Politica demografica( pro-natalitate) în România comunistă

Sumar

Dezvoltarea economică a României sub regimul comunist a presupus o dinamică în acelaşi sens a

numărului populaţiei. Construcţia „omului nou” comunist a însemnat adoptarea unor politici extreme de

încurajare a natalităţii prin interzicerea avortului. Această lucrare îşi fixează ca scop realizarea unei

sinteze a politicilor pro-natalitate comuniste. Pentru aceasta, accentul va cădea asupra a trei momente

importante în conturarea imaginii de ansamblu a politicilor demografice de încurajare a natalităţii :

Decretul nr. 463/1957, Decretul nr. 770/1966 şi Decretul 485/1985. Nedorind să minimizăm efectele

pozitive ale dezvoltării demografice paralele şi implicite dezvoltării economice din perioada comunistă,

lucrarea va avea ca nucleu descrierea politicilor precum si efectele negative exceptând pe cele

psihologice cauzate de acestea.

1957 – măsuri pozitive

Este important să distingem între politice demografice pro-natalitate de tip pozitiv, de încurajare a

naşterilor precum ajutoarele financiare, alocaţiile acordate în funcţie de numărul de copii, un sistem de

sănatate dezvoltat şi măsurile coercitive ilustrate cel mai bine de interzicerea avortului sau de stabilire a

unei limite superioare sau inferioare a numărului de copii pe care o familie îi poate avea.

De asemenea, natalitatea fiind în strânsă legătura cu perspectiva asupra familiei şi a femeii, este

necesară clarificarea poziţiei statului faţă de acestea. Aşadar, egalitatea femeii cu barbatul este atestată

în textul Constituţiei R.P.R. din 1952 astfel: „Femeia în Republica Populară România are drepturi egale cu

ale barbatului în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale. Femeia are drepturi egale

cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială şi învăţământ. Statul ocroteşte căsătoria şi

familia şi apără interesele mamei şi copilului. Statul acordă ajutor mamelor cu mulţi copii şi mamelor
singure, concedii cu plata salariului femeilor însărcinate; organizează maternităţi, creşe şi cămine de

copii.” urmând a fi redus în 1965 la : „În Republica Socialistă România, femeia are drepturi egale cu

bărbatul. Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului.” . Referitor la politicile

de protecţie a familiei, un important pas este adoptarea în 1956 a Codului Familiei : ”În R.S.România

statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi

consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru

creşterea şi educarea tinerei generaţii. În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de

copii, barbatul şi femeia au drepturi egale.”

În acest context al unei atitudini protecţioniste a statului faţă de instituţia familiei şi faţă de femeie, este

adoptat în 1955 decretul nr.456 ce anula caracterul de delict al avortului (delict înscris în Codul Penal din

1948) dacă acesta era realizat de un medic şi pentru anumite categorii de sarcină cu risc mare.

Avortul devine autorizat fără nici o condiţie referitoare la sarcină în urma aprobarii decretului nr. 463/1957

care legifera ceea ce se numea avortul la cerere. Conform prevederilor din decret, întreruperea cursului

normal al sarcinii se putea efectua la cererea femeii însărcinate, iar intervenţia prin care se realiza acest

lucru trebuia sa aibă loc numai în instituţii medico-sanitare de stat. Mai târziu, Nicolae Ceauşescu avea să

afirme despre acest decret : „În fond, măsura cu decretul acesta, fără să greşim, a fost un decret

antinaţional care a adus multe daune… trebuie să pornim de aici ca să înţeleagă toată lumea şi medicii, şi

bărbaţii şi femeile că problema creşterii natalităţii este o îndatorire pentru fiecare cetăţean al patriei şi că

libertatea trebuie înţeleasă în sensul răspunderii pe care fiecare o are faţă de viitorul naţional” Fireşte,

este o chestiune de perspectivă, daunele invocate fiind în fapt neconcordanţe între planificarea

economică şi realitate, dar, lipsa decretului 463/1957 ar fi însemnat daune faţă de planificarea vieţii

individului. Aşadar emanciparea femeii era întruchipată de aportul ei la clădirea naţională prin îndeplinirea

datoriei şi onoarei de a face copii.

Situându-ne la capitolul politici pozitive de încurajare a natalităţii vom enumera câteva dintre acestea

urmând ca pe parcursul lucrării sa ne întoarcem la cele mai importante dintre acestea: introducerea în

1956 a primei forme de ajutor pentru familiile cu copii, sub denumirea „alocaţia de stat pentru copii”,

concedii maternale şi protecţie în muncă (Decizia 880/1965, art.13-17; concediile maternale erau de

obicei de 52 de zile înainte de naştere şi 60 după), protecţie pentru femeile muncitoare şi pentru copii

(dispoziţii ale Codului Muncii, secţiunea VII), acces la control medical de-a lungul tuturor fazelor sarcinii şi

îngrijire pentru mamă şi copil (legea 2/1978; decretul 246/1958), facilităţi pentru creşterea copilului

(decretul 65/1982) .Avantaje asemănătoare erau oferite de majoritatea ţărilor europene din blocul
comunist ,originalitatea Romaniei manifestându-se prin măsurile coercitive adoptate în sprijinirea

natalităţii.

