Sunteți pe pagina 1din 263

PO RTR ETU L LU I CAROL P O P P D E SZATH M ÂRY

P IC T A T IN U L E I D E M IŞ U P O P P
Arvay Arpâd
PICTORUL PEREGRIN
în ro m â n e şte de C o n s ta n tin O la riu

E d itu r a Ion C r e a n g ă —B u c u re şti, 197?


1

Tînărul aştepta de o jum ătate de ceas, răbdător, pe cori­


dorul cu bolta spoită în alb. Înăuntru, în cancelarie, era
consiliu şi ştia bine că num ele său e des am intit. A răta
totuşi liniştit, şi cel ce s-ar fi uitat la el anevoie şi-ar fi im a­
ginat ce fel de gînduri îi sfîşiau sufletul.
Oh, de-ar putea să uite acea arătare de groază! Craniul,
cu jum ătatea din drapta sfîrtecată de în cărcătu ra zdravănă
din arm a de vînătoare, ochiul îngheţat în găvan, cu privi-
rea-i spăim oasă, trupul ca un m aldăr de zdrenţe, în care se
transform ase acel bărbat nu de m ult chipeş, voinic . . . Acel
bărbat care era tatăl său şi pe care îl vedea pentru ultima
oară, după ce a făptuit cea mai groaznică dintre grozăvii,
ridicînd arm a asupra sa însuşi.
Aşa, oferindu-i-se necruţătoare vederii, stătuse pentru
întîia dată faţă în faţă cu m oartea şi zadarnică îi era orice
luptă îm potriva înspăim întătoarei am intiri. Ori de cîte ori
răm înea singur cu gîndurile sale, groaznicul tablou îl asalta
şi-l biciuia, împingîndu-1 la cele mai chinuitoare frăm întări.
De ce trebuia să se întîm ple aşa? De ce le-a făcut asta,
lor? Mamei, lui şi celor p atru fraţi mici? Nu i-a fost milă de
ei? Nu s-a gîndit că atrage ruşinea asupra familiei şi de-acum
încolo, pe oriunde ar umbla, oam enii au să-i arate cu de­
getul?
Erau întrebări pe care şi le pusese de atunci poate de
sute de ori. încercase să le găsească un răspuns raţional,
limpede, dar nu izbutise. Acea zi de doliu trăsese în viaţa
sa o linie de dem arcaţie foarte adîncă. Dintr-o singură lovi­
tură, zilele vesele, lipsite de griji ale „studenţiei" sale lua­
seră sfîrşit, îm bătrînise brusc cu ani întregi şi devenise
bărbat în toată firea. C hinuitoarea m oştenire se prăbuşise

5
asup'ră-i cu toată greutatea şi, odată cu această încercare
pretim purie, îi adusese şi nesiguranţa zilei de mîine.
După m oartea tatălui, două săplăm îni nu mai trecuse pe
la colegiu; se străduia să-i dea aju to r mamei sale, femeie
delicată, blajină, dar certată cu problem ele zilnice, spre a
îm părţi cu ea greutăţile şi necazurile familiei lovite, şi în
acelaşi timp dorind, cu conştiinţa curată, potrivită tinereţii
sale, să rezolve greaua problem ă ce i se ridica în faţă.
De ce? De ce?
Din prim a clipă simţise că tatăl său nu putuse face
nim ănui un rău atît de m are incit să fie nevoit să plătească,
el şi familia sa, cu o astfel de ispăşire.
„Eu sînt cel mai m are dintre fiii lui şi prin urm are se
cuvine să fiu prim ul care să cred în nevinovăţia tatii", se
încăpăţînase el cu dragoste de fiu. „Nu putea face el aşa
ceva, cum îl acuză Sigismund Katona! Inspecţia inopinată a
găsit într-adevăr nereguli, neglijenţe în registre, dar tata
n-a sustras şi n-a cheltuit banii Consistoriului, nici m ăcar
leafa pe luna aceea nu şi-o ridicase de la casierie. Nu, nu,
de o mie de ori nu! Tată, dragă tată, de ce n-ai aştep tat
să se lăm urească totul? Dacă răm îneai în viaţă, scrupulos şi
conştiincios cum ai fost întotdeauna, ai fi lăm urit pas cu pas
acuzaţiile, şi ai fi pus ordine în evidenţe, ai fi clarificat
încasările şi plăţile. Tu însuţi ai făgăduit asta, cînd în 1829
ai trim is un raport, datat din 17 ianuarie, către C onsistoriul
Reformat şi ai avut o am înare pentru a pune la punct re ­
gistrele: V oi înainta registre exacte şi cît se poate lim pezi
— scriai în raport — astfel încît, nădăjduiesc că, cercetînd
din ele toate acele puncte care ar putea oferi prilej de
nelinişte în privinţa situaţiei m ele neplăcute de acum, O no­
ratul Consistoriu îşi va găsi liniştea cuvenită
A aflat şi de felul cum a fost prim ită această cerere. N u­
mai doi dintre membri s-au opus la consiliul întrunit a doua
zi. Ceilalţi, şi în special profesorii de la Colegiu, au votat
pentru aprobarea am înării cerute. N u poate fi condamnat,
fără dovezi corespunzătoare, un om care mai m ult de un

6
deceniu şi jum ătate a slujit cu credinţă treburile aşezăm in­
telor bisericeşti — fuseseră ei de părere — şi ca urmare
să i se distrugă familia. Trebuie să i se ofere posibilitatea
să-şi lim pezească situaţia. E vorba a fi puse in ordine soco­
telile, ori, asta cere timp, şi om enia obligă ca acest timp
să i se acorde lui Daniel Szathm ări Pap . . .
Sigismund Katona, preşedintele Consistoriului, răm ăsese
însă neînduplecat, şi-şi înălţase spre cer, protestînd, mîna
uscată:
— Să nu apărăm un om ce nu-i demn de asta! Se cu­
noaşte că al nostru cassae administrator, chiar dacă şi-a în ­
deplinit mai dem ult bine slujba, de doi ani încoace se com­
portă scandalos, în jocuri de cărţi şi orgii. Din ce îşi acoperă
cheltuielile? Din averea lui cîştigată cinstit? Se ştie că tre ­
buie să-şi întreţină familia: n ev asta şi cinci copii. Dar în
ultim a vrem e nu s-a îngrijit nici de dînşii. Dimpotrivă, am
prim it inform aţii că se com portă aspru şi ordinar cu ei, îi
bate mereu. Iar banii pentru pasiunile lui costisitoare, constat
că-i ia de la casieria bisericească. A ltă explicaţie nu există
şi noi nu mai putem tolera asta!
Baronul Nalâczi, membru al consiliului, îşi dăduse silinţa
să se pună de acord cu preşedintele:
— Avem dovezi destule pentru a nu mai trebui să lungim
discuţia. Controalele de pînă acum au dem onstrat că Daniel
Szathmări Pap nu m erită nici o cruţare. Am auzit că nu de
mult, într-o noapte, a risipit banii pur şi simplu nebuneşte.
Şi anume, mă refer la întîm plările petrecute la „Calul bă­
lan", pe care le cunoaştem cu toţii.
„Da!" — străfulgeră prin m intea tînărului această am in­
tire. Trecuse din gură în gură prin tot Clujul şi pare-se că
tocmai asta declanşase avalanşa îm potriva t a t i i . .. „Tată . . .
Oh, tată! Nu trebuia să faci asta! Amici de beţie, parteneri
la cărţi, c h ib iţi. . . Toată noaptea aţi jucat şi aţi băut. Şi tu,
tată. ai plătit pentru adunătura aceea mizerabilă. Cît ai fost
treaz la minte, norocul ţi-a surîs, ai cîştigat, dar mai tîrziu
ai pierdut tot."

7
Sallai, diurnistul de la prim ărie, omul acela m ereu flămînd
şi însetat, îl stîrnea:
— Nu te da bătut, Dani! Dacă nu-ţi mai răm îne altceva,
pune m antaua la bătaie! Că tot e cald. Ce, te-ai blegit aşa
de rău, că nu mai îndrăzneşti să plusezi?
în salonul îm bîcsit de fum de pipă şi zarvă, în ju ru l m e­
sei unde se juca, izbucni un rîs general. Ochii tatii, bulbu­
caţi de atîta fumat şi de m ultele nopţi nedorm ite, au lucit
injectaţi.
— Crezi c-oi fi vreun nem încat ca tine, să fiu nevoit să-mi
scot ţoala de pe mine? Am de unde! Plăteşte totul cassa de bani!
Iat-o! . . . Şi cară-te! în tr-un m inut să-mi fii înapoi cu banii!
Băgă mîna în buzunar şi trînti cheile de la casierie pe masă.
Sallai se holbă avid la legătura de chei şi bîlbîi em oţionat:
— Ză . . . Zău? . . . Şi c i t . .. cit?
— Cîţi vrei! A tîţia cit e nevoie să vă înfund gura cu ei
la toţi! Chelner, încă un rînd! Dă-le şi ţiganilor, colea! Că
şi ei îs copiii mei! Ce-i, mă, flăm îngiosule, tot aici eşti?
Lunganul de Sallai întinse o mină trem urîndă după chei,
iar cu cealaltă apucă paharul şi, ciocnindu-1 de cel al cassae
adm inistrator-ului, strigă:
— A sta-i Dani! A sta da, om dintr-o bucată! A ţi văzut, e
în stare de orice pentru prietenii săi! Trăiască Daniel Szath-
mâri Pap, cel mai drag şi mai ad ev ărat prieten al nostru!
Paharele fură ciocnite, se înălţară urale asurzitoare, Sallai
dădu de duşcă băutura, apoi o porni glonţ spre uşă. Se îm-
părţiră iar cărţile. D aniel Szathmări Pap îşi ştergea fruntea
cu batista şi fila cu m îini trem urătoare cărţile.
— Banco am zis! — strigă frem ătînd de emoţie. — Banco!
Dar pierdu. Iar mai tîrziu pierdu şi cele trei teancuri de
bancnote pe care le adusese Sallai din cassa consistorială.
Era atît de rapace lunganul, incit nu cruţa nici m ăcar mîn-
carea şi băutura altuia. îşi vîrîse şi acum m îinile pînă la
coate în teancurile de bani aflate în casă şi-şi burduşise cu
bani buzunarele.
,,Pe Sallai ăsta nu l-a întrebat nimeni, mai tîrziu — se

8
gîndi brusc tînărul bărbat ■— cîţi bani a luat şi cit i-a dat
tatii. Deşi, dacă ancheta ar fi fost dreaptă, s-ar fi cuvenit
să cerceteze asta. N -a trecut nici un an de atunci şi Sallai
şi-a făcut haine noi, şi lui şi neveste-si. Şi-a cum părat şi
mobilă, iar din cocioaba de pe strada Săpunari, unde avea
cu chirie o odaie nenorocită, s-a m utat într-o locuinţă fru­
moasă, de două camere, pe strada Sfintei Biserici. în acest
răstimp leafa nu i-a fost m ajorată, dar dăduse sfoară că i-a
m urit cineva şi acum o duce mai bine, din m oştenirea căpă­
tată."
Totuşi, această întîm plare folosise ca argum ent hotărîtor
baronului N alâczi pentru a-1 acuza pe Daniel Szathm ări Pap.
Dar iubitor de adevăr fiind, profesorul Samuil M ehes nu
putea lăsa ca un asem enea caz să se rezolve unilateral.

— Sincer spunînd, nu sînt şi nici un pot fi avocatul apă­
rător al cassae administrator-ului, zise, luînd cuvîntul. Dar
trebuie să constat că to ată această întîm plare de cafenea
răm îne pînă acum doar o vorbărie neconfirm ată. La noi a
ajuns prin filiera portarului înălţim ii-sale dom nului baron,
portarul a auzit-o în oraş, a povestit-o copistului, copistul
conţopistului, iar acesta onoratului domn consilier. A v eri­
ficat vreodată cineva tem einicia acestui zvon? A fost cineva
de la onoratul Consistoriu la „Calul bălan" să întrebe dacă
faptele s-au petrecut cu adevărat, şi dacă da, atunci cum
s-au desfăşurat ele în realitate?
— A page Satanas!* îşi ridică braţele Sigismund Katona
întrerupîndu-1 pe profesor. Domnule profesor, vrei să tri­
miţi pe preacinstiţii conducători ai bisericii în peştera îngro­
zitoare a vinovăţiilor? Sau poate ne consideri nişte copoi,
să ne învîrtim prin asem enea locuri ca să putem scormoni
în viaţa particulară a altor oameni?
— îmi cer scuze — urm ă calm Samuil M ehes — dacă,
datorită cuvintelor mele am dat prilejul la vreo confuzie.
Nu vreau nimic din cele pom enite mai adineaorea de ono-

Piei, satana! (lb. latină).


râtul nostru preşedinte. Nu vreau decît să fie aflat adevărul,
în oraş umblă de pe acum nişte zvonuri m urdare. Iar noi,
cei care reprezentăm un for m oral atît de înalt, ştim toţi
ce înrâurire vătăm ătoare au, dar nu putem decide soarta
unui om de-al nostru pe tem eiul unor zvonuri, cleveteli
sau inform aţii venite de la nişte oam eni fără căpătîi. Aci e
cazul de o anchetă tem einică, nepărtinitoare. Num ai o ase­
m enea anchetă e dem nă de biserica n oastră şi de diriguitorii
ei. A ltm interi lesne ajungem şi noi în gura norodului şi cred
că nu-i de dorit nici în ce priveşte cazul respectiv, nici
din punctul de vedere al bisericii. La baza anchetei însă nu
poate sta decît raportul persoanei anchetate, şi ca urm are
trebuie să aşteptăm ca acest raport să fie întocmit. Iată de
ce, conştient de răspunderea ce mi-o asum, propun să se
acorde am înarea cerută de Daniel Szathm ări Pap.
„Tata a prim it am înare pînă la sfîrşitul lunii m artie, îşi
continuă gîndurile tînărul de pe coridor. A m uncit ziua-
noaptea. Treaba cerea o uriaşă atenţie şi exactitate. A cte
de fundaţie, contracte, ordonanţe şi alte docum ente stăteau
stive-stive, în cea mai m are neorînduială. Dar şi altm interi,
adm inistraţia bisericească se desfăşura deosebit de greoi,
părea că actele se lipeau de biroul celui căruia i se dădeau
să le rezolve. Era foarte greu să faci ordine aici. Apoi, pe zi
ce trecea îl chinuiau mai cumplit durerile de cap. Durerea
îl sfîşia de la creierul mic în sus şi uneori simţea de parcă
tot capul îi era strîns în chingi de fier, alteori îi ardea ca
o căldăruşă plină cu jar. Cînd bea, durerile îl părăseau, ori
m ăcar i se dom oleau de nu mai sim ţea decît o uşoară vîjî-
ială. Aşa că bea. Bea din ce în ce mai mult. A bia sim ţea
gustul vinului, în schimb rachiul îşi făcea efectul mai re ­
pede. Rachiu! Cît mai mult! Cu capul am eţit, năuc de bău­
tură, încerca să se înfunde în codrul de cifre. Dar am enin­
ţătoarele coloane de cifre se tulburau, se învălm ăşeau în
faţa ochilor săi, şi actele cu care trebuia să lucreze dispă­
reau în chip ciudat. După o lună şi jum ătate nu avansase
aproape deloc. N esiguranţa, ceaţa creşteau întruna în jurul

10
său. Toţi l-au părăsit. Partenerii de cărţi, am icii de băutură
s-au evaporat cînd au m irosit că nu-i a bună. N u mai m er­
gea nici la restaurant, nici la cafenea, pentru că p retu tin ­
deni îl întîm pinau priviri piezişe ori cercetătoare.
De la întîi ianuarie nu s-a mai dus nici la slujbă. Dr.
Szots, „fisicul"* spitalului Carolina din Cluj, i-a dat un cer­
tificat medical, în care se arăta că din pricina gravelor afec­
ţiuni la creier, de natură reum atică, Daniel Szathm âri Pap e
inapt să-şi îndeplinească îndatoririle legate de slujbă.
Se deschise uşa şi ieşi profesorul Tunyogi Cs. Josif.
— îndată, băiete, îndată! M ai ai puţină răbdare! îi aruncă
în mers tînărului Carol Popp de Szathm ăry şi grăbi pasul
spre capătul coridorului.
Tînărul îşi ridică ochii, privi plin de respect la profesor,
apoi se adinei iar în morişoa gîndurilor.
,,Mi-au îngheţat nasul şi urechile în ziua aia îngrozitoare
de februarie, cînd l-am condus pe ultim ul drum, la cimitir —
îl năpădiră iar am intirile cînd răm ase singur. Era un ger de
îngheţase apa-n fîntîni şi cantorul abia a putut zice cîntările
de îngropăciune. Am acoperit groapa cum a dat Domnul,
cu bruşii de păm înt îngheţaţi, tari ca piatra. Nu i-am dus
pe copii la înm orm întare. Soru-m ea Roza are doisprezece
ani, ea are grijă de Lina, de A na şi de G abor care-s de
şase, cinci şi patru anişori. Cînd ne-am întors de la mor-
mînt, s-a lipit de noi doctorul Szots şi-o îm bărbăta pe mama:
N u plînge, cocoană, te rog crede-mă că-i mai bine aşa!
Starea bietului Dani se agravase aşa de tare, că oricum, nu
se mai putea iace om din el. — Dar n-avea decît patruzeci
şi trei de ani! — a izbucnit mama. —■Băutura, jocul de cărţi,
nopţile nedorm ite pot nenoroci şi oameni mai tineri, a răs­
puns calm doctorul. — Şi ce-o să fie cu copiii mei? Cinci
c o p ii. . . — a ţipat înăbuşit mama. — Cu ce am să-i cresc?"
Uşa cancelariei se deschise iar, ieşiră profesorii şi por­
niră grăbiţi spre sălile de clasă. Ultimul ieşi şi închise uşa

* Termen uzual în vechime pentru „medic".

II
tînărul profesor Francisc Szilăgyi şi cînd îl văzu pe student
îi spuse:
— Domine Carol Popp, poţi intra. Noi am term inat con­
siliul.
în cancelarie nu mai răm ăsese decît profesorul Samuil
M ehes. Era nu num ai un savant, ci şi un tem einic cunos­
cător al vieţii. Pe lîngă activitatea sa ca profesor şi om de
ştiinţă, redacta şi „Erdelyi Hirado"*, fiind un foarte harnic
publicist.
în aceste zile îl înlocuia pe rector, care era plecat la
Sibiu. Cînd intră studentul şi se opri politicos la distanţă,
salutînd cu o uşoară înclinare a capului, M ehes îşi încruntă
sprîncenele şi i se adresă:
— Vino mai aproape, avem de vorbit!
Carol înaintă doi paşi.
— Domnule profesor, m-aţi c h e m a t. . .

