Mihai Eminescu

poet, prozator și jurnalist român

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc
notele de subsol. Learn more

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).
 Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale
Nume la naștere Mihail Eminovici
Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5]
Botoșani, Moldova
Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]
București, România
Înmormântat Cimitirul Bellu
Naționalitate român
Cetățenie Moldova
România
Regatul României
Ocupație poet, jurnalist
Limbi limba română[1] 
Studii Universitatea din Viena 
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
Mișcare/curent literar Romantism
Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea
Specie literară poezie, nuvelă
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”
Opere semnificative Luceafărul 
Influențe
Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel,
Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Budism, Creștinism ortodox
A influențat pe
Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului
românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Eminescu&action=edit&section=0)  

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5] Botoșani, Moldova – d.

15 iunie 1889,[2] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de
cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.[6] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé. Poetul avea o
bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale
epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale
romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a
lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin,
plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze
pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia
mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții
politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică
importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,

ziarul oficial al Partidului Conservator.[7] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-
aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46
de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu,
în ședința din 25 ianuarie 1902.[8] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul
Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie
1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie
Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
 Biografie

Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia
sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul
ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[9], fiul
lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele
sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de
la Carloviț.[10][11]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni,
abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul
Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești,
lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind
însă de a se mărturisi unit.[11]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și
Petrea Iminovici.[11]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[11], iar din căsătoria
acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu
certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la
1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții
Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului
Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de
ani.[11]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de
Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii
Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva
religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10
februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[11][12] Vasile Iminovici a decedat la 20
februarie 1844.[12]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[13][14], a fost
în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață
din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă
titlul de sulger.[15]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile
Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se
așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata
țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[16] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a
Paraschivei Jurașcu.[17]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o
zestre substanțială[18][19], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail
Grigore Sturza.[20]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[21][22]

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[23]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[23], în 1884. Iorgu (n. 1844)[24] studiază la Academia Militară din Berlin.
Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei
misiuni. Ruxandra se naște în 1845[24], dar moare în copilărie[21]. Ilie (n. 1846)[24] a fost
tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[25]. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria (n. 1848[24] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n.
1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de
boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a
poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[23]
Matei (n. 1856)[24] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat
Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și
jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu

s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[26]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu
însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[27]. În
registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[28], iar în documentele
gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[29]. Sora poetului, Aglae
Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849,
iar loc al nașterii Ipotești.[30] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și
ca localitate Dumbrăvenii[31], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl
poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești,

s-a născut fiul nostru Mihai.[32]”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”,
iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[33][34]

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la
schitul Agafton, soră cu mama.[35][34]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea
adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[21], într-o
totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[36] sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[22]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a
urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți.
La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[24][37] Frecventează aici și
clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi,
iar director pe Vasile Ilasievici.[37] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la
viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la
învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[36][38][39].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a predat Aron
Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[36], liceu german înființat în
1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775
parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă
și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria,
întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română,
destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae,
Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe
primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul
semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut
ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele
semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin
Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai
târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea
note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich
(eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o

subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc
vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a
promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-
Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la
Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie

să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport
pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca
îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca
lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia
La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil
nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif
Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri
ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De
fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a
realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât
de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei
campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 -
28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit
Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții
și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național,
unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu,
Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de
roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul
verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița.
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o
artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta
fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L.
Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al
Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate.
Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele
actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul
Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe
sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman
Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
„bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau
să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.
Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu
ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție
regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la
Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință
cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu
vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești
existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească
numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în
iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură
era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele
probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt
acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu
Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu,
citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri
literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris
necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în
fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în
provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află
într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a
ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de
tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de
lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să
le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul
de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu
și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin
suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a
cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în
tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost

numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă,
Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat
de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie,
Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în
străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se
îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse
semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din
folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu

manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei
gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără
serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local
Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A
frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa.
A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica
Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1
august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său
către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit
pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii
unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu
ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului,
Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui,

iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici
că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au
devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția
ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și
că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări,
în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe
Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi
scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe
care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a
avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de
Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de
un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui
Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături
de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[40]

