DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENȚEI

Moca Ioana
Negru Estera
Hrihorisan Adisia
Simionescu Sara
Cozma Anastasia
,, A fi sau a nu fi religios este o întrebare pe care veacurile au ridicat-o
in fața omului, un ecou tulburator pe care mintea sa l-a stârnit, l-a
născocit în frigurile cunoașterii și ale creației.”

,, Religia este o forma a cunostiintei sociale si a cultutii spirituale. Ca

fenomen cultural, aparitia religiei a constituit o necesitate istoric si nu
un produs al hazardului.”
 Cuprins:

1. Introducere
2. Omul medieval
3. Inceputurile scrisului in limba romana
4. Religia in istoria popoarelor lumii
5. Literatura religioasa in sec XV-XVI

5.1 Inexistenta literaturii religioase

6. Literatura religioasa in sec XVII-XVIII

6.1 Diaconul Coresi

7. Literatura profana
8. Invataturile lui Neagoe Basarab
9. Umanismul
10.Grigore Ureche
11. Antim Ivireanu
12.Mitropolitii
12.1 Mitropolitul Varlaam
12.2 Mitropolitul Moldovei, Dosoftei
13.Traditii

13.1 Taina Botezului

13.2 Casatoria

13.3 Moartea

14.Religia crestina
15.Concluzie
16.Bibliografie
 Dimensiunea religioasa a existentei
Introducere

Nu se poate spune că ştiinţele, în secolul nostru, îmbătrînesc repede, ele

avînd privilegiul de-a nu grăbi pasul spre propria pieire. Dar cît de
repede îşi schimbă înfăţişarea! în această privinţă, ştiinţa religiilor este
asemenea ştiinţei numerelor sau astrelor.
Acum 50 de ani, sau încă mai puţin, se considera că aproape totul poate
fi explicat prin reducerea fenomenelor religioase la un element comun,
prin dizolvarea lor într-o noţiune comună, căreia i se dădea un nume
pescuit din mările sudului: de la cele mai sălbatice, la cele mai raţionale,
religiile erau privite ca variate aplicaţii ale acestei mana; forţă mistică
difuză, fără contur propriu, dar gata să se implice în orice contur, de
nedefinit, dar caracterizată prin însăşi această neputinţă în care lasă
discursul, ea este prezentă pretutindeni unde putem vorbi despre religie,
iar cuvinte la mare preţ, ca sacer şi numen, hagnos şi thambos, brahman
şi dao, precum şi graţia creştină ş.a. sînt variaţii sau derivate ale manei.
O generaţie de cercetători sa consacrat stabilirii acestei uniformităţi. Şi,
poate, cu îndreptăţire. Dar ulterior sa observat că prin aceasta nu s-a
obţinut mare lucru: aceşti cercetători dăduseră un nume barbar la acel nu
ştiu ce care face ca, dintotdea-una, călătorii, exploratorii să recunoască,
fără greşeală în ce priveşte caracterul lor specific, fenomenele religioase
întîlnite. Dar ceea ce pare astăzi frapant, ceea ce incită la studiu, nu mai
este această forţă difuză şi confuză, a cărei noţiune o regăsim peste tot,
dar care nu este peste tot aceeaşi decît pentru că nu putem spune nimic
despre ea; ci, dimpotrivă, structurile, mecanismele, echilibrele
constitutive oricărei religii şi definite, discursiv sau simbolic, în orice
teologie, în orice mitologie, în orice liturghie.
 Omul medieval

ovixXxxxxxxxxxxxxxxxxXXXXXXXxxXxXXxxxx

Inceputurile scrisului in limba romana

 Apariția scrisului în limba română, deși foarte târzie prin raportare la
alte literaturi se produce oarecum brusc. Primul text aflat pâna acum nu
e din câmpul literelor, ci din viața de toate zilele. E vorba de scrisoarea
boierului Neacșu din Câmpulung câtre judele Brașovului, Johaness
Benkner. Istoria a conferit celebrului text o valoare aproape simbolică:
romanul de dincoace de munți, din preajma turcilor, prevenea pe
burgmeisterul cetății de peste Carpați de pregătire a unei invazii
otomane ce urma să aiba loc, probabil pe la Porțile de Fier și pe Valea
Mureșului. Scrisoarea are un caracter cvasi-oficial, date fiind formulele
de introducere și de încheiere care sunt redactate, protocolare, tot în
slavonește. În rest, textul clar romanește, el trebuind să comunice un fapt
grav si urgent, pentru care era mai greu de găsit unui interpret singur.
Traducerea textelor religioase începe a se face tot acum, la începutul
secolului al XVI-lea sub influența reformei, în Ardealul de nord mai
întai și apoi în regiunea Brașovului, vizând traduceri ale „Sfintei
Scripturi” Așa numitele texte maramureșene: Psaltirea Voronețeană,
Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki, intitulate
astfel dupa locul unde s-au aflat sau dupa numele donatorului, prezintă
importanța mai mult pentru istoria scrisă a limbii române. Cu toate
acestea, dat fiind caracterul apocrif, ele au putut constitui la epoca
respectivă un soi de literatură, fie prin însuși faptul că e vorba de niște
psaltiri , fie - cum e cazul copiilor rămase de la popa Grigore din Mahaci
- Codex Sturdzanus - ca ele conțin fantastice povești cu caracter
bogomilic.
Religia in istoria popoarelor lumii
 5. Literatura religioasa

