Universitatea Dunărea de Jos Galaţi

Facultatea de Istorie, Filosofie si Teologie

Specializarea: teologie didactică

Temă de seminar
Noul Testament:

Istoria canonului Noului Testament

Profesor coordonator: Pr. Constantin Oancea

Student susţinător:
Anul I

Galaţi, 2008
 Introducere

Creştinismul, religia noastră, cuprinde o sumă de cunoştinte despre Dumnezeu si lucrările

Sale, despre actele de cult şi de morală care privesc legătura dintre om si Creatorul său. Aceste
cunoştinţe au fost descoperite poporului evreu printr-o serie de profeţi care le-au fixat în scris. Din
aceste învăţături s-a constituit Vechiul Testament sau Vechiul Legământ.
Revelaţia supranaturală din Vechiul Testament a fost o descoperire imperfectă; de aceea
Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său la plinirea vremii şi a oferit oamenilor învăţătura Sa prin Domnul
nostru Iisus Hristos. După înălţarea la cer a Mântuitorului Sfinţii Apostoli încep răspîndirea orală a
creştinismului în lume. Unii dintre Sfinţii Apostoli şi ucenici ai acestora au fixat în scris învăţătura
Domnului Iisus Hristos. Astfel s-au format Evangheliile, epistolele Sfântului Apostol Pavel şi
celelalte scrieri ale Noului Testament.
Noul Testament este o colecţie de 27 de cărţi stânse la un loc de către Biserică fiind operele
mai multor autori inspiraţi.
Prin inspiraţie nu trebuie să înţelegem ce exprimă cuvântul în sensul larg al vorbirii, adică o
stare a psihicului omenesc ce creează o operă remarcabilă. Sensul biblic al cuvântului inspiraţie este
acela că duhul care este în om şi suflarea lui Dumnezeu îl determină să creeze dar şi să se ferească de
erori.
“Numele de canon, de la care derivă expresia de ”carte canonică”, vine din ebraicul kaneh,
care înseamnă “trestie” sau băţul cu care se măsura un zid sau altceva, apoi orice măsură. În înţeles
figurat “canon” înseamnă un model de urmat, o normă, o regulă. Deci, pe tărâm spiritual înseamnă o
normă pentru viaţa noastră, o regulă pentru gândirea noastră.”1 Numele de canon îşi are originea şi
în grecescul kanon care înseamnă trestie sau nuia apoi a devenit riglă de măsurat deci etalon sau
standard. A doua însemnătate a cuvântului este decizia autoritară a unui conciliu bisericesc.
Formarea canonului Noului Testament nu s-a realizat ca urmare a unui efort organizat de a fi
produs astfel, ci mai degrabă se pare că s-a conturat singur, ca rezultat al caracterului evident
autentic al cărţilor. Conţinutul cărţilor trebuia să fie de un asemenea nivel spiritual încât să o
învrednicească de acest înalt grad şi trebuia sad ea dovadă că a fost inspirată de Duhul Sfânt.

1
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Credinţa noastră, 1997, p. 13
 Formarea canonului Noului Testament
Cărţile Noului Testament au fost scrise intre anii 44-100 d.Hr., au fost strânse la un loc de
conducătorii comunităţilor creştine (care s-au străduit să aibă în proprietatea lor orice scriere
apostolică nou apărută, copiind-o) şi se aflau codificate la cele mai importante biserici ale timpului
respective. Majoritatea acestor cărţi sunt ocazionale, adresate unor comunităţi sau persoane
singuratice. Astfel s-au format primele colecţii de cărţi ale Noului Testament.
Cele mai multe cărţi canonice sunt colecţionate în câteva centre mari ale Bisericii, la sfarşitul
secolului I, pentru păstrarea intactă a Evangheliei şi pentru îngrădirea falsurilor.
Sfinţii Apostoli s-au îngrijit ca scrierile lor să nu poată fi falsificate sau înlocuite, indicând
semne pentru recunoasterea autenticităţii: “Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul
meu în orice scrisoare. Aşa scriu” (II Tes. III, 17), “Salutarea cu mina mea, Pavel” (I Cor. XVI, 21),
“Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mîna mea” (Gal. VI, 11), “Salutarea cu mîna mea, a lui
Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.” (Col. IV, 18). Acestea sunt
motive pentru care Biserica noastră concluzionează încheierea canonului Noului Testament la
sfârşitul secolului I, canon normativ pentru toate comunităţile.