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880)
la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă
sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu
este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în
stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Internarea

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Poesii - 1884

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în
cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-
depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[41].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor,
în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.
Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling,
fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să
se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.
Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.
În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7
aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în
noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita
lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând
bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-
a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9
noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la
ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare,
care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a
mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena
și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu,
cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la
Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei
scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr
de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de
către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe
Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la
București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de
lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia
în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-
a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare
care reclamă șederea sa într-un institut”.[42] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru
asistența judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce
la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu
din strada Plantelor nr. 9[43], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un
catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a
interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore
Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate,
unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă
diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul
Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au
purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul
Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va
ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în
depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[44]”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

 Ipoteza asasinării

Această pagină (secțiune) necesită o verificare.

De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să susțină unele din

Există o teorie a conspirației,[45][46] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai
Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin
aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu,
conducând în final la moartea poetului.[47] În acest complot se susține că ar fi participat chiar
și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[48] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu
mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea
lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l
vindeca pe poet”.[49] Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu
și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[49] iar A. C. Cuza chiar a
susținut că acesta nu a fost nebun.[49] Există surse conform cărora Eminescu, datorită
poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii,
ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor
Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta
„condiția de deținut politic”.[50] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o
scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată
„manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui
poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes
egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[51]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie
1889 intoxicat cu mercur.[52]

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[53]
Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor
a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-
depresiv[53] (sau puseu de manie psihotică).[54] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării,
cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de
iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi
putut să participe la un asemenea complot”.[53]

Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că
„avea un temperament de o excesivă neegalitate”[55]. Viața lui Eminescu a fost o continuă
oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[56]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel
și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții;
fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai
ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar
câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este
vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman,
cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de
sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii,
editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă
admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi
acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe
care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu
accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante.
Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza
condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui
principală fiind „seninătatea abstractă”[57].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în
care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor
generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce
era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang
sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era
indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente
nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din
avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura
de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor,
sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat
viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu
caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[58]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc
fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care
râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul,
când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te
știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai
putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu
tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi
decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la
Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de
specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile
poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui
Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în
acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele
tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în
fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William
Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia
regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau
Stephane Mallarme. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost
influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la
Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de
categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului
său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de
ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un
cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe
bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai
Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat
motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de
E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda
în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi
text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe
fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au
păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în
mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică,
filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei
sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de
Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe
culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a
adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care
dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat
în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația
populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme
în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat
numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o
quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de
basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările
Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-
a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Activitatea literară

Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din
cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor
școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al
învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către
liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la
Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui
Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul
Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România
Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca

pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le
scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se

face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru
adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune
ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place
dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală
a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar
la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[59]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte
înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc
și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și
umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu
toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [60]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele
rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să
constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea
ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem,
întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental
național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul
acestui stat.” [61]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru
recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente
politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din
acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu
ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la
guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea
opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și
nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”.[62]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin
timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a
rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost
folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor
Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă
vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor
neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări.
Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își
va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care
va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu,
un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea
pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată,
în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar
poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei
proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la
nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest
context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu,
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului
eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari
cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați,

din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog
- profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume
de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu,
T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care
a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la
diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie
intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu
vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen
Simion, Ștefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei,
pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar
înțelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni
paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum
s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din
Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre
lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se
limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)

Traduceri

Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a
publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága
(Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-
catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor
poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[63]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru și film

Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea:
Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte:
docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia,
Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western
Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei
Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

Marcă poștală românească (1958)

Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care
erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe
o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente
mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele
acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.
Marcă poștală din Republica Moldova (1996)

Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10
lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui
Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă
Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.

Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către
serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la
naștere.

Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de Banca Națională a
României în 2005 (avers)

Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a
fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;

3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;

4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

Numismatică
 Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru a celebra centenarul
Eminescu[64] (revers).

Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică,

în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[64][65] Moneda, pusă în circulație pe 26
decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din
Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500
de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris
Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.[65]

În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care
are gravată efigia lui Mihai Eminescu.

La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul
lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă
de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are
diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200
de exemplare este de calitate proof.[66]

Clădiri

Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află
singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria
lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.[67][68]

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în
1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un
portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei versiuni, acest portret ar fi fost
realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga, atunci când Eminescu avea 19 ani, de
către fotograful ceh Jan Tomáš.[69]
Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul
din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in
1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din
urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[70]

1869

1878
1885

1887

Sculpturi ale poetului

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul scriitorului
Teodor V. Ștefanelli

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz cu chipul poetului Vasile
Bumbac
Statuia lui Mihai Eminescu din Iași

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iași. Operă de Ion Mateescu.

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din București

Statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, București

Lui Mihai Eminescu, 1932, Oscar Han, Constanța

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal

Bustul lui Mihai Eminescu din Reghin

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Recanati

Fragmente audio
 Note

1. ^ Mihai Eminescu (1850-1889) (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) (în engleză),

Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

2. ^ a b c d Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) , accesat în 10

octombrie 2015

3. ^ a b International Music Score Library Project (https://imslp.org) , accesat în 24

octombrie 2018

4. ^ a b Internet Speculative Fiction Database (http://www.isfdb.org) , accesat în 24

octombrie 2018

5. ^ a b Marea Enciclopedie Rusă (http://bigenc.ru/) , accesat în 24 octombrie 2018

. ^ Mihai Eminescu (http://www.mihaieminescu.eu/) - accesat 11.01.09

7. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed.
Științifică și enciclopedică, București, 1986

. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor (http://www.biblaca

d.ro/Eminescu2.html) - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09

9. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989, p.
201

10. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7

11. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare, 10
ianuarie 2014 (http://confluente.ro/Neamul_si_numele_lui_eminescu_ion_ionescu_bucovu_
1389337426.html)

12. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16

13. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909

14. ^ Dicționarul literaturii... , p. 321

15. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30

1 . ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31

17. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19

1 . ^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII,
1926, p. 44-48

19. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 20

20. ^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați, București, 1909

21. ^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25

22. ^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322

23. ^ a b c Cioculescu, p. 159

24. ^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 8

25. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 53

2 . ^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II,
1889, p. 85-100

27. ^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar și artistic, IV, nr. 217, 1
februarie 1925

2 . ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43

29. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903

30. ^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934

31. ^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca Academiei Române, I.

102021

32. ^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M.
E., București, „L. Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830

33. ^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail Eminescu - Literatură, Iași,
1904, p. 76-78 și Ateneul, Botoșani, număr festiv, februarie 1904

34. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 44

35. ^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare, 1892, p. 183-185

3 . ^ a b c Cioculescu, p. 160

37. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 60

3 . ^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII,
1926, p. 241 - 248

39. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903

40. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu. Comunicare publică, Grădina
Copou. Înregistrare video (minutul 7:00), accesată în 28 noiembrie 2014
la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-despre-teiul-lui-mihai-
eminescu-iasi_creation .

41. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013

42. ^ Eminescu și Teleormanul (http://cititordeproza.wordpress.com/2010/03/04/eminescu-si-

teleormanul/)

43. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat (http://metropotam.ro/Locuri-de-viz

itat/De-ce-mergem-pe-strada-Plantelor-art7996070385/)

44. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)

45. ^ Paul Cernat, „O comisie medicală pentru Eminescu (http://www.observatorcultural.ro/arti

col/o-comisie-medicala-pentru-eminescu/) ”, Observatorul Cultural, 27 februarie 2015.
Citat: „Apariția acestui volum colectiv vine într-un moment în care boala și moartea
poetului național fac, mai mult ca oricînd, deliciul consumatorilor de teorii ale conspirației.”

4 . ^ Adrian Dinu Rachieru, „Eminescu și teza dublului referențial (http://www.crainou.ro/2015/

04/04/eminescu-si-teza-dublului-referential/) ”, Crai Nou, 4 aprilie 2015. Citat: „Aberația în
discuție privește „diversiunea asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M.R. Iacoban,
insinuată, prin zelul „conspiraționiștilor”, în mentalul nației. Nu e vorba, desigur, de
înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori și limbuți”) de a
propune „conspirații infernale”, zicea E. Simion”.