Scrisul religios a pus în circulație, probabil în a doua jumătate a

veacului al XV-lea, prima formă aleasă, cultivată a limbii române.
Traducerea cărților sfinte în limba țării a dat formă românească întâi
cărților biblice de lectură cele mai importante (primele au fost, desigur,
Psaltirea, Evangheliile și Apostolul), apoi scrierilor canonice de slujbă
(Cazaniile). Evident act de cultură, această traducere, efectuată
concomitent în zone distincte ale spațiului românesc (cu certitudine în
nordul Moldovei, în zona Brașov-Sibiu și în Banat-Hunedoara), Textul
religios, difuzat rapid prin copii manuscrise, a devenit astfel prima și cea
mai importantă modalitate de educare – morală, comportamentală, un
mijloc eficient de culturalizare.
În secolele XV-XVI au circulat in Țările Române cărți cu subiect
religios, scrise în slavonă, limba de cult a Bisericii răsăritene.
*Înființarea tipografiei in limba slavonă în Țara Românească, la
începutul veacului al XVI-lea, înseamnă un moment cu importante
consecințe pentru istoria culturii. Tiparul, cea mai importanta creatie
tehnica de la începutul evului modern a apărut în cultura româneasca la
aproximativ 60 de ani de la invenția ei de către germanul Johanes
Gutemberg și la două decenii de la tipărirea primelor cărți în limba
slavonă. Voievodul Țării române, Radu cel Mare (1495-1508) îl aduce
în țară pe fostul patriarh Nifon și inițiază organizarea la Târgoviște a
primei tipografii de pe teritoriul țării noastre. În acest scop îl folosește pe
primul tipograf din spațiul românesc, ieromonahul Macarie din
Muntenegru, care învățase arta tipografiei la Venetia şi tipărise câteva
cărți în slavonă de redacție sârbească la Cetinje. Cărțile de a căror
tipărire s-a ocupat Macarie sunt: Liturghierul în anul 1508, și Octoihul în
anul 1510.
 Prin strădaniile cărturărești ale ieromonahului Macarie (Târgoviște), iar
mai târziu ale ieromonahului Moise, ale lui Dimitrie Libavici și ale lui
Filip Moldoveanul (Sibiu) s-a pus bazele activității tipografice pe
pământul românesc. Tara românească a fost printre primele țări din sud-
estul Europei cu producție de carte. Cărțile tipărite au avut un însemnat
rol cultural și bisericesc, prin faptul că au circulat în toate cele trei țări
românești, fiind un factor important în constituirea unității românilor. De
asemenea, circulația tipăriturilor a fost de un real ajutor în păstrarea
limbii și a culturii, chiar sub dominația străină.
Pentru tipărirea unei singure cărți erau necesari doi ani deoarece hârtia
trebuia cumpărată de la negustori de la Sibiu, iar o parte din litere erau
sculptate în lemn de meşterii din țară. Cand a apărut « Liturghierul »,
dupa ce un număr de exemplare fusese distribuit si mănăstirilor, s-a
observat că in caietul al doilea se strecuraseră grave greşeli de tipar.
Acesta a fost retipărit pentru exemplarele care rămăseseră în depozit,
destinate bisericilor din țară şi din strainatate care înca nu primisera
cartea. Dupa 1512, murind probabil Macarie sau, după alții, plecând la
Athos şi negăsindu-şi alt meşter, tipografia si-a încetat activitatea mai
mult de două decenii.
Şi totuşi aceste începuturi erau semnul unor mari schimbări. Ele
corespund prefacerilor politice şi sociale în orânduirea feudală din Țara
Românească. În timpul domniei lui Radu cel Mare începe centralizarea
statului în dauna fărămițării feudale bazate pe autonomia şi imunitățile
marilor domenii boiereşti. Centralizarea a avut ca instrument în primul
rand biserica: mănăstirile şi bisericile care depindeau de stăpânii lor,
boierii, au fost trecute sub autoritatea ierarhiei episcopale, dependentă la
randul ei de domnie. Cu toate acestea , nu numai imense domnii din țara
trec sub controlul domnesc, dar şi autoritatea spirituală a bisericii asupra
credincioşilor se exercită de acum înainte in favoarea exclusivă a
domniei. Nu este desigur o coincidență întamplatoare faptul că tipografia
se înființează tocmai atunci când biserica trece sub obladuirea domnului
si când patriharhul Nifon de la Constantinopol, adus în țară, cere în
sinodul clericilor şi al boierilor, « să se înderepteze toată țara de la
arhierei » . Întâia misiune a tipografiei era să dea cărți bisericii domneşti
şi să întărească astfel acest puternic instrument al noii carmuiri
centralizate.
Tipografia condusă de Macarie nu era o interprindere mesteşugărească,
aşa cum a fost mai târziu tipografia în Țara Românească. Cărțile nu se
vindeau, ci se dăruiau de către domn bisericilor : deci este vorba de o
operă de sprijin a cultului, cu consecințe politice, nu cu scop lucrativ.
Manuscrisele erau foarte rare şi foarte scumpe. Tocmai în vremea când
începe tipografia in Țara Românească, egumenul de la Schițul Bradet
cumpără un tetravanghel, plătindu-l cu un munte al mănăstirii în valoare
de 1000 de aspri. În veacul al XVI-lea, unele cărți bisericeşti slavone se
vindeau cu câte 17-25 de galbeni de aur, cât o parte de moşie. Preoții,
neavând cărți, căutau să învețe liturghia pe de rost. Înființarea tipografiei
pe cheltuiala domnului a întărit depedența bisericii de monarhia feudală,
căci acesta ținea acum în mână cărțile neaparat necesare clerului.
Înființarea tipografiei mai are şi alt înteles istoric. Cărțiile tipărite de
meşterul Macarie se regăsesc până în zilele noastre nu numai în
bisericile din Țara Românească, ci anumite exemplare s-au aflat în
bisericile româneşti din Transilvania. Acest rol general românesc al
tipografiilor din țările noastre se poate urmări de-a lungul întregii istorii
a tiparnitelor. De asemenea cărțile tipărite de Macarie au circulat şi în
țările slave căzute sub stăpânirea turcilor, în Bulgaria, în Serbia, la
Muntele Athos. Este un aspect semnificativ al ajutorului dat de români
slavilor sudici în a-şi păstra limba si cultura sub stăpânirea străină.
Cărțile tipărite de Macarie sunt obişnuitele texte bisericeşti, texte traduse
odinioară din greceşte în slavonă şi copiate în manuscrisele pentru
folosința românilor care adoptaseră stilul slavon. Totuşi, cine le citeşte
află în ele unele pasaje al căror ecou poate defini atmosfera politico-
socială a vremii din Țara Românească.
Astfel, în Liturghierul lui Macarie din 1508 la sfârşitul textului
liturghiilor, se află desigur un adânc ecou în mintea oamenilor de atunci,
care trăiau vremuri de năvăliri turceşti, de lupte interne între facțiunile
feudale, de cumplite asuprite inerente oranduirii. Am putea-o intitula
Rugăciunea pentru apărarea țării (de fapt , rugăciunea spusă la litie):
Încă ne rugam pentru păzirea acestui loc şi acestui lăcaş şi întregii cetăți
şi a țării de foamate, de prădăciune , de cutremur , de potopuri, de foc,
de sabie, de năvălirile străineşti ,de luptele dintre noi si mai departe:
Dumnezeu să acopere pământul nostru cu ploaia bunătățiilor sale...:
ascultă-ne si ne miluieşte. Era o rugaciune făcută special pentru acele
vremuri de nesiguranță şi nestabilitate politică pe care, deşi adusă din
afară, trebuie să o socotim ca integrată în cultura nostră de atunci.
Mai mult chiar, în epilogul Liturghierului se menționează clar sub
numele lui Radu cel Mare din a cărui poruncă s-a inceput tipărirea, şi al
lui Mihnea voievod, în timpul căruia s-a terminat lucrarea. Mişcarea
tipografică a fost reluată în Țara Românească în 1545. În acest an şi în
1547 s-au tipărit două cărți amândouă în slavonă: Molitvenicul şi
Apostolul, apărute la Târgovişte sub conducerea meşterului sârb Dimitri
Liubavici.
 5.1 Inexistenta literaturii religioase

Ceea ce, dintr-un explicabil bovarism,istoricii au numit pana acum

„literatura religioasa” nu are nici o legatura cu creatiunea oricat de
minima,asa cum e cazul cu poemele biblice si hagiografice franceze
(Patimile,Viata sfantului Leger) sau cu germanicul Heliant.
Aceasta asa zisa literatura nu cuprinde altceva decat carti trebuitoare
preotului in slujba sa,traduse in romaneste.Pentru istoria bisericii
nationale si a tiparului,pentru istoria culturii intr-un cuvant,ea e desigur
foarte importanta.Cu mult mai tarziu, vor aparea,ca niste medievalitati
intarziate,fantazarile epico-lirice in jurul miturilor crestine. Deocamdata
in secolele XVII si XVIII „operele” religioase sunt „Psaltirea”,ca parte
preferata din Vechiul Testament,cele patru evanghelii
(Tetraevangheler,Evanghelie, Evangheliar) Faptele Apostolilor
(Apostol,Praxiu),toate acestea adunate cateodata in Biblie.Apoi vin
Cazaniile,ce sunt un soi de predici pe marginea temei liturgice a zilei
respective.
Libertatea oratorica este indepartata,intru-cat aceste omelii fixe,facand
parte dintr-un ritual sunt extrageri si compilatii.Dupa aceea vin cartile
trebuitoare preotului in amanuntele cultului :Liturgiile si
Molitvenicele.La acestea se adauga „Vietile sfintilor”, ”Patricele”,in fine
opere dogmatice si didactice,cartile de rugaciune si alte asemenea.
Interesul global al acestor carti este doar in directia formarii limbii
literare.
Dorind sa ilustreze in lumea ortodoxa si sa imparta carti sfinte la toti
cei ascultand cuvantul Domnului in limba slavona, Matei Basarab
trimisese un calugar la Kiev cu scrisoare pentru mitropolitul de origine
romana Petru Movila,sa cumpere tiparnita.

Fura aduse din Rusia-Mica cinci feluri de litera,iar tipografii importati

odata cu uneltele fura asezati la Campulung.Astfel in locul tiparului de
provenienta venetiana incepu sa intre in functiune letera mai urata a
ucrainenilor.Intaia carte,scoasa in 1635,e un „Molitvenic” slavon cu o
epigrama slavona la stema tarii de Udrsite Nasturel si cu un mesaj al
domnului insusi catre lumea ortodoxa.Au urmat doua spaltiri
slavone,duoa care,in 1640, aparuta la Govora,unde se mutase tipografia,
„Pravila”, talmacita dupa un nomcanon slav de Mihail
Moxalie,Udril(Udriste) Nasturel, „ot Feresti” isi transporta aici versurile
din „Molitvenic”.
Vasile Lupu,in Moldova, nu mai putin ambitios,intemeiase tot cu
ajutorul lui Petru Movila o tipograife in Manastirea Trei Ierarhi..Intaia
opera iesita din aceste teascuri de care avem cunostinta indirect (caci s-a
pierdut) este „Decretul sinodal” al patriarhului Partenie,venit la Iasi sa
prezideze consiliul anticalvin,Textul era grecesc si a aparut in 1642.La
1643 iesi „Carte romaneasca de invatatura”,care este o culegere de
cazanii talmacite de mitropolitul Varlaam.
De acum inainte tipografii din cele doua tari scot fara incetare carti
romanesti.Punctul culminant in aceste serii il formeaza „Biblia” de la
Bucuresti, a lui Serban Cantacuzino, din 1688,care este pentru limba
romana ceea ce este pentru cea germana „Biblia” lui Martin Luther.