Canonul Noului Testament la Părinţii Apostolici

Sfântul Ignatie de Antiohia (†107), ucenic al Sfântului Apostol Ioan, ne oferă prima mărturie
despre existenţa cărţilor sfinte ale Noului Testament în epoca Părinţilor Apostolici când pune
Evanghelia (cele patru evanghelii) şi Apostolul (celelalte scrieri apostolice ale Noului Testament)
alături de “Lege” şi “Prooroci”. Existenţa colecţiei cărţilor Noului Testament cofirmă canonicitatea
acestora.
Sfântul Varnava, Sfântul Policarp şi Sfântul Clement Romanul, Părinţi Apostolici
contemporani Sfântului Ignatie, citează din cele patru Evanghelii, din Faptele Apostolilor, din
Epistola I a lui Petru şi din aproape toate epistolele pauline. Aceasta nu înseamnă că celelalte cărţi
ale Noului Testament care nu au fost citate nu fac parte din cele două grupe amintite de Sfântul
Ignatie: Evanghelie şi Apostol, însă nu era necesară evidenţierea argumentelor acelor cărţi pentru
scrierile Părinţilor Apostolici.
În sensul de cărţi normative înţelegeau autorii cărţilor Noului Testament scrierile lor. De
aceea ei le scriau şi le trimiteau credincioşilor lor cu scopul expres de a fi citite şi de a-şi conduce
după ele viaţa şi credinţa lor. În acest mod le-au înţeles şi apreciat mai târziu Sfinţii Părinţi şi
conducătorii Bisericii.
 Canonul Noului Testament în secolul al II-lea
Este epoca apologeţilor, când apar citate din epistolele pauline şi soborniceşti, “Epistola către
Diognet (135) al cărei autor necunoscut se referă adeseori la scrierile Sfântului Apostol Pavel,
Sfântului Justin Martirul si Filosoful (163) şi Dialogul cu iudeul Trifon”2 dar şi din cele patru Evan-
ghelii apar deasemenea citate. Tot de la acest autor necunoscut avem informaţia că Duminica se
citeau periscope din Evanghelii şi cărţile profeţilor în comunităţile creştine.
“De o deosebită importanţă pentru cunoaşterea extensiunii canonului Noului Testament în
secolul II, în Biserica Apuseană, este un manuscris latin găsit de învăţatul Muratori în biblioteca
ambroziană din Milan şi dat publicităşii în 1740. El cuprindea un referat asupra acelor cărţi care în
Biserica Latină din epoca autorului erau considerate inspirate. Întrucât acestui fragment îi lipseşte
începutul azi este cunoscut sub numele de fragmentul Muratori. Din acest fragment se vede limpede
că în secolul II creştinii din Roma socoteau canonice: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13
epistole pauline (de Epistola către Evrei nu se aminteşte).”3
“În consecinţă, apologeţii din secolul II cunosc şi folosesc, socotindu-le canonice, toate
scrierile Noului Testament cu excepţia Epistolei către Filimon şi Epistolei a III-a a lui Sfântului Ioan.
Mai puţin folosite sunt epistolele către Evrei, II Petru, Iacob, Iuda şi Apocalipsa. Nefolosirea
primelor două se explică pentru conţinutul lor de mai mică importanţă. Întrebuinţarea mai rară a
celor din urmă este provocată de eretici care pretind a-şi întemeia erorile pe citate din ele.”4