— Tocmai despre asta am discutat adineauri aici. Cred,
domine, că bănuieşti despre ce e vorba.
— Nu îndrăznesc să anticipez . . .
— A tunci îţi spun eu. Doi băieţi cu capete înfierbîntate,
doi studenţi ai Colegiului, au de gînd să se b ată în duel
cu sabia. Unul eşti dum neata, domine, celălalt contele Farkas
Bethlen, răsună aspră vocea profesorului. Ei, din ce p ri­
cină?
— Farkas Bethlen m-a insultat, lovind în cinstea m ea şi
în am intirea tatii. Ca nobil, nu am altă alegere de a şterge
această insultă.
— Stai, nenorocitule! Eşti creştin ori ce dumnezeu, de poţi
face una ca asta? Unde crezi că sîntem? în epoca de piatră,
să ne năpustim unul la altul cu ciomagul? Ori poate crezi
că sabia-i mai nobilă, poţi ucide cu ea mai rafinat? Căci nu
interesează de ce, din ce pricină, realitatea e că sînteţi gata
să ucideţi! Aici nu mijlocul, ci realitatea contează, şi aşa

* „Curierul Ardealului'1, gazetă ce apărea la începutul secolului tre­


cut în Cluj.

12
ceva nu se poate justifica prin v în tu rarea drepturilor nobi­
liare.
Faţa radiind de respect a studentului se înăspri brusc, în
ochii cu priviri senine fulgeră o rază tăioasă.
—. Nu de vînturarea ieftină a drepturilor nobiliare e vorba
aci, rogo humillime*, ci în prim ul rînd de apărarea cinstei
unui mort. M ortul acesta e tatăl meu, pentru a cărui ju d e­
care mai dreaptă, dacă mi-e perm is să am intesc aici ceea
ce am auzit nu dem ult în familie, s-a luptat şi preaonoratul
domn profesor . . .
Replica fină fu înţeleasă de profesor. Se ridică de la bi­
rou, ca şi cînd scaunul de sub el ar fi devenit fierbinte.
Ieşi în faţă şi se opri drept în faţa studentului său.
— Băiete dragă, n-am v ru t să ating am intirea asta dure­
roasă. Dar, dacă s-a întîm plat, îmi pare rău. Spune-mi totuşi
exact, cum s-a ivit conflictul ăsta în tre voi doi? Am impresia
că inform aţiile pe care le avem nu-s chiar complete.
Studentul povesti sincer cum s-a întîm plat:
— Eram la Casa de lectură şi vorbeam despre înfiinţarea
A sociaţiei de Lectură a Tineretului. Am discutat m ult despre
statut şi mai ales despre ce fel de uniform ă să poarte mem­
brii asociaţiei. Eu am atras atenţia că n-o să iasă bine dacă
purtăm pană albă de egretă, cum vor unii, prea o să bată
la ochi şi, din pricina ei, au să ne interzică to ată vestim en­
taţia. După prescripţii, pană albă nu au voie să poarte decît
nobilii de la rang de baron în sus. Din asta a izbucnit o
discuţie înfocată. Farkas Bethlen s-a înfierbîntat tot mai mult.
Eu am declarat că e mai bine să fim precauţi, căci pînă
una alta sîntem studenţi şi alţii hotărăsc cum să ne purtăm.
A tunci Bethlen a strigat la mine furios: „Domnul acesta
vorbeşte aşa pentru că-i laş, ca şi taică-său. Şi dealtfel
nici nu are ce să caute în rîndul oam enilor cinstiţi!" Mi s-a
urcat sîngele în cap, am sărit în picioare şi am v rut să mă
reped la el, dar m -au apucat cîţiva şi m -au tîrît afară.

* Vă rog supus (lb. latină).

13
Acolo afară, după ce m-am potolit puţin, mi-au explicat că
dacă tulbur consfătuirea bătîndu-m ă, periclitez înfiinţarea
Asociaţiei de Lectură. După toate acestea, nu puteam alege
altă soluţie decît să cer satisfacţie, şi anume aşa .. .
Profesorul ascultă cu adine interes confesiunea studentului
jurist. A ceasta aducea intr-adevăr o altă faţă a întîm plării.
Pînă acum, profesorii ştiau că între cei doi tineri conflictul
izbucnise din cauza unei fete. însă chiar dacă m otivul era
mult mai onorabil, duelul totuşi e duel şi el nu va trebui
să aibă loc. îşi înfrînse slăbiciunea de-o clipă şi începu pe
un ton uscat:
— V -aţi lăm urit ce pericol vă atrageţi dacă duelul va avea
loc? Duelul e interzis pe teritoriul Clujului, se pedepseşte
cu închisoarea şi nici nobilii nu sînt scutiţi de asta. Dacă
se sfîrşeşte grav, cazul va fi considerat drept crimă comună
şi va fi pedepsit cu mulţi ani de tem niţă. Pericolul acesta
vă paşte pe voi. Iar îm potriva Colegiului nostru s-ar porni
o anchetă severă, respectiv o mulţim e de repetate dispoziţii
de interzicere a atm osferei liberale, care există acum la
şcoala noastră şi din cauza asta ar suferi mai m ult de şase
sute de elevi şi studenţi. Te-ai gîndit la toate acestea,
amice?
— Da, m-am gîndit. Duelul nu va avea loc în oraş, ci în
afara porţii M ănăşturului. Acolo nu mai e sub jurisdicţia
oraşului.
Profesorul îl opri.
— Greşeşti! Dispoziţia se referă nu numai la teritoriul o ra­
şului, ci la tot hotarul lui. Iar hotarele C lujului se întind
pînă departe. S-au mai înşelat şi alţii cu treaba asta şi au
plătit cu închisoarea. Dar dum neata studiezi dreptul, do­
mine, şi ar trebui să cunoşti m ăcar legile propriului oraş!
N eştiinţa nu te poate salva de consecinţe.
De ruşine, juristul îşi lăsă capul în pămînt.
— N-am altă c a le . .. Nu pot lăsa să fie întinat numele
t a t i i . ..
— Iar greşeşti. Ba există şi altă rezolvare. Corpul profe­

14
soral a decis să interzică duelul. Dacă v reţi să răm îneţi stu­
denţi ai Colegiului, căutaţi să vă supuneţi acestei hotărîri! în
caz contrar, prim iţi consilium abeundi*, şi anum e cu o clau­
ză atît de grea incit nu veţi putea continua studiile în altă
parte. M erită această izbucnire rom antică să-ţi frîngi cariera
şi să răm îi jum ătate de om? Nu vorbesc de adversarul du-
mitale. Un conte trăieşte şi fără să aibă diplomă. Dar dum­
neata va trebui să-ţi cîştigi pîinea cu m intea şi cu braţele
şi va fi foarte greu dacă nu-ţi poţi încheia studiile.
Tînărul nu stătu în cum pănă mult.
— îmi iubesc Colegiul, ca pe o a doua mamă, dar sînt
gata să risc pînă şi să fiu dat afară din el! N ădăjduiesc că,
chiar dacă nu poate proceda altfel, corpul profesoral îmi va
ierta necuviinţa cînd va şti de ce am fost silit să fac asta.
A m intirea unui tată trebuie să fie dragă oricărui fiu!
— Hm . . . H m m m . . . — îşi drese glasul profesorul — da,
dragostea asta şi respectul ăsta sînt foarte fru m o ase. . .
Hm . . . hm . . . Dar dacă i-ar mai sta în putere tatălu i dumi-
tale, cred că n-ar încuviinţa procedeul. Şi n-ar fi de acord
nici ca, pe lîngă dum neata personal, să împingi la noi neplă­
ceri familia. Căci acum, amice, dum neata eşti bărbat în casă!
Mama, fraţii şi-au pus nădejdea în dum neata şi-ţi aşteaptă
sprijinul, ajutorul. Nu e voie să abuzezi de încrederea lor.
A rgum entul nim eri în plin. La repezeală, studentul nu ştiu
ce să răspundă. Profesorul profită de această clipă de tă ­
cere pentru a continua asaltul:
— Băiete .. . Carol, băiete! Ai crescut aici, sub ochii mei,
de-ai devenit dintr-un răsad de copil, student cu togă. L-am
cunoscut pe tatăl tău, era un om de treabă, harnic, îl res­
pectam mult. Ce s-a întîm plat mai tîrziu cu el, nici noi nu
izbutim să pricepem. Dar să nu mai răscolim trecutul! Ai o
singură datorie, să-ţi salvezi familia din situaţia asta. Ţi-o
spun deschis, ar fi necinstit să dai bir cu fugiţii din faţa

* Hotărîrea consiliului profesoral ca elevul vinovat sa fie exmatricu­


lat (lb. lat.).

15
acestei datorii. Aşa . . . şi acum, poţi să mă tai şi pe mine-n
patru, poţi aplica şi asupră-m i ştiinţa pe care ai învăţat-o de
la m aestrul de scrim ă B ia sin i.. .
Car ol simţi că-i vine să se arunce la picioarele profeso­
rului. în spatele cuvintelor aspre aproape că auzea bătaia
inimii calde, com pătim itoare.
— îmi cunosc datoria, domine professor, dar o n o a re a . . .
— Ai rostit un cuvînt grav, băiete. Numai că onoarea
nu se poate apăra cu crime, ci trebuie dovedită cu fapte
nobile. A scultă la mine! Am stat de vorbă şi cu Farkas
Bethlen, i-am explicat şi lui cîte ceva. îi pare rău pentru
ce a făcut. A recunoscut că nu trebuia să-şi piardă cum­
pătul aşa. Cred că conflictul dintre voi poate fi rezolvat
undeva tocmai în acest punct. Tu l-ai provocat la duel, şi
din cauza asta nu poate face el prim ul pas. Lesne ar putea
fi etichetat drept laş. Dar tu îl poţi ierta, dacă găsim o
m odalitate potrivită.
— Să-l iert, după ce m-a insultat în public aşa de grav?
— Da, să-l ierţi. Iertarea e cea mai frum oasă virtute.
Bineînţeles, nu poate fi vorba de asta decît dacă te roagă
Bethlen. Iju nu-s om să port sabie, dar cunosc regula: în
chestiuni cavalereşti, a-ţi cere iertare e suprema satisfac­
ţie.
— Şi el, Farkas, îşi cere iertare de la mine?
— Da! Nu-mi fac nici o grijă. A şadar, primeşti?
Carol stătu m ut mai mult de un minut. G îndurile i se
încrucişau puzderie în cap. îi era greu să se decidă. Samuil
M ehes aştepta cu răbdare, nu grăbea răspunsul.
— Dacă va fi aşa, primesc! rupse în cele din urm ă tăce­
rea tînărul student. Profesorul îi întinse mîna şi strînse
dreapta lui Carol.
— Nu m-am înşelat. A şteptam asta de la tine, băiete! Cînd
va fi întrunirea de întem eiere a A sociaţiei de Lectură?
— Poimîine, în 19 septem brie, dar mai ţinem mîine o con­
sfătuire pregătitoare.
— A tunci grăbiţi-vă, că poim îine se întoarce acasă dom­

16
nul rector. E mai bine dacă totul se aplanează în lipsa lui.
Am să mă îngrijesc ca treaba să m eargă bine.
După ce se îndepărtă juristul, profesorul M ehes trim ise
după contele Farkas Bethlen. Discută îndelung cu el, cu
aceeaşi dragoste părintească cu care izbutise să-l convingă
pe Carol să renunţe la duel.
A doua zi, după amiază, studenţii togaţi se adunară la
Casa de Lectură. C onsfătuirea era condusă de studentul
jurist Sândor Pataki, care anunţă că, înainte de a începe dez­
baterile, cere cuvîntul Farkas Bethlen, într-o chestiune p er­
sonală. Cei mai m ulţi îşi scoseseră şi pipele din gură, ascul-
tînd aşa. Căci în astfel de p rilejuri studenţii mari av eau voie
să fumeze.
— O norat Comitet de pregătire a A sociaţiei de Lectură!
Stimaţi prieteni! începu Bethlen. Înainte de toate ţin să-mi
cer iertare că vă reţin cu un caz personal de la im portanta
consfătuire ce se desfăşoară. Dar simt că trebuie să recu ­
nosc în faţa voastră, a tuturor, grava greşeală pe care am
comis-o la adunarea trecută. în supărarea mea, i-am adresat
bunului meu prieten şi m embru al Comitetului, domnul Carol
Popp de Szathmâry, nişte cuvinte jignitoare nu num ai la
adresa sa, dar care au jignit şi prestigiul onoratului com itet
de pregătire. Din acest motiv, îmi exprim adînca părere de
rău şi rog respectuos pe toţi care doresc, şi în prim ul rînd
Carol Popp de Szathmâry, să mă ierte şi să mă socotească
şi pe mai departe prieten bun şi drag.
După ce încheie, Bethlen porni spre Szathmâry, îi întinse
m îna şi cînd i-o apucă, îl îm brăţişă lung, cu căldură. Gestul
fu însoţit de urale furtunoase.
Îndată ce se potoli entuziasm ul m uştiucele pipelor ajunseră
înapoi în gurile togaţilor, pentru ca, satisfăcuţi, să pufăie
rotocoale de fum spre tavan. începu sfatul şi decurse pînă
la sfîrşit în cea mai deplină ordine şi înţelegere. Căzură de
acord ca fiecare membru ce intră în Asociaţia de Lectură
să depună un legăm înt sever că va respecta statutul. Inclu-

1?
seră în acesta că la orele de curs, la exam ene, adunări şi
întruniri deschise, membrii sînt obligaţi să poarte uniforma
prescrisă: dolm anul croit din postav negru, cu găetane, lung
pînă la genunchi — aşa-num ita „atilă", pieptar sîngeriu, îm­
podobit cu fireturi negre, lavalieră neagră cu franjuri, cizme
ungureşti, pantaloni negri cu firet, calpac de Szolnok, cu
pană albă de egretă. Cine omite să poarte veşm întul, plăteşte
am endă. Din sumă ce se adună, la sfîrşitul fiecărui an şco­
lar, autorii celor mai bune creaţii poetice sau literare dintre
studenţii Colegiului vor fi prem iaţi. In timpul anului, fiece
membru e dator să scrie o lucrare în versuri sau proză şi
s-o predea spre exam inare conducerii asociaţiei.
A doua zi se desfăşură adunarea generală de constituire.
O ţinură în sala denum ită „Madrid", care se afla la etajul
Colegiului. Fură aleşi Farkas Bethlen, ca preşedinte, Săndor
Pataki, ca vicepreşedinte, Carol Popp de Szathm ăry — se­
cretar. în com itetul ce funcţiona pe lîngă prezidiu, au fost
aleşi, în afară de studenţii reformaţi, şi studenţi rom ano şi
greco-catolici, printre care doi români. Cu ei Szathm ăry
ţinea legături strînse. Discuta adesea cu ei despre poporul
rom ân şi la limba română, care-1 interesa foarte mult. A vînd
o deosebită înclinaţie pentru limba latină, înţelegea uşor
graiul românesc, ba chiar începuse să susţină conversaţii cu
aceşti colegi ai săi în limba lor.
Asociaţia de Lectură adoptă ca lozincă urm ătorul dicton:
„Se face ziuă, să pornim-nainte!"
întem eierea A sociaţiei nu răm ase un simplu foc de paie.
Tineretul simţea că poate vedea în ea un bastion de apărare
îm potriva oprim ării austriece, drept care studenţii vizitau
de zor şi în zilele de peste săptăm înă sala „M adrid", pe care
direcţiunea Colegiului o pusese cu totul la dispoziţia A so­
ciaţiei. N u num ai că citeau foile din ţară şi din străinătate
ce le soseau acolo, ci organizau discuţii largi despre ideile
m oderne ale epocii şi printre acestea despre ideile ce se r­
veau la transform area societăţii, la afirm area drepturilor de

18
libertate. Cît despre portul penei de egretă, în urm a presiu­
nilor autorităţilor, direcţiunea Colegiului se văzu silită, la
scurtă vreme, s-o interzică. Studenţii se supuseră, dar nu în
întregim e: în şcoală şi în curtea ei, de care răspundea corpul
profesoral, nu purtau pana, însă îndată ce ieşeau pe stradă,
unde erau stăpîni pe ei înşişi, şi-o înfigeau la loc, pe calpace.
2
A bia se ivea soarele din odihna-i de noapte, că Sigismund
Szathmări Pap se şi afla în picioare. Iar dacă se scula el,
cerea întregii suflări din casă să-şi ia la revedere de la pat.
Ar mai fi putut dormi o bună bucată de timp pînă la trasul
clopotelor, nu avea vreo treabă deosebit de urgentă, dar
m ereu îşi găsea de făcut ba una, ba alta, din sentim entul că,
fără participarea sa, nici roata vrem ii nu se mai învîrte.
— Tu, Cristina, tu, — rostea întorcînd capul din pragul
dorm itorului spre nevastă-sa, care, ce-i drept, tare ar fi vrut
să mai lenevească m ăcar vreo jum ătăţică de ceas în pat ■ —■
hai, dă-i zor, draga mea! Azi trebuie să vină Carol şi vei
avea şi tu mai m ultă treabă.
— O, o! ofta coana Cristina. Uite c-am şi pornit. îs gata
la timp . . .
Dar asta n-o mai auzea bărbatul ei. Pornea grabnic spre
bucătărie, pentru a începe acolo obişnuita „instrucţie" de
dim ineaţă.
— Ascultă, Ester, ai pregătit cartofii pentru porci? Iuliu
pe unde-i? In grajd? A ţi muls, hai? Cît lapte a dat Tărcata?
Ce dumnezeu o fi cu v ita aia? Ori ai muls-o de m întuială,
Ester? N iciodată nu-ţi stă m intea la treabă!
Ester răsufla uşurată cînd preacinstitul stăpîn ieşea val-
vîrtej din bucătărie şi o lua spre grajd, pentru a-1 struni pe
Iuliu, surugiul. Preotul din O cna Sibiului nu avea cine ştie
ce avere: două vaci, doi cai, trei porci, cîteva duzini de p ă ­
sări gălăgioase la ceasul dimineţii. Apoi, o grădină frumoasă,
de unde avea legume pe tot anul, fructe, ba şi un butoi zd ra­
văn de vin excelent. Dar puţinul acesta îl îngrijea, îl ocro­
tea cu rîvnă. Cine l-ar fi văzut şi auzit cum se agită în zorii
zilei, n-ar fi crezut nici în ruptul capului că acest preot

20
m ătăhălos, roşu la faţă, absolvise cîndva univ ersitatea la
Gottingen, că a um blat toată Germania, Olanda, Franţa, Da­
nem arca, că vorbeşte o m ulţim e de limbi, că e m em bru al
Societăţii Ştiinţifice din Je n a şi vrem e de şapte ani predase
cursuri, fiind profesor academic, la Cluj, ca pînă la urmă
să accepte cererea parohiei din O cna Sibiului şi să slujească
acolo pînă la sfîrşitul vieţii ca preot. Ce-i drept, cu prilejul
alegerii de preot, enoriaşii din O cna Sibiului îşi arătaseră
cît se poate de frumos respectul ce-1 sim ţeau faţă de el.
Lucrul acesta m eritase să fie consem nat şi în registrul stării
civile care ţinea loc şi de ju rn al al istoriei parohiei.
„în 16 M artie ale anului 1806 — scrisese el însuşi în re ­
gistru — se ţinu alegere de preot în locul Si.-sale Onor.
Domn Herepei. A u fostu candidat, Sf.-sa O noratul Domn Mi-
hail M ihâlyi, al doilea Preot al, Si. Ecîesii Reform ate din Dej,
care a şi prim it 49 voxuri. Eu, mai tînărul Sigism und Szath-
mâri Pap, vrem e de şapte ani Profesor Reform at la Cluj, am
prim it 69 voxuri. Sf.-sa Onor. Domn Ioan Tompa, Professor
ia Tg. M ureş 29 voxuri şi Sf.-sa Onor. Domn David Benedek
Preot Reformat al Hospitalului din Tîrgu M ureş care a primit
un v o x .“
La fel de frum oasă şi de n euitat e am intirea că scrisoarea
de invitare pentru ocuparea slujbei preoţeşti o dusese la
Cluj, proaspătului ales, însuşi Ioan Szem erjai Szâsz, prim a­
rele oraşului Ocna Sibiului, în fruntea unei delegaţii.
Sigismund Szathm âri Pap se ocupă de mica-i avere pînă
pe vrem ea prînzişorului, cînd porunci să fie grabnic prăşită
via din grădină, căci se arăta a veni multe zile de uscăciune,
şi în cele din urmă, răsuflînd o dată adînc, se aşeză la masă
dim preună cu consoarta sa.
— Eh, are noroc copilu' ăsta, Carol, că prim arul a trebuit
să m eargă la Cluj la Guberniu. Acum poate veni cu Szâsz,
nu-1 costă nici drumul, rosti cînd, după ce term ină de mîn-
cat, îşi aprinse pipa.
— Da, are noroc. Şi-aşa stă prost cu punga! A ltm interi, zău
dacă ştiu de unde ar fi făcut rost de bani de drum.

