočiūtė. Îngrijirea, culegerea, sortarea, uscarea și prepararea
plantelor, consultarea pacienților și elaborarea rețetelor îi ocupă întreaga zi, de dimineața devreme până
seara târziu, așa că pune preț pe fiecare minut. Ne-a promis, totuși, un interviu, surprinsă de interesul
nostru și de faptul că veneam să o întâlnim tocmai din România, de la 2000 de kilometri distanță. I-am
stârnit curiozitatea spunându-i că ne leagă tradiții comune în vindecarea cu plante.

Gyvoliai. O așezare pitorească, apărată din toate părțile de centura verde a pădurii ce o îmbrățișează.
Cascade de flori curgătoare colorează peluzele de gazon din fața caselor fără garduri. GPS-ul ne ghi-
dează pe străduțe înguste, până la adresa exactă. Doamna Jadvyga ne întâmpină zâmbitoare și ne
poftește, prin semne, înăuntru. Nu vorbește engleza. Ne invită să savurăm un ceai fierbinte și aromat, în
așteptarea singurei traducătoare din zonă. Încăperea în care se află e plină cu plante medicinale, atent
etichetate cu bilețele, mănunchiuri atârnate de frânghii întinse de jur împrejur. Aerul e greu de miresme
sălbatice. În mijlocul lor, cu părul alb, împletit într-o coadă prinsă pe cap și cu ochi extraordinar de albaștri,
gazda noastră pare desprinsă dintr-un ascunziș al pădurii. Ne oferă câteva pliante în limba engleză, cu
57
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

informații despre ferma ecologică pe care-o conduce, și după ce sosește traducătoarea, trecem la povești
despre plante de leac și credințe vechi de când lumea.

Tezaurul de plante al Lituaniei

Până să-i fie traduse vorbele, ascultăm în lituaniană frânturi din poveștile interlocutoarei noastre. O limbă
ciudată, dar melodioasă ca un cântec păgân. Ochii i s-au aprins de bucuria cu care vorbește despre
tradiția vindecării cu plante în Lituania. „Am fost atrasă de lumea magică a plantelor după ce mi-a fost
descrisă în amănunt de bunica mea, pe care o însoțeam adesea prin pădurile din jur. Când plecam la
cules, bunica avea mereu la ea câteva fire de răchitan, despre care spunea că ne curăță sufletul, un fir
uscat de iarba vântului, să ne ferească de duhurile rele, dar și un mănunchi de busuioc, să ne poarte no-
roc. Mă minunam de fiecare dată câte aflam despre puterea de vindecare a naturii. Voiam de-atunci să
ajung să folosesc darurile pădurii pentru binele oamenilor. O rugam să mă învețe și pe mine formulele
magice pe care le rostea când culegea plante de leac și descântecele pe care le șoptea când prepara
ceaiuri. Îmi spunea că sunt prea mică și nu înțeleg bine duhurile pădurii, ca să pot vorbi cu ele. N-a mai
apucat, buna de ea, să-mi spună tot secretul, pentru că s-a prăpădit într-un accident…”

Fetița curioasă de odinioară a ajuns însă, prin forțe proprii, unul dintre cele mai respectate nume în
domeniul farmaceutic, un terapeut cu înalte studii de specialitate. După ce a absolvit Facultatea de
Farmacie a Institutului Medical din Kaunas, în 1968, a lucrat timp de cinci ani ca farmacist. Dar secretele
neîmpărtășite ale bunicii nu-i dădeau pace; voia să afle totul despre plantele de leac. S-a angajat la
Laboratorul de Plante Medicinale al Grădinii Botanice din Kaunas, unde le-a studiat ani la rând
proprietățile curative. În martie 1990, Lituania își redobândea independența. Odată cu schimbarea
legislației impuse de orânduirea rusească, Jadvygăi Balvočiūtė i s-au retrocedat 19 hectare de teren în
districtul Mažeikiai, din care face parte și satul în care trăiește acum. S-a mutat imediat înapoi, la Gyvoliai,
cu gândul să profite de experiența acumulată și de oportunitatea ce i se oferea. A început să facă agri-
cultură ecologică – un gest vizionar pentru acele vremuri. În paralel, a lucrat ca biolog botanist la
„Rezervația Naturală Kamanai”, unde a scris 30 de articole pe diverse teme de cercetare și alte 70 de

