Gnoseologia  

(Teoria cunoaşterii)

Teoria cunoaşterii este o componentă necesară oricarei construcţii filosofice. În cadrul filosofiei,
ea reprezintă dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusă de oameni din vechi timpuri “dacă
gândirea lor e în stare să cunoască lumea reală. Ea explică ce este şi cum se realizează
cunoaşterea lumii de către om, posibilitatea cunoaşterii, legile, nivelele, formele şi valoarea
acesteia . 

Problematica teoriei cunoaşterii

          În abordarea teoretică a problemelor cunoaşterii trebuie să facem distincţia intre porcesul
cunoaşterii şi teoria cunoaşterii .

Procesul cunoaşterii  e acel proces obiectiv, spontan ce se desfăşoară ca urmare a

înzestrării naturale a omului cu capacitaţi cognitive, omul nefiind conştient de el, ci numai de
rezultatele lui. De aceea, în primele filosofii problematica gnoseologică lipseşte, reflexia
filosofică fiind centrată pe probleme de cosmologie, ontologie, şi chiar politică şi etică. Această
situaţie e remarcată de Petre Negulescu, care, ocupându-se de geneza problematicii gnoseologice
, arată că la începuturile ei, filosofiei îi era caracteristică o încredere spontană în capacitatea
raţiunii de a cunoaşte lumea şi a dezvalui adevărul.

 Filosoful român observă, pe bună dreptate că pentru oamenii primitivi nu există nici măcar
cunoaştere, ci numai lucruri cunoscute . 

Procesul cunoaşterii presupune :

     Un obiect (ceea ce e de cunoscut)

     Un subiect (cel ce cunoaşte , adică omul ca agent cunoscător)

     O relaţie congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaştere prin care se
dobândesc cunoştinţe)

      Un produs , un rezultat (cunoştinţele) 

        Teoria filosofica a cunoaşterii se constituie tocmai în funcţie de aceste elemente  ale
procesului cunoaşterii, apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relaţia gnoseologică
dintre obiect şi subiect, relaţie înţeleasă ca modalitate de raportare a omului la lume, în care el ,
ca subiect cunoscator, reproduce lumea în planul gândirii sale .

 Dar problematica cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relaţiile cognitive

obiect-subiect, ci cuprinde si probleme ce ţin de obiectul cunoaşterii şi de subiectul cunoscător  . 

Problema obiectului cunoaşterii

În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:

     Linia lui Democlid (materialistă)

      Linia lui Platon (idealistă) 

Problema subiectului cunoaşterii

Din modul în care e conceput subiectul cunoaşterii, mai precis posibilitatea lui de a cunoaşte
rezultă o altă grupare a concepţiilor filosofice si anume :

     Optimismul gnoselogic

     Agnosticismul

         Termenul de optimism gnoseologic desemnează ansamblul concepţiior filosofice care

afirmă posibilitatea omului în calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoşte realitatea .

Termenul de agnosticism desemnează ansamblul concepţiilor filosofice care neaga in

principiu posibilitatea omului de a cunoaşte realitatea .

 O variantă a agnosticismului e scepticismul, care chiar dacă in parte, admite posibilitatea

cunoaşterii lumii, se îndoieşte de valoarea cunoştinţelor dobândite . 

Problema relaţiilor cognitive obiect-subiect

 

          În istoria filosofiei mai există o altă imparţire a conceptelor filosofice despre cunoaştere, in
funcţie de rolul pe care îl au in cadrul relaţiilor cognitive obiectul si subiectul acesteia. Această
împărţire se referă al empirism şi rationalism.

Empirismul  porneşte în argumentarea sa de la câteva supoziţii :

      Există o cunoaştere nemijlocită

      Cunoaşterea prin simţuri e rezultatul simplei inregistrări a acţiunii

obiectului asupra subiectului

      Obiectul acţionează iat subiectul înregistrează

      În procesul cunoaşterii, numai obiectul este activ, subiectul fiind  pasiv, receptiv, lipsit de
spontaneitate

             Empirismul, ca filosofie integrală a cunoaşterii, a avut o justificare istorică, care constă
in faptul că el a fost legat de dezvoltarea ştiinţelor naturii .

            Raţionalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului în

procesul cunoaşterii. Acest lucru se exprimă prin calitatea creatoare a raţiunii care produce
noţiuni, concepte, independente de datele senzoriale. Pentru rationalişti subiectul cunoscator e
concretizat prin spontaneitate, printr-o activitate creatoare productivă.

         Leibnitz spunea “mintea noastră e un izvor de cunoştinţe independente de datele

senzoriale.”

          Raţionalismul defineşte cunoaşterea ca act de creaţie, ca o construcţie a subiectului,

obiectul fiind creat în procesul cunoaşterii. Raţionalismul ca doctrina gnoseologica a fost un
punct de plecare, si, totodată, o justificare a marilor construcţii speculative de sisteme în epoca
modernă.