21
— A devărat, m aică-sa mi-a scris în ultim a vrem e numai
rînduri pline de am ărăciune. Deh, m are pacoste a dat pe
capul lor. Ehei, de-mi pică o dată la m ină acel Sigismund
Katona, ştiu c-am să-i trag o chelfăneală zdravănă!
— Ce fel de vorbă-i asta, zău! Cum să te potriveşti tu,
un preot, la aşa ceva?
— Pentru că merită, num ai pocinoage face! Cazul lui Dani
s-ar fi putut rezolva omeneşte, de nu se crampona el. S-a
agăţat ca vrabia de creangă. Şi uite că acum, după ce nu mai
e nici Dani, nenorocitul de el îi hăituie familia. I-a scos pe
oameni din casă şi le-a luat tot.
— Greu i-o fi bietei femei, cu cinci copii! oftă coana Cris-
tina. Cum să se descurce? Nici o avere, nici un cîştig, dar cată
să mănînce, da, să m ănînce .. . familie de şase guri! Şi pe
deasupra ruşinea, înjosirile, hăituiala. E totuşi ceva, că ea,
o femeie nobilă, a acceptat să facă negustorie m ăruntă, a ce­
rut să poată vinde sare m ăcinată, dar sfatul oraşului nu i-a
dat voie nici m ăcar asta.
— H m . . . Nu răm îne decît un lucru: să se pună Carol pe
picioare. A term inat disciplina dreptului, poate să cîştige o
pîine. Am să-i explic eu ce datorie are . . .
— Oh, lasă-1, dragă bărbate, să se odihnească oleacă pînă
una alta. A re tot timpul ca la toam nă să aleagă ce să facă.
— Ei, la toamnă! Ce te pricepi tu la treburile astea, Cris-
tina? Cine n-are de nici unele, nu poate ocoli munca.
Preoteasa tăcu. Fără să scoată o vorbă, trecu în bucătărie,
şi-l lăsă pe Sigismund Szathm âri Pap singur cu gîndurile
sale.
La prînz sosi Carol. îşi vîrî capul în bucătărie, unde m ătuşa
lui, plină pînă la coate cu făină, frăm înta aluat.
— Am sosit, tuşă Cristi! îţi sărut mîinile, dar abia mai
tîrziu, acum îs pline cu făină! salută el în glumă.
— Bine te-a adus dumnezeu, ştrengarule! exclam ă preo ­
teasa rîzînd şi privindu-1 pe tînăr cu ochii strălucind de
bucurie. Poţi să mă săruţi pe faţă, că acolo n-am făină . ..
Carol nu aşteptă să fie poftit de două ori. Se repezi, o îm-

22
brăţişă lung pe m ătuşă-sa, îi apăsă pe obraji cîte un sărut
zgomotos, apoi îi apucă m ina dreaptă şi-o săru tă şi pe ea,
incit m ustaţa-i subţire, castanie, se făcu toată albă.
— Eh, poftim, hai du-te, du-tel Du-te şi p riveşte-te în
oglindă. Pur şi simplu ţi-a încărunţit mustaţa! spuse coana
preoteasă rîzînd.
Nu peste m ult şedeau la m asă şi îndată ce se goliră farfu­
riile după papricaşul de pui, gazdele se şi puseră cu în tre­
bările pe el. Carol abia mai prididea să răspundă. V eştile
rele erau mai m ulte decît cele bune, pe care le adusese. Pe
cea mai bună o lăsă la urmă:
— Tocmai cînd mă pregăteam de drum, mama a primit
vestea că va căpăta pensie de la G uberniul A rdealului. Mai
ţii minte, unchiule Sigismund, că tata a lucrat acolo pe ju ­
m ate de post, ca inspector al casieriilor, şi după el totul a fost
găsit în ordine.
— A sta-i o veste bună. Dacă dinspre partea lui Sigismund
K atona n-au ieşit decît necazuri, m ăcar din p artea forurilor
laice să găsească recunoaştere! spuse m orm ăind unchiul.
După masă, Carol aşteptă nerăbdător pînă cînd unchiul său
se culcă pentru a-şi face siesta. Porni îndată în piaţa din
centru, de unde coti spre parcul cu băi. Ochii săi scrutau
avizi să vadă ce s-a m ai schim bat de cînd fusese ultim a dată
la Ocna Sibiului. Nu trecuse de atunci nici m ăcar un an îm­
plinit şi totuşi avea im presia că aşteptase o veşnicie pînă
să se poată întoarce aici. îi plăcea oraşul acesta mic şi d ră­
guţ. Din frageda-i v îrstă de „student" aici îşi petrecea v a ­
canţele de vară. O raşul se întindea în faţa sa ca o carte de
istorie deschisă. Dealul C etăţii am intea de rom anii care, odi­
nioară, duraseră pe el un castru puternic. în zare sclipeau
ca nişte golfuri micile lacuri sărate, unde pe vrem uri fuse­
seră salinele romanilor. în locul în care se scoteau blocuri
de sare, cînd se ajungea la adîncimi de nouăzeci sau o sută
de metri, izbucnea apa şi inunda ocna. A tunci săpătorii se
m utau mai încolo şi deschideau altă pîlnie, pînă devenea şi
ea un lac sărat. Aşa se născuseră lacurile sărate dintre care

23
unul avea însă o origine geologică, părînd urm area unei p ră­
buşiri de teren mai amplă. Unchiul său strînsese m ulte date
pentru o istorie a Ocnei Sibiului.
— O raşul ăsta a fost întotdeauna interesant, îi povestea
el cu m îndrie lui Carol, elev mic, care venise prim a oară
aici.
M ulte avea de povestit bătrînul domn despre felul cum au
adus în 1521 gîndirea reform ată negustorii um blaţi pe la
Lipsea, printre care vestitul Jakob Fuchs, şi cum au începui
mai tîrziu a o propovădui K onrad W eich şi Ambrozie de Sile-
zia, capelani rom ano-catolici din Sibiu, precum şi sfetnicul
Johann Hecht. Totuşi fusese nevoie de aproape două decenii
ca O cna Sibiului să devină „Lutherana ecclesia" şi mai m ult
de şaizeci de ani ca primul preot luteran maghiar, Boldizsâr,
să înceapă a fiinţa aici, în 1585.
Toate acestea îl interesau foarte m ult pe Carol. îi plăcea
să se cufunde în trecut, dar în afară de asta îi stîrnea inte­
resul fiece lucru din care putea învăţa ceva nou. Cînd u n ­
chiul său, nenea Sigismund, omul atît de învăţat, începea
să povestească, era o adevărată rev ărsare de felurite cunoş­
tinţe ştiinţifice.
— Ca să ajungi la to ate acestea, îl sfătuia el pe Carol,
trebuie să cunoşti, în afară de limbile uzitate pe păm întul tău
natal, şi ceva limbi străine, în special germ ana, franţuzeasca,
engleza.
Unchiul nu numai îl înarm a cu sfaturi bune pe nepot, ci
folosea vacanţele de v ară ale acestuia p entru a-1 învăţa pe
tînăr nem ţeşte şi franţuzeşte şi spre a-i îm părtăşi din co­
m oara bogatelor sale cunoştinţe. Carol se dovedi a fi un bun
învăţăcel. Citea cu n esaţ cărţile pe care preotul din Ocna
Sibiului le adusese cu sine din ţările apusene, sau de care
făcuse rost mai tîrziu. „O daia de cărţi" a unchiului, unde pe
un perete atîrna portretul tatălui gazdei, episcopul reform at
de pe vrem uri, un bărbat cu priviri grave, îi stătea la dis­
poziţie şi el, cînd avea posibilitatea, profita din plin. A vea
doar treisprezece ani cînd unchiul Sigismund îi scria tatălui

24
său, la Cluj: „Cît îl priveşte pe Carol, învăţătura limbilor
decurge cu .un folos lesne de observat. Pe lîngă asta, citeşte
şi de altele. N u-şi pierde vrem ea degeaba".
E de înţeles, aşadar, că la Colegiu, Carol se num ăra prin ­
tre studenţii em inenţi şi că în diploma de absolvire a şcolii
medii, învăţaţii profesori scriau despre el urm ătoarele: „şi nu
ezităm a-1 recomanda cu cea mai mare căldură orişicui, ca
pe o m îndrie a Colegiului nostru".
Frum oase şi de neuitat erau aceste veri petrecute la Ocna
Sibiului! Carol zbura ca o pasăre din casa preotului, mergea
să se scalde în vreunul din lacurile sărate, sau, trecînd de
Poarta lui Bodi, o pornea spre dealurile din preajm ă. Aici
la capătul străzii se oprea des în faţa locuinţelor-peşteră.
Oameni sărm ani care nu aveau din ce să-şi încropească m ă­
car o cujbă de paiantă îşi săpau în coasta dealului o hrubă
pentru familie. P iatra m oale ceda uşor sub loviturile tîrnă-
copului şi sapei. Terenul nu trebuia cum părat, nu era nevoie
nici de m aterial de construcţie. Se afundau adine în hrubele
săpate şi făceau rost de undeva de cîteva beţe cu care să
apere intrarea de m usafirii nepoftiţi.
Soarta acestor oam eni îl im presionase adine pe Carol. îi
compătimea, ar fi v ru t să-i ajute. O dată îl întrebase pe u n ­
chiul său ce s-ar putea face pentru ei, cum a r putea fi aduşi
la un trai omenesc. Răspunsul sunase foarte ciudat. Unchiul
Sigismund ridicase din um eri neputincios:
— O am eni săraci au fost de cînd lum ea şi vor fi mereu.
Cine să-i ajute? Nobilii se ocupă numai de propria lor avere,
burghezul, orăşeanul îşi strînge doar lui, biserica n-are din ce
să-i ajute, iar consiliul oraşului constă din nişte oameni pe
care o m asă bună îi interesează mult mai mult decît viaţa
locuitorilor din hrube.
După care îşi ridicase pipa, apăsase cu arătăto ru l de cîteva
ori în cupa unde tutunul abia mai ardea şi trăsese fumul
adine în piept.
în tim p ce Carol păşea cufundat în aceste amintiri, ajunse
în dreptul Curţii lui H erm ann. Aici, tresări brusc. Pe m argi­

25
nea străzii se înălţa o clădire cu etaj, spoită în cenuşiu şi
cu obloane verzi, care juca un rol im portant în oraşul lacu­
rilor sărate. Era un fel de hotel şi totodată unicul local de
distracţie. In clădirea dinspre stradă, care spre stînga curţii
se continua în formă de L, la parter şi la etaj erau cîte şase
odăi la dispoziţia clienţilor. Dar nu nişte căm ăruţe strim te
de hotel, ci încăperi largi, dintre care cele mai m ulte aveau
şi bucătărie. Domnii veniţi la băi locuiau în odăile mari, iar
în bucătărie, care în p arte era m obilată tot ca o odaie, stă ­
tea personalul oaspeţilor. în vrem ea aceea staţiunile balneare
din M untenia şi M oldova nefiind prea bine am enajate, oa­
menii cu stare din aceste ţinuturi vizitau de preferinţă băile
ardeleneşti. în Curtea lui H erm ann în fiecare sezon au fost
găzduite familii boiereşti care veneau pentru cură la O cnele
Sibiu însoţite de servitorii lor. în curte, după odăile de locuit,
urm a salonul, în care se afla restaurantul. Era atît de m are
încît la anum ite ocazii folosea drept sală de bal.
Carol răm ase ca năuc în faţa clădirii şi inim a îi bătea n e ­
buneşte. Fără să vrea, ridică ochii spre un geam de la etaj:
oare printre obloanele uşor deschise, nu va zări acolo o pe­
reche de ochi strălucitori, sau o m înă mică, delicată? Dar
fereastra înfrunta cu ochii închişi, nepăsătoare, săgeţile soa­
relui de vară, şi nu-1 îm bia cu nimic bun. Carol se consolă
cu gîndul că aleargă după năluci. Dezamăgit, se întoarse şi
porni la dreapta spre grădina băilor, al cărei capăt era lipit
de Curtea lui Hermann. G rădina urca în pantă uşoară şi p rin ­
tre copaci se putea v edea bine în curtea hotelului. Sub un
paltin zvelt se afla o bancă bătută în patru pari subţiri. Tînă-
rul se duse acolo şi începu să caute avid cu ochii taina ta i­
nelor sale. O are m ai există? Pe coaja paltinului, o inimă
încrustată închidea în ea urm ătoarea inscripţie scurtă:
„M + C — 27.VII.1830."
M aricica! — oftă u şu rat cînd revăzu am intirea încrustată
pe copac. Deci, a rămas! Pe urm ele briceagului se încinse­
seră cicatrici, şi astfel literele, ca şi cele cîteva cifre apar­
ţineau pe veci trupului acestui paltin.

26
Carol se aşeză pe bancă. La acest ceas de după-am iază
C urtea lui H erm ann era învăluită într-o linişte tot atît de n e­
clintită ca anul trecut, pe canicula din iulie. O aspeţii, mole­
şiţi de baie, de m încare bună şi vinul scos de la gheaţă, îşi
dorm eau somnul de după-masă. Anul trecut, ăsta era ceasul
lor. Dacă înainte de prînz, la fereastra de la etaj apărea
m înuţa aceea albă, finind batista cu dantele, era semn că
după masa de prînz, cînd toţi dorm duşi, ei doi se vor întîlni
aici, pe banca de sub paltin. M a ric ic a . . . zvelta fată de
boier, cu ochii ei înfocaţi, această floare m isterioasă, străină,
pe care o cunoscuse v ara trecută prin interm ediul fetei p ri­
m arului Szăsz.
Da, prim arul avea trei fete, dar el o cunoscuse pe M aricica
m ulţum ită lui Poli, de care se sim ţea cel mai apropiat. Poli
avea un suflet de poet, era citită, foarte spirituală şi talen ­
tată la scris. Apoi, şi ea avea încredere în Carol, ştia despre el
că obişnuieşte să scrie versuri, ba că i-au şi apărut cîteva p o e­
zii. In dim ineaţa aceea de iulie, cînd se întîlniseră lîngă clădirea
băilor, Poli îi făcuse semn cu mîna încă de departe şi îndată
ce se apropie se şi apucase să-i vorbească despre poezie.
— Vino, vino, necredinciosul meu prieten! Ştim că eşti
aici de două zile, dar nici m ăcar nu te-ai u itat la noi! Păi
da, un poet laureat nu se mai coboară la un simplu muritor!
Am citit „Aglaia"* şi mi-a plăcut foarte m ult poezia. E atît
de bună încît sînt gata să te iert că ne-ai neglijat.
Rîsete, scuze, explicaţii. Carol se alăturase fetei şi o în ­
soţise pînă acasă.
— Eşti un om curajos, dacă îndrăzneşti să semnezi cu
propriul nume. Eu, dacă am să ajung pînă acolo încît să-mi
publice o poezie, voi semna num ai cu pseudonim.
— Nu fi atît de fricoasă, Polika! Poeziile dum itale sînt
frumoase. M ie cel puţin îmi plac. Zău, n-ai de ce să te ru ­
şinezi. Dimpotrivă. La mine e num ai un fel de înflăcărare.

* Culegere de poezii a unui grup de profesori şi studenţi în care


Carol Popp de Szathmăry a publicat poezii în 1829 şi 1830.

27
încerc să scriu versuri, d ar niciodată nu m-am gîndit că aş
putea deveni cîndva un poet cunoscut. Dumneata, Polika,
eşti talentată, alta-i situaţia cu dum neata . . .

— Totuşi e preferabil să-mi ascund talentul sub obroc!
rîse fata. De asta mi-am ales un p seu d o n im . . .
— Şi cum sună? Cel puţin să ştiu despire ce-i vorba, dacă
am să citesc vreo poezie publicată . ..
— Cred că „Iduna" . . . N -are să ghicească nim eni că eu
sînt autoarea.
— Sună frumos şi destul de m isterios .. .
Rîseră iar cu poftă, dar Poli se opri brusc. Pe tro tu ar se
apropiau din faţă o doam nă în vîrstă, însoţită de o fată tî-
nără. Se putea observa de la prim a vedere că sînt străine
de localitate. Femeia v îrstnică purta o rochie de tafta bru-
mărie, pe cap avea pălărie neagră, pe care, asemeni unei
cununi, era înfăşurată o năfram ă scumpă de mătase. însoţi-
toarea ei părea trecută de copilărie, dar nici fată îm plinită
nu arăta a fi. Rochia-i vaporoasă, de m ătase crem, cu guler
înalt, i se lipea strîns de corp. D easupra şoldurilor se te r­
mina într-un unghi ascuţit, de unde urm a o fustă foarte
largă. Pe cap avea o pălărie de tul, cu borul ridicat în faţă,
şi legată cu panglici sub bărbie. P ălăriuţa uşoară, puţin
înclinată într-o parte, dădea feţei o um bră de cochetărie,
în m îna cu m ânuşiţa albă ţinea o um brelă şi păşea cu atîta
graţie pe lespezile trotuarului de parcă ar fi mers pe nişte
farfurii de aur aşternute în faţa ei.
— Bonjour, madame! Bonjour, m a cheie amie!* le salută
fata prim arului pe străine, înclinîndu-se adînc.
— Bonjour, ma chere!** îi răspunse cu un zîm et plăcut
cea vîrstnică, în timp ce fetişcana alergă cu braţele des­
chise la Poli, o îm brăţişă şi o sărută pe obraz. Apoi se uită
vădit surprinsă la tîn ăru l de lîngă ea, care şi el, la rîndu-i,
se sim ţea nespus de tulburat. Toată făptura fetei em ana o

Bună ziua, doamnă! Bună ziua, dragă prietenă! (Lb. fr.)