Diaconul Coresi
Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un
diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din
Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat
în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și
răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a
poporului român, dar și apariția limbii române literare.

Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început
activitatea tipografică la Târgoviște. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la
Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba
slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în
Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei.
Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brasov intre 1556 si 1583 sub
influenta curentelor de reforma religioasa luterana si calvina răspândite
atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche
românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se
ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii
limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul
din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare
importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la
baza formării limbii române literare.
“Fără a avea vreo legătură propriu-zisă cu literatura, activitatea lui este
de o importanță capitală, aproape revoluționară – daca avem în vedere
împejurările istorice – pentru dezvoltarea ulterioară a cuvîntului scris
românesc. În predoslovii și epiloguri, cutezanța se îmbină la diacon cu
bunul simț și cu argumente convingătoare bizuite pe citate scoase din
cărțile sfinte, când spune:
Eu, diaconul Coresi, dacă am văzut că mai toate limbile au cuvîntul în
limbile lor, numai noi românii nu avem – și Hristos zice la Matei, 109,
cine citește să înțeleagă, și Pavel apostolul scrie la Corinteni, 105, că în
beserică mai vîrtos cinci cuvinte cu înțeles să grăiască ca și alții să
înțeleagă decît întuneric de cuvinte neînțelese în alte limbi – am scos
această carte. (O istorie a literaturii române – Ion Rotaru )

Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavic, care lucra

pentru Mitropolia Ungrovlahiei. Munca de tipar consta din xilogravură
şi necesita eforturi deosebite. Fiecare pagină trebuia sculptată în lemn.
Pentru aceasta Coresi folosea 10 - 20 de ucenici, pe care îi amintea în
prefaţa cărţilor editate de el..
Coresi a tipărit primele cărţi în limba română "Întrebare creştinească"
(lucrare cunoscută şi sub numele de Catehism, apărută în 1559),
Thetraevanghel (1561 - o traducere din Noul Testament a celor patru
evanghelii, ) Liturghier (1570), Psaltire (1570). Cărţile erau întrebuinţate
atât în biserică cât şi la şcoală.
Explicările evangheliilor formează ceea ce se numește Cazanie. Cei
vechi întrebuințau și numele de Tâlcul evangheliilor sau Evanghelie cu
învățătură sau Evanghelie învățătoare. Coresi a făcut două scrieri de
acest fel, care sunt cunoscute de specialiști sub numele de Cazania l-a și
Cazania 2-a, prima tipărită pe la 1564, ( acum nu se mai găsește nici un
exemplar din această carte); a doua la 1580-81.
Pe lângă aceste cărți pur creștinești, biserica noastră ca și cea catolică a
admis pentru serviciu și din cărțile ebraice ante-creștine. Cea mai
importantă este desigur Psaltirea, adică colecție de imnuri ale lui David,
care n-au fost în nici o literatură ajunse până atunci. În literatura noastră
veche Pasltirile sunt între cele mai numeroase lucrări. De la Coresi avem
3: una cu text român și cu text slavon, cunoscută sub numele de Psaltirea
slavo-română, tipărită la 1577 ; două numai cu text românesc, una
tipărită în 1568, alta în 1570.
Tiparniţa lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul Prima şcoală
românească din Braşov.

Coresi a tipărit 11 cărți de cult:

Întrebare Creștinească (1560)
Tetraevanghelul românesc (1561)
Pravila sfinților părinți (1560-1562)
Apostolul românesc (1566)
Cazania I (1567)
Molitvenic rumânesc (1567)
Psaltirea (1568)
Psaltirea românească (1570)
Liturghierul românesc (1570)
Psaltirea slavo-română (1577)
Cazania II (1581)
 Literatura apocrifa

Literatura religioasa formeaza fondul invataturilor crestinesti. Ea se raspandeste

cu binecuvantarea bisericii oficiale; este literature recunoscuta de catre autoritatile
bisericesti. Paralel cu ea a existat o intreaga literatura asa-zisa “apocrifa”, carti
interzise de biserica, dar totusi erau citite de catre carturari. Vom vorbi, mai
departe, despre continutul acestei literature, despre influenta ei asupra vietii
spirituale a poporului nostrum. Aici mentionam numai ca aceasta literature se naste
si se dezvolta in aceeasi epoca bizantina (si inainte), o data cu cartile sfinte. In
primele veacuri ale crestinismului cartile apocrife insemnau carti cu continut
adanc, misterios, cu adevaruri profunde, neintelese de toti. In acest sens se numea
“carte apocrifa” si Apocalipsul.
Dar, o data cu stabilirea dogmelor si cu aparitia ereziilor, cartile apocrife sunt
luate drept carti primejdioase credintei, de care se folosesc ereticii, spre deosebire
de cartile canonice aprobate de catre biserica
Apocrifele se strecoara adeseori chiar in cartile liturgice, cum este, de exemplu,
Trebnicul lui Petru Movila, trades si in romaneste de catre Vartolomei
Mazareanu([ms.] nr. 2986[B.A.R.]) si in care gasim, dupa cum semnaleaza istoricii
literaturii rusesti (Vladimir Perez), si o rugaciune pentru “femeia care naste”. In
multe carti de rugaciune se gasesc si niste rugaciuni si canoane ale lui popa
Eremie si popa Bogomil, personaje care au formulat invataturile ereziei bogomilice
in Bulgaria.
Apocrifele au o influenta mare si asupra iconografiei. De exemplu: Buna-Vestire
a Maicii Domnului, dupa Evanghelie, se face in casa, unde Maica Domnului este
surprinsa de catre arhanghel citind o carte. In unele icoane acest episode infatiseaza
la o fantana,unde vine arhanghelul sub chipul unui tanar frumos, episode zugravit
dupa Protoevanghelia lui Iacov, opera apocrifa.
Originea apocrifelor se gaseste in Orient, si anume in Asia Mica, Egipt si
Grecia. In legatura cu evenimentele si personajele descries in Vechiul si Noul
Testament, circulau o sumedenie de versiuni orale, povestiri si legende, care
adeseori erau in contrazicere cu Scriptura. Cu alte cuvinte, apocrifele fac parte din
epopeea vechiului crestinism. In secolele al II-lea si al III-lea d.Hr. apar si versiuni
scrise: cateva Evanghelii ( vreo 13 ) sau pseudoevanghelii, epistole false ale
apostolilor, povestiri despre Maica Domnului, precum so legende despre unii sfinti
(sfantul Gheorghe, sfantul Teodor Tiron). Pe de alta parte , in compozita Bibliei
sunt si carti care au fost contestate (Istoria lui Tobie, Ezdra, Iudit). Naratiunile
Orientului se impletesc cu povestirile despre personajele biblice, despre Adam si
Eva, Moisei, Solomon, David etc. Continutul acestor apocrife era din cel mai
fantastice. Apocrifele se raspandesc in literature greaca, de unde trec in Apus.
Carti apocrife se gasesc si in literaturilor slave ortodoxe, cele mai vechi datand
de prin secolul al XI-lea (Izbornik Svajatoslava). Cel mai complet index dateaza
din secolul al XIV-lea si se gaseste intr-un Nomocanon. In unele din aceste register
intra si carti profane, ca Gromovnicul, Lunicul. Un asemenea registru de carti,
adevarate si false, trades din slavoneste in secolul al XVII-lea, se gaseste si in
limba romaneasca, dupa cum ama mentionat mai inainte.