47. ^ Theodor Codreanu, „De la mistica rațiunii la mistica nebuniei”, în Limba română, Chișinău,
nr. 1-2 (199-200), p. 22 și Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor
Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.

4 . ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 27-28.

49. ^ a b c Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba
română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.

50. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 29.

51. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 29-30.

52. ^ Alexandru Ovidiu Vintilă, „Theodor Codreanu. Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, în

Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200).
53. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai Simionescu, „Volumul «Maladiile lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor», lansat la Academie (http://www.agerpres.ro/cultura/2015/
01/15/volumul-maladiile-lui-eminescu-si-maladiile-imaginare-ale-eminescologilor-lansat-la-
academie-14-25-07) ”, Agerpres, 15 ianuarie 2015.

54. ^ Nicolae M. Constantinescu, „Recenzie: «Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor» (http://www.rpss.inoe.ro/articles/195/file) ”, Revista de politica științei
și scientometrie, serie nouă, vol. 4, nr. 1, martie 2015, pp. 60-63.

55. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina
Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148

5 . ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina

Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147

57. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333

5 . ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu –
Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157

59. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București,
1985, vol. III, p. 44.

0. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.

1. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.

2. ^ Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (2005), Raport final,

Iași: Editura Polirom, pp. 26,44, ISBN 973-681-990-6

3. ^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui Eminescu traduse în limba
maghiară). În: Irodalmi évkönyv 1957 (= Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És
Művészeti Kiadó, Bukarest, 1956, pag. 461-490.

4. ^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică 02.04.2006, Personalități române peste

hotare (http://www.worldwar2.ro/colectionarul/Colectionarul-Roman-Nr3.pdf)

5. ^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu (http://romaniancoins.org/ro1reminescu.ht

ml)

. ^ Banca Națională a României, Monedă din argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la
debutul lui Mihai Eminescu în revista "Familia" (http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=1119
6)
 7. ^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au aureole negre, iar
marele poet e pictat pe pereți (http://adevarul.ro/locale/botosani/biserica-eminescu-ciudat
enie-lumea-ortodoxiei-sfintii-aureole-negre-marele-poet-e-pictat-pereti-1_57adaea75ab655
0cb8b19c3c/index.html) , 13 august 2016, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul,
accesat la 19 septembrie 2016

. ^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați pe biserica de lângă
casa lui Eminescu poartă doliu - secretul unei picturi unice în lume (http://adevarul.ro/local
e/botosani/sfintii-aureole-negre-atras-ura-rusilor-sfintii-pictati-biserica-casa-eminescu-poar
ta-doliu-secretul-picturi-unice-lume-1_5582caeccfbe376e356adf1b/index.html) , 21 iunie
2015, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016

9. ^ https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-este-autorul-celei-mai-cunoscute-
fotografii-a-lui-eminescu

70. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945

Opere complete

Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante,
ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-
lea, 1939

Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea
Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și
Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.

Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la
Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944

Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție
critică îngrijită de Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952

Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz-
Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius,
București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958

Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație
folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și
variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de
Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R.,
1963

Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara.
Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius,
 Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977

Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară,
Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988

Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877, Albina, Familia, Federațiunea,
Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988

Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul,
ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Academiei Române, 1989

Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție
critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, 1984

Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii române, 1985

Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă,
Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985

Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki.
Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983

Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1993

Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1989

La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea

mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție
de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.

Biografii
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945

Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură,

București,1968

Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983

Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-

1947

Titu Maiorescu, Critice, 1892

Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930

G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936

D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

T. Arghezi, Eminescu, 1943

D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943

E. Lovinescu, Eminesciana

Monografii, studii critice, istorii literare. Opere

selective

Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.

Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva,
1971

Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264
p.

Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o prefață de

C. Rădulescu-Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;

Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele

Mircea”, București;

Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și
reed, Editura Minerva

G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.

Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964

Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962

Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998

Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356
p.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963

Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București,

1986, 292 p.

László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964,
473 p.

Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;

Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și
Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.