«* Bună ziua, draga mea! (Lb. fr.)

28
v rajă neobişnuită care aproape îl uluise. C arol nu era n e ­
um blat în societate. N u îm plinise nici şaisprezece ani cînd
căpătase prim ul său frac şi participase la prim ul bal din
viaţa sa.
— Perm ettez-m oi de vous presenter M onsieur C harles
Popp de Szathmăry!*' rezolvă Poli încordarea de moment.
Carol sărută m îinile străinelor înclinîndu-se adine, îm pur­
purat de emoţie. Discuţia continuă în franţuzeşte. Polika se
descurca destul de greu, în schimb Carol vorbea cu atît
mai curgător. Ce-i drept, după pronunţie se sim ţea că nici­
odată nu fusese pe m eleagurile „capitalei lumii", dar g ra­
m atica o stăpînea bine, acum ulase un bogat bagaj lexical
şi se exprim a fără ezitări.
— Unde aţi pornit? se interesă Poli.
— V echilul nostru, care a adus cîte ceva de la Bucureşti,,
se întoarce m îine şi am v rea să trim item acasă prin el cî-
teva calabalîcuri şi nişte vase frumoase, răspunse doam na
cea vîrstnică. Am auzit că se pot cum păra aici. N u cunoaş­
teţi întîm plător pe la ce olari am putea merge?
— Eu nu, dar după cîte ştiu, m onsieur C harles cunoaşte.
Rugaţi-1 să vă însoţească, sînt sigură că o s-o facă cu plă­
cere, şi apoi, se şi pricepe la ceramică.

— Excelent! Poate vă ocupaţi cu aşa ceva?
— Nu, doam nă — răspunse Carol — am absolvit dreptul,
dar sînt pictor am ator şi din cînd în cînd fac şi pictură pe
ceramică.
N u m ărturisi că trece aproape zilnic pe la v estitele ate­
liere de olărit din Ocna Sibiului, că ajută la înfrum useţarea
m otivelor ornam entale, la îm bogăţirea cromaticii, şi că în-
cet-încet învăţase el însuşi m eşteşugul. Cînd avea chef, se
aşeza la roată, învîrtind-o cu piciorul, iar cu degetele mo­
dela din lut, cu pricepere, felurite obiecte, pe care apoi le
picta el însuşi şi m eşterului nu-i răm înea decît să le ardă în

* Daţi-mi voie să vi-1 prezint pe domjnul Charles Popp de


Szathmâry (Lb. fr.).

29
cuptor. Experim enta culori şi vopsele noi, le dădea sfaturi
olarilor cum să le folosească şi se făcuse a tît de îndrăgit de
aceştia incit adesea îl chem au la „botezul" noilor m eşteri
ori cu alte ocazii sărbătoreşti. A tunci nu se sfia să bea şi el
din uriaşa cofă a breslei olarilor, cu o capacitate de trei
vedre şi două cupe, pe care sărbătoritul trebuia să o umple
cu vin pe cheltuiala sa. Zadarnic s-ar fi codit, căci nu se
putea evita cinstirea.
— Pe domnişorul Carol îl socotim membru de onoare al
breslei, aşa că regulile noastre sînt obligatorii şi pentru ei!
anunţase G heorghe Bâgyonyi, starostele de breaslă.
Ce-i drept, membrii tineretului „subţire" din oraş strîm-
bau din nas cînd îl auzeau uneori pe Carol lăudîndu-se ce
bine i-a reuşit cîte o oală ori o farfurie înflorată. Dealtfel
şi unchiul Sigismund nu o dată îi atrăsese atenţia că ar p u ­
tea să-şi găsească o distracţie mai nobilă. Dar în clipa asta,
cînd surprinse aprobarea din ochii strălucitori ai frum oasei
fete străine, mulţumi cerului că nu-i dăduse unchiului as­
cultare şi că acum va putea folosi cunoştinţele sale in olărit
spre a le servi pe cele două femei.
Făcură cale întoarsă spre Piaţa M are şi cînd ajunseră
acolo, Poli îşi luă bun-răm as la prim ul colţ. Carol însă, cu
cele două femei, o porni spre Poarta V iţeilor. Căci aşa se
num eau străzile ce duceau în afara oraşului. M ai erau Poarta
Ţintirim ului, Poarta lui Bodi, Poarta N ebunilor. Cîndva, la
capătul acestor uliţe se aflau porţile oraşului, care noaptea
se ferecau. La Poarta V iţeilor locuia Ştefan Daroczi, cel mai
vestit olar. Acolo le conduse pe oaspete. Era cunoscut la
Daroczi, la el m ergea cu plăcere, pentru că, dintre olari, el
se străduia cel mai m ult să-şi onoreze cî mai bine m eş­
teşugul. Nimeni aiurea nu făcea ulcioare atît de zvelte, cu
linii a tît de frumoase, farfurii, vaze şi oale pictate cu atîta
gust, ca el.
— M intenaş suntem acolo — dădu glas Szathm ăry pe ne­
aştep tate în limba română. — Numai oleacă răbdare, mă
rog frumos.

30
— Vai, dum neavoastră v orbiţi şi rom âneşte? Ce bine ne
pare! Unde aţi învăţat? întrebă doam na bătrînă.
— Am furat şi io cîte ceva de la români, rîse tînărul. Am
avut doi prieteni români la Colegiul din Cluj, iar aici, la
Ocna Sibiului mai vorbesc cîteodată, cînd am ocazie.
Cînd îl zări pe Carol, faţa bondocului dar sprintenului
m eşter olar se lumină, însă la vederea celor două femei
străine răm ase oleacă surprins. Salută respectuos şi-şi as­
cunse la spate mina m înjită de vopsea.
— M eştere Daroczi, doam nele au ven it de la Bucureşti,
spuse Carol. Ar vrea să cum pere ceva marfă frumoasă.
Daroczi făcu o plecăciune adîncă şi se adresă curtenitor
în rom âneşte, cu un accent plin de savoare, ardelenesc:
— Mă bucură că v in'it doam n'ele la min'e. Am um blat
şi io la Bucureşt la Tirgu' M oşilor.
— Minunat! Ce frumos vorbeşti româneşte! exclam ă bucu­
roasă tînăra fată.
M eşterul olar îşi conduse oaspeţii în depozitul de lîngă
atelier.
— Chiar amu am m ulte oale, zise, farfurii şi ulcioare.
Săptăm îna ce vin'e e tirg la Braşov şi ne pregăt'im şi noi.
Cucoana cea vîrstnică îşi duse lornionul la ochi şi cer­
cetă vasele cu priviri com petente.
— Permiteţi-mi, madame, să vă ofer ajutor la alegerea
vaselor, spuse Carol. Aici puteţi vedea cele mai obişnuite,
dar totodată şi cele mai vechi m otive ornam entale. U lcioa­
rele cu m odele în flori şi frunze, cele cu păsări, cu căprioare,
toate sînt ornam entate cu m otive străvechi. Totuşi, cel mai
vechi dintre ele e pomul vieţii, cu trunchiul şi ram urile sale
ce întruchipează dezvoltarea vieţii. V edeţi ulciorul acesta
frumos de aici? Iată pomul vieţii, pe care tocm ai il des­
poaie de frunze un cerb masiv.
O aspetele luară în mîini unul după altul vasele care de
care mai frumoase. Doamna cea vîrstnică alese şi com andă
pe loc farfurii, ulcioare, căni, oale, cu duzina. îi ceru Iui
Daroczi să le îm pacheteze pe toate cu grijă, căci drumul e

31
lung pînă la Bucureşti, iar după-am iază va trim ite căruţa
după ele. Cînd să iasă din depozit, fata descoperi intr-un
colţ un vas graţios, deşi cam rotunjor, un fel de urnă. Nu
era pictat, fusese ars doar o dată.
— Oh, ce linie m inunată are vasul ăsta! exclam ă ea. N-o
să pictaţi nimic pe el?
M eşterul Daroczi răspunse îndată, aruncînd însă o ochire
îngrijorată spre Szathmâry:
— V asul ăsta nu a fost făcut pentru vînzare, e un dar
pentru biserica noastră. In el se v a p ăstra vinul care ser­
veşte la îm părtăşanie. Dar am am înat pictatul, ca să-l incon-
deieze dom n'şoru' Carol cu mîna lui. Nimeni altul nu se
pricepe ca el.
— E într-adevăr minunat! A tunci vom putea adm ira cu-
rînd şi noi arta lui m onsicur Charles. Aşa-i că nu peste
m ult timp, nu? se întoarse fata spre tînăr.
Carol se înroşi şi începu să se scuze. El nu e încă un artist
atît de m are încît să poată fi adm irată m unca sa. Dar
doam na în vîrstă se am estecă în vorbă şi îl opri prieieneşte:
— A sta răm îne s-o hotărîm noi. Las-o în seama noastră!
Cînd e gata, venim iar. Dumneata picteaz-o cît mai fru­
mos, monsieur!
Daroczi întrebă pe num ele cui să pună vasele.
— Dudescu ori V ăcărescu, e totuna ce pui. Eu sînt Du­
descu, iar ginerele meu N icolae V ăcărescu.
Carol le însoţi pe oaspete înapoi, prin piaţă, pînă la
C urtea lui Hermann.
— Noi stăm aici, zise doam na Dudescu, oprindu-se în
faţa hotelului. îţi mulţumim pentru ajutor. Ai fost în tr-ad e­
văr drăguţ că ne-ai călăuzit. Sperăm să ne mai vedem. Ah,
da, şi anunţă-ne cînd eşti gata cu urna!
Cînd intră pe poartă, tînăra fată întoarse capul şi-i mai
aruncă o privire. Razele ochilor ei verzi-brum ării, strălu ci­
tori se întîlniră cu ochii lui Carol.

După masă, Carol abia aştep ta să-l găsească pe unchiul

32
său într-o dispoziţie favorabilă. Preferă să renunţe la baia
proiectată în lacul cel m are şi cînd văzu că bătrînul domn
studiază o carte veche, scoţînd fuioare de fum din pipa-i de
spumă de m are cu coadă lungă, intră la el în odaie.
— N u te tulbur, unchiule Sigismund?
— Dacă e ceva im portant, atunci nu.
— Sînt sigur, unchiule, că ştii m ulte despre boierii din
Bucureşti, mi-ar plăcea dacă mi-ai spune cîte ceva despre
familia Dudescu şi V ăcărescu.
Degeaba schim base Sigismund Szathm ări Pap postul de
profesor din Cluj cu parohia din Ocna Sibiului, că în adîn-
cul lui răm ăsese tot dascăl şi nimic nu-1 încînta mai mult
decît să poată explica orice pe îndelete şi doct ca un pro­
fesor.
— Ei bine, pe aceştia i-am cunoscut şi eu personal, şi încă
de aproape. Una dintre familiile V ăcăreştilor îşi petrece acum
toată v ara aici şi ăştia-s rude cu Dudeştii. Nu num ai pe ei,
ci şi pe alţi boieri i-am cunoscut în 1821, cînd i-a alungat
din Bucureşti o căpetenie de panduri pe num e Tudor Vladi-
mirescu. D ouăsprezece mii de boieri şi mari neguţători au
fugit atunci în Ardeal, de team ă că acel cap al răsculaţilor
va faice cu ei ce-au făcut ei cu cei care au cerut drep­
turi, şi anum e i-au tras în ţeapă pur şi simplu. Cînd s-a-ngro-
şat gluma şi Tudor şi-a adunat am eninţător oamenii, şi-au
strîns şi boierii oştile, şi tocmai pe acest N icolae Văcărescu,
a cărui familie se află acum aici, l-au trimis cu solie la el,
cu am eninţări mari, să lase armele, că altm interi va fi zdro­
bit. Dar Tudor nu s-a speriat nici de am eninţare, nici de
m arele boier — căci N icolae V ăcărescu era beizadea al
ţării — ci el a fost cel ce a pus condiţii boierilor, iar mai
tîrziu a ocupat şi Bucureştii.
— In te re sa n t. . . foarte in te re s a n t. . . Nici prin gînd nu
mi-ar fi tr e c u t. . . — rosti Carol.
— Stai, aşteaptă! . . . Tatăl acestui Nicolae, Ienăchiţă V ă­
cărescu, era ban al M unteniei şi bărbat vestit. Literat, cărtu­
rar, scriitor. El a deschis şirul poeţilor rom âni ai vrem ii noi

33
în M untenia. Dar cunoştea bine şi intrigile politice şi de
asta l-a trimis dom nitorul Ipsilanti pe el la V iena ca rep re­
zentant, unde acest învăţat rom ân se bucura de un mare
respect.
Pipa nu mai fumega, aşa că trebui să îndese tutunul, spre
a putea fi iar bună pentru pufăit. In tot acest timp tăcu, dar
îndată ce începu să tragă din nou cu plăcere din ciubuc,
peste faţă îi zbură un zîmbet ştrengar.
— Boierii ăştia au venit aici să facă băi. Erau oameni
veseli, se îm prieteneau cu plăcere cu noi. Ţin m inte că o dată
mi-au povestit o istorioară nostim ă despre banul Ienăchiţă
V ăcărescu. In tinereţe fusese bărbat chipeş şi pusese ochii
pe el însăşi soaţa dom nitorului A lexandru Moruzzi. îşi arăta
atît de tare tînga după ban, incit a observat şi poporul şi
i-a făcut un cîntec. Stai, că am şi textul pe-aici undeva! Mi-a
plăcut aşa de mu,lt, că l-am notat şi l-am pus bine să-l ţin
minte.
„Ienăchiţă V ăcărescu
Şede-n poartă la Dudescu
Cu ciubuc de diamant,
Capot roşu îmbrăcat,
Cu anteriu de atlas,
M oare Doamna de necaz."
— Nu prea înţeleg, rosti tînărul după ce unchiul sfîrşi
de citit poezia. Ce-i cu acel Dudescu şi cine-i Doamna aceea
care aproape că-şi dă duhul de necaz?

— Ei bine — explică bătrînul domn — ascultă! Văcă-
reştii se înrudeau prin alianţă cu Dudeştii, o altă familie
m are boierească. Cîntecelul zice că Ienăchiţă V ăcărescu şade
>1
pe bancă la poarta casei lui Dudescu, în gură cu un ciubuc
bătut în diamante, în veşm inte roşii şi anteriu de m ătase.
Iar la vederea lui, soaţa dom nitorului m oare de ciudă, pentru
că boierul nici nu se uită la ea. Vezi ce cutezător e poporul
ăsta din Bucureşti, zadarnic e oprimat, ia în derîdere pînă
şi pe soaţa d o m n ito ru lu i... De-atunci, din 1821, aproape în

34
fiecare an vin aici la băi ba unii, ba alţii din familiile Văcă-
reştilor şi Dudeştilor . ..
In zilele ce urm ară, Carol, de parc-ar fi v ru t să repare
neatenţia de pînă atunci, căută cu dinadinsul societatea su­
rorilor Szăsz. Află de la Poli că pe frum oasa fată de boier
o cheamă M aricica.
,,M ari-cica . .. M a-ri-ci-ca . . . — scanda în sinea sa numele.
Ce frumos sună, şi ce muzical, cu accentul pe a treia
silabă!"
A cceptă cu nespusă bucurie cînd Poli îl invită la dejun
şi-i destăinui că va veni şi fata de boier. Pentru acest p ri­
lej îşi îm brăcase uniform a de pe vrem uri a A sociaţiei de
Lectură, ştiind că în atila cu fireturi şi vesta roşie arată
foarte bine. Apoi, se gîndea şi la calpacul cu pană albă de
egretă care, ca şi veşm intele cu găietane şi podoabe, va
atrage şi mai mult interesul fetei.
Şi nu se înşelase. Nu numai ochii surorilor Szăsz se lipiră
de el cu adm iraţie cînd păşi în odaie, dar şi invitata lor îşi
uită privirile pe dînsul. Fata purta o rochie albă cu multe
danteluţe, la piept cu o tăietură poate ceva mai îndrăzneaţă
decît se obişnuia la fetele de v îrsta ei fragedă. Făcea însă
parte din acele personalităţi cărora le place să se ia după
propriul lor cap.
In timpul dejunului, tema discuţiei fu balul de Sfînta Ana.
La 26 iulie, la Ocna Sibiului obişnuiau să se adune din jur
tineri şi bătrîni din familiile înstărite, pentru a ţine marea
sărbătoare a darurilor de v ară ale naturii. Balul de Sfînta
A na era tradiţional şi nici un om mai adunat nu putea lipsi,
toţi se pregăteau cu săptăm îni înainte. M aricica, pentru
prima oară la Ocna Sibiului, de cînd devenise codană, se
interesa dacă poate lua parte şi ea la bal.
— O aspeţii veniţi la băi nu num ai că au dreptul, ci chiar
datoria să m eargă la bal, o lăm uri Carol.
— Dacă trebuie din obligaţie, atunci nu merg, protestă
fata, dar tînărul sublinie că e o obligaţie şi o datorie atît
de plăcută, încît desigur că o va îndeplini cu bucurie.