Învățăturile lui Neagoe Basarab

Lucrare parenetica atribuita de cei mai multi cercetatori lui Neagoe Basarab; scrise catre
sfarsitul domniei lui Neagoe Basarab (1512-l521) in limba slavona. Invataturile au fost traduse
inca din secolul al XVI-lea in limba greaca si apoi, la inceputul veacului urmator, in limba
romana; versiunea originala, pastrata intr-un singur manuscris la Biblioteca de Stat din Sofia, a
fost publicata pentru prima data in 1904 de invatatul rus Lavrov si apoi de Petre P. Panaitescu
(1959) si Gheorghe. Mihaila (1971), cea greceasca, conservata intr-un singur manuscris la
manastirea Dionisiu de pe muntele Athos, a fost tiparita de Vasile Grecu in 1942, iar cea
romaneasca, pastrata in mai multe manuscrise, a vazut pentru prima data lumina tiparului in 1843
prin grija fratelui loan ecleziarhul curtii din Bucuresti; a cunoscut mai multe editii.
Pretiosul monument literar e legat, asa cum se precizeaza si in titlu, de numele lui Neagoe
Basarab, domnul muntean care a devenit celebru pentru marile servicii aduse tarii sale, mai ales
pe taram cultural. Opera a starnit o vie discutie. Era vorba sa se stabileasca daca autorul ei este
intr-adevar acest domnitor sau, cum au sustinut cei ce contesta paternitatea lui Neagoe Basarab ,
un calugar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, eventual chiar din prima jumatate a
secolului urmator. Pentru aceasta, de mai bine de un secol, cele mai erudite spirite ale culturii
noastre, in atentia carora a intrat epoca veche, au fost preocupate de problema autenticitatii
Invataturilor, care constituie cea mai importanta lucrare in limba slavona.
Cele doua parti ale sale, structurate la randul lor in numeroase capitole, cuprind doua
feluri de materiale, unul religios, altul didactic. Prima parte (avand forma unei antologii, cu
fragmente extrase din numeroase izvoare, cele mai multe religioase, in primul rand Biblia, apoi
Umilinta lui Simeon Monahul, omiliile lui loan Gura de Aur etc.) avea menirea sa-i ajute pe fiii
domnului la desavarsirea educatiei moral-reli-gioase. Partea a doua, in schimb, cuprinde
invataturi si sfaturi cu caracter politic, chemate sa-i pregateasca pe urmasii Ia tron pentru opera
de guvernare (invataturi despre cinstirea boierilor si slugilor, ospete, primirea solilor, purtarea
razboaielor, judecata etc).
In felul acesta, in invataturi se precizeaza cateva idei de baza privind modul de guvernare,
preconizate, fireste, de catre un monarh de tip feudal. Un prim sfat se refera la raporturile stranse
ce trebuie sa existe intre „gradinar" (domnitor) si „gradina sa" (boierii si slujitorii). Aceasta
parabola e prezenta in mai multe locuri, ori de cate ori autorul doreste sa-si sublinieze parerile
despre raporturile ce trebuie stabilite intre domn si sfetnicii sai.
Transpunandu-se in domeniul alegoriei, autorul spune ca arborii gradinii ,,i-(a) ingradit
cu gard ca un zid de piatra", ceea ce inseamna ca sunt aparati si protejati. Gradina, adica boierii,
trebuie sa fie curatata de crengile ce nu fac rod, operatie care cere multa prudenta si tact.
Domnitorul se cuvine sa acorde o atentie speciala slugilor ca-re-l servesc „cu dreptate ', alegerea
acestora trebuie facuta cu multa grija, dar, odata alese, el trebuie sa Ie asculte sfaturile cu atentie,
sa nu ia hotarari de unul singur si sa nu se lase influentat de lingusitori si intriganti. Urmeaza
prescriptii in legatura cu ceremonialul curtii. Astfel, la masa cu bauturi, domnitorul va proceda in
asa chip incat sa poata mintea birui vinul si nu invers; de asemenea, el va trebui sa dea dovada de
multa cumpatare la mancare, ca de altfel pentru tot ceea ce intreprinde in astfel de prilejuri. Pe de
alta parte, e sfatuit sa fie atent cand isi alege slujitorii si sa respecte criteriul rational al cinstei si
al devotamentului lor si nicidecum al nepotismului.
In continuare, se face o delimitare a raporturilor dintre domnitor si boier, cu acest prilej
se pune puternic in lumina conceptia monarhiei de drept divin. Adresandu-se vlastarului
domnesc, spune: „nu te-au ales, nici nu te-au uns ei [adica rudeniile si boierii], ci Dumnezeu, ca
sa fie tuturora cu dreptate".
Se dau apoi relatii ample despre modul cum trebuie sa fie primiti solii la curte, despre
tratamentul ce trebuie sa li se aplice si toate masurile pe care trebuie sa le ia domnul cu boierii in
scopul izbanzii cauzei sale.
In astfel de imprejurari, trimisii straini trebuie sa se intoarca in tarile lor cu excelente
impresii, menite sa raspandeasca peste hotare reputatia de bogatie, intelepciune, ospitalitate a
voievodului. Se face insa o delimitare neta intre solii crestini si turci. Acestora din urma sa nu li
se arate bogatiile lui, sa nu apara nimic din fastul obisnuit al curtii, sa nu le ofere plocoane, decat
mancare si bautura:
„Ce inaintea acestora nimic den avutiile voastre sa nu aratati, nici scule, nici haine; nici
boiarii tai sa nu sa impodobeasca inaintea lor, ci sa te arati si sa te faci inaintea lor sarac si lipsit,
si intr-unile sa nu le jaluiesti". Sunt interesante sfaturile destinate tanarului voievod, care aveau
sa-l calauzeasca in vreme de razboi. Se recomanda ca, pe cat este posibil, razboiul sa fie ocolit
prin mijloace diplomatice. Pentru situatiile in care nu poate fi nicicum evitat, i se dau indicatii
precise despre modul cum trebuie sa-si dispuna ostile pe campul de lupta. Cu acest prilej, intram
intr-un capitol de tactica militara straveche. Apare cate ceva si din tinuta fizica si morala a
domnului in vreme de razboi: trebuie sa se arate voios, increzator si curajos, ca sa inspire elan si
incredere supusilor sai. De altfel, buna dispozitie. ii este asigurata daca a indeplinit inainte o
conditie esentiala: sa-l fi chemat pe Dumnezeu in ajutor. Pierderea unei batalii nu trebuie sa fie
prilej de suparare si disperare; domnul trebuie sa se retraga cu oastea sa in locuri sigure, de unde,
in momentul prielnic, sa reinceapa operatiunile razboinice.
In nici un caz voievodul sa nu pribegeasca: „Iar din Tara voastra sa nu iesiti, ci sa sadeti
cu dansii [cu ostenii] in hotarale voastre".
In partea a doua a invataturilor vorbeste nu numai despre normele de conduita de care
trebuie sa tina seama un domn feudal, ci se fac si numeroase recomandari pentru perfectionarea
morala si intelectuala a acestuia. Se acorda in continuare o mare atentie vietii afective - si de aici
prezenta unor fragmente dintre cele mai izbutite sub raportul expresiei artistice. Sfarsitul vietii e
„ca o scanteie cand sare pre fata apei in adancurile cele mai intunecate si in valurile cele mai
cumplite" iar „inima omului este ca sticla, care daca se sparge, nu o poti carpi". S-ar putea cita
mult, mai ales din doua capitole familiale, acela ocazionat de ingroparea pentru a doua oara a
osemintelor Neagai la manastirea Arges si acela al rugaciunii finale pentru „iesirea sufletului".
Aici stilul e deosebit de afectat, textul fiind innobilat de o rafinata incarcatura imagistica.
Iata partea in care voievodul muntean boceste pe fiul sau Petru, disparut dintre cei vii prea
devreme: „Pentru aceia, cu multa umilinta si cu mare jale si dor graiesc si catre tine, fiiul mieu
Petru, ca tu erai stalparea mea cea inflorita, de carea pururea sa umbrea si sa racorea ochii miei
de inflorirea ta; iar acum stalparea mea s-au uscat si florile ei s-au vestejit si s-au scuturat, si
ochii miei au ramas arsi si parliti de jalea infloririi tale.
O iubitul mieu fiiu Petru, eu gindeam si cugetam sa fii domn si sa veselesti batranetele
mele oarecand cu tineretele tale si sa fii biruitorul pamantului. Iar acum, fiiul mieu, te vaz zacand
subt pamant O, fatul mieu, caci nu acoperi mai bine pre mine pamantul decat pre tine, ce ma lasa
la batranetele mele". Pe buna dreptate intre cuvintele rostite de indureratul domn si bocetul
popular se pot face apropieri dintre cele mai interesante, asa precum si intre numeroase invataturi
din lucrare si paremiologia populara se gasesc inrudiri:
„Ca omul, deaca sa imbata, de are si minte multa, el o piiarde, de are miini viteze, nici de
un folos nu-i sunt; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporesc, si de arc si limba dulce si
vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grai"; sau: „Nu fireti ca paserea aceea ce sa cheama
cuc, care-si da ouale de le clocesc alte pasari si-i scot puii, ci fiti ca soimul si va paziti cuibul
vostru". Izbutita este si prezentarea neputintelor batranului voievod: „Astazi limba mea, cu carea
de-a pururea va indulceam si dinpreuna cu voi petreceam, si ne veseleam, acum sa amari si sa
incuie si de acum nici o vorba dulce nu va poate raspunde si sa va graiasca. Astazi frumusetea
fetii mele, care o spalam in baile cele calde si in odihna cea buna si in slava dasarta, acum toate
intunecara. Si urechile mele, cu care ascultam vioarale si tobele si surlele si canoanele si alte
feliuri de veselii multe, acum sa astupara". Nota de tristete se adanceste si mai mult in paginile
urmatoare, prin introducerea cunoscutului motiv „ubi sunt": „Spunc-mi acum, ticaloase suflete,
unde iaste domniia noastra, unde iaste muma noastra, unde sunt feciorii si fetele suflete, unde
iaste domniia noastra, unde iaste muma noastra, unde sunt feciorii si fetele noastre, unde iaste
slava cea dasarta a lumii acestiia si bucuriia ei? Unde sunt baile cele calde Unde sunt gradinile
noastre cele frumoase, cu mesele cele intinse si cu carnuri cu miros bun si frumos? Unde iaste
vinul carele totdeauna veselea inima noastra? Unde sunt vioarale si tobele si surlele? Unde sunt
caii nostri cei frumosi si impodobiti cu rafturi poleite si cu sale ferecate? Unde sunt inelele
noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt diademele cele imparatesti?".