Canonul Noului Testament în secolele III – IV

“Marele învăţat Origen din Alexandria (contemporan cu Tertullian), în lucrarea sa De
principiis I,4,1, spune: Cărţile canonice nu sunt un produs al spiritului omenesc, ci o operă a
Duhului Sfânt. Semnul cunoaşterii lor este originea apostolică şi tradiţia unanimă a Bisericii. El
consideră cărţi canonice ale Noului Testament: 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, toate epistolele
pauline, Epistola I a Sfântului Ioan, două epistole ale Sfântului Apostol Petru şi Apocalipsa. Ştie că
unii se îndoiesc de canonicitatea epistolelor II, III Ioan, Iacob şi Iuda.”5 Deasemenea el a împărţit
cărţile sfinte în două categorii: homologumena (cele autentice şi acceptate de toate bisericile) şi
antilegomena (cele disputate şi neacceptate).
În secolul IV, câteva sinoade locale din Răsărit şi Apus iau în discuţie problema extensiunii
canonului Noului Testament şi stabilesc oficial atitudinea Bisericii.
2
Studiul Noului Testament pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1984, p.18
3
Idem, Ibidem, p.19
4
Idem, Ibidem, p.20
5
Idem, Ibidem, p.21
 Eusebiu de Cezareea (†340), după o cercetare minuţioasă a problemei canonicităţii Noului
Testament din primele trei secole, le împarte în trei categorii:
a) omologumena, cele recunoscute de toţi
b) antilegomena, cele contestate
c) notha, adică acelea care sunt atribuite pe nedrept apostolilor şi ucenicilor, neavând ce
căuta în canon.
În prima categorie sunt aproape toate cărţile Noului Testament, cu unele ezitări, Apocalipsa.
În a doua categorie sunt: epistolele II Petru, II şi III Ioan, Iacov şi Iuda.
Sfântul Atanasie cel Mare (†373) cu catehezele sale (cat. 4,33.36) recomandă a se citi toate
cărţile recunoscute ale Sfintei Scripturi, numărând printre acestea pe toate acelea pe care le avem
astăzi, fără Apocalipsă despre care nu se menţionează.
Sfântul Grigorie de Nazians (†389) pune pentru prima dată Apocalipsa alături de Evanghelia
a IV-a.6
“În acelaşi secol, la anul 360, Sinodul din Laodiceea hotarăşte prin canonul 59 ca la serviciul
liturgic ă se citească numai din cărţile canonice, iar în canonul 60 le enumeră aşa cum le avem noi
astăzi.”7

Definitivarea canonului Noului Testament. Sinoade.

“În Apus, Rufin (†410) şi Fericitul Augustin (†430) împărtăşesc părerea Sfântului Atanasie
cel Mare, iar sinoadele din Hippo(393) şi Cartagina (397) recunosc că sunt canonice toate cele 27 de
cărţi ale Noului Testament.
Sinodul Trulan (692), ca o prelungire a Sinodului al IV-lea Ecumenic (680), prin canonul 2,
şi Sinodul VII ecumenic din 787 recunosc şi confirmă părerile sinoadelor amintite referitoare la
această problemă.”8 precum şi canonul Sfântului Atanasie cel Mare, care completează lista cărţilor
canonice ale Noului Testament aşa cum a fost stabilită la Laodiceea.
Criteriile pe baza cărora Biserica a stabilit canonicitatea celor 27 de carţi sunt:
a) caracterul inspirit
b) originea lor apostolică
c) unanima cinstire şi întrebuinţare a lor în comunităţile creştine primare.

6
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Credinţa noastră, 1997, p.15
7
Idem, Ibidem, p.15
8
Idem, Ibidem, p.15
 “Prin aceasta, definitiv şi pentru totdeauna, Biserica stabileşte canonul Noului Testament la
27 de cărţi, aşa cum sunt astăzi.”9
”Pentru Răsărit, hotărâtoare a fost Scrisoarea Pascală a lui Atanasie datată în 367, iar pentru
Apus Sinodul Roman patronat de Papa Damasus în anul 382.”10

Inspiraţia cărţilor Noului Testament

”Inspiraţia este acea înrudire specială a lui Dumnezeu asupra autorului sfânt prin care:
1. mintea lui se luminează în mod excepţional primind o privire mai adâncă în tainele
adevărurilor religioase şi comunicându-i-se în parte şi adevăruri noi la care n-ar fi
putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia sa se întăreşte pentru a se hotărî
si persista în cele bune;
2. aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica de sus;
aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greşală.”11
Inspiraţia nu se confundă cu revelaţia. Prin revelaţie înţelegem decoperirea lui Dumnezeu pe
cale naturală şi supranaturală. Cadrul revelaţiei este mai larg deoarece cuprinde şi adevăruri
descoperite de Dumnezeu în natură.