3' 35
M ai era o săptăm înă pînă la zilele balului şi în acest
răstim p Carol izbuti să picteze urna pe care Daroczi urm a
să o dăruiască bisericii. A lese un m otiv ornam ental cu
frunze şi flori, părîndu-i-se a fi cel mai potrivit pentru un
asem enea lucru sfînt. După ce vasul vopsit fu ars în cuptor
şi a doua oară, trim ise vorbă la C urtea lui Hermann.
— E minunat! Culorile parc-ar trăi! exclam ă b ătrîna Du-
descu, dînd glas părerii vizitatoarelor, fără a fi rugată.
Dumneata, m onsieur Charles, o să ajungi artist mare, dacă
te ocupi serios.
Entuziasmată, M aricica orientă îndată discuţia pe un teren
mai concret:
— Spune-mi, m onsieur Charles, nu ne-ai putea picta şi
nouă o urnă din asta? Ce frumos ar arăta pe un piedestal
nu prea înalt, în salonul cel mare al casei n oastre de pe
Podul Mogoşoaiei!
Szathm âry primi cu bucurie.
— Dacă face una m eşterul Daroczi, eu o pictez cu plăcere.
O larul acceptă, iar bătrîna Dudescu, pentru a-1 răsplăti,
făcu o nouă comandă.
Peste cîteva zile urna era gata şi Carol o pictă ca un a r­
tist. Fata de boier veni iar la atelier. B ătrîna doam nă cînd
zări vasul, observă îndată:
— Ei, n-am zis eu că m onsieur C harles ştie să picteze şi
mai frumos? E m inunat acest vas, îl pot trim ite fără teamă
la Bucureşti.
Cînd plecară, M aricica răm ase puţin mai în urm ă şi
strînse cu multă sim patie mîna lui Carol.
1— M ă bucur că am prim it un dar atît de frumos de la
dumneata, şopti. O ri de cîte ori mă voi uita la el, am să
mă gîndesc la Ocna Sibiului.
Tînărul se simţi cuprins de un fior cînd fata de boier îi
zîmbi. în zîmbetul acesta era mai m ultă cochetărie decît
sinceritate, dar Carol era încredinţat că exprim a cea mai
m are fericire de pe pămînt.
A casă se încuie în odaia sa şi, luînd creioanele şi cretele,

36
încercă să aştearnă pe hîrtie faţa şi zîm betul fetei. Desenă
chipul drag în patruzeci, cincizeci de variante. Pregăti studii
separate pentru ochii ei focoşi, buzele frumos arcuite, părul
coafat cu cîrlionţi, fruntea inteligentă. Dar nici unele nu-1
satisfăceau.
îşi aminti de suferinţele prin care trecuse în urm ă cu trei
ani. A tunci term inase la Colegiu clasele de um anistică şi tre ­
buia să decidă ce studii superioare să urmeze. Ai lui voiau
să-l facă preot sau jurist, d ar el hotărîse să devină pictor.
Studiase sîrguincios anatom ia şi pregătise o schiţă am ănun­
ţită a corpului omenesc. în m asivul lui caiet de schiţe apă­
rură urechea, nasul, gura, craniul, mina, piciorul, pieptul,
umerii şi toate celelalte părţi ale corpului. Profesorul Samuil
Nagy, de la şcoala de desen, la care lua şi ore particulare,
îl încurajase, găsind că are talent. Unul dintre cei mai buni
prieteni ai săi, Ianoş Bohm, căruia mai tîrziu i se încredin­
ţase, încă de pe cînd era student în clasele superioare, să
conducă cursurile de desen, îl sfătuia, la fel, să aleagă dru­
mul picturii. Cu celălalt prieten al său, Săndor Pataki, care
dealtfel îi era şi văr, călătorise la Viena, încărcaţi cu caiete
de schiţe şi cu desene. Carol voia să se înscrie la A cade­
mia de pictură, iar Pataki la şcoala de ofiţeri. însă tînărul
candidat al artelor prim ise un adevărat duş rece cînd un
profesor vîrstnic şi cu priviri aspre îi spusese părerea sa
zdrobitoare despre desenele prezentate:
„Dacă aş preda clavirul, aş putea spune că astea-s nici mai
mult, nici mai puţin decît nişte slabe exerciţii pentru degete.
Pentru ca dum neata să fii bun de A cadem ia de pictură, tre ­
buie să mai creşti mult şi să înveţi. Eu unul te sfătuiesc să
mergi acasă şi să-ţi alegi altă profesie."
Dar nici lui Pataki nu-i m ersese mai bine, nici pe el nu-1
prim iseră la şcoala militară. Cei doi buni prieteni se întorse­
seră la Cluj, opăriţi, după trei săptăm îni. Amîndoi se înscri­
seseră la Drept. Nu destăinuiră de ce au fost în oraşul im­
perial. Spuneau, dacă erau întrebaţi de asta, că au v rut să
vadă lumea . . .

37
însă Carol nu era omul care să dea bir cu fugiţii în faţa
piedicilor. După ce se întorsese fără succes de la Viena, nu
numai că nu urm ă sfatul prim it la A cadem ia de pictură, ci
cu atît mai vîrtos se aştern u pe studiul desenului. N u renunţă
nici o clipă la gîndul de a-1 dezminţi pe profesorul din
Viena!
Acum, dorinţa asta îl răscoli iar cu înzecită putere. T re­
buie să-i arate acestei frumoase şi răsfăţate fete de boier
că el nu-i un cîrpaci sau „am ator", cum el însuşi îşi spusese,
ci artist. întrerupse desenatul numai cît timp cinară, dar în­
dată ce term ină ultim a înghiţitură, se scuză că-1 doare capul
şi se întoarse în odaia sa ,,să se culce". La lum ina pîlpîi-
toare a opaiţului desena febril faţa M aricicăi. Foile sporeau
întruna pe masă, opaiţul sfîrîia, în timp ce pe geam ul des­
chis pătrundea din grădină adierea parfum ată a nopţii. C ea­
surile se scurgeau neobservate, dar el nu sim ţea oboseala.
D egetele i se mişcau febril, ochii cercetau sfredelitori dese­
nele făcute. Treaba m ergea încet, foarte în c e t. .. M elcii p ă ­
rului, conturul feţei, fruntea erau lesne de reprodus . . . La
fel şi nasul. Linia bărbiei, a gurii — mai greu. în jurul buze­
lor se ascundea un zîm bet tainic, puţin ironic, puţin încrezut.
A cesta e greu de redat în aşa fel ca să nu fie supărător . ..
îşi simţi degetele înţepenite, ochii îl usturau, spinarea începu
să-l doară de cît se tot aplecase . . .
■Puse jos cărbunele şi se duse la fereastră. Ce bine că
geam ul acestei odăi dă spre grădină! Aşa, ai casei nu pot
vedea că la el e lum ină . . . Liniştea fu sfîşiată de cîntatul
unui cocoş. După primul, dădură glas şi alţii. însem na că
zorii se apropiau încet-încet. Se gîndi la fata dragă care,
nebănuind nimic din chinurile sale, acum desigur dormea
liniştită. Dar aşa-i bine! Nu, ea n-are nevoie să ştie niciodată
că în acest timp el, Carol, a năzuit să surprindă clipa, vrînd
să facă nem uritor un zîmbet fugar al ei.
Deasupra bătrînului nuc cerul începea să se lumineze p a­
lid. Se aşeză iar la m asă şi continuă să deseneze. De data
asta m îna îi m ergea cu o uşurinţă uim itoare. Zorile soseau

38
pe neobservate. Ca un zîmbet, ca o răsuflare curată care
înfrum useţează totul. O paiţul pîlpîia, lum inînd cînd tare, cînd
stingîndu-se brusc, sfîrîind. Totuşi se lum inase. Totuşi zîm-
beau toate în odaie. Carol, mai-mai să strige de atîta em o­
ţie: „Asta e! în sfîrşit, am găsit! Lumina asta palidă! A cest
zîm bet tainic!" Toată noaptea îl căutase m uncind febril!
încă două-trei trăsături m ărunte. Aci, un mic retuş, acolo
o uşoară ştersătură . . . Se cutrem ură, fruntea i se broboni de
sudoare. A sta-i împlinirea! Visul său artistic se împlinise.
Imaginea frum oasei feţe a M aricicăi apărea pe h îrtie ca aie­
vea. Ca şi cum tocmai ar v rea să vorbească. Ca şi cînd
tocmai ar vrea să repete cuvintele ce i le spusese lui la
poarta m eşterului olar . . . Carol sim ţea că izbutise. în n o ap ­
tea aceea trecuse printr-o schim bare ciudată: se maturizase,
devenind artist.
încuie tabloul în sertarul său şi nu îndrăzni să-l arate ni­
mănui. Simţea că numai cu fata ar fi putut vorbi despre el,
însă pînă la balul de Sf. A na nu avea cum s-o întîlnească.
O grada lui H erm ann era m ăturată şi curăţată cu grijă
şi mesele fuseseră scoase afară. în tre copaci oam enii lega­
seră nişte sîrm e lungi, de care atîrnau lam pioane colorate.
Salonul fusese golit şi serv ea drept sală de dans. Vrem ea se
arăta a fi m inunată: un cer de basme, înstelat, se lăsase
peste O cna Sibiului. Pentru seară fuseseră angajate două
muzici, una cînta în curte, pentru cei ce petreceau, alta în
sala de bal, pentru dansatori.
Fata de boier se distingea pînă şi în mulţime prin frumu­
seţea ei neobişnuită. I se adusese de la Bucureşti o rochie
nouă. Tulul alb, ce flutura uşor, ca o adiere, făcea din ea
o apariţie aeriană. Pur şi simplu îi ferm ecase pe tinerii din
protipendadă. Zbura din m înă în mînă. Pînă la miezul nopţii
Carol nu izbuti să danseze cu ea decît o singură dată. După
aceea se retrase lîngă un stîlp şi de acolo îi urm ărea fiece
mişcare. Reuşi să stea de vorbă cu ea în pauza de la m ie­
zul nopţii.
—l N ădăjduiesc ca valsul să mi-1 acordaţi mie.

39
-— Dacă mai sînt liberă, cu m ultă plăcere. Tot nu ştiu să
valsez bine, cel puţin mă înveţi dum neata, nu? spuse fata
desfăcîndu-şi şăgalnic evantaiul şi începu să cerceteze cere­
rile de dans. Ai noroc! Scrie-ţi repede num ele aici!
Carol luă bucuros evantaiul şi îşi trecu numele în locul
gol, ca semn că o cere pe fată la vals. îi veni rîndul cam
pe la ora două. Era ca beat că o putea ţine în b raţe pe
M aricica cea zveltă şi uşoară.
— Oh, dum neata ştii să dansezi, dar eşti prea scump la
vorbă, observă fata de boier în timpul dansului.
— E prea puţin un dans pentru cîte aş avea de spus, aşa
că prefer să nici nu încep. însă vă rog să-mi daţi prilejul
să ne întîlnim doar noi doi şi atunci v ă voi spune tot.
Fata căscă ochii mari.
— Găsesc că eşti mult prea îndrăzneţ, monsieur Charles!
— E vorba de sim ţăm intele mele şi nu pot vorbi despre ele
în timpul dansului. V ă implor să mă ascultaţi! N-o luaţi
în glumă! Din glasul său em ana o fierbinţeală pîrjolitoare.
— Am să mă mai gîndesc la asta, răspunse scurt fata. Dar
cînd, după sfîrşitul valsului, tînărul o conduse la loc, îl
strînse uşor de braţ şi-i şopti:
— Mîine, după m asa de prînz, în grădina băilor . ..
Data acestei întîlniri o săpase Carol în trunchiul paltinu­
lui. După aceea se întîlniseră aproape zi de zi acolo. înainte
de masă, Szathm âry se plimba prin faţa Curţii lui Hermann,
atent la geam urile cu obloane şi, dacă flutura acolo o mică
batistă albă, după m asă alerga într-un suflet la întîlnire.
Fata apărea în faţa sa m ereu mai nouă, m ereu mai in tere­
santă, mereu mai atrăgătoare. A junseseră pînă acolo încît
să-şi facă planuri de viitor. într-o după-am iază M aricica îl
iscodi pe Carol:
— Ziceai că mă iubeşti. O are pînă cînd mă vei iubi?
— M ereu. Pînă la moarte!
— Num ai că în curînd v ara se sfîrşeşte. Noi plecăm acasă,
între noi se vor aşterne m unţi uriaşi, depărtări mari. Şi cum
mă vei putea iubi atunci?

40
Tînărul tresări surprins.
— Nu te întoarce la Bucureşti! Rămîi aici! Dacă rămîi,
n-o să ne despărţim niciodată.
Fata rîse cu poftă. Apoi reluă vorba, cit se poate de se­
rioasă:
— Aş răm îne cu plăcere. Dar crezi că asta e atît de uşor?
Şi apoi, din ce vrei să mă întreţii? M ai ai de în v ăţat un an
ca să oflţii diploma. Pînă atunci nu eşti nimic, .nu capeţi
slujbă. Ce avere ai?
— Nimic. N e-au luat şi ce-am avut.
— Ei, vfezi? Nici avere, nici slujbă, nici rang! Din ce ai
vrea să trăieşti?
Tînărul, strîns cu uşa, explodă brusc:
— Am să pictez. Pictorii sînt bine plătiţi.
— Poate oale şi cofe?
— Pictez portrete, azi se caută, iar pictorii portretişti sînt
bine apreciaţi.
— Cum, te pricepi şi la aşa ceva? încă n-am văzut nimic
făcut de tine.
Carol îşi căută încet portofelul şi scoase din el un desen
înfăşurat în hîrtie. A păru un portret-m iniatură, pictat pe o
hîrtie fină, galbenă, cu margini aurite. Cînd o văzu, fata tre ­
sări şi îşi pierdu răsuflarea.
— A sta sînt eu! A tît de frum oasă sînt? Tu l-ai pictat? E
un portret minunat!
Brusc îşi încolăci braţele pe gîtul tînărului şi îl sărută
pe obraz, recunoscătoare. Carol îşi recăpătă curajul:
— Pînă acum n-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre asta.
Nici portretul nu l-am arătat pînă cînd n-am fost sigur că
nu am de ce să-mi fie ruşine de el. Simt că asta-i prim a mea
pictură adevărată, dar vreau să mai învăţ multe. Ai să vezi,
voi izbuti să ating perfecţiunea, numai să ai încredere în
mine!
M aricica îl privi drept în ochi pe tînăr şi faţa îi radia:
— îţi făgăduiesc!
Paltinul fu clătinat brusc de o pală de v înt sosită pe ne­

41
aşteptate. Ca şi cînd ar fi făcut-o atentă că prom isiunea tre ­
buie nu num ai rostită cu avînt, ci, mai ales, ţinută. Ori poate
era un semn că timpul rezervat întîlnirii s-a term inat şi fata
trebuie să plece. M aricica se desprinse din braţele lui Carol
şi se ridică de pe bancă.
— Pot lua cu mine portretul?
— Nu-1 lua încă. Ii fac o ram ă şi ţi-1 dau aşa. Dar pînă
atunci, te rog, gîndeşte-te cum am putea răm âne' noi doi
împreună.

A doua zi, fata de boier veni cu un plan neaşteptat.


— Dacă vrem să nu fim despărţiţi niciodată, trebuie să
fugim de-aici imediat. Peste cîteva zile mama soseşte şi, dacă
află ceva, mă duce îndată acasă. M-am gîndit să nu aştep ­
tăm asta, ci mai bine să plecăm noi întîi.
— Şi unde? întrebă descum pănit Carol.
— în Italia! La V eneţia, Florenţa, Roma! Iar dacă vrei să
devii un pictor bun, acolo trebuie să trăieşti! Acolo poţi să
înveţi şi să lucrpzi, acolo artiştii sînt preţuiţi.
Tînărul simţi că-1 apucă am eţeala. Perspectiva ce i se des­
chidea în faţă îl orbea cu totul. Călătorii, ţări străine, cerul
albastru al Italiei, patria lui M ichelangelo, Leonardo da
Vinci, Tizian, Boticelli, Correggio! Să vadă capodoperele
sculpturii antice, să cerceteze vechile muzee şi clădiri, să stu ­
dieze picturile şi frescele m eşterilor clasici, să pătrundă în
lumea m are şi, mai cu seamă, într-una din cele mai m inunate
caste ale acesteia, în familia pictorilor, şi toate acestea ală­
turi de fata divinizată, care renunţă la avere, la rang, şi-şi
leagă viaţa de a lui!
Dar brusc Carol simţi o strîngere de inimă ce-1 sperie. Ii apăru
ca aievea în faţă chipul schim onosit al tatălui său, apoi p ri­
virea întrebătoare a mamei. Se întunecă, se dezumflă.
— Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat? exclam ă fata cînd zări
cum se schimbase la faţă. Nu vrei să vii? Ce te sperie aşa?
— Ba vreau . . . N um ai că ar trebui o mulţime de bani.

42
— Nu e nevoie decît de atîţia cit să ajungem în Italia!
Acolo o să ai bani, au să-ti plătească bine munca. înţelege
odată, eşti deja pictor!
Entuziasmul şi optimismul acesta străin de orice griji îl
cuceri. Dacă va avea bani, va putea trim ite şi familiei. De
data asta nu se mai gîndea, nu mai chibzuia, nu-1 mai in te­
resa viitorul, ci făgădui ameţit:
— M ergem . . . plecăm . . .
H otărîrea celor doi tineri fu urm ată de fapte. în zilele
urm ătoare făcură în taină pregătirile de drum necesare. Ca-
rol se duse la Sibiu şi vîndu ceasul de buzunar m oştenit de
tatăl său, un ceas valoros. A vea şi M aricica ceva bani şi
bijuterii. Făcuseră socoteala că de Sfînta M aria e tîrg mare
la Sibiu, la care merg şi m eşteşugarii din O cna Sibiului, cu
m ărfurile lor. în zori, la ora 3, se vor întîlni în grădina băi­
lor, de acolo vor ieşi la drumul de ţară, să găsească o oca­
zie. Dimineaţa sînt în oraş şi îşi vor continua îndată călăto­
ria cu diligenţa.
Carol nu dormi toată noaptea. îm pachetă febril şi cînd te r­
mină, se apucă să deseneze. Bazilici cu cupole rotunde, mări
cu valuri, canale legănînd gondole, frînturi clasice ieşite de
sub pana sa. Im aginaţia sa hoinară anticipa tot ce spera să
întîlnească în cursul călătoriei. Ce bine-i prindeau acum
aceste exerciţii de degete! îi alungau orele grele şi lungi ale
aşteptării. în zori, cam pe la două şi jum ătate, stinse opai­
ţul. îşi scoase grijuliu bagajul afară pe prispă. Izbuti să
ajungă neobservat pînă la grădina băilor. A şezat sub paltin,
num ăra nerăbdător m inutele. Fata întîrzia. Emoţia îi creştea
cu fiecare clipă. Se gîndi îngrozit, ce-ar fi să nu vină? Dacă
i s-o fi întîm plat ceva? S-o fi ră z g în d it. ..
Dar nu! Dinspre Curtea lui H erm ann se auzi o uşă deschi-
zîndu-se şi apoi zgomotul* distinct al unor paşi prin curte,
încă două-trei clipe şi paşii se auzeau pe aleea cu pietriş . . .
Nu mai putu răbda, ieşi în întim pinare şi îm brăţişă făptura
înfofolită într-o mantilă.
— Oh, monsieur, nu-i frumos dacă slujnica vede că mă

43
îm brăţişez cu un bărbat! auzi un glas străin, vesel. M aricica
nu vine, eu nu-s decît bunica ei.
Parcă s-ar fi căscat păm întul sub picioarele lui Carol! Se
dezm etici abia cînd b ătrîna doam nă îi luă mîna şi-i spuse
aşa:
— Vino să ne aşezăm un pic şi să stăm de vorbă. Sluj-
nicuţa aceea nu trebuie să te sperie, nu ştie nici o boabă
franţuzeşte şi, întuneric cum e, tot nu vede cu cine stau de
vorbă. Deci, ascultă, prietene! Cum ziceam, nepoata mea nu
vine nici acum, nici altădată, nu va mai veni niciodată. Voi
doi încă sînteţi copii şi vreţi să faceţi o prostioară de-a drep­
tul neperm isă. Pe mine treaba asta nu m-a luat pe n eaştep ­
tate. C redeaţi că nu observ nimic? Am fost foarte aten tă
la toate. N epoata mi-a fost încredinţată mie, eu v-am lăsat
să vă jucaţi, să fiţi fericiţi, atîta timp cît nu era nici o pri­
mejdie. Dar acum m-am văzut silită să intervin. înţelege-m ă,
voi încă nu v-aţi copt îndeajuns să faceţi un asem enea pas.
îndeosebi M aricica nu-şi poate perm ite aşa ceva. Fiecare aţi
crescut în lumi diferite! N epoata mea nu se poate m ărita
decît pe m ăsura averii şi rangului ei. Dumneata, în afară de
talent, nu ai nimic, dar cu perseverenţă poţi deveni om.
Bucură-te de posibilitatea asta şi uit-o pentru totdeauna pe
nepoata mea!
Carol bîlbîi cu voce sugrum ată:
— Nu pot, n-am s-o pot uita niciodată . . .
— Aşa spun totdeauna îndrăgostiţii la început — zise
bătrîna doamnă — dar încet-încet orice rană se vindecă.
Tocmai acesta-i cel mai m are dar al vieţii, că acoperă cu
nisipul uitării durerea şi dezamăgirea. Dacă stratul e mai
gros sau mai subţire, asta e la latitudinea personalităţii du-
mitale.
Cînd Carol se întoarse acasă întrînd pe fereastra lăsată
deschisă, linţoiul nopţii începu să se destram e încet-încet la
răsărit. O vrem e se zvîrcoli în pat, apoi se cufundă într-un
somn adînc. Cînd se trezi, soarele era drept pe mijlocul
bolţii cerului. Spre norocul său, unchiul plecase dis-de-dimi-

44
neaţă la Şura-M are, la o întrunire preoţească. Iar tuşa Cris-
tina îl lăsase să se odihnească după poftă. Deşi dormise mult,
se simţea de parcă i-ar fi fost zdrobit tot, şi trupul şi sufletul.
Umblă buim ac toată ziua, fără a-şi găsi locul. Seara, luă p o r­
tretul şi scrise pe spatele lui: „Idealul pe care nu-1 pot
atinge niciodată". Apoi îl încuie la loc în sertar.