1966 – datoria de a face copii

,,După părerea mea, prin decretul de legalizare a avorturilor noi am legalizat prostituţia prin avorturi şi prin

îngăduinţa la divorţuri… . Aceasta a fost direcţia în care a evoluat politica pro-natalitate începând cu anul

1966. Decretul 770/1966 a criminalizat avortul, abrogând Decretul 463/1957 care liberalizase această

practică. Decretul 770 trata trei chestiuni de bază: excepţiile de la lege, instituţionalizarea prevederilor ei

şi sancţiunile prevăzute pentru încălcarea ei. Astfel, avortul era permis doar în cazurile în care:

1) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol

2) unul din părinţii suferă de o boală gravă, care se transmite ereditara

3) femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale

4) femeia este în vârsta de peste 45 de ani,

5) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire

6) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest

Aceste măsuri, în contextul existenţei decretului de liberalizare a avortului de aproape 10 ani, au

determinat cresterea ratei natalităţii de la 14,3 ‰ în 1966 la 27,1 ‰ în 1967 (vezi anexa 1 şi 2). Avortul

fiind considerat un delict era necesar un organism birocratic de control şi pedeapsă pentru a asigura

eficienţa decretului nr. 770/1966. Rapoarte din mediul rural, mai exact din comune, erau trimise cu

regularitate (trimestrial, semestrial, anual) către structurile imediat superioare – municipale, judeţene–, la

nivel regional şi apoi la Bucureşti. La fiecare dintre aceste nivele, informaţiile erau verificate şi evaluate de

către specialişti reprezentând diferite instituţii şi interese, cum ar fi cadre medicale, miliţieni, procurori.

„Pentru o mai atentă verificare, cadre de partid erau trimise pe teren să se asigure la faţa locului că

prevederile legii erau aplicate întocmai, iar măsurile corective erau adecvat instituite. Această complexă

reţea instituţională furniza atât contextul instituţional, cât şi personalul prin intermediul cărora puteau fi

supravegheate si urmărite activităţile indivizilor, unităţilor şi instituţiilor, din perspectiva noii politici

demografice. Nu numai gravidele erau luate în evidenţă, ci şi doctori, farmacişti, secţii de obstetrică-

ginecologie şi chiar şi Ministerul Sănătăţii. Toate aceste persoane şi instituţii făceau obiectul unei vigilenţe

permanente. Un asemenea sistem a creat nu doar teamă şi incertitudine, ci a condus şi la creşterea

asumării riscului individual ca formă de rezistenţă. Prin supraveghere erau descoperite persoanele care

încălcau legea (de exemplu, întreruperea ilegală a sarcinii şi folosirea truselor medicale în scopuri

neautorizate). Indiferent de infracţiunea sau delictul comise, existau suficiente măsuri disciplinare pentru

prevenirea şi/sau pedepsirea oricăror practici ilegale privitoare la avort.”

În anii ce au urmat decretului nr. 770 rata natalităţi s-a înscris într-un trend descendent , în perioada

dintre 1966 şi 1984 fiind impuse atât decizii pozitive cât şi coercitive. Decretul nr.52/1972 scădea vârsta

legală de la care îi este permis mamei să facă avort la 40 ani, femeile de peste 40 ani fiind responsabile

de doar 2% dintre naşteri în timp ce copiii născuţi morţi corespunzători acestei categorii de vârstă a

mamelor, constituiau 4% din total.

Legea 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unitatilor socialiste de stat stabilea o

contribuţie suplimentară a persoanelor fără copii, ce trebuia achitată şi în cazul infertilităţii persoanei

respective.

Ca măsură pozitivă pentru persoană, cuplată cu folosirea sa în scopuri propagandistice, Decretul nr.