Umanismul
În mod tradițional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului
al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio. După invadarea
Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învățați greci se refugiază în peninsula
italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literații italieni, ca Guarino din
Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învață limba greacă veche și traduc în italiană
operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane este redescoperită grație lui Lorenzo
Valla, iar Coluccio Salutati și Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor
romani.
Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor și savanților umaniști, apreciați
pentru erudiția lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului și perfecționarea
imprimeriilor, dar și de dezvoltarea orașelor și universităților, locul de întâlnire al învățaților. Un
eveniment important îl constituie înființarea "Academiei" din Florența sub impulsul lui Cosimo
de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc
umaniști ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. "Academia" florentină este
dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în
Europa de Averroes și Avicenna și acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a
exercitat o mare influență asupra dezvoltării literaturii, picturii și arhitecturii din epoca
Renașterii.
Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În
comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu. Explicația
pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a
rămas neatacată.
În Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri
și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova și Țara
Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale
caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul
precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru
Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585. Primul în ordine cronologică şi cel mai
important centru umanist din Transilvania a fost cel din Oradea; unde, începând chiar din secolul
al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un episcop italian de origine.
Un rol asemănător în răspândirea umanismului în Transilvania - de astă dată cultivat nu
de mediile catolice, ci de cele reformate, luterane, - 1-au avut şcolile saşilor, în frunte cu vestitul
gimnaziu din Braşov, condus de renumitul umanist Johannes Honterug, - urmat de şcolile din
Sibiu, Orăştie, Bistriţa şi Mediaş. - Honterus (1498 - 1549) a înfiinţat şi o tipografie în care s-au
tipărit 37 de cărţi - texte de Aristotel, Platon, Cicero, Seneca (precum şi opere ale lui Luther), - în
limbile latină, greacă şi germană.
În Țara Românească s-a remarcat drept umanist Udriște Năsturel, caracteristică fiind
predoslovia unui Penticostar publicat la 1649, pentru călugării din Țara Românească și de la
Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Ulterior, într-un Tratat despre dărnicie, în tipic stil
umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci la clasicii antichității, printre ei Aristofan, Homer,
Platon, Suetoniu și Plutarh. În timp ce a tradus Imitatio Christi în slavonă, Udriște Năsturel este
și autorul unei traduceri reușite în română a romanului hagiografic Varlaam și Ioasaf. Alte figuri
de umaniști ai secolului al XVII-lea au fost spătarul Constantin Cantacuzino, în Țara
Românească, și Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, în
Moldova.
În lumina faptului că intelectuali români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca
veche, în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a
argumentat că originea decalajului în adoptarea umanismului de către țările române era situarea
acestora din punct de vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp după
Căderea Constantinopolului, ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”.Mai mult,
adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale, deci un
fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut produce o
schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul.
 Grigore Ureche
Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romaneasca si, in acelasi timp,
ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Din datele sarace s-au pastrat
cu cprivire la viata lui, aflam ca el e fiul boierului moldovean Nestor Ureche, care,
pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, ocupa in Moldova postul de mare vornic al
Tarii de Jos. El ridica manastirea Secu, pe care o inzestreaza cu danii mari. Din
motive politice, Nestor Ureche este nevoit sa pribegeasca in Polonia, unde a stat
mai mult timp (anii 1592-1595, 1612-1615).
Nu se cunoaste cu preciziune data nasterii lui Grigore Ureche. Se crede ca el s-a
nascut in jurul anului 1590 si, deci, el petrece o parte din copilarie si din anii de
scolaritate in Polonia. Miron Costin, in Descrierea Tarii Moldovei si Munteniei,
scrisa in limba poloneza, afirma ca “Ureche [a fost] mare vornic in Tara de Jos a
Moldovei. El a invatat in scolile libere (de <<arte literare>>) sub coroana polona.
Se stie ca Grigore Ureche a folosit pe langa limba slava bisericeasca, limba
polona si latina la alcatuirea cronicii sale. Reintors in tara, tanarul boier
1
moldovean cu studii serioase ocupa treptat mai multe dregatorii. De la simplu
boier in anul 1628, sub Miron Barnovschi, el ajunge sub Vasile Lupu pana la inalta
dregatorie de mare vornic al Tarii de Jos. Moare in prima jumatate a anului 1647.
Grigore Ureche a lasat o singura opera, care, in forma in care s-a pastrat are
urmatorul titlu: Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul anilor si
descalecarea Tarii Moldovei si viata domnilor. Aceasta opera insa n-a mai ajuns
pana la noi in original si nici in copii mai aproape de original, ci intr-o redactie
amplificata cu interpolari, ce mai veche din anul 1670, facute de catre Simeon
Dascalul.
Baxandu-se pe o informatie gresita data de catre Dimitrie Cantemir, in Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor (Bucuresti, 1901, p.144), cum ca “Ureche au
trait si au scris pre vremile lui Aron Voda Tiranul, a caruia domnie si sfarsitul
istoriei sale face”, B. P. Hadseu crede ca “autorul cronicii fu anume Nistor
Ureche”. Aceasta teorie a fost imbratisata si de catre Aron Densusianu, in Istoria
limbei si literaturei romane.

1
P.P.Panaitescu, op. cit., p.10.
 Traditia a pastrat insa si o alta parere, si anume ca letopisetul atribuit lui Grigore
Ureche apartine lui Simeon Dascalul. In Predoslovia letopisetului scris din
indemnul lui Teodosie Dubau in anul 1694, se arata ca “izvodul am luat de pre un
letopiset a lui Simeon Dascalul, carele si Simeon l-au izvodit de pre un izvod a lui
Ureche vornicul”.