58
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

articole de specialitate. După ani de studii aprofundate și-a susținut și teza de doctorat și a obținut
calificarea maximă în domeniu – doctor în farmacognozie (studiul medicamentelor naturale în cadrul
chimiei farmaceutice). În tot acest timp, s-a ocupat de procedurile de certificare pentru ideea ce-i încolțise
în minte: să creeze o fermă ecologică, unde să crească plante medicinale organice pentru tratamente
naturale.

„Toate cunoștințele mele acumulate în facultate se bazau mai mult pe studiul chimiei; nu-mi trecuse
vreodată prin minte că voi ajunge să prepar tratamente din plante medicinale, chiar dacă le cunoșteam
bine potențialul curativ. Însă când în farmacii au apărut primele medicamente naturale aduse din
străinătate, m-am gândit că ar fi păcat să nu folosim plantele autohtone în tratamente. Lituania deține un
adevărat tezaur de plante de leac și rețete străvechi, probate de-a lungul timpului, de sute de ani.
Medicina populară ar trebui să fie sursa studiilor medicale moderne – mi-am zis. Acesta e viitorul! M-am
întors acasă, în satul natal, și am trecut la muncă.”

Uzina de sănătate

Sunt condus prin clădirea fermei Jadvigos Žoles. Urcăm mai întâi spre podurile înalte, unde plantele
proaspăt culese sunt lăsate la uscarea primară. Recunosc după formă, culoare și miros câteva plante
medicinale pe care le folosim și noi: coada-calului, gălbenele, anghinare, valeriană, isop și cicoare… Dar
observ și unele plante pe care nu le-am văzut niciodată. Niște rădăcini subțiri, maronii, ce par păstrate în
condiții speciale.

– Ce sunt aceste rădăcini și la ce afecțiuni le folosiți?


59
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

– Aici avem rizomi de Sclipeți – o plantă cu efecte foarte bune în lupta cu cancerul. Nu există studii
medicale despre efectul ei anticancerigen, dar străbunii noștri au folosit-o mereu în tratarea bolilor grave.
Eu am cules de-a lungul vieții sute de rețete tradiționale din zonele rurale și le-am testat eficiența. Unele
au dat rezultate uimitoare din prima încercare, altele au avut nevoie de îmbunătățirea formulei. În cazul de
față, a trebuit să modific rețeta, pentru a obține rezultatul scontat.

Dintr-un coridor cu uși înalte se deschid depozite uriașe, aerisite natural, pline de rafturi cu straturi de
plante medicinale ce urmează să fie ambalate. Doamna Jadvyga apucă un pumn de tulpini uscate, le
freacă bine între palme și mă îmbie să simt aroma măcinișului. E divin! „Sunt plante pe care le folosim
numai pentru ceaiuri, simple sau în diverse combinații. Recoltăm anual circa 13 tone de plante medicinale
organice de cultură, din 103 specii biologice, și 15 tone de plante din areale naturale ecologice, unde
găsim alte 151 de specii. După cum ați văzut, suntem înconjurați de păduri și parcuri naturale, avem
autorizații speciale de recoltare”.