190/1977, art.13 anunţă ca mamele ce au adus pe lume un număr mare de copii vor fi decorate ca eroi in

munca socialistă şi vor primi anumite privilegii. Categoriile mamelor decorate erau urmatoarele:

- femeile care născuseră şi aveau în grijă 10 sau mai mulţi copii primeau titlul „Mamă eroină”

- femeile care născuseră şi aveau în grijă 9/8/7 copii primeau „Ordinul Gloriei Materne” clasa I/ clasa a II-

a/ clasa a III-a

- femeile care născuseră şi aveau în grijă 6/5 copii arau decorate cu „Medalia Maternităţii” clasa I/clasa

aII-a

Mamele, ca şi ceilalţi cetăţeni cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, beneficiau de anumite privilegii ce

includeau invitaţii la evenimente socio-politice, prioritate în acordarea împrumuturilor pentru construirea

sau achiziţionarea de case deţinute personal, vacanţe în cursul anului în care au fost decorate. Femeile

decorate corespunzator unui număr mai mare de 7 de copii primeau o sumă suplimentară, o singură dată.

( Mame Eroine: 2000 lei, Gloria Maternă clasa I : 1500lei, clasa a II-a : 1000lei, clasa a II-a : 500lei )

1985

Planul cincinal de dezvoltare economică – socială a României în perioada 1981-1985 stabilea ca ţinte în

dezvoltarea demografica o populaţie totală de 23,7 milioane locuitori în 1985, astfel realizându-se un spor

de peste 1,2 milioane locuitori faţă de 1980.

În condiţiile în care populaţia României era în anul 1984 de 22,6 milioane locuitori realizându-se un spor

de aproximativ 400 mii locuitori faţă de nivelul populaţiei din 1980, s-a considerat necesar luarea unor

măsuri mai stricte de control al natalităţii. Creşterea natalităţii la 19 – 20 ‰, reprezenta scopul rezoluţiei

din 3 mar. 1984 a Comitetului Executiv Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Român –

„Referitor la creşterea responsabilităţii organelor şi organismelor de partid, organelor de stat şi a cadrelor

de sănătate şi medicale în implemetarea politicii demografice şi asigurarea creşterii adecvate a

populaţiei” Efectul imediat al rezolutiei a fost creşterea ratei natalităţii de la 14,27‰ la 15,5‰ în anul
urmator.

La şedinţa Comitetului Politic Executiv din februarie 1985, Ceauşescu a declarat: „Am văzut că avem în

Europa cel mai mare număr de întreruperi de sarcină faţă de RFG, Franţa, Anglia, inclusiv ţările

socialiste. Nicăieri nu există un număr atât de mare de întreruperi de sarcină. Deşi la noi este interzis

avortul, totuşi avem un număr foarte mare… Este inadmisibilă situaţia aceasta. În privinţa aceasta trebuie

discutat cu femeile, cu populaţia, dar inclusiv cu medicii” . Aceasta determinat formularea Decretului nr.

485/1985 conform căruia limita de vârstă peste care era permis avortul a fost din nou ridicată la 45 de ani

iar numărul de copii născuţi şi aflaţi în grija mamei peste care îi era permis avortul, ridicat de la 4 la 5.

În ciuda unei dinamici pozitive a natalităţii între anii 1984 şi 1987, în anii următori, rata natalităţii a scăzut,

obsesia respectării planificării făcând ca, după 1986 naşterile să fie înregistrate după 15-30 zile de la

producere pentru ca indicatorul mortalităţii infantile să scadă. .

Concluzii

Politica pronatalitate bazată pe scoaterea în afara legii a avortului, principalul mijloc de contracepţie în

România acelor ani, a fost una dintre cele mai drastice politici demografice adoptate în lume, determinând

moartea datorată avorturilor în intervalul 1966-1990 a unui total de 10.000 femei. Interzicerea avortului şi

astfel obligarea femeilor să nască ceea ce urma să devină „omul nou” comunist a însemnat pătrunderea

statului comunist în cele mai intime unghere ale persoanei, prin reglementarea vieţii sale sexuale, şi în

acelaşi timp minimizarea individului la nivelul unei părţi nesemnificative a unui mare angrenaj în scopul

căreia trebuia să trăiască: comunismul.

Bibliografie
1. Comitetului Executiv Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, Politica Demografica

a Romaniei, Population and Development Review, vol.10, nr.3, (sep.1984)

2. Constitutia Republicii Populare Romania, 1952

3. Constitutia Republicii Socialiste Romania, 1965

4. David, Henry P., Abortion in Europe, 1920-91: A Public Health Perspective, Studies in Family Planning,

Vol. 23, Nr. 1, (Ian. – Feb., 1992)

5. Klingman, Gail, When Abortion is Banned: The politics of Reproduction in Ceusescu’s Romania, and

After, The National Council for Soviet and East European Research, University of California, Berkeley, 26

mai, 1992

6. Raportul Tismaneanu, Comisia Prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din Romania,

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
7. Muresan, Cornelia, L’evolution demographique en Roumanie: Tendances passees (1948-1994) et

perspectives d’avenir (1995-2030), Population, anul 51, nr.4/5, iul-oct 1996

8. Trebici, Vladimir, Tranzitia demografica in Romania.