Canonicitatea cărţilor Noului Testament

„Prin canonicitatea unei cărţi înţelegem misiunea ei călăuzitoare pentru viaţa creştină.
Adevărurile cuprinse în ea sunt norme sau porunci de viaţă. Cănd spunem deci că cele 27 de cărţi ale
Noului Testament sunt canonice considerăm cuprinsul lor ca normativ pentru viaţa creştină.
În canonul 60 s-a stabilit numărul cărţilor din care să se citească la cultul divin: 4 Evanghelii,
Faptele Apostolilor, 7 epistole soborniceşti şi 14 epistole pauline. Deci 26 de cărţi. Nu este amintită
Apocalipsa.”12
Cărţile Noului Testament se împart după cuprins în: cărţi istorice, cărţi didactice şi cărţi
profetice. Astfel: Evangheliile după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan, împreună cu
Faptele Apostolilor formează cărţile istorice, căci redau fapte istorice: viaţa şi activitatea Domunlui
nostru Iisus Hristos, continuate cu a unor apostoli şi ucenici ai acestora. Cele partusprezece epistole
ale Sfântului Apostol Pavel: către Romani, I-a către Corinteni, a II-a către Corinteni, către Galateni,

9
Studiul Noului Testament pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1984, p.34
10
Gerhard Maier, Hermeneutică biblică, Lumina Lumii, Sibiu, 2008, p.158
11
Cf. V. Gheorghiu, Introducere în sfintele cărţi aleTestamentului Nou, Cernăuţi, 1929, p.764
12
Studiul Noului Testament pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1984, p. 33
către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni, I-a către Tesaloniceni, a II-a către Tesaloniceni, I-a către
Timotei, a II-a către Timotei, către Tit, către Filimon şi epistola către Evrei, îpreună cu epistolele
soborniceşti: a Sfântului Iacov, I-a a Sfântului Petru, a II-a a sfântului Petru, I-a a Sfântului Ioan, a
II-a a Sfântului Ioan, a III-a a Sfântului Ioan şi epistola Sfântului Iuda formează canonul cărţilor
didactice ale Noului Testament, căci ele tălmăcesc învăţătura Domnului Hristos cu scopul de a ne
ajuta să o înţelegem şi să ne-o însuşim.
Ultima carte, Apocalipsa Sfântului Ioan, este o carte profetică în care este descrisă simbolic
desfăşurarea luptei pe care Biserica lui Hristos o va duce pentru mântuirea lumii, neîncetat până la
sfârşitul veacurilor.”13
„În suprinsul Sfintei Scripturi găsim mărturii despre faptul că toate cărţile Noului Testament
sunt inspirate de Duhul Sfânt. Astfel, în Epistola către Evrei (I, 2) se afirmă că religia creştină a fost
descoperită oamenilor prin Dumnezeu. În Evanghelii ne vorbeşte însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mântuitorul, trimiţând pe Apostolii Săi la propovăduire, le spune să nu se îngrijească ce vor
vorbi în faţa oamenilor sau a forurilor înalte, căci le va trimite pe Duhul Sfânt care-i va învăţa ce să
spună (Matei X, 19-20). Cu alte ocazii le promite pe Duhul Sfânt care va fi pururea cu ei, îi va
învăţa, le va da putere în misiunea lor, (Ioan XIV 16-17; XIV, 26; XV, 26), Sfinţii Apostoli
socoteau inspirate de Duhul Sfânt cărţile Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Pavel spune: „toată
învăţătura” (II Timotei III, 16), iar Sfântul Petru adaugă: „Oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au
grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru I, 21).
Dacă Mântuitorul le-a promis pe Duhul Sfânt în misiunea lor orală, nu putea să-i lipsească de
acelaşi ajutor nici când scriau, în sprijinul misiunii lor. De asemenea Apostolii Mântuitorului
socoteau inspirată toată Scriptura, implicit socoteau inspirate şi scrierile lor. O mărturisesc explicit ei
înşişi. Astfel, Sfântul Pavel afirmă că Evanghelia vestită de el n-a luat-o de la vreun om, ci o deţine
de la Domnul Hristos prin descoperire (Gal. I, 11-12). Altădată precizează că taina mântuirii, adusă
de Domnul Hristos, ca şi răspândirea învăţăturii Sale la neamuri, a primit-o prin revelaţie (Efes. III,
3-5). Sfântul Petru adaugă că Apostolii au predicat îndrumaţi fiind si luminaţi de Duhul Sfânt (I
Petru I, 12). Sfânta Tradiţie, prin reprezentanţii ei cei autorizaţi, confirmă inspiraţia Sfintei Scripturi.
Astfel, Sfântul Clement Romanul, spre sfârşitul secolului întâi şi începutul celui de-al doilea, spune:
„Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului Sfânt”. Aceleaşi mărturisiri le fac Origen, Sfântul
Vasile cel Mare (†379), Sfântul Ioan Hrisostom (†407) şi alţi Părinţi şi scriitori biserciceşti.
Inspiraţia Duhului Sfânt, sub acţiunea căruia au scris autorii Noului Testament, este deosebită de