Alte încăperi largi se deschid în fața noastră. Înăuntru – o mulțime de utilaje pentru prelucrarea și sortarea
plantelor. O investiție costisitoare – se vede cu ochiul liber, însă rigorile impuse de Uniunea Europeană
trebuie respectate cu strictețe. Îmi explică la ce folosește fiecare, dar face un gest de lehamite și-mi
zâmbește complice: „Sinceră să fiu, utilajele astea sunt mai mult de decor. Dar fără ele, nu ne puteam lua
autorizația. Prefer să amestec plantele manual, în doze mai mici, să se păstreze cât de cât întregi, nu să
le mărunțesc mecanic până nu se mai înțelege nimic din ele. Eu, când beau un ceai, vreau să văd
frunzele și florile în ceainic. Pliculețele nu-mi dau încredere. Prea mult se bagă birocrații de la UE peste
tradițiile și metodele noastre țărănești, fără să le înțeleagă rostul! Unele lucruri ar trebui să rămână așa
cum au fost. Modernitatea nu aduce neapărat și progres!”

În depozitul alăturat, doi angajați cântăresc plante pentru ceaiuri și le introduc în pungi de hârtie frumos
etichetate. Primesc alte explicații: „Nu toate ceaiurile noastre sunt curative. Aici ambalăm ceaiuri
aromatice, relaxante și antistres, amestecuri de plante pentru băi și cataplasme. Producem circa 320
sortimente de ceaiuri, în total. Folosim numai plante medicinale din surse locale, nu importăm nimic”.

Ajungem într-un laborator unde medici și laboranți în halate albe prepară rețete din plante, ghidându-se
după însemnările din registre. „Toate rețetele curative sunt strict individualizate. Eu le concep în funcție de
problemele cu care se confruntă pacienții. Merg des prin țară și mă întâlnesc cu bolnavii care vor să
urmeze un tratament natural. Fiecare pacient beneficiază de o consultație amănunțită și trebuie să vină cu
un diagnostic clar, stabilit de un medic specialist, pe baza unor analize complexe. Cer acest lucru pentru
că nu sunt diagnostician. Nu tratez boli, ci oameni bolnavi. Aflu ce probleme au oamenii și, pe baza ana-
lizelor și a răspunsurilor primite, elaborez o schemă de tratament care să le redea sănătatea și bucuria de
a trăi. Știu că nu-i ușor să fii bolnav; durerile și neputința în fața bolii afectează și psihicul uman, care e
mai greu de tratat. Așa că le dau pacienților exact plantele de care au nevoie, în doze bine stabilite, ca să-
i facă bine pe de-a-ntregul.”

Dacă în trecut folosea maximum opt specii de plante în schemele de tratament, acum Jadvyga a ajuns să
mixeze 25 de plante medicinale, în diferite rețete. „Omul modern e mai bolnăvicios. Stresul, alimentația
nesănătoasă și poluarea îl macină încet pe dinăuntru fără să dea semne – așa apar disfuncțiile în
organism. Uneori nu-i de ajuns doar puterea naturii, dacă omul are obiceiuri proaste și nu ascultă de sfatul
medicului. E greu să tratezi un om dezechilibrat interior. Trebuie să-și schimbe dieta, să renunțe la fumat
și la alcool, să meargă mai mult pe jos și să nu se rupă niciodată de familie și de cei dragi. Cei care nu-și
cultivă pacea și bucuria interioară nu-și iubesc sănătatea. Cel mai important lucru este să trăim în armonie
cu noi înșine.”

60
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ultima cameră pe care-o vizităm e plină cu ambalaje. Pe o masă lungă sunt așezate cutii de carton de
diferite mărimi, etichetate cu nume și adrese, în care sunt introduse pachete cu plante și sticluțe închise la
culoare, cu poțiuni de leac. Aici se pregătesc coletele cu prețioasele tratamente pentru expediere, de aici
pleacă leacurile spre cei ce le așteaptă cu speranță. Destinatarii nu sunt doar din Lituania, ci și din
Letonia, Estonia, Polonia și Finlanda. „Din 2001 până-n prezent, am tratat 16.500 de pacienți. Cei mai
mulți dintre ei s-au vindecat și n-au mai avut nevoie de tratament. Cei cu probleme mai grave au repetat
cura, dar în prezent se simt bine și nu mai au simptome neplăcute. Important este că sunt în viață, deși nu
li se dădeau multe șanse de supraviețuire cu bolile de care sufereau. E trist că nu toți medicii lituanieni
acceptă fitoterapia ca ramură complementară de tratament. Și aici, ca peste tot în lume, încă mai există
orgolii profesionale. Însă pacienții nu sunt așa; fiecare om care s-a însănătoșit cu tratamentele noastre ne
aduce la schimb alți trei-patru oameni cu probleme de sănătate. Așa am ajuns să avem pacienți din lumea
întreagă, am trimis tratamente chiar și în Japonia!”.

