Animalele au simturi mult mai dezvoltate decat oamenii , insa mai putin stiut este ca, in anumite
cazuri, superioritatea simturilor animalelor este destul de bizara sau chiar inspaimantatoare.
1. Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de navigatie „pe ne-ve”: ii
ajuta sa „simta” prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca nu le vad.

Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta, pe care urechea
umana nici nu le poate percepe).Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc (principiul
ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.

Un liliac isi da seama daca are de-a face cu o insecta (trebuie mancata) sau cu peretele de stanca
al pesterii, zidul unei constructii ori un om (trebuie ocolite). Si delfinii se folosesc de ecolocatie, atunci cand
inoata prin ape maloase, cu vizibilitate foarte redusa. Acum, sa dam si omului ce-i al omului: homo sapiens
sapiens, cu creierul lui destept, a descoperit acest principiu si l-a aplicat in constructia unor aparate, numite
sonare, folosite pentru detectia subacvatica a obiectelor.

2. Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste pradatori atat de eficienti este faptul ca ei
sunt capabili sa detecteze campuri electrice slabe care le semnaleaza prezenta, in apropiere, a unor
creaturi vii care le-ar putea sluji drept hrana.

Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul activitatii bioelectrice din corp, dar nu
toate sunt capabile sa receptioneze aceste semnale din mediul exterior.
 Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste impulsuri, transmise prin apa –
treaba de care, se recunoastem ,noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta unui peste
de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate
descoperi un peste chiar daca acesta e ascuns in nisip – doar dupa slabele
impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.

3. Receptori de temperatura avem si noi – simtim cand aerul e cald ori rece – dar suntem departe de
performantele pe care le ating, in acesta privinta, anumite specii de serpi

Serpii boa, de pilda, percep „caldura” (radiatia infrarosie) emisa de corpul unui soarece aflat la
distanta de mai multi metri si se indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.

Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre ochi si nari, de ambele parti ale
capului, astfel incat a sarpele poate „simti” cu precizie directia in care se gaseste prada si distanta pana la
ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric.
(Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa, vede.)

4. In ochii nostri, o multime de pasari apar colorate in nuante terne, din gama griurilor si a brunurilor
dar, daca am vedea asa cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile pentru noi, ni s-
ar parea gatite in cele mai stralucitoare culori.
 La fel si insectele – sunt capabile sa vada in lungimi de unda aflate in afara spectrului vizibil (vizibil
pentru noi, ca asa-i omul: zice ca numai ce se refera la el conteaza). Cu alte cuvinte, acolo unde noi nu
vedem mare lucru, ele vad o multime de detalii, iar acolo unde pare intuneric complet, poate sa fie, de fapt,
destula lumina (ultravioleta, insa) si destule lucruri de vazut – pentru cei care vad in ultraviolet.

Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele instrumente astronomice de inalta
performata (precum telescopul Hubble) capteaza,de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi, insa , nu le
putem vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt colorate, ulterior, de niste tehnicieni, care le dau diverse
nuante din spectrul vizibil, astfel sa putem intelege si noi ceva din acele poze.

5. Unele mamifere – cele mai familiare noua fiind pisicile, dar trasatura se regaseste si la multe
mamifere salbatice – au fundul ochiului captusit cu o membrana reflectorizanta (numita tapetum
lucidum), care oglindeste – si deci amplifica – si cea mai slaba raza de lumina, dandu-i astfel
posibilitatea sa mai impresioneze o data celulele fotoreceptoare din retina.

Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile vad totusi destul de bine:
membrana reflectorizanta – aceea care face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite de
orice firicel de lumina, fie el cat de firav.

6. De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci cand se deplaseaza? Ei bine, culeg informatii
care ii ajuta sa se orienteze. De fapt, ei „gusta” aerul: capteaza si analizeaza
particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra a ceea ce se gaseste in acel mediu.
 La om, moleculele odorante din aer sunt „culese” cu ajutorul mucoasei nazale; la serpi, aceasta
colectare are loc cu ajutorul limbii. Particulele captate pe suprafata umeda a limbii sunt analizate apoi cu
ajutorul unor organe speciale – organele lui Jacobson – care transmit infomatia la creier; iar aici, este
transformata intr-o senzatie care ii „spune” sarpelui ceva despre mediul in care se afla.

7. Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta prezenta unor feromoni emisi de membri ai sexului
opus. Mare lucru! o sa ziceti. Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni, dupa cate
cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim pana acum, noi, oamenii, trebuie sa stam
destul de aproape unii de alti ca sa percepem semnalele feromonale transmise de semenii nostri.

Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta partenerilor de la niste distante de
necrezut – peste zece kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa detecteze niste
concentratii infime de feromoni – cateva molecule intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili
sa simtim gustul de… vinului – sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care au fost puse si cateva picaturi de
vin…

8. La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar masculin; la alte mamifere, insa, ceea ce numim
noi „mustati”reprezinta cu totul altceva: niste fantastic de sensibile si eficiente organe de simt.
 Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se deplaseaza, perii lungi din jurul botului
– numiti vibrize – se misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o soi de harta a
imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa se orienteze chiar si pe intuneric.

Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar compenseaza prin dezvoltarea
remarcabila a altor simturi: au o exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv intr-un „peisaj de
mirosuri”, asa cum noi, specie „vizuala” prin excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda
un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest minunat aparat de detectie reprezentat
de vibrize.

9. La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana timpanica vibreaza sub
presiunea exercitata de undele sonore; vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin
intermediul unui sir de trei oscioare – ciocanul, nicovala, scarita – spre celulele din canalele urechii
interne, celule inzestrate cu cili (perisori microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit
acest semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor auditive.
 Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan? Exista si alte membrane
care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de pesti folosesc, in locul membranei timpanice,
vezica inotatoare (ceea ce se numeste, popular, „basica” pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta
undelor sonore si transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce
alcatuiesc aparatul Weber.

10. Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei ramane unul dintre marile mistere ale
stiintei. Mai multe explicatii au fost propuse in decursul timpului, cele mai larg acceptate azi fiind
cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu ajutorul campului magnetic terestru.