13
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Credinţa noastră, 1997, pp. 10-11
inspiraţia poeţilor şi artiştilor care au scris diferite opere profane. Ea este o acţiune specială a Duhul
Sfânt exercitată asupra unor persoane cu o viaţă deosebită. Ea constă:
1) Din îndemnul sau impulsul pe care-l simte acea persoană de a scrie anumite lucruri
pe care le ştie sau care i se vor descoperi
2) Luminarea minţii autorului spre a pătrunde unele adevăruri sau învăţături, eventual
comunicarea de noi adevăruri pe care el cu mintea sa nu le-ar fi putut descoperi
3) Ajutorul de a nu greşi în redarea adevărurilor pe care le comunică oral sau în scris.
În acţiunea sa inspiratoare, Duhul Sfânt nu stinghereşte întru nimic libertatea scriitorului
sfânt, ci îi permite să folosească cultura proprie şi posibilităţile sale intelectuale. Cât aparţine culturii
proprii sau minţii omeneşti şi acţiunii de iluminare a Duhului Sfânt din conţinutul unei cărţi sfinte
este greu de precizat şi nici nu este necesar.
Din discutarea acestei chestiuni s-au ivit diferite concepţii greşite referitoare la inspiraţie.
Astfel, unii exegeţi au susţinut că scrierile Sfintei Scripturi sunt inspirate nu numai în ceeace priveşte
conţinutul lor, ci şi ca formă, limbă şi stil. Această părere sau ipoteză poartă numele de inspiraţie
verbală. Este o concepţie greşită, căci în acest caz scriitorul inspirat ar fi fost un simplu instrument
pasiv la dispoziţia Duhului Sfânt.
Canonicitatea cărţilor sfinte stă în strânsă legătură cu autenticitatea lor. Cărţile Noului
Testament sunt normative pentru că aparţin autorilor pe care le-au scris, Apostolilor şi ucenicilor lor,
şi cărora Biserica le-a recunoscut paternitatea. Biserica a constatat că există o relaţie corespunzătoare
între cartea respectivă şi persoana căreia i se atribuie. Există o strânsă legătură între ceea ce ştie
despre personalitatea respectivă, epoca în care a trăit, biografia sa pe de o parte şi cartea respectivă
pe de altă parte. Acest fapt se poate constata din mărturiile externe, adică din spusele anumitor
scriitori despre autorul inspirat şi despre opera sa, precum şi din analiza cărţii respective.
În general, autenticitatea cărţilor Noului Testament se combină prin îmbinarea ambelor serii
de argumente: interne şi externe. O parte din critica raţionalistă protestantă contestă însă
autenticitatea unor cărţi ale Noului Testament. Noile descoperiri arheologice şi cercetările exegetice
recente, confirmă autenticitatea tuturor cărţilor Noului Testament.”14
Aland spunea: „Biserica nu a creat canonul ci ea a recunoscut canonul creat deja. Canonul nu
este un produs al Bisericii ci un produs al Duhului Dumnezeiesc care a creat fiecare parte din
Scriptură.”
Caracterul inspirat al unor scrieri neotestamentare este chiar confirmat în mod direct, de pildă
atunci când Sfântul Apostol Petru pune Epistolele pauline pe acelaşi plan cu Scripturile