Botezul stejarului

– Doamnă Jadvyga, venim și noi dintr-o țară în care tradiția vindecării cu plante este încă puternică,
legată, adeseori, de magie. Ce-a mai rămas în Lituania din vechile credințe populare?

– Oamenii s-au îndepărtat de natură, prinși tot mai adânc în vâltoarea vieții. În prezent se mai păstrează
doar obiceiul ca fiecărui om să-i fie atribuit un arbore protector, în funcție de data nașterii. Eu, de exemplu,
sunt apărată de puternicul stejar. Țin minte că bunica m-a dus în pădure, s-a oprit în fața unui stejar
secular și mi-a spus: „De azi înainte, el va fi prietenul tău cel mai bun. Lui poți să-i încredințezi toate
tainele ori să-i ceri sfaturi când ai îndoieli. La el vei găsi mângâiere pentru suflet, atunci când vei gusta
disperarea. Să-l prețuiești ca pe un om viu, pentru că te va călăuzi toată viața!”. Mă credeți sau nu, și în
prezent, când sunt slăbită sau înnegurată de tristeți, merg în pădure, îi îmbrățișez trunchiul și simt cum mă
reîncarc de energie și-mi limpezesc gândurile. Etnologul lituanian Rita Balkute a adunat toate superstițiile
și poveștile despre vindecări și magie, într-o colecție de texte despre animismul baltic. Se credea, de
exemplu, că sufletul, în momentele de șoc, ar putea părăsi corpul. De aceea, oamenii se fereau să caște
sau să strănute, de teamă să nu-și piardă sufletul. Se spunea că durerile de cap erau cauzate de părul
61
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

încâlcit. Oamenii cu migrene mergeau în pădure și-și tăiau șuvițe de păr, pe care le lăsau pe pământ, în
speranța că păsările își vor construi cuiburi cu părul lor, altfel durerile persistau. Se mai credea, în acele
vremuri, că boala e provocată de lumina lunii. Pentru a feri copiii de razele lunii, se punea tot timpul o
păpușă în fereastră. Credința că vântul aduce boala a rămas, până în prezent, în multe zone din Lituania.

Pinul sfânt și copacul cu ramuri în cerc

– Sunt doar povești, ori chiar se întâmplau miracole în adâncul pădurii?

– De la bunica am aflat despre mulți arbori cu puteri tămăduitoare ce-au existat pe teritoriul Lituaniei. În
Nibûdþiai, era un pin considerat sfânt, cu coroana formată din cinci ramuri groase, care semăna cu o
mână de om înălțată spre cer. Oamenii deznădăjduiți, cu necazuri mari, sub el își găseau alinarea.
Aproape de Šiluva creștea un alt pin ciudat, cu coroana alungită într-o parte, ce părea de departe o aripă
de înger; scoarța lui ajuta la tratarea bolilor de piele. În Vëliuva, copiii bolnavi sunt duși și astăzi sub un
copac cu ramurile crescute în formă de cerc, pentru a se vindeca de spaime. Unchiul Justas, fratele tatălui
meu, îmi povestea că în trecut bolnavii erau duși la scorbura din trunchiul unui stejar bătrân, aflat undeva
la granița cu Letonia, despre care se zicea că vindecă orice boală. Veneau oameni din toate colțurile țării,
erau cărări bătătorite prin pădure până la copacul misterios. Pe trunchiul stejarului erau sprijinite patru
scări, care urcau până la o scorbură căscată între primele crengi viguroase. Bolnavii erau ajutați să urce
scările, apoi se lăsau în scorbura uriașă, în care intrau cu totul. Stăteau așa câteva minute și se rugau la
spiritul pădurii să-i însănătoșească. Fiecare bolnav atârna câte o jertfă de ramurile copacului. Femeile îi
ofereau părul lor sau eșarfe brodate de mână, iar bărbații, bani. Era plin de ofrande stejarul, dar nimeni nu
îndrăznea să se atingă de ele, de teama unui groaznic blestem. Când coborau, înconjurau de trei ori
trunchiul copacului și se spune că „minunile” nu conteneau: scăpau de boli sau dureri pe loc, orbii își
recăpătau vederea, mâinile și picioarele paraliticilor se mișcau din nou, copiii întârziați mintal începeau să
vorbească.