Şi iată acum, după un an, stătea iar aici, sub paltin, unde
deodată îl năpădiră atîtea am intiri dulci şi dureroase, şi brusc
toate prinseseră viaţă. Simţea că nu va putea răm îne la
O cna Sibiului. Abia aşteptă seara, ca să stea de vorbă cu
unchiul său şi să-l anunţe:
— Unchiule Sigismund, m i-ar plăcea slujba aceea despre
care mi-ai scris la Cluj, aş v rea să ocup cit m ai repede pos­
tul de la V istieria din Sibiu.
Bătrînul răm ase surprins. Va să zică nu mai era nevoie
să-i vorbească nepotului, se decisese el singur.
— Bine faci că asculţi de mine, pentru că acasă, cu duş­
manii pe care-i aveţi, n-ai fi dus-o pe roze. Dar ai timp, abia
ai sosit. La ce bun să te grăbeşti aşa, deodată?
— V reau să mă apuc de lucru cit mai degrabă. Să dove­
desc că are să iasă om din mine!
3
Moş Zaharia moţăi netulburat pe capră piuă ajunse în
oraş, unde însă trebuia să fie mai atent. Crăpă aşadar un pic
pleoapa ochiului drept, cu ochiul stîng neavînd, oricum, ni­
mic de făcut, pentru că i se scursese de mult, cînd i-1 strivise
cineva la o încăierare petrecută undeva, pe lîngă Slatina.
Bătrînul era trecut de şaptezeci de ani, dar încă se ţinea
bine. Cînd boierii aveau de trimis ceva la drum lung, vechi­
lul îl alegea întotdeauna numai pe el ca surugiu. Cunoştea
codrii şi munţii, încît nim eni nu s-ar fi putut m ăsura cu el.
Se vorbea că în tinereţe fusese haiduc. Pe la începutul v ea­
cului o ceată aţinea drum urile de la D unăre pînă sus în Car-
paţi şi-i ataca pe boieri şi neguţători şi pare-se că moşul
haiducise în ceata aceea. Dar dorobanţii şi oştenii puseseră
capăt „fărădelegilor", îm prăştiindu-i pe haiduci.
Zaharia se gîhdise ce se gîndise şi se întorsese la Bucu­
reşti, drept la curtea V ăcăreştilor, iar acolo se înfăţişase la
banul Ienăchiţă, la care fusese înainte vrem e surugiu de
gală. Era o zi caldă de toam nă şi, spre norocul său, îl găsise
pe boier în cerdac, aplecat peste nişte h'îrţoage.
„Domnul să te binecuvinteze, m ărite boieri Am venit!"
Banul îşi înălţase privirile de pe foi şi-l recunoscu îndată.
„Văd. Şi acuma, ce v rai?‘‘
„Aş voi să răm în aci şi să muncesc."
„ Ş i.. . pînă cînd, ai?"
„Apoi, acu' pîn-oi mai fi în viaţă."
Era nevoie de m înă de lucru pe moşia V ăcăreştilor, căci,
în urm ă cu un an, holera pustiise m ulte suflete.
„Aşa . . . Şi cine să te mai crează?"
„Mi-o vinit m intea rum ânului cea de pe urmă, cinstite
boier. Să orbesc şi de cestălalt ochi de-oi fi v reodată fără

46
cuvîntl" Şi îşi acoperise cu palm a ochiul teafăr, arătînd chi­
purile cum să orbească de nu-şi va ţine cuvîntul dat.
„Bine, du-te la grajduri! De rest, mă ocup eu. V orbesc cu
vechilul."
Zaharia căpătase slujba la grajdurile boierului şi în curînd
se văzuse că nimeni nu era mai priceput la treburile aces­
tea decît el, lotrul de pe vrem uri.
— Hei, omule, ce faci? Dai peste mine? Cască ochii cînd
mîi prin tîrg! îl trezi pe moş Zaharia strigătul unui tînăr cu
veşm inte de domn, care tocmai voia să traverseze strada şi
se pom enise în faţa cailor. Zaharia trase de hăţuri oprind
caii, apoi se holbă la tînăr. La început, nu-i veni să-şi creadă
ochilor, dar îndată strigă vesel:
— Ia te uită, dum neata eşti, dom nişorule Carol! Ă sta mai
zic şi eu noroc! De cînd te cat şi nu te găsesc! Tocmai mă
duceam la dum neata la slujbă.
Rămase uim it şi Carol Popp de Szathmâry. Cine-i ţăranul
ăsta român care-1 strigă pe nume, de unde-1 cunoaşte şi de
ce-1 caută pe el? Se vede de la o poştă că nu-i de-aici şi că
a venit de undeva de dincolo de munţi. Şi totuşi, îi e foarte
c u n o sc u t. . . Aha, da!
— Nu cumva eşti omul boierului V ăcărescu?
— Ba da, al lui. Tot omu-mi zice moş Zaharia. Dumneata,
dom nişorule, mă $tii de la Ocna Sibiului. Mai ţii m inte cînd
ai îm pachetat ceaunu' ăla mare, ca să-l duc la Bucureşti?
Păi, cum să nu-şi am intească? Ă sta-i bătrînul care a dus
acasă la V ăcăreşti urna aceea p ic ta tă . . . El însuşi o îm ­
pachetase în paie şi în nişte pături sau aşa ceva şi-l pusese
pe bătrîn să ju re că va avea grijă de ea ca de ochii din cap,
s-o ducă întreagă la Bucureşti.
— Ţin, aşa e! Şi ce v înt te poartă pe-aici?
— Am adus-o pe coana boieroaică la băi la Ocna. Dînsa,
ştii, o vinit cu caleaşca, iar eu am cărat după ea catrafusele
cu căruţa. Intîi am dat un ocol pe la Rucăr, le-am lăsat acolo
pe duduca cu coana-mare, a Dudescului, ele-şi petrec vara
acolo, pe la rubedenii.

47
— Ce ai zis? Domnişoara a răm as la Rucăr? Unde vine
aşezarea asta?
-— Colea dincolo de Cîmpulung . .. Da' aşteaptă oleacă,
domnişorule, cred că-ti scrie chiar dînsa. Am ici, la mine,
cartea ei, m-o pus să jur că ţi-o dau chiar eu, cu m ina mea,
căci nu te-am găsit la Ocna Sibiului şi popa mi-o spus că ai
slujbă la Sibiu.
Cotrobăi prin sum an şi scoase o foaie de hîrtie îm pătu­
rită. Carol aproape că i-o smulse din mină şi începu să ci­
tească hulpav rîndurile scrise pe franţuzeşte:
„Mon Cher! A i m ei nu mă mai lasă la Ocna Sibiului, cu
toate că ar ii m inunat să petrec vara iarăşi împreună cu tine.
A cu m îţi scriu de la Rucăr. N ici nu cutez a gîndi că tu ai
putea veni aici. Dar dacă ai putea) totuşi, vorbeşte cu lata
popii de-aici, cu Ana. Ea ştie tot şi ne va da o m înă de aju­
tor să ne putem întîîni."
Carol sări în sus de bucurie.
— M-ai duce şi pe mine cu căruţa asta, moş Zaharia?
— Cu dragă inimă, barem i nu umblu singur, şi-apoi e loc
berechet, poţi urca şi-acuma, de n-ai nimic îm potrivă.
— Stai, nu se poate chiar aşa, întîi trebuie să-mi pun în
ordine patalam alele. Ne întîlnim peste un ceas bunişor la
poarta Cisnădiei.
Zaharia mînă jos pînă la malul Cibinului, adăpă caii, le
dădu hrană şi la ora h o tărîtă se şi afla la poarta Cisnădiei.
Cînd părăsiră Sibiul şi în faţa lor se deschise m inunata re­
giune muntoasă, pieptul lui Carol tresăltă de sentim entul
eliberării. în sfîrşit, era propriu-i stăpîn, putea face tam an
ce-i plăcea. Domnul Schulze n-are decît să-l aştepte şi azi şi
mîine acolo la slujbă şi după aceea încă vreo cîteva zile,
zadarnic, căci nu mai putea conta pe el. Se găsesc ei şi alţii
acolo, la vistierie, destui conţopişti care să se cocîrjeze peste
masa de scris şi să um ple cu cerneală neagră, zi de zi, coa­
iele de hîrţoage.
în pasul Turnu-Roşu li se arătă ochilor un peisaj feeric.
De o parte şi de alta a drum ului se în ălţau culmi semeţe,

48
acoperite cu păduri, aproape să-l apuce am eţeala uitîndu-se
la ele! Jos, în adine, şerpuia Oltul, spălînd cu apele-i în­
spumate stîncile acoperite de muşchi. După m asă cerul fu
răscolit de tunete şi se întunecă brusc. Se stîrni o furtună
atît de mare, îneît fulgerele, bubuiturile şi vuietul uriaş şi
asurzitor al apelor părea g ata-g ata să radă ca pe nimic stîn ­
cile de pe mal. Tunetele se desfăşurau în ecouri de sute de
ori mai intense în acea strîm toare dintre munţi, trăsn etele
dese smulgeau copaci şi stînci din coaste rostogolindu-le cu
un vuiet am eninţător spre rîul tot mai umflat. Moş Zaharia
ţinea tare hăţurile în mîna stîngă iar cu dreapta îşi tot făcea
cruce. Carol şedea în spate, în căruţă. îl cuprinse o ciudată
senzaţie de fericire am estecată cu spaimă. Ploaia îl biciuia,
urechile îi v îjîiau de urletele m unţilor, de şuieratul vîntului,
ochii îi erau orbiţi din cînd în cînd de fulgerele care păreau
aici în vale, ca nicăieri, mai luminoase. Dar el stătea, stătea
cu braţele încolăcite pe piept, şi gîndea în sinea sa: ,,Asta da,
zic şi eu, Divina Commedia! O piesă atît de dum nezeiască
nici Dante n-a putut scrie!"
La un cot ascuţit apăru un pod de lemn, ce tăia valea.
Erau treizeci-patruzeci de paşi de el, cînd un fulger trăsni
în balustrada podului. Lemnul luă foc şi nici potopul ploii
nu biruia să-l stingă. Lumina ucigaşă orbea ochii cailor care
se speriau, încercînd să rupă ham urile. Brusc, Zaharia se
lăsă de făcut cruci, înjură cumplit, apucă strîns cu am îndouă
m îinile hăţurile şi mînă caii spre podul cuprins de flăcări.
Sălbăticite de spaimă, anim alele porniră într-un galop nebun
peste pod, dar coada căruţei izbi balustrada ce ardea şi o
rupse, doborînd-o. O clipită doar, şi puteau să se p răbu­
şească în apele învolburate ce vuiau la patruzeci-cincizeci
de m etri sub ei. Goana tu rb ată a cailor smulse căruţa din
punctul periculos. Grinda ruptă se prăbuşi ca o torţă aprin­
să în şuvoiul spumegînd. Zaharia aruncă o privire în urmă.
— Ai să trăieşti mult, domnişorule! strigă. Dac-ai trecut
hopu' ăsta aşa de uşor, chiar ai mai multe vieţi!
Furia furtunii din m unţi nu dură însă, îndată se arătă soa­

49
rele. Carol abia prididea tot desenînd în mapa sa de schiţe
frînturi de natură care de care mai frumoase. După aceea,
drum ul li se scurse în tihnă, pînă cînd, a doua zi, pe-nserat,
făcură popas în buza unui stejeriş. Moş Zaharia se uită cu
înţeles la călătorul său.
—- Dumneata, domnişorule, v rai să m ergi la Rucăr, iar eu
cat să o iau spre Bucureşti. Ştiu că ţi-i graba mai m are ca
a mea, că te-or aştepta acolo, da' eu îmi pot găta treburile
acasă şi mai tîrziu. A şa că oi face un ocol şi te duc la Rucăr.
E pe-aici un drum de codru, îl cunosc bine, o pornim chiar
noaptea asta pe el. Te las apoi în dreptul satului şi fac cale
întoarsă, că nu-i bine să fiu văzut pe-acolo.
Zis şi făcut. N oaptea străbătură pădurea şi a doua zi di­
m ineaţa Carol se afla în sat. îl surprinde curăţenia întîlnită
pretutindeni, casele frumoase, îngrijite, oamenii chipeşi, îm ­
brăcaţi frumos în portul lor pitoresc. Simţul său excelent,
practic, îi şoptea că e mai potrivit să caute a afla găzduire
la popa, în felul acesta putînd să se întîlnească mai lesne
cu fata sfinţiei-sale. Popa era un bărbat zvelt, cu o barbă
roşietică şi-l pţim i pe tînăr prietenos.
— V ăd că eşti din Ardeal. Ce vînt te aduce pe-aici, pe la
noi? îl întrebă.
— Sînt pictor şi mi-ar face plăcere să pictez două-trei zile
prin locurile astea m inunate. Am văzut că portul de pe-aici
e tare interesant, bărbaţii sînt bine făcuţi, femeile foarte fru­
moase; toate aceste m inunăţii m erită într-adevăr să stau să
le desenez.
Preotul satului, care făcea im presia unui om cultivat, îi
oferi cu dragă inim ă locuinţă şi cele necesare de trai.
Prin interm ediul fiicei gazdei sale, Carol putu să se în tîl­
nească încă în aceeaşi după-m asă cu fata de boier, lîngă
pădurea ce se întindea pînă în m arginea satului. Ana, o co­
dană brună, cu priviri inteligente, cam de-o v îrstă cu fata
de boier, plecă, înţelegătoare, să culeagă flori şi-i lăsă sin­
guri pe cei doi îndrăgostiţi.
— M ulte aş avea să-ţi povestesc, M aricica, dar deocam ­

50
dată îţi spun doar atîta: îţi m ulţum esc că mi-ai scris, altfel
nu ştiu dacă ne-am fi putut v edea vreodatăl exclam ă C arolr
arătîndu-şi recunoştinţa.
Fata îl privi cercetător.
— De ce? N -ai fi avut curaj să mă cauţi singur?
— Cum aş fi putut, după cele întîm plate? Credeam că
m-ai dat uitării.
— Nu mă cunoşti bine. Eu nu obişnuiesc să renunţ atît
de uşor la nimic, cel mult aştept m om entul potrivit, cînd
pot avea ce vreau. După cum vezi, am aşteptat un an în ­
cheiat!
— Eşti minunată! Eu nu-s în stare să fiu atît de raţional.
Uite, şi-acum, am pornit dim ineaţa la slujbă şi, poftim, am
ajuns la tine.

— La slujbă?
— Lucrez la Sibiu, am slujbă la vistierie. Dar am lăsat
totul baltă, num ai să te pot vedea.
Apoi îi povesti totul despre întîlnirea cu moş Zaharia,
despre războiul ceresc dintre munţi, pînă la discuţia cu prie­
tenosul popă. De data asta fu rîndul fetei să fie uimită:
— E nemaipomenit! Carol, eşti un adevărat erou! Părăseşti
totul şi la prim a chem are treci prin foc şi apă şi alergi la
mine. M ă i. . . m ă i.. . Eşti bărbat între bărbaţi!
Pentru a pune capăt laudelor, „eroul" o .strîn se pe fată în
braţe şi începu s-o sărute cu patimă. După ce se înfruptară
din prim a bucurie a întîlnirii, M aricica reluă iar discuţia cu
cîteva întrebări reci, practice:
— Zici că ţi-ai luat slujbă. Ce rang ai primit?
— N-am încă. Deocam dată am început şi eu ca toţi cei­
lalţi. Sînt avocat stagiar, dar sper să avansez.
— Ştii, aşa ceva d e.o b icei merge foarte încet. Nu te-ai
gîndit că ai putea să te ridici mai repede dacă te-ai consacra
picturii?
—- Ba da. Trăieşte la Sibiu un artist strălucit. Familia lui
a venit din Viena. Se num eşte Franz N euhauser. M ulţi îl so­
cotesc azi cel mai bun pictor din Transilvania. Cînd am ajuns

4: 51
la Sibiu, m-am dus îndată la el, i-am arătat lucrările mele
şi l-am rugat să mă prim ească printre învăţăceii săi. M -a luat
şi de atunci îmi petrec orice timp liber în atelierul lui. Mai
lucrează acolo un ungur, îl cheam ă M iklos Barabăs, e de fel
din secuime. E un om foarte talentat, tocmai se pregăteşte
să se stabilească o vrem e la Bucureşti.
— De ce nu vii tu la Bucureşti? N u vrei să ajungi un om
vestit? izbucni fata de boier.
— Deocam dată nu se poate . . . Dar v a veni vrem ea şi pen­
tru asta . . .
Tînărul se gîndi la mama şi la fraţii săi. Ei vor avea încă
m ultă vrem e nevoie de leafa lui sigură, de slujbaş.
— . . . Chiar tu spuneai că trebuie aşteptate toate cu stă­
ruinţă şi răbdare. Eu te rog să aştepţi şi ai să vezi că nu
te voi dezamăgi!
M aricica exclam ă disperată:
— O fată ca mine nu poate aştep ta mult! Intr-o bună zi
familia îmi dă poruncă să mă m ărit şi atunci n-am încotro,
trebuie să m ă mărit. Aşa e datina. G răbeşte-te, Carol, gră-
beşte-te să ajungi cît mai repede un om vestit!
Tînărul tresări. Simţea, din cuvintele fetei, team a. Dar ce
putea face în situaţia lui de azi?
— Ca să fiu un pictor m are trebuie să mai învăţ m ult şi
să călătoresc. Dacă n-am izbutit să plec îm preună cu tine,
trebuie să încerc şi singur.
Fata se aruncă de gîtul băiatului.
— Cu cît mergi mai departe, cu atît mă uiţi mai repede!
Dar nu-mi pasă. D u-te şi fă-te artist mare! V reau să fii re ­
cunoscut, adm irat. Tu, numai aşa poţi fi egal în rang cu cei
ce ne despart azi pe noi.
— Am să mă întorc după tine, ţi-o jur! Dar spune-mi că
mă aştepţi! Spune-mi!
Ochii M aricicăi străluceau.
— O rice s-ar întîmpla, am să te aştept veşnic num ai pe
tine! . . .
Carol petrecu zile m inunate în frumosul sat de munte. Cînd

52
nu putea fi îm preună cu fata, îşi ocupa timpul desenînd şi
pictînd. Pregăti o mulţime de schiţe nu num ai cu peisaje
din îm prejurim e, ci şi cu portul naţional al zveltelor femei şi
chipeşilor bărbaţi din partea locului. Gazda sa urm ărea cu
atenţie tot ce lucra.
— E şi la Gîmpulung o şcoală de pictură — îi spuse oda­
tă — unde se desenează icoane şi se pictează. Dar arta dumi-
tale e cu totul altfel. Aşa ceva, recunoscu, n-am văzut niciodată.
D um neata pictezi viaţa reală. Şi asta e cea adevărată!