Umanismul
În mod tradițional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului
al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio. După invadarea
Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învățați greci se refugiază în peninsula
italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literații italieni, ca Guarino din
Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învață limba greacă veche și traduc în italiană
operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane este redescoperită grație lui Lorenzo
Valla, iar Coluccio Salutati și Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor
romani.
Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor și savanților umaniști, apreciați
pentru erudiția lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului și perfecționarea
imprimeriilor, dar și de dezvoltarea orașelor și universităților, locul de întâlnire al învățaților. Un
eveniment important îl constituie înființarea "Academiei" din Florența sub impulsul lui Cosimo
de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc
umaniști ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. "Academia" florentină este
dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în
Europa de Averroes și Avicenna și acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a
exercitat o mare influență asupra dezvoltării literaturii, picturii și arhitecturii din epoca
Renașterii.
 Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În
comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu. Explicația
pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a
rămas neatacată.
În Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri
și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova și Țara
Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale
caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul
precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru
Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585. Primul în ordine cronologică şi cel mai
important centru umanist din Transilvania a fost cel din Oradea; unde, începând chiar din secolul
al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un episcop italian de origine.
Un rol asemănător în răspândirea umanismului în Transilvania - de astă dată cultivat nu
de mediile catolice, ci de cele reformate, luterane, - 1-au avut şcolile saşilor, în frunte cu vestitul
gimnaziu din Braşov, condus de renumitul umanist Johannes Honterug, - urmat de şcolile din
Sibiu, Orăştie, Bistriţa şi Mediaş. - Honterus (1498 - 1549) a înfiinţat şi o tipografie în care s-au
tipărit 37 de cărţi - texte de Aristotel, Platon, Cicero, Seneca (precum şi opere ale lui Luther), - în
limbile latină, greacă şi germană.
În Țara Românească s-a remarcat drept umanist Udriște Năsturel, caracteristică fiind
predoslovia unui Penticostar publicat la 1649, pentru călugării din Țara Românească și de la
Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Ulterior, într-un Tratat despre dărnicie, în tipic stil
umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci la clasicii antichității, printre ei Aristofan, Homer,
Platon, Suetoniu și Plutarh. În timp ce a tradus Imitatio Christi în slavonă, Udriște Năsturel este
și autorul unei traduceri reușite în română a romanului hagiografic Varlaam și Ioasaf. Alte figuri
de umaniști ai secolului al XVII-lea au fost spătarul Constantin Cantacuzino, în Țara
Românească, și Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, în
Moldova.
În lumina faptului că intelectuali români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca
veche, în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a
argumentat că originea decalajului în adoptarea umanismului de către țările române era situarea
acestora din punct de vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp după
Căderea Constantinopolului, ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”.Mai mult,
adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale, deci un
fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut produce o
schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul.

Antim Ivireanul
Antim Ivireanul (n. circa 1640 - 1650, Iviria, d. 1716) a fost un autor, tipograf, gravor,
teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor
celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim
Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a
înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. A fost şi rămâne cel
mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător.
Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a
fost iubit şi preţuit de poporul nostru, care a vâzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. Aşa
se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992, prin care
strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul, a fost confirmat (oficial) în rândul sfinţilor, ca Ierarh –
Martir, prâznuit la 27 septembrie.
Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la
Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde învaţă sculptura în lemn,
pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1690, binecredinciosul
voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, unde devine ucenic tipograf la
fostul episcop Mitrofan al Huşilor. Intră în cinul monahal şi este hirotonit preot între anii 1691-
1694 preluând şi conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, unde tipăreşte trei cărţi. În anul
1696, era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie şi a desfăşurat o
bogată activitate tipografică timp de cinci ani. Şi-a continuat lucrarea tipografică în Bucureşti,
între anii 1701-1705. În anul 1705 a fost ales episcop al Râmnicului. La începutul anului 1708, a
fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind pe credincioşii români din acest principat
românesc până în anul 1716.
 Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea
sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase
prin conţinutul lor. E vorba de 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite
sărbători bisericeşti, ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări
ocazionale. Predicile sale au avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor
moravurile societăţii contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de
asemenea, păcate pe care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor
bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi
sărbători, înjurăturile.
Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română „Antim e un orator
excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“ . În
tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a Academiei
Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi
preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care
georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi
metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre
medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre
a tuturor cărturarilor epocii“.
În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de
cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte,
22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una
greco-slavo-română. După locul de apariţie, aceste lucrări pot fi clasificate în felul următor: 21 la
Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte. Tipăriturile prezintă o mare diversitate:
cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de
învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie etc. Dintre numeroasele lucrări tipărite putem
menţiona: Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea
darurilor (1701), Noul Testament (1703), Tomul bucuriei (1705), Pilde filosofeşti (1713),
Sfătuiri creştine-politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino (1714-1716).
De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699, trimite un
ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după dureroasa
dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de îmbărbătare către românii din Şcheii
Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonindu-le preoţi şi
diaconi. Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi voievodul şi susţinătorul
său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în primăvara anului 1716, forţat să-
şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia
ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe
drum, însă ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa, lângă
Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de
caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Mucenic Antim.

Mitropolitul Varlaam
Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (d. 1657) a fost mitropolitul Moldovei (1632
- 1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu), scriitor și om de cultură. S-a născut în jurul anului
1580, dintr-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele său de mirean a fost Vasile Moțoc.
De tânăr și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte,
și-a dezvoltat talentul de vorbitor și scriitor și a deprins limbile slavonă, latină și greacă. Tânărul
Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind
bun povățuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.
Pentru nivelul pregătirii sale temeinice este semnificativ faptul că în 1639 mitropolitul
moldovean candidează, alături de alți doi concurenți, chiar la scaunul patriarhiei ecumenice din
Constantinopol.
În literatura ecleziastică românească Varlaam este cunoscut prin următoarele cărți tipărite :
 Carte romînească de învățătură, Iași 1643
 Șeapte taine a besearicii, Iași 1644
 Paraclisul născătoarei de Dumnezeu, Iași (probabil 1645)
 Răspunsul înpotriva catihismului calvinesc (probabil Mănăstirea Dealu, în Țara
Romînească) 1645.
Dintre operele publicate ale lui Varlaam, cea mai importantă pentru istoria limbii române
literare este, fără îndoială, Cazania (o traducere sau o compilație personală). Cazania, scrisă de
Varlaam și tipărită în 1643, a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Mitropolitul
Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, intreaga bogăţie a limbii române. Primele accente
ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul
construcţiei.
*Nu trebuie uitat nicio clipă rolul Cazaniei în cultura noastră, aceasta fiind o operă
adresată întregului neam românesc, dincolo de frontierele nedrepte și provizorii ale timpului și
de aceea cărturarul alcătuiește cu preocuparea lesnicioasei ei înțelegeri de către cititorii
români de pretutindeni .Aceasta prezintă mare imnteres din punct de vedere lingvistic, având cea
mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a sec. XVII. Caracterul
literar al limbii Cazaniei nu constă atât în slavonismele savante pe care le conține, cât în calitățile
artistice ale materialului lingvistic, în vocabularul ales, în fraza îngrijită, în intenția evidentă și
mărturisită de a scrie pe întelesul tuturor românilor. Apropiată de limba populară, plastică,
expresivă, curățită de multe slavonisme din sec. XVI, limba utilizată de ierarh pregătea drumul
pentru marii N prozatori moldoveni de mai târziu. Desigur, pentru aceasta Varlaam apelează
întâi de tote la bogăția de mijloace de expresie a limbii populare, a graiurilor populare, fără să
neglijezenici limba cărturarilor*.
Figuri de stil precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat in evidenţă: Pentr-acea, să
socotească cine cum este întru inima sa şi cine cu ce gând ascultă cuvântul lui Dumnezeu, ca
pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, grăind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga:
Cine are urechi de auzit, să audă. Striga Hristos cu cuvântul, cu lucrul, cu viaţa, cu moartea, ca
să ne întoarcem catr-însul. Striga celor surzi să audă, striga celor ce dorm ca să se trezească,
striga celor leneşi ca să se simtă, striga celor neînţelegători să înţeleagă, striga celor rătaciţi să
se întoarcă, striga celor păcătoşi să se pocăiască. Striga cu scripturile în toate zilele, cu slugile
sale, cu arhiereii, cu preoţii, cu toţi învăţătorii bisericii; striga tuturor de toată vârsta:
bătrânilor, tinerilor, sănătoşilor, bogaţilor, săracilor; striga să-şi aducă aminte de moarte, de
ziua cea înfricoşată şi de prăpastia iadului, unde se vor muncii păcătoşii care nu se pocăiesc;
striga să-şi aducă aminte după aceea de împărăţia cerului şi de plata aceea ce va să o dea
Dumnezeu intr-acea zi: bunătatea, frumuseţea, dulceaţa, odihna, veselia întru împărăţia cea
de sus a cerului.
Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba lui Varlaam este foarte
unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic si sintactic. Puține la număr și perferice în sistemul
limbii române, abaterile de la normele în vigoare se datorează nu nesiguranței lui Varlaam în
mânuierea materialului lingvistic, ci faptului că însăși klimba română literară de atunci u era pe
deplin unitară.
Apar:
 Fonestisme : buăr , bucin(bucium), cărtulari, dascalii, deca și deaca (dacă), făcătoriu,
înblă, putredește, samă, vamăș, viiața, vonicii, nedirepți, să pocitească etc;
 Arhaisme, mai puțin frecvente, de pildă, păstrarea a lui –u după u grup de două
consoane (un domnu, sîmtu –sînt );
 Prezența lui dz față de z (astădzi, dosădzi, dzisa, dzuă, îngreuiadză, etc);
 Prezența lui gi față de i (agiungem, agiutorului, giudecă, giudeț, gios etc);
 Prezența lui i în locul lui î (sint să osindească, dinsul, simbete, atițea oameni, singe,
sintem etc);
 Prezența lui e în locul lui î sau ă (ospetedze, pementesc, romenească, vedzuse etc);
 Tendința de extindere a trecerii lui î sau ă în îi sau ăi (mîine, pîine, demîineață, rămîine,
tătîine-său etc);
Varlaam folosește numeroase cuvinte de origine latină, forme sau expresii compuse cu
elemente latine, care astăzi sut total disparate sau mai există in arii izolate, ca arhaisme, sau care
s-au păstrat cu alte sensuri : alalți – ceilalți, andesine – ei între ei, între sine, ascultoi –
ascultători, așeaș – astfel, chiar – clar, cineș – fiecare, cîndai – cîndva, cursără – alergară etc.