Mulți au căutat stejarul miraculos, dar nimeni nu i-a mai găsit locul. Se spune că încă se deslușesc urmele
potecilor prin pădurea cea deasă, dar toate se opresc acum într-o poiană pustie. Poate a murit și bătrânul
stejar. Sau poate că n-a fost decât un duh bun al pădurii, care s-a înălțat cu toate durerile lumii spre
ceruri… Cine știe? Chiar dacă nu sunt altceva decât legende, încă merită să mai credem în ele. Pentru că
ori de câte ori avem nevoie de ajutor, până la urmă, tot la natură ne întoarcem.

„Acolo unde este credință, există și speranță”

Reporterul și Jadvyga

– Credeți că oamenii mai au nevoie și astăzi de „minuni” sau de ajutor divin pe drumul vindecării?

62
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

– Cred că nu există plantă lăsată de Dumnezeu pe pământ, care să nu aibă darul vindecării, însă numai
El e Marele Vindecător. Uneori mă mir și eu de ceea ce descopăr, cunoscându-mi mai bine pacienții. Am
observat că oamenii cu adevărat credincioși sunt mai fericiți și au o pace interioară care-i ferește de
necazuri și boli, la fel cum rugăciunea deschide căi neștiute către vindecare. Acest fapt nu se poate
explica științific și cred că nici nu-i bine să-i căutăm taina. Depinde de nivelul spiritual la care ajungem.
Probabil că-i un atribut al bogăției sufletului, care crește odată cu gândurile și faptele bune ale fiecăruia
dintre noi. Un lucru e sigur: acolo unde este credință, există și speranță. Autor Florentin Popa. Sursa
https://www.formula-as.ro/2020/09/29/in-lituania-la-cules-de-flori-jadvyga-balvociute/

Ultimul ambasador al țarului la București i-a sfidat 16 ani pe bolșevici

În 1933, ultimii supuşi ai ţarului ucis de bolșevici trăiau în sediul Legației Rusiei de la București (foto), pe
Calea Victoriei la numărul 27.

Deși nu mai primeau bani din patria mamă, cele patru persoane care se încăpățânau să reprezinte în
continuare Rusia țaristă nu mureau de foame.

Legaţia rusă avea mai multe localuri de prăvălii prin str. Lipscani, calea Rahovei, etc. de unde încasa
anual peste un milion de lei.

Koziell Poklerosky figura încă ambasador al Ţarului, mort în urmă cu 16 ani, ajutând din punga sa, sau din
fondurile legaţiei, pe refugiaţii ruşi, aflători în Bucureşti, sosiţi la noi după prăbuşirea regimului ţarist.

Era stimat şi iubit de multă lume, inclusiv de familia regală.

63
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Venise la Bucureşti când Primul Război Mondial bătea la uşă, de fapt la trei săptămâni de la sosirea sa la
Bucureşti acesta şi izbucnea.

Rolul lui Poklewski la Bucureşti era foarte important, el trebuia, prin aristrocraţii şi oamenii politici ai vremii,
să convingă România să renunţe la neutralitate şi să intre în război alături de Marea Britanie, Franţa şi
Rusia.