Zece zile lipsi Szathm ăry de la slujbă. Cînd ajunse acasă,


fu chemat chiar în prima zi, dim ineaţa, de domnul Schulze
în biroul său. Consilierul era un om cu ochelari, cu priviri
aspre, care trăda că urcase scara funcţionărească — după
cum se zicea ironic în vrem ea aceea: „scara m ăgarilor" —
încet, cu m ulte ploconeli, pînă să ajungă în postul acesta.
— H err Szathm ăry — începu el ■ — de cînd eşti slujbaş
la noi?
— De o lună şi ceva . . .
— Din care ai lipsit zece zile. Cine te-a învoit să pleci?

— înainte de a pleca v-am trimis, domnule consilier, o în ­
ştiinţare că trebuie să călătoresc într-o chestiune de familie
ce nu suporta am înare . ..
— Dar n-ai aşteptat răspunsul, deşi numai după aceea ai fi
av u t voie să pleci.
— N-am avut timp, tocm ai din pricina urgenţei. M-am
bizuit pe înalta dum neavoastră înţelegere, pe b u nătatea p ă­
rintească pe care le-am adm irat şi le admir.
Domnul Schulze înghiţi în sec. Lauda plasată cu şiretenie
îi opri cuvintele în gît. Dar respectul e, totuşi, respect, aşa
că îi spuse ritos tînărului din faţa sa:
— De data asta, în mod excepţional, ţi-am aprobat cererea,
dar să nu se mai întîm ple aşa ceva. Aici, la mine, trebuie
să fie disciplină! Fără disciplină se răstoarnă ordinea, se duce
de rîpă lumea. A ltădată, cînd vrei să pleci, să-ţi ceri voie
dinainte!

53
Carol fu bucuros cînd se văzu afară. în zece zile se adu­
nase o grăm adă de treabă, aşa că se aşternu de zor la rezol­
varea hîrtiilor. în ziua aceea se duse şi după masă la slujbă
şi nu lăsă pana din mină pînă nu puse în ordine to ată res­
tanţa rămasă.
Dar nu se sim ţea cu adevărat în elem entul său decît atunci
cînd putea munci nu între pereţii întunecaţi ai biroului, ci
în atelierul cu miros de vopsele. Acolo trăia într-o altă lume.
Uita de timp, de lucrurile din jur, anim at numai de focul
creaţiei. Erau cele mai frum oase ceasuri ale sale; cînd desena
aproape în transă, picta, ştergea şi iar se avînta în frum u­
seţea necunoscută pe care voia s-o surprindă în această v rajă
a artei. Dar nu întotdeauna izbutea cum dorea. însă cînd
tabloul term inat se apropia de modelul închipuit, sim ţea o
m ulţum ire sufletească pe care n-ar fi schim bat-o cu nimic în
lume.
N euhauser, în al cărui atelier din Strada M ăcelarilor m er­
gea să lucreze, era un pictor m ultilateral. Picta portrete, pei­
saje şi accepta şi alte lucrări de gen, dar de preferinţă în
ulei.
— Azi, pictorul n-are voie să aleagă, trebuie să picteze
ceea ce-i cere cetăţeanul care-i comandă. Numai aşa putem
să-i obişnuim pe oam eni să iubească pictura, dacă le dăm
ce doresc.
Szathm âry nu era de acord cu ideea asta şi nu-1 răbda
inima să nu-şi spună părerea:
— M eştere, eu cred că dom nia-ta eşti m ult prea îngăduitor.
După mine, noi sîntem chem aţi să arătăm calea pentru dez­
voltarea artei. Trebuie să cultivăm gustul, trebuie să-i obiş­
nuim pe oameni să îndrăgească frumosul şi asta n-o putem
obţine lăsînd totul în voia lor, ci num ai dacă le călăuzim şi
ie formăm ideile despre artă cu ajutorul unor creaţii mereu
noi, originale.
Discuţia asta între m eşter şi învăţăcelul său se petrecu
tocmai în ziua cînd atelierul lui N euhauser fu vizitat de un
tînăr brunet, cu barbete, îm brăcat în haine negre.

54
— Mă numesc Bariţiu! se prezentase el. Vin din îm puter­
nicirea sem inarului teologic rom ân din Blaj. Avem la sem i­
narul nostru o echipă teatrală, pe care am numi-o „Societatea
artistică rom ână". Am avea nevoie de decoruri şi încă n-am
izbutit să rezolvăm satisfăcător problem a asta. Avem şi pe la
noi artişti care se ocupă cu pictura, d ar am dori ceva mai de
calitate decît ce ne oferă aceia. Aşa că te rugăm, meştere, să
prim eşti a picta pentru noi decorurile de care avem nevoie.
Szathm âry fu plăcut im presionat de tînărul care avea cam
aceeaşi v îrstă cu el şi, prezentîndu-i-se, îl întrebă:
— Cum, sem inariştii joacă teatru? Foarte interesant. Şi su­
periorii dom niilor-voastre nu au nimic contra?
— De ce să aibă? Consideră că teatrul este o artă care
poate fi exercitată nu numai de laici, ci şi de studenţii de la
teologie. Prin arta aceasta dorim să cizelăm limba noastră şi
să răspîndim literatura rom ânească.

— Cum aşa? Nu jucaţi num ai piese evlavioase?
— Nu, domnul meu. Am h otărît să ne mai ocupăm şi de
problem e lumeşti. Dăm reprezentaţii cu piese de teatru scrise
in limba română, cu subiecte alese din istoria românilor, nu
num ai în faţa sem inariştilor, ci şi pentru public. Credem
că astfel contribuim şi noi într-o m ăsură m odestă la ridicarea
nivelului cultural al poporului nostru.
— Eu unul sînt de părere că această misiune a r trebui s-o
aibă o trupă teatrală compusă din artişti profesionişti.
Baritiu îşi încruntă fruntea.
— Ai, dreptate. Aşa ar trebui să fie. Dar dacă nu avem
nici o asem enea trupă? Dacă nu ni s-a permis pînă acum s-o
avem? Pretindem şi noi 6 concurentă liberă pe toate teren u ­
rile activităţii omeneşti, o egală îndreptăţire la progresul cul­
tural al rom ânilor din Transilvania. Dar dacă nu ne ascultă
cei în drept, nu trebuie să îm brăţişăm noi orice iniţiativă să­
nătoasă şi posibilă?
N euhauser interveni. D eclară că este gata să accepte
comanda. După o scurtă discuţie se înţeleseră asupra am ă­
nuntelor. Tînărul îşi luase bun-răm as astfel:

55
— Mă întorc acasă liniştit, ştiu că am încredinţat treab a
noastră în mîini bune. Vom primi o lucrare care nu numai
că are să placă publicului, ci are să îm boldească şi pe alţii
a cunoaşte arta dom niei-tale, meştere.
După ce plecă tînărul în haine negre, N euhauser se în ­
toarse spre învăţăcelul său cu o faţă m ulţumită:
— Ei, ai văzut, ai auzit? Lumea ne şi caută pe noi, pic­
torii. Ni se cer la Blaj decoruri speciale, artistice, nu doar
picturi pentru decorarea unor odăi şi pentru încîntarea ochi­
lor. E un semn buni Am primit, căci ştiu că aceasta-i prim a
echipă rom ânească de teatru, serioasă şi iubitoare de artă,
din Ardeal, şi simt că trebuie sprijinită să prindă aripi. în
al doilea rînd, pentru că pe acei pereţi ai teatrului îmi voi
putea exprim a concepţia mea artistică pentru acea parte a
societăţii care pînă acum n-a cunoscut-o. Şi sînt încredinţat
că în m unca asta îmi vei da ajutor tocmai pentru a izbuti
cît mai bine.
— îţi mulţumesc, meştere, răspunse Carol cu entuziasm .

Pe la începutul lunii noiem brie M iklos Barabăs îşi luă adio


de la m eşterul său şi de la tovarăşii săi de atelier. Librăria
Thierry şi Fiihlenbaum din Sibiu avea o sucursală la Bucu­
reşti, pe care de obicei o aproviziona cu marfă prăvălia-
mamă. Tocmai în acele zile pornea un transport mai m are
la sucursală şi inventivul pictor aranjase să ajungă în capi­
tala Ţării Româneşti cu carul negustorilor sibieni. La des­
părţire, Carol zise oftînd:
— Oh, ce aş m erge şi eu cu tine, dacă nu m -ar reţine
obligaţiile!
— Lasă că ai să vii şi tu odată! îl îm bărbătă Barabăs şi
adăugă părinteşte: Tu mai lucrează şi învaţă! Insistă mai ales
la pictura de portrete, că azi asta-i baza, din asta trebuie
să trăim . înainte de toate — pîinea cea de toate zilele! Abia
după ce ne-o asigurăm putem să ne gîndim la creaţii mai
înalte şi mai pe m ăsura personalităţii noastre!
Szathm âry recunoscu îndată că nu numai N euhauser, ci şi

56
Barabâs, care judeca întotdeauna practic, aveau dreptate.
Căci am îndoi se străduiau să-şi facă rost, conştienţi şi
aproape cu un calcul negustoresc, de un avantaj, în timp ce
el era doar un entuziast şi alerga după vise deşarte. începea
să se lovească de realităţile vieţii. Se avîntă cu o voinţă
tenace în pictura de portrete. C ăută capete şi expresii in te­
resante. Cînd întîlnea aşa ceva la el la slujbă, pe stradă, în
diferite localuri publice, făcea pe loc schiţe. C arnetul de
schiţe nu-i lipsea niciodată din buzunar, obicei pe care avea
să-l păstreze toată viaţa. O riunde dădea peste ceva nou, in ­
teresant, scotea îndată carnetul de schiţe — şi creionul în­
cepea să-i zboare pe paginile albe. Fixa în cîteva clipe tot
ce-i cucerea atenţia, apoi acasă selecta, alegea din ceea ce
aduna peste zi şi schiţele cele mai interesante le turna în
forme definitive.
Colegii de serviciu, clienţii de la birou, oam enii din partea
locului, strada, frânturi sem nificative de la tîrgul săptămânal
ii ofereau un excelent m aterial de studiu. îl încîntau p ortu­
rile naţionale rom âneşti, m aghiare şi săseşti, capete de ţărani
caracteristice, feţe splendide de femei din com unele rom â­
neşti din jurul Sibiului, care-şi p ăstrau cu dîrzenie portul şi
graiul străm oşesc. V estea i se duse iute. Picta la comandă
tot mai m ulte portrete, nu numai pentru burghezii mai
înstăriţi din oraş, ci şi pentru moşierii din îm prejurim e.
Deveni pictorul de casă al conţilor H aller şi Kendeffy şi a s t­
fel îşi cîştigă faimă în cercurile aristocratice.
în felul acesta, slujba pe care o îndeplinea la vistierie
deveni pentru el din ce în ce mai îm povărătoare. Simţea că
acum, în sfîrşit — după doi ani — va putea sta pe propriile
picioare. Dar, ţinînd seam a de orice întîm plare, nu vru să
rupă definitiv cu slujba, aşa că-1 anunţă pe domnul Schulze
că e chem at de anum ite problem e de familie acasă, la Cluj.
îl îmbrobodi şi acum cu atîta isteţim e pe m orocănosul con­
silier, incit obţinu de la el un concediu nelim itat. Pe de altă
parte şi Sândor Pataki, fostul coleg de şcoală şi prieten, îl
sfătuise să se gîndească la viitor şi să se despartă de slujbă,

57
ce-i drept, cu cît mai mult tact. Pataki lucra la Viena, la
cancelaria pentru treburile A rdealului şi purta corespon­
denţă cu Carol.
Acasă, familia îl prim i cu bucurie pe băiatul cel mare, pe
care nu-1 mai văzuseră de m ultă vrem e. Dar îndată izbuc­
niră bocete şi oftaturi. M aică-sa îi povesti că Roza — care
între timp crescuse, îm plinind optsprezece ani — v rea să
aducă ruşine familiei, băgîndu-şi în cap să se facă artistă.
— De cînd a văzut-o pe Deryne* pe scenă, nu se mai poate
trăi în casa asta. M ereu cîntă, dansează, face comedii. Vor-
beşte-i tu, îi eşti frate mai mare, poate ai să fii mai drastic
decît mine.
I se plînse şi Roza.
— M ama mi-a spus că nu mai v rea să ştie de mine dacă
mă fac comediană. Avem destule necazuri — zice ea — atîta
ar mai lipsi, să avem şi o artistă în familie. Mai bine să mă
mărit, aşa i se cuvine unei fete cinstite! Dar nu vreau să
mă mărit! M ai bine mor decît să fiu îm piedicată să fac
teatru! . . .
Carol stătea descum pănit între cele două femei. De care
să asculte? De mama, care desigur v rea binele fiicei sale,
însă după felul şi concepţia sa? De Roza? Fiecare fată* îşi are
visurile, aspiraţiile ei. Roza e tînără, lipsită de experienţă,
dar o personalitate distinctă, nu-i uşor să te înţelegi cu ea
cînd apucă să-şi bage ceva în cap. Şi dacă e într-adevăr ta ­
lentată, dacă s-a născut într-adevăr pentru teatru? Atunci
ar fi un păcat s-o abaţi de la planurile ei. O are el însuşi nu
s-a abătut de la făgaşul obişnuit al judecăţii burgheze cînd
a hotărît să devină cu orice preţ pictor? A re dreptul s-o îm­
piedice pe sora sa să aleagă cariera de actriţă?
După m ultă cumpănire, decise cu înţelepciune solom onică.
înainte de toate trebuie să se convingă dacă Roza e într-ade­
văr aptă pentru profesiunea de actriţă. Fata o adm ira pe

* Deryne Szeppataki Roza (1793—1872), mare artistă dramatică


maghidră.

58
Deryne, pe ea o alesese de idol, aşadar să decidă D eryne
Szeppataki Roza. Interesant, pînă şi num ele mic le era ace­
laşi . . . M ăcar dac-ar fi vreo asem ănare şi în privinţa talen ­
tului! într-o dim ineaţă i se adresă sorei sale, rugind-o să se
îm brace îngrijit, că pleacă într-o vizită.
— Unde? întrebă Roza.
— Las' c-ai să vezi! sună răspunsul.
Porniră în vizită la Deryne. Carol aflase că pe la prînz
artista se odihneşte acasă, după repetiţie. N-o cunoştea p er­
sonal, dar îl rugase pe un prieten comun să-i aranjeze să fie
primit.
— Ah, dum neata eşti tîn ăru l pictor care a plecat ca stu­
dent şi s-a întors ca artist la Cluj, ca să .. .
— . . . Ca să-şi arate adm iraţia faţă de strălucita actriţă şi
prima cîntăreaţă maghiară, D eryne Szeppataki Roza.
— Văd că în vorbire eşti într-adevăr artist.
— Aş dori din tot sufletul să v ă conving că la fel de bine
m înuiesc şi pensula.
Prima lor întîlnire debută cu acest duel de cuvinte şi cu
un rîs sănătos. Szathm ăry i-o prezentă pe sora sa. îi spuse
că vrea să se facă actriţă. Şi pentru că el nu izbutise să de­
cidă dacă are talent sau ba, o roagă pe D eryne s-o ia pe Roza
sub oblăduirea sa, iar dacă talentul ei merită, s-o ajute să
intre în teatru.
— O, fetiţo, aici e nevoie nu numai de ţalen t ci şi de o
m are voinţă, de o extraordinară perseverenţă. Profesia asta,
a noastră, e foarte aspră. Nu e bine s-o aleagă decît cel ce
se simte puternic şi tenace. Aşa, privită din afară, e o che­
mare frumoasă, dar pînă ajungem acolo, să ne aplaude p u ­
blicul, pribegim pe drum uri neum blate, prin ploaie, noroi şi
zăduf. Ai curajul să accepţi aşa ceva?
Roza îşi înălţă drăgălaşa-i faţă şi răspunse cu patimă,
aproape ca un legămînt:
— Da . . . accept tot, num ai să-pot fi actriţă!
D eryne deveni gravă.
— Şi eu am fost aşa. Tot aşa am vorbit cîndva . . . Restul

59
îl vom vedea mîine. V eniţi dim ineaţa la teatru, o să fie acolo
directorul, regizorul, şi facem o probă cu fetiţa. Dacă reuşeşte,
o iau sub ocrotirea mea.
înainte de a se retrage, ceru şi Carol ceva pentru el:
—- Dar mie, acordaţi-m i perm isiunea să vă desenez. A re
să fie o sarcină frum oasă şi preţioasă p en tru mine.
— Oh, tinere, eşti măgulitor. Dar fie! M -au mai desenat
şi alţii, ultim ul a fost Barabăs M iklos. Cel puţin o să vedem
al cui e mai izbutit.
A doua zi Roza Szathm ăry trăi cea mai frum oasă zi din
viaţa ei. Examenul îi reuşi excelent. Recită frumos, cîntă cu
voce proaspătă şi se mişcă degajată de scenă. O prim iră pe
loc.
După cîteva zile Szathm ăry se apucă să lucreze la p o rtre­
tul artistei. Crezuse că va fi uşor, dar păţi şi acum la fel
ca atunci cînd voise să o deseneze pe fata de boier. M er­
gea totul bine şi, totuşi, la sfîrşit îl privea de pe h îrtie o
faţă străină. A tunci desenase din memorie, aşadar sarcina
fusese mai grea, dar acum modelul şedea faţă în faţă cu el,
viu şi real, şi uite că faţa desenată nu exprim ă ceea ce v e ­
dea şi voia să reproducă pictorul. Făcea m ereu alte şi alte
schiţe, D eryne începuse să-şi piardă răbdarea, dar Szath-
m âry o ruga:
— Ştiu că sînteţi foarte ocupată, că vă răpiţi din preţio ­
sul timp de odihnă ca să-mi pozaţi. Totuşi, vă rog să-mi
acordaţi răgazul să vă pictez portretul aşa cum mi l-am im a­
ginat eu. A veţi o trăsătu ră a feţei pe care nu izbutesc nici­
decum s-o nim eresc şi, fără ea, tot ce am făcut nu are nici
o valoare.
N u-i spusese că se gîndea la acel aer particular, trist, ca-
re-şi făcuse cuib pe faţa artistei de-a lungul anilor de în ­
cercări. Dacă îl adîncea pe desen, chipul femeii părea mult
mai vîrstnic decît în realitate, iar dacă îl îndulcea, o lipsea
de acea caracteristică a m aturităţii care făcea ca faţa artis­
tei să fie interesantă şi atrăgătoare.
Carol desena, ştergea, relua iar şi iar. Era conştient că