14
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Credinţa noastră, 1997, pp.16-19
vechitestamentare (II Petru III, 15-16), sau când autorul Apocalipsei, în finalul scrierii sale, se
exprimă de aşa manieră, încât să nu se lase nicio îndoială asupra autorităţii divine a lucrării, cu nimic
mai prejos de cea a Pentateuhului (Apoc. XXII, 18-19; Deut. IV, 2; XII, 32).
Sfinţii Părinţi afirmă consecvent caracterul inspirat al întregii Biblii, fie în mod direct, fie
citând texte biblice ca sfinte şi dumnezeieşti. Sfântul Atanasie cel Mare, de exemplu, afirmă: "Fiilor,
toată Scriptura noastră, atât cea veche, cât şi cea nouă, este insuflată de Dumnezeu.". Iar Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: "Scripturile sunt scrierile pe care Dumnezeu le-a trimis oamenilor".
Dacă faptul inspiraţiei nu ridică probleme deosebite, fiind acceptat de toate Bisericile, nu
acelaşi lucru se poate spune despre natura inspiraţiei.
Precizăm de la inceput că teologia ortodoxă face distincţie între inspiraţie şi Revelaţie,
afirmând totodata strânsa corelaţie între cele două. Dacă Revelaţia divină e impărtaşirea unor
adevăruri dumnezeieşti, inspiraţia este mijloc de comunicare şi de transmitere a Revelaţiei. Din
raportul dintre Revelaţia divină şi inspiraţia biblică rezultă caracterul propriu şi valoarea Sfintei
Scripturi. "Inspiraţia biblică asigură o identitate de substanţă între Revelaţia divină şi cuprinsul de
natură revelată a Sfintei Scripturi autentice. Cuprinzând în slova ei adevărul revelat autentic, Biblia
este cuvântul lui Dumnezeu în cel mai propriu şi mai deplin înţeles".
Pentru a ne apropia de înţelegerea naturii inspiraţiei, putem lua ca punct de pornire textul din
Evrei I, 1-2 "După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor
noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus
moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile". Aceste cuvinte "fixează ideea creştină a
inspiraţiei ca o taină mântuitoare. Hristos este centrul - Cuvântul total, definitiv, plinirea Revelaţiei,
în jurul căruia găsim cercurile concentrice ale activităţii creatoare a Fiului, ale manifestării Sale în
univers şi ale multor cuvinte ale lui Dumnezeu trimise din timp în timp ca înaintemergătoare ale
Cuvântului care le incununează pe toate". Astfel trebuie să gândim inspiraţia din perspectiva tainei
centrale a unirii divinităţii cu umanitatea în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat.
Deoarece Cuvântul S-a întrupat, există o genealogie a lui Iisus Hristos (Matei I, 1). În acelaşi
sens se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte trup nu numai
fiindcă S-a întrupat, ci şi fiindcă Dumnezeu-Cuvântul Cel simplu, Care era la început la Dumnezeu
Tatăl şi avea în Sine limpezi şi dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări şi ghicituri, nici
istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea dezbracată de cele
obişnuite lor, se face trup, îmbrăcându-se şi multiplicându-se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor,
asemănătoare şi cuvintelor întunecoase. Căci Cuvântul se face trup prin fiecare din cuvintele scrise
(in Sf. Scriptura)".
 Aceeaşi întelegere o exprimă şi o altă paralelă - aceea între Sfânta Scriptură şi Sfânta
Euharistie. Dupa Origen, "noi bem sângele lui Hristos nu numai in ritul sacramental, ci şi când
primim cuvintele care conţin viata". Slujba ortodoxă pune în evidenţă foarte pregnant această idee a
comuniunii cu Hristos şi prin Scriptură. Prezenţa Evangheliarului la sfintele slujbe este semn al
prezenţei lui Hristos. Ieşirea cu Evanghelia la Sfânta Liturghie semnifică ieşirea lui Hristos la
propovăduire. Nicolae Cabasila zice: "Prin Evanghelie se arată Hristos".
După citirea Evangheliei, credincioşii se adresează lui Hristos Insuşi cu laudă: "Slavă Ţie,
Doamne". Ascultarea Evangheliei este deja comuniune cu Hristos, pregătind comuniunea mai
deplină prin primirea Sfintei Euharistii.
Dacă Sfânta Scriptura este o operă teandrică, exprimându-L pe Cuvântul Cel veşnic al lui
Dumnezeu în limbaj şi scriere umană, înseamna că şi inspiraţia care stă la baza alcătuirii Sfintei
Scripturi are tot caracter teandric. Aşa precum Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat "de la Duhul Sfânt şi
din Fecioara Maria şi S-a făcut Om", tot astfel se intrupează Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură,
prin lucrarea Duhului Sfânt, dar şi prin conlucrarea omenească. Iniţiativa şi rolul principal este al
Duhului Sfânt, "niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului" (II Petru I, 21), dar iniţiativa şi
lucrarea dumnezeiască au nevoie de acel "Fiu" al omului, ca şi în cazul intrupării din Fecioara Maria.
Inspiraţia scrierilor Noului Testament îşi are originea în mod direct în revărsarea Sfântului
Duh la Rusalii. Duhul primit de Apostoli la Cincizecime este "Duhul adevărului", Care mărturiseşte
despre Hristos (Ioan XV, 26) şi Care-i călăuzeşte la tot adevărul (Ioan XVI, 13).
 “Traducerea siriacă a Noului Testament, făcută în preajma anului 150, conţine 22 de cărţi,
din numărul de cărţi cunoscute astăzi lipsind II Petru, II şi III Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Traducerea în
latina veche, făcută de asemenea cam pe la mijlocul celui de al doilea secol, conţine 26 de cărţi; toate
cele cunoscute astăzi, mai puţin II Petru.”15