Deşi bolşevicii îi confiscaseră minele din munţii Ural, Koziel Poklewski îşi cheltuieşte ce-i mai rămăsese
din imensa avere pentru cauza refugiaţilor ruşi din calea bolşevicilor care ajunseseră în România.

După Primul Război Mondial relaţiile dintre România şi URSS au fost întrerupte, dar în ianuarie 1934
ministrul de externe Nicolae Titulescu le reia. În același an, cladirea Legației ruse a fost vândută și
demolată.

„Era în august 1934…, când, trecând pe Calea Victoriei, vechiul Pod al Mogoșoaiei, amintitor de un trecut
dispărut din vechiul București am fost de față la scoaterea de pe frontonul clădirii Legației rusești a pajurei
cu doua capete, simbolul temut al marii împărătii de la Răsărit.

Ce nu au făcut veacuri, au făcut câteva lovituri de daltă”, consemnează Emanoil Hagi-Mosco în lucrarea
sa dedicată Bucureștilor.

Acvila bicefală și celelalte însemne ale defunctului imperiu fuseseră aruncate de către noii stăpâni ai
clădirii, reprezentanții sovieticilor.

Stanislav Poklevski-Koziell a recuperat vechea stemă, precum și portretele lui Nicolae II si al împaratesei
Alexandra Feodorovna și le-a dăruit reginei Maria, cea mai apropiata rudă din România a celor doi.

Balurile și spionajul

Clădirea de pe Calea Victoriei 27 a devenit reşedinţa de lux a ambasadorului Imperiului Rus în 1791, când
ţarina Ecaterina pusese ochii pe Moldova şi Valahia, pe care nu ştia cum să şi le anexeze.

După mai multe stăruinţe diplomatice pe lângă Înalta Poartă şi conflicte cu aceasta, Ecaterina a II-a a
Rusiei nu mai ţine seama de împotrivirea sultanului şi-şi trimite omul de încredere la Bucureşti.

Una dintre obligaţiile de maximă importanţă ale ambasadorului rus era organizarea de fastuase baluri, cu
care Ecaterina cea Mare să ia în stăpânire mai încet, dar sigur, boierimea română.

Istoricul Silvian Ionescu povesteşte: „Consulatul rus era recunoscut pentru fastul balurilor pe care le
organiza cu foarte multe prilejuri, precum ziua onomastică a ţarului sau aniversarea altui membru al
familiei imperiale sau o celebrare a urcării pe tron”.

Istoricul Mihai Dimitrie Sturdza adaugă: „Participarea la baluri era o obligaţie a tuturor celor care voiau să-
şi menţină prestigiul, dar era şi o obligatie de prestigiu a statelor în toate capitalele în care erau
reprezentante.

Un ambasador dacă nu dădea baluri era socotit ca neîndeplinindu-şi obligaţiile, căci balurile erau
imaginea ţării. Protipendada se strângea aici, iar ambasadorii încercau să se facă stimaţi, iubiţi.

64
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

Ei erau însă teribili agenţi secreţi care trimiteau rapoarte la Sankt Petersburg de la Bucureşti, o placă
turnantă a politicii din Europa de Sud-Est. Aici se puteau afla multe şi se puteau pune la cale intrigi multe”.
Autor Cătălin Pena. Sursa https://evenimentulistoric.ro/ultimul-ambasador-al-tarului-recupereaza-in-1934-
pajura-cu-doua-capete-de-pe-sediul-legatiei-ruse-din-bucuresti-si-o-daruieste-reginei-maria.html/2

Biserica rusă a găsit ce trebuie făcut cu mumia lui Lenin și cu mausoleul

Chestiunea mumiei lui Vladimir Ilici Ulianov rămâne una spinoasă, între păstrarea memoriei liderului
bolșevic și clasificarea sa printre cei mai sângeroși satrapi ai omenirii.

Mumia lui Lenin necesită cheltuieli majore pentru a fi ținută „în viață” și prezentată la diferite festivități.