G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de

Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384 p.

Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Traducere,

prefață și indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.

D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.

Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992,

384 p., reeditare în 2003

Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971

Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu,

Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.

Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva,
1972

Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea Românească,
București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5
Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964

Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA, București
2017. ISBN 978-606-783-069-9

Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972

Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965

Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.

Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.

Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.

Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București,
1968

Bibliografie

George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, București, 1941

Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1973

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române
și Editura GUNIVAS, București, 2008

Legături externe

de Mihai Eminescu (http://d-nb.info/gnd/118684493) în Catalogul Bibliotecii Naționale a

Germaniei (Informații despre Mihai Eminescu (http://dispatch.opac.d-nb.de/DB=4.1/PPN?
PPN=118684493) • PICA (http://dispatch.opac.d-nb.de/DB=4.1/SET=4/TTL=1/PRS=PP%
7F/PPN?PPN=118684493) • Căutare pe site-ul Apper (http://toolserver.org/~apper/pd/pe
rson/pnd/118684493) )

Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E (http://acad.ro/bdar/armembriLi

t.php?vidT=E)

Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005 (http://w

ww.biblacad.ro/eminescufinal.pdf)

Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu" (http://www.eminescuipo

testi.ro/)
 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu" (http://www.botosani.djc.ro/DocumenteHtml.
aspx?ID=2643)

Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani (http://www.botosa

ni.djc.ro/EvenimenteDetalii.aspx?ID=1378)

Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar

Eminescu; Donația Ion C. Rogojanu (http://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/C
atalogEminescu.pdf)

Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu (http://www.amosnews.ro/arhi
va/cele-mai-importante-momente-din-viata-lui-mihai-eminescu-14-01-2007) , 14 ianuarie
2007, Amos News

Volumul „Poesii", asa cum era (http://www.jurnalul.ro/special/volumul-poesii-asa-cum-era-

29978.htm) , 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național

„Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă (http://www.jurnalul.ro/specia

l/povatuitoriu-la-cetire-prin-scriere-30001.htm) , 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai
Stirbu, Jurnalul Național

Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală (http://www.mihai-eminescu.ro/)

Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și a
Verinicăi Micle. Muzica e scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și
Veronica Micle. Muzica de Eugen Doga (http://www.dogamusic.com/en/Opera-Dialogues-o
f-Love) (Limba engleză)

Poezii și biografie

ICI.ro: Biografie (http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_eminescu.html)

Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania (http://www.formula-as.ro/articol.php?

nrrev=367&&idart=697&&numecap=Cultur%C4%83&&cc=Eminescu)

Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului
Culturii. (http://www.mihaieminescu.ro/)

Cinci mituri despre Mihai Eminescu (http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinci-mituri-despre-mih

ai-eminescu-918906.html) , 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei

„Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică" (http://www.evz.ro/detalii/s

tiri/eminescu-nu-ne-reflecta-in-el-punem-imaginea-noastra-idilica-882732.html) , 15
ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei

Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator (http://adevarul.ro/cultura/istorie/celalalt-

mihai-eminescu-cronicarul-conservator-1_50eff63856a0a6567e6a2e26/index.html) , 12
 ianuarie 2013, Mihai Mincan, Adevărul

Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor Codreanu și „Boala și moartea lui

Eminescu” de Nicolae Georgescu (PDF) (http://www.mihai-eminescu.ro/category/bibliotec
a-online/)

Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar: „Eminescu,
Veronica, Creangă” (http://www.mihai-eminescu.ro/foto-video/)

Jurnalistul

Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist (http://www.mihai-emin

escu.ro)

Teoria conspirației

Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu (http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-emin

escu/)

Eminescu a fost victimă politică (http://www.jurnalul.ro/special/eminescu-a-fost-victima-p

olitica-29979.htm) - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006,
Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național

Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu (https://www.descopera.ro/teoria-conspiratie

i/4181692-eminescu-moartea-misterioasa-a-unui-geniu) , 13 aprilie 2009, Georgiana
Fefea, Descoperă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Mihai_Eminescu&oldid=13638195

Ultima modificare efectuată acum 10 luni de către Kun Kipcsak.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,
exceptând cazurile în care se specifică altfel.