Mitropolitul Moldovei, Dosoftei

Alături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră culturală din secolul
al XVII-lea se aşează şi figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei (1624-1693). „Acest Dosoftei
mitropolitul –scrie Ion Neculce- nu era om prost de felul lui; era neam de mazil ( după o altă
redacţie a operei lui Neculce: Fecior de neguţător). Prea învăţat; multe limbi ştia: elineşte,
latineşte, slovineşte şi altele. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr, şi cucernic, si blând, ca un
miel; în ţara noastră pe aceste vremuri nu se afla om ca acesta .
Iar un copist rus, al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei, spune: Traducătorul acestei
cărţi sfinte, Preasfinţitul Dosoftei, mitropolit ortodox al Sucevei- mulţi care l-au cunoscut
vorbesc bine despre el .
 Patriarhul Moscovei, Ioachim, intr-o scrisoare din 16 decembrie 1679, îl compară pe
Dosoftei, ca înţelepciune, cu Moise, şi ca iubire de adevăr cu Solomon .
Se poate spune fără exagerare, că mitropolitul Dosoftei a fost una din cele mai luminate
feţe bisericeşti ale ortodoxismului, care joacă un rol însemnat nu numai la români, ci şi în viaţa
cultural-bisericească a Ucrainei şi a Rusiei moscovite. Datele noi care s-au găsit în ultimul timp
au permis a se stabili că eruditul mitropolit al Moldovei se trage dintr-o familie de negustori din
Lvov, familia Papara, de origine macedo-română, care a stat mult timp in Moldova şi ulterior a
trecut în Polonia orientală. Acolo, această familie a jucat un rol însemnat în viaţa publică, fiind
primită in rândurile nobilimii poloneze . Originea macedo-romană a lui Dosoftei se confirmă şi
prin unele macedoromanisme semnalate în opera lui de profesorul D. Gazdaru .
Anul naşterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaşte, dar, după unele date indirecte, el s-ar
fi născut în 1624. Cunoştiinţele mari ale mitropolitului Moldovei şi preocupările lui intelectuale
ne fac să presupunem că el nu a fost un autodidact, ci a urmat o şcoală superioară bine
organizată, aşa cum era şcoala „fraternităţii” ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile: latina,
greaca, poloneza şi slava bisericescă şi unde existau şi catedre de retorică şi poezie. Familia
Papara, din care se trăgea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei şcoli şi, deci, viitorul mitropolit al
Moldovei îşi făcea studiile la această şcoală. După terminarea studiilor, Dosoftei trece in
Moldova, unde îl găsim prin anul 1649 în calitate de călugăr la mănăstirea Pobrata (Probota). În
anul 1658, el devine episcop al Huşilor, iar în anul următor trece în aceeaşi calitate la Roman.
În 1671, pe timpul domniei lui Duca Vodă, ocupă scaunul de mitropolit al Moldovei, pe
care-l deţine- cu o mică întrerupere din motive politice- până în anul 1686. În acest din urmă an,
regele poloniei, Jean Sobieski, făcu o incursiune militară in Moldova, ocupă Iaşiul şi-l luă pe
mitropolitul Dosoftei in Polonia. Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să stea la castelul Stryj
şi la mănăstirea Zolkiev până în anul 1693, când moare la 13 decembrie, şi este înmormântat în
acestă din urmă mănăstire.
Mitropolitul Dosoftei a lăsat o urmă adâncă în viaţa religioasă a Moldovei, dându-i
acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei, prin tipărirea de cărţi noi, în special de
ritualuri bisericeşti, Dosoftei este continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile
Lupu. Şi activitatea lui se desfăşoară în direcşia trasată de înaintaşii săi, în legătură cu mişcarea
culturală provocată de către mitropolitul Petru Movilă.Principala operă a mitropolitului Dosoftei
şi prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea în versuri care apare în anul 1673,
într-un orăşel polonez, Uniev. Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de şedere la
mănăstirea Probota şi de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupa intens de traducerea şi de alcătuirea
cărţilor pe care le scoate între anii 1673-1686.” Psaltirea în versuri” a necesitat o muncă
îndelungată. El face la început „tâlcovania acestei sfinte cărţi..., care este plină de rugă şi plină de
tainele cele mari ale lui Dumnezeu. Pentru aceia cu multă trudă şi vreme îndelungată ”, el, cum
„a putut mai frumos”, a tradus acestă carte din slavoneşte. Această traducere cu textul ei
slav,care se deosebeşte ca limbă de limba traducerilor româneşti de atunci, a vazut lumina
tiparului în anul 1680. Textul tradus în proză a fost „tocmit” în „versuri”, „în cinci ani cu usardie
multă”. Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia încă sin secolul al XVI-lea ajunge la
o mare perfecţiune sub pana poetului umanist Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul
Dosoftei are o deosebită atracţie pentru versificaţie. Astfel, în toate tipăriturile sale el publică
nişte stihuri la luminatul „gherb” a Ţării Moldovei. Iar în preacuvântarea lui din “Psaltirea în
versuri”,Dosoftei ne dă un fel de tratat de versificaţie, prima lucrare în acest gen în limba
românească. În “Molitvelnicul” lui (1681) şi în “Patimiile” apărute în anul 1683, Dosoftei
tipăreşte o lungă Cronologie a Ţării Moldovei, scrisă în versuri silabice , compusă din 136 de
rânduri. Are şi nişte versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Ceea ce este mai
interesant, este faptul că mitropolitul Dosoftei a scris şi nişte versuri asupra silabelor, în limba
poloneză, pe care le publică în aceleaşi Parimii şi care n-au fost retipărite până acum în literatura
noastră.
Faptul acesta denotă că mitropolitul Dosoftei cunoştea bine limba poloneză. Importanţa
Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este foarte mare. Cu
toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut o circulaţie mare; ca dovadă că a fost citită,
este faptul că unul din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului
nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântece de stea. Aşa este
recunoscut psalmul 46, care începe astfel:
Limbile să salte
Cu cântece ‘nalte
Să strige ‘n tărie
Glas de bucurie...
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în româneşte şi,
date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri
inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a
imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic
fragment din Psaltirea lui Dosoftei:
Către tine am nădejde Doamne, cându-s în primejdie Şi să nu-mi vie stideala Preste veaci
sminteala, Să mă scoţi din greutate. Şi te pleacă de m-ascultă, Se mă scoţi din grijă multă, Să-mi
hii domn şi sprejeneaă Şi stâncă despre navală...
La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea
neamului românesc. Terminând observaţiile cu privire la activitatea mitropolitului Dosoftei, se
constată râvna lui fără de seamăn pentru răspândirea cărţii româneşti, în această perioadă nu
apare nici o carte slavonească, cu toate că el cunoştea bine limba slavă. Toate cărţile publicate
sub păstoria lui sunt rezultatul muncii lui, toate sunt traduse sau alcătuite de el. Limba scrierilor
lui însă n-are cursivitatea şi frumuseţea limbii lui Varlaam sau a cronicarilor noştri. Într-un
studiu mai vechi s-a remarcat că în opera lui Dosoftei ar fi mărturisiri din care ar reieşi că el a
învăţat româneşte mai târziu.
Probabil că limba românească a învăţat-o mai târziu… Este limba cărturarului erudit,
adeseori greoaie, luipsită de claritatea graiului, deşi, alături de numeroasele slavonisme, şi el
întrebuinţează cuvinte populare, chiar provincialisme. Este necesar să menţionăm că neobositul
cărturar al Moldovei în ultimii ani ai vieţii sale petrecuţi în Polonia, desfăşoară o activitate mare
pe terenul culturii religioase din Moldova şi Ucraina. Reforma bisericească, întrodusă în Rusia
de către patriarhul Moscovei Nikon, a dus la frământări mari cu caracter religios, care nu se
termină nici pe la sfârşitul sec. al XVII-lea. În lupta dârză ce se dă pe chestiuni de dogme
religioase şi rituale între două partide – cea latină şi cea grecească, la care a fost chemat să-şi
spună cuvântul şi Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei îşi dă contribuia sa preţioasă. El traduce
din greceşte şi slavoneşte opera lui Simeon de Thesalonic, „despre erezii”, pe care o traduce şi
Nicolae Milescu, şi o trimite în manuscris patriarhului Moscovei, Ioachim, şi mitropolitului
Kievului, Varlaam Iasinski.
Acestu Dosoftei mitropolit nu era un om prostu de felul lui. Şi era neam de mazal; prea
învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi alta adânca carte şi învăţătură, deplin
călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-acestă vreme nu este om ca acela.
(Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei)
 Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe neaşteptate,
întâiul monument de limbă poetică românească. ... a organizat, în fine, un adevărat sistem
de rime şi a încercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră
de până la romantism. (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I., 1990).