Dincolo de aceste sume, deloc mici, pe care trebuie să le suporte contribuabilii ruși perntru cosmetizarea
anuală a lui Lenin (este vorba de echipe de experți, de substanțe extrem de costisitoare ce trebuie
intubate în carcasa fondatorului ideologiei ce-i poartă numele), din ce în ce mai multe voci se ridică pentru
a denunța acest perpetuu omagiu postum adus fostului lider al partidului bolșevic și al mausoleului ce-i
poartă numele, aflat lângă zidurile Kremlinului.

Mai puțin vocea actualului lider al Rusiei, Vladimir Putin, care și-a exprimat dezacordul față de o eventuală
relocare a mumiei bolșevice și, eventual, a schimbării mausoleului.

Pe de altă parte, arhiepiscopul Ilarion Alfeiev, mitropolit de Volokolamsk, șeful Direcției de relații externe
a Patriarhiei Moscovei, a exprimat un punct de vedere privind rămășițele pământești ale lui Lenin.

„Trupul lui Vladimir Lenin nu are ce căuta în Piața Roșie, dar problema înmormântării trebuie abordată cu
grijă”, a declarat, suficient de evaziv, sfinția sa.

Pentru arhiepiscopul Ilarion Alfeiev, dogma creștină trebuie respectată, fie și în cazul celui care a trimis mii
de slujitori ai Domnului la chinuri și la moarte.

Mai devreme sau mai târziu, trupul lui Lenin va fi înmormântat. Când și în ce circumstanțe se va întâmpla
acest lucru, este cu totul altă problemă.

Arhiepiscopul Ilarion s-a lansat și în considerații istorice referitor la activitatea revoluționară a fostului
premier al URSS.

Nu are ce căuta în Piața Roșie

Alături de alți revoluționari, Lenin a revenit în Rusia pe banii Germaniei, aflată, la acea dată, în război cu
Rusia, a arătat Ilarion. „Cu alte cuvinte, Germania înțelegea că nu va putea învinge Rusia pe cale cinstită”,
a explicat el.

Potrivit lui Ilarion, trădătorul patriei, un om care, conform legilor obișnuite, ar fi trebuit judecat pentru asta,
a venit în Rusia într-un vagon plumbuit.

65
UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

„Așa a fost să fie, ca tocmai de acest om să se leagă începutul „terorii roșii”, începutul represiunii în masă
a poporului rus și eu cred că, firește, acest om nu are ce căuta în Piața Roșie”, a spus mitropolitul, în
cadrul emisiunii „Biserica și lumea”.

Un altar pentru bolșevici

Pe de altă parte, a adăugat el, trebuie înțeles faptul că Lenin rămâne un fel de altar pentru adepții lui.
Când bolșevicii aruncau în aer catedrale, când îi lichidau pe preoți, au atentat la credința noastră, a
apreciat arhiepiscopul Ilarion.

„Iar dacă, acum, trupul lui Lenin va fi scos din mausoleu, va fi un atentat la adresa credinței acelor oameni
pentru care trupul lui Lenin rămâne un altar”, a explicat mitropolitul.

Iată de ce, a continuat Ilarion, în această chestiune trebuie acționat cu grijă, pentru a nu provoca cine
știe ce confruntare civilă.

În special comuniștii s-au opus vehement ideii de a face ceva cu trupul lui Lenin. „După toate
probabilitățile, va trebui să mai așteptăm ceva timp până când Lenin va fi înmormântat”, a estimat înalta
față bisericească.

În ceea ce privește folosirea pe mai departe a mausoleului, clădirea în sine ar trebui păstrată ca operă a
marelui arhitect Șușev, care a construit câteva catedrale și multe alte clădiri, a estimat arhiepiscopul
Ilarion, în opinia căruia, în interior, ar fi logică amenajarea unui muzeu al represiunilor în masă. Autor
Tudor Borcea. Sursa https://evz.ro/biserica-rusa-a-gasit-ce-trebuie-facut-cu-mumia-lui-lenin-si-cu-
mausoleul.html

Realizat,

Adriana Tănăsescu,

Director executiv

66