Concluzii
Discutarea oficială a canonului de către delegaţii Bisericii întruniţi într-un conciliu oficial nu
a avut loc decât la sfârşitul secolului al patrulea. Primul conciliu la care a fost introdus subiectul a
fost Conciliul din Laodiceea, în anul 363. Se pare că nu a fost o adunare completă a tuturor
bisericilor, ci că a fost reprezentată în principal regiunea Frigia. Al cincizeci şi nouălea canon al
acestui conciliu a decretat că numai cărţile canonice ale Noului Testament să fie citite în serviciile
bisericeşti, dar aşa-numitul canon al şaizecilea, care conţine o listă definitivă, probabil că nu este
autentic şi nu poate fi citat ca o hotărâre autentică a conciliului. Al treilea Conciliu de la Cartagina,

15
J.C. Wenger, Introducere în teologie, p. 193
din anul 397, a emis un decret similar cu cel al sinodului din Laodicea şi a prezentat o listă de scrieri
identică cu cele douăzeci şi şapte cărţi actuale ale Noului Testament. Conciliul din Hipo, din anul
419, a repetat aceeaşi decizie şi aceeaşi listă. Figura dominantă în ultimile concilii amintite a fost
faimosul Augustin (354-430). Trebuie notat că începând din secolul V n-a mai fost nici un fel de
divergenţă în ce priveşte alcătuirea Noului Testament. Toate ramurile Bisericii creştine acceptă
aceleaşi 27 de cărţi ale Noului Testament.
În concluzie, putem spune că fixarea canonului biblic reprezintă un fapt decisiv in procesul
de comunicare si transmitere a adevărului revelat în Biserică. Revelaţia s-a scris in epoca apostolică,
dar Biserica şi-a identificat sursele credinţei ei, prin lucrarea Aceluiaşi Duh Sfânt care a inspirat pe
Aghiografi. Prin fixarea canonului, Biserica s-a pronunţat asupra propriei sale tradiţii, mostenită de
la Sfinţii Apostoli.
În ce priveşte extensiunea canonului biblic şi atitudinea faţă de cărţile antilegomena, Biserica
Ortodoxă a păstrat cu fidelitate linia celei mai bune tradiţii patristice.
Susţinând inspiraţia integrală a Sfintei Scripturi, Biserica Ortodoxă s-a ferit de excesul de
teoretizare, asupra naturii inspiraţiei. Taina inspiraţiei a fost abordată in Ortodoxie in legatură intimă
cu faptul intrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură este in acelaşi timp cuvânt dumnezeiesc şi
cuvânt omenesc, aşa precum Iisus este totodata Dumnezeu şi Om.
Caracterul temeinic al Scripturii impune evitarea inţelegerii ei ca simplă literă moartă. Dacă
corectarea textului biblic cu mijloacele ştiinţtei umane este justificata şi necesară, datorită
caracterului său uman, această cercetare trebuie să rămână permanent conştientă de misterul
prezenţei şi lucrării în şi prin Scriptură a Cuvântului Celui veşnic al lui Dumnezeu, spre mântuirea
tuturor celor ce cred in El.
 Bibliografie

Biblia, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1988
Gerhard Maier, Hermeneutică biblică, Lumina Lumii, Sibiu, 2008
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Credinţa noastră, 1997
J.C. Wenger, Introducere în teologie
Studiul Noului Testament pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984
V. Gheorghiu, Introducere în sfintele cărţi aleTestamentului Nou, Cernăuţi, 1929
www.crestinortodox.ro
www.crestin.ro
http://arts-sciences.cua.edu/ecs/jdk/ntcanon.htm