Tradiții creștine
Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroase sărbători tradiţionale, de multe
ori păgâne, îşi aveau un corespondent în cele religioase.
Sărbătorile religioase erau în trecut motive de a nu lucra, pentru a se capta astfel
bunăvoinţa unui sfânt de a cărui mânie sau răzbunare se temea persoana respectivă.

Taina Botezului
Botezul creştin a fost simbolizat prin botezul Sfântului Ioan Botezătorul, numit şi
botezul pocăinţei. Acesta se săvârşea de Sf.Ioan în pustiul Iordanului asupra evreilor care se
căiau de păcatele făcute. El se îndeplinea prin scufundare în apă, dar nu era asemănător cu
botezul creştin, ci era o pregătire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de
păcate (Marcu I,4), dar şi o curăţire externă în vederea uneia interne; el nu era sacramental,
nu există odată cu săvârşirea lui o acţiune internă a Duhului Sfânt şi o renaştere duhovnicească.
Asemănător botezului Sfântului Ioan era şi botezul săvârşit de Apostolii Mântuitorului
(Ioan IV,1-2). Însuşi botezul Mântuitorului Hristos primit de la Sfântul Ioan Botezătorul în râul
Iordan nu este botez creştin. Totuşi el este începutul botezului ca taină, pregătirea lui, căci prin
Botezul Domnului s-a botezat întreaga umanitate, atunci încorporată in El, s-a arătat întreaga
Sfânta Treime, s-au sfinţit apele, s-a introdus energia curată a harului. Necesitatea botezului ca
taină se impune prin faptul că toţi oamenii au păcătuit prin Adam. <<Toţi (oamenii) s-au abătut
împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este>>(Romani
III,12). S-au mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat
moarte, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acesta în care toţi au păcătuit>>
 Deci pentru că Domnul Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa de corupţia păcatului
trebuie ca fiecare om personal să se reintegreze în opera restauratoare a lui Iisus prin Taina
Botezului. De altfel şi Mântuitorul îi arată necesitatea absolută:<< De nu se va naşte cineva din
apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu>>(Ioan III,5). Sau în alt loc:
<<Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cel ce nu va crede va fi osândit>>(Marcu
XVI,16). Botezul se efectuează prin trei scufundări în apa sfinţită întru asemănarea morţii şi
învierii Domnului Hristos. Prin cufundare moare păcatul din noi, iar prin scoatere, înviem la o
viaţă nouă.<<Au nu ştiţi că toţi citiţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am
botezat? Deci, ne-am îngropat în El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din
morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii>>(Romani VI,3-4).

Casatoria
Petitul
Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prietenii lui (uneori
chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa miresei. Desigur,
era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea ragazul de a se pregati in a-si
intampina oaspetii. In ziua stabilita purcedeau spre casa fetei, iar la intrare acestia
aveau o mica cuvantare, care difera de la zona la zona. Urmeaza apoi momentele
cand tatal feciorului sta de vorba cu parintii miresei, discutand diferite aspecte ale
viitoarei familii. Uneori hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o
formalitate sau o ocazie de a petrece niste clipe minunate. De multe ori urma o
mica petrecere, mai ales daca se stabilea ca nunta va vea loc.

Fedelesul
Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de dinaintea nuntii, la care
participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti invitati. La inceputul petrecerii, tineri
lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta, din materiale puse la
dispozitie de miri. Petrecerea nu presupune prea multa mancare (cozonaci) ci mai
degraba bautura si dans.

Bradul
In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati impodobesc doi brazi
cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt purtati de tineri necasatoriti pana la
casa nasului, unde, unul este legat in fata portii. Apoi, alaiul isi continua drumul
catre casa miresei, loc in care ramane cel de-al doilea brad. Bradul este simbolul
vigorii si al tineretii; impodobirea lui simbolizeaza viata "imbelsugata" a viitoarei
familii.

Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre
rasarit,numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si flacaul
poarta un ulcior (sau o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar tesut in casa,
pina la fintina. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare data, impreuna cu
mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc, inmuiat in apa din ulcior,
in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la flacai si spor la neveste. Flacaul
poate fi altul decit purtatorul bradului si va pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu
care a facut udatul. Intorsi de la apa, nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe
la fiecare si ii prinde in piept floarea de nunta. Aceleasi flori sau cocarde le vor
primi nuntasii mirelui, nasii, alti invitati la biserica.

Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un prieten apropiat al
mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod simbolic pe ginere. Asezat pe un
scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie sa-l lase pe lautar sa-i ia banii.
Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului pentru nunta.
Obiceiul se pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica, ultima dintr-un lung sir
de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri sale ca barbat.

Imbracatul miresei
Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta mireasa sa se imbrace,
pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege voalul si coronita. Se desfasoara in
acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea fetei pentru nunta. In
vechime la acest ritual puteau lua parte mai multa lume din partea miresei. Cum
gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai bune haine, se faceau impletituri
complicate ale parului), fetele cantau cantece cu tema despartirii.

Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra mica
imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.

Ruperea turtei
Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse ornamente, comestibile sau
nu, diferite impletituri si alte forme. In mod simbolic, turta este rupta deasupra
capului miresei si este data spre consum (invitatilor). Se spune ca aduce noroc
celor care mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din vremea Romei antice.

Furatul miresei
Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii. Astfel se explica
pastrarea acestui obicei a le carei origini sunt neclare. Se presupune ca mirele nu
trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti profita de neatentia
mirelui si fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau sa o rascumpere. In unele
zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe jos, ea trebuie purtata numai in
brate. In alte zone, se considera ca daca mireasa a fost furata pana la ora 24.00
datoria o va plati nasul, daca a fost furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati.
De multe ori, spre hazul invitatilor mirele este pus sa indeplineasca anumite
sarcini.

Aruncatul buchetului Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete tinere,

nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va
marita prima. Alte traditii spun ca se va marita in acelasi an.

Scosul valului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune o
esarfa (batic), simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta. Voalul
miresei se pune pe capul unei fete necastorite.

Moartea
În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea, nunta şi
înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează cosmosului,
se uneşte cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii
păgâne mai străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după
moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care
a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada „Mioriţa”. Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al
sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca
un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este
alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care
nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua
etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţilor tineririlor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au
încheiat ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor chinui sub
forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi devin moroi pentru a-şi bântui
mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se
celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnicătorului. Iată ce
spune Dimitrie Cantemir în a sa Descripto Moldavie cu privire la credinţa românilor despre
moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte morţii, iar
înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război…”. De aceea, de cele mai multe
ori, se vârau în primejii nebuneşti. Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga
nici o clipă în plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

Religia creştină
Dante şi Virgiliu în Iad; pictură de William-Adolphe Bouguereau (1825-1905).
Iadul este locul unde oamenii suferă după moarte pentru păcatele săvârşite în
timpul vieţii

În tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit
moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit
să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este considerată în Vechiul
Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si este asociata cu "somnul"
(Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu
apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează clar că
sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a
învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar
Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred
în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia
creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul),
unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui Iisus Hristos şi
moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in existenta Iadului
(Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice. Soarta omului este
stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de fidelitate crestina care le-a
facut cand era in viata.