60
făcînd acest desen îşi va putea cîştiga un renume. M ulţim ea
o adm ira pe Deryne, nicicînd nu fusese adulată ca ea vreo
artistă în A rdeal. A ristocraţia nobiliară, burghezia şi po­
porul şi-o revendicau în egală m ăsură, pentru că ju ca pentru
toţi şi nu cunoştea decît o singură şi sfîntă datorie: dragos­
tea pentru teatru şi slujirea cinstită a scenei.
în cele din urm ă tabloul fu gata. O reprezenta pe D eryne
în rolul lui Lisli din piesa „Trandafirul din munţi". Rochia
cu tăietura adîncă lăsa să se vadă liniile fine ale gîtului şi
umerilor, privirea expresivă parcă vorbea şi m îinile îm preu­
nate în faţa um ărului drept dădeau un farmec inim itabil care,
îm preună cu aerul de tristeţe abia perceptibil din jurul gurii,
făceau o adîncă impresie.
Portretul se bucură de un succes neaşteptat. însăşi artista
exclam ă cu însufleţire:
— Ei da! Sînt eu! Aşa sînt! Nici lui Barabăs nu i-a reu ­
şit!
Fu de ajuns să arate tabloul la teatru, colegilor, că deo­
dată toată lum ea din Cluj dorea să-l vadă. Doamnele din
protipendadă îşi trim iteau una după alta „frăuleinele" cu
scrisori m ieroase la Deryne, să le îm prumute acel „m inunat"
portret. C reaţia lui Carol Popp de Szathm âry circula din
casă în casă, din mină în mină. D eryne însăşi era atît de
ferm ecată de tablou, incit îşi notă în jurnalul ei intim u r­
m ătoarele:
„N icicînd, nim eni nu m-a nim erit atît de bine ca acest
tînăr pictor sosit de curînd acasă."
Laudă mai m are nici că putea primi vreun muritor! Există
oare o recunoaştere mai deplină decît aceea ca o femeie —
care, pe deasupra, mai e şi actriţă celebră — să fie m ulţu­
m ită pe propria-i im agine pictată?
4
— A bia ai venit acasă şi vrei să ne şi părăseşti?
C uvintele văduvei lui Daniel Szathm ări Pap sunau plîngă-
toare, pline de reproş. Ca un şcolar prins cu şoalda, Carol
se opri din îm pachetat şi se întoarse spre mama sa, care
intrase în odaie.
— Nu pot face altfel, mamă, spuse apărîndu-se. Dacă
vreau să ajung ceva în pictură, nu mă pot mulţumi cu cît
ştiu acum. Aici, nu mai am de la cine să învăţ, num ai în
străin ătate pot găsi meşteri buni.
— O, dar ai văpsit chipuri atît de frumoase, că-i o mi­
nune să le priveşti! Vezi şi tu ce vestit ai ajuns cu portretul
lui Deryne, şi-apoi şi Bănffy, Bethlen, Teleki, Zathureczkv
şi toţi ceilalţi pe care i-ai pictat, au fost m ulţum iţi de
m unca ta.
— Poate că ei da, însă eu nu, mamă. Simt că ceea ce sînt
în stare să fac acum încă nu e o artă adevărată, ci doar
meşteşug. Şi între cele două e m are deosebire!
— Oricum ar fi, recunosc că ai făcut bine ce-ai făcut, şi
asta-i important! înainte nu credeam că din desenat se poate
trăi cinstit, dar acum văd că eşti priceput şi îţi poţi cîştiga
pîinea, chiar şi cu m eşteşugul ăsta.
Carol izbucni în rîs, apoi deveni serios.
— Dumneata, mamă, nu te-ai gîndit la ceva. Dă-mi voie
să-ţi explic la ce. A rtistul, şi la fel şi eu, dacă vreau să mă
cred artist, nu se poate mulţumi doar să-şi cîştige pîinea,
ca un cizmar, un croitor sau alt meseriaş. A rtistul trebuie să
năzuiască spre desăvîrşire.
— Bine, dar de fapt ce vrei tu, Carol? întrebă mama spe­
riată, fără să poată înţelege cele spuse de fiul său.
— Uite, mamă, asta-i mai uşor să simţi, decît să explici

«2
în cuvinte. Eu unul vreau să fiu un pictor care să fie prim it
şi respectat nu num ai în A rdeal ci şi în alte ţări. Or asta nu
se poate realiza fără studii serioase şi o m uncă îndîrjită.
Pînă acum m-am form at ca pictor exact cum creşte floarea
sălbatică pe cîmp. Am în v ăţat să desenez, să pictez, doar
aici la Cluj, în şcoala de desen şi la Sibiu de la N euhauser.
A sta-i însă egal cu zero. A devăraţii pictori umblă la v es­
tite academ ii din străinătate, călătoresc prin ţările cultivate,
văd şi studiază capodoperele m arilor m aeştri italieni, ger­
mani, francezi şi flamanzi şi din toate acestea învaţă cum
pot face, ca să mă exprim în lim bajul tău, mamă, m eşteşu­
gul temeinic. Ei bine, iată ce năzuiesc şi eu.
Explicaţia asta o linişti vizibil pe văduvă. Totuşi, îngrijo­
rarea n-o părăsi cu desăvîrşire.
— Ş i . . . ţine mult pînă să-ţi înveţi deplin m eşteşugul?
— Da, ţine cîţiva ani. Dar nu-ţi face griji, mamă, în suflet
o să fim m ereu îm preună. Şi-apoi, am să-ţi scriu şi am să-ţi
trim it şi bani, cu regularitate. Iar cînd mă întorc definitiv, nu
ne mai despărţim niciodată!
O îm brăţişă şi-o sărută pe m aică-sa furtunos, ca pe v re­
mea cînd era şcolar.
— Vai, mă înăbuşi, nu mă strînge aşa! se apără mama fă-
cînd pe speriata, iar cînd scăpă din strînsoare, ieşi din odaie
alergînd. Nu voia să se observe cit de m ult o înduioşase
dragostea asta tinerească şi, cînd ajunse în bucătătrie, plînse
pe săturate.
A doua zi Carol plecă la Pesta cu poştalionul lui Biasini.
între bagajele sale luă şi cîteva picturi şi desene, printre
care şi o copie după portretul făcut lui Deryne. Prietenii îl
sfătuiseră ca înainte de toate, cînd ajunge la Pesta, să dea
o raită prin cafeneaua Pilvax, unde sigur va da de clujeni
plecaţi mai dem ult şi care îl vor îndrum a şi aju ta în tre ­
burile sale. A şa se şi întîmplă. Abia puse piciorul în cafe­
nea, că de la o m asă deodată sări în sus un tînăr şi i se
aruncă de gît.
— Ia te uită, eşti aici, la Pesta! A sta zic şi eu surpriză!

63
spuse Carol către tîn ăru l în care îl recunoscuse pe fostul
său coleg de şcoală, V eer Joska.
— Chiar aşa, prietene, sînt cetăţean din Pesta. Patvarist*
la septemvirul** Tarackoi. Dar pe tine ce v înt te-a adus pe-
aici? întrebă Veer.
— îţi spun îndată, pe-ndelete. A veţi un loc la- m asa voas­
tră?
— Sigur că da! Vino, colega, sîntem numai în doi, cu prie­
tenul meu Kozâk. El e un fel de inginer, se ocupă cu siste­
m atizarea apelor.
După prezentările de rigoare, Carol spuse că i-ar face
plăcere să se poată instrui în continuare în desen şi pic­
tură.
— Voi ştiţi, desigur, există pe-aici o şcoală superioară la
care m-aş putea înscrie?
— Kozâk, tu eşti cunoscut printre pictori — i se adresă
V eer lui Kozâk — i-ai putea da o sugestie lui Carol.
— Există şcoala de desen a lui M ontone — răspunse în ­
d ată ce] întrebat — acolo l-am cunoscut pe A nton Chladek.
El e în primul rînd pictor de m iniaturi şi portrete, a studiat
în Italia, apoi a trăit la Viena. Sper să mă întîlnesc cu el
chiar azi, ori mîine dim ineaţă şi după aceea, pe la vrem ea
asta, cred, am să-ţi pot spune cînd vă puteţi cunoaşte.
Szathm âry îl căută pe C hladek la locuinţa sa aflată pe
una din străzile liniştite din cartierul Tabân. Bondocul, blon­
dul pictor cu păr ondulat, care putea fi mai vîrstnic decît
el cu vreo opt-zece ani, din prim ele clipe ale întîlnirii lor
îi insuflă încredere şi o caldă înţelegere. îl ascultă cu un
zîm bet blajin, încurajator, pe colegul mai tînăr şi nu vorbi
decît atunci cînd Szathm âry încheie ce avea de spus.
— înainte de a vă făgădui orice, aş dori să văd cam ce

* Practicant la un avocat. Termen vechi, uzitat înainte de 1848 în


Ungaria.
** Membru al Consiliului de judecată (format din şapte magistraţi),
for suprem judecătoresc în vechea Ungarie.

64
aţi realizat. Aţi adus ceva din lucrările dum neavoastră?
întrebă.
— Da, bineînţeles! răspunse Carol. M -am gîndit şi eu că
o să fie nevoie de asta. O ricărui străin i se cere cartea de
vizită, iar cartea de vizită a unui pictor e creaţia sa.
îşi scoase desenele şi picturile şi le desfăşură pe masă,
apoi aşteptă să audă p ărerea lui Chladek.
— Sînt bune . . . surprinzător de bune .. . morm ăi Chladek,
apoi exclam ă tare: Ia te uită, păi asta-i D eryne Szeppataki
Roza! E un portret excelent! în tr-ad ev ăr extraordinar!
C ercetă îndelung pictura, o tot răsucea de la stînga la
dreapta şi invers, spre lumină, apoi o aşeză cu o mişcare
moale pe masă.
— Nu te supăra că te voi tutui — rosti pe un ton cald,
recunoscător — dar eu sînt mai vîrstnic, aşa că-ţi pot vorbi
astfel. Zici că vrei să înveţi la noi, hm, dar eu aş zice că,
dim potrivă, noi am avea de în văţat de la tine. Zîmbetul
ăsta fin, m îhnit, nu-i în stare să-l redea decît un pictor foar­
te talentat. E ceva ce te duce cu gîndul la M ona Lisa lui
Leonardo da Vinci. Şi, totuşi, e altceva. Nu e o joacă as­
cunsă, un zîm bet întrebător, ci un tablou al unei clipe, al
unui foarte îndelung şuvoi sufletesc surprins într-o singură
trăsătură, o durere dulce, o suferinţă fericită, o căutare a
vieţii dincolo de toate încercările ei. La şcoala lui Montone,
noi, ce-i drept, predăm desenul şi pictura, dar tu n-ai ce
căuta acolo ca ucenic, ci ca dascăl. Eşti foarte talen tat şi pe
deasupra ai şi un nume frumos.
— Cum? Şi num ele are im portanţă pentru un pictor?
— Bineînţeles. Numele meu e cenuşiu, nu spune nimic,
dar eu sînt un ceh devenit un fel de ungur. Familia noastră
s-a refugiat aici acum mai bine de două sute de ani, în
timpul persecuţiilor îm potriva husiţilor din Cehia, şi s-a m a­
ghiarizat. Am rude care şi-au schim bat num ele în Hiivbsi,
traducîndu-1 în ungureşte. Dar pentru mine e bun şi aşa cum
e, îi place şi neveste-m i, deşi e italiancă. Am trăit ani în ­
tregi la Milano, de acolo am adus-o cu mine. Dar uite ’că

65
am luat-o razna, te rog să nu te superi! Şi acum, să revenim
la tine! Ia să vedem, cam ce-ai putea să faci la noi?
D iscutară îndelung despre starea şi posibilităţile din Pesta.
— Tu încă nu eşti cunoscut aici, cum păni situaţia Chladek.
Ca să reuşeşti, mai întîi trebuie să te faci cunoscut. Eu te
aju t din toată inima să faci prim ul pas, dacă eşti de acord.
Tocmai am auzit că D eryne va fi adusă în sfîrşit la Pesta,
dar pînă una alta trebuie să fie popularizată şi ea, oricît de
m are actriţă e. Ştii să gravezi în piatră?
— Nu, încă nu mă pricep.
— N u-i nimic. Eu am să-ţi gravez în piatră pictura, ca să
poată fi m ultiplicată. O dăm să fie reprodusă la „Honmu-
vesz"*, o revistă socială şi artistică foarte răspîndită.
Dacă apare în ea sem nătura ta sub portretul lui Deryne,
au să-ţi cunoască num ele în toată ţara. Eu lucrez de mai
m ultă vrem e pentru ei, ai să prim eşti şi tu de lucru la
dînşii şi la Zaharia C arca lech i. ..
— Cine-i acest Carcalechi?
— Tipăreşte în limba rom ână cărţi populare la tiparniţa
regală din Buda, şi le răspîndeşte nu num ai în A rdeal ci şi
în alte ţinuturi. A re o publicaţie care apare anual, îi zice
„A lm anahul satului", o tipăreşte mai cu seamă pentru citi­
torii din M untenia şi M oldova. A par des şi desene de-ale
mele în foaia asta. Am să te recom and lui, dacă vrei.
Promisiunile lui C hladek nu răm ăseseră vorbe goale. La
scurtă vrem e apăru în „Honmuvesz" portretul actriţei Deryne,
pictat de Carol Popp de Szathmâry. A rticolul însoţitor ser­
vea totodată de program, în el fiind anunţat că renum ita
artistă va apărea în curînd în faţa publicului din Buda şi Pesta.
P ortretul se bucură de un succes atît de mare, încît fu
m ultiplicat în exem plare separate şi răspîndit în U ngaria şi
în A rdeal. Pe gravu ri apăru şi o poezie dedicată de Szath­
m âry lui Deryne, în care o cînta cu adm iraţie pe marea
artistă:

* 'Revista preferată a burgheziei din Ungaria în acel timp.

66
Făptură, tu, coboară-ridată,
Din preajma zeilor te-arată,
Din cer de Serafimi, frumos!
Pe patriot îm pingi la vrere,
Vrăjindu-1, tu îi dai putere,
Ţi-aduce ţara-al ei prinos!

A dînc în ţărnă te împlîntă,


A poi spre ceruri te avîntă
Cîntecul tău dum nezeiesc!
Mai dulce decît primăvara
Ori şoapta de izvoare seara
E glasul tău divin, ceresc!
Cu acest m edalion gravat în p iatră C arol Popp de Szath-
m âry îşi cîştigă faimă în două ţări deodată. Totuşi nu ră ­
mase m ultă vrem e la Pesta. Printre altele, contribui la ple­
carea sa şi scrisoarea lui Sândor Pataki, care-1 chema la
Viena: îl înştiinţa că ar putea prim i şi el o slujbă la can­
celaria pentru treburile A rdealului şi, pe lingă asta, şi-ar
putea continua studiile de pictură. Chladek găsea că e un
lucru bun.
— Faci bine dacă te duci la Viena. Un pictor cată să vadă
lumea, iar acolo poţi găsi pictori de la care să înveţi ceva.
Dar înainte de toate e bine să te lăm ureşti cu tine însuţi:
să ştii adică în ce direcţie vrei să-ţi dezvolţi talentul şi ca­
pacităţile. După părerea mea, tu nu trebuie să răm îi la por­
tret, nu te-ai născut pentru aşa ceva. Pictura ta trebuie să se
desfăşoare de fapt in acvarelă. Ai înclinări spre pictura rea­
listă şi tocmai de asta trebuie să-ţi alegi bine m aestrul care
să te conducă mai departe pe acest drum. Ia să luăm, pe
rînd, cam pe ce m eşteri poţi conta. In capitala austriacă tră ­
ieşte M auricius Daffinger, excelent pictor m iniaturist, vestit
prin faptul că pe vrem ea Congresului de la V iena i-a pictat
pe toţi bărbaţii de faimă.
— Numai că eu nu v reau să devin pictor miniaturist!

5' 67
— Bine, atunci nu vei fi. De la Ammerling poţi învăţa
pictură şi portrete. M ai e acolo un pictor ce v rea să im­
pună m onum entalul, Johann Peter Krafft, care încearcă să
aducă în pictura austriacă experienţele franţuzeşti neocla-
siciste.
— O rientarea asta începe să devină plictisitoare.
— Ai dreptate. Tot ce se îndepărtează de viaţa reală, în-
cet-încet devine plictisitor, obişnuit. Ţi l-aş recom anda pe
Georg W aldmiiller, azi e unul din cei mai populari pictori
din Viena, îndrăgostit de pădurea vieneză, profesor la A ca­
demie, dar el e un reprezentant al rom antism ului de tip
biederm eier .. .
— E dulceag, artificios, îl întrerupse Szathmâry. O fi plă­
cut vienezilor, dar mie nu . . .
— Totuşi, W aldm iiller e un pictor bun, singura lui hibă e
că prea trăieşte num ai pentru „ziua de azi". Dar e ceva
tipic pentru întreaga Vienă, de asta tronează stilul bieder­
meier, care de fapt nu e decît expresia îm buibării burtă-
verzimii. A ustria trăieşte o epocă a reacţiunii. Oamenii nu
raţionează, doar trăiesc. Puterea vrea să oprească, exact ca
acele unui ceasornic, dezvoltarea pe toate liniile. Concepţia
oficială e că orice înnoire poate fi periculoasă, duce la haos
şi, în ultim ă instanţă, la revoluţie. De aceea n-au nevoie
de oam eni inteligenţi, gînditori de geniu, artişti cu concepţii
libere. îm păratul Francisc I nu are nevoie decît de supuşi
credincioşi, care să-şi facă datoria şi atîta! Drept care şi
pictorii austrieci de azi îşi îndeplinesc numai şi numai da­
toria şi nu au curajul să guste din posibilităţile libertăţii
artistice.
— E t r i s t . .. A tunci, la ei situaţia e fără speranţe.
— Nu te pripi să-ţi spui părerea! Din fericire, mai există
acolo bunul şi sim paticul Peter Fendi, care mai cutează să
rişte cîteodată în foile satirice. E un grafician de m îna-ntîi,
şi desenele îndrăzneţe, picturile sale pline de viaţă nu n u ­
mai că distrează şi smulg adm iraţia, ci exercită şi o ascu­
ţită critică socială. Toată V iena îl admiră, dealtfel l-au şi

68
poreclit „Schubertul picturii", căci desenează şi pictează cu
atîta suflet, cu atîta inimă, cum num ai în com poziţiile lui
Schubert găseşti. Fendi e, în cel mai strict înţeles al cu-
vîntului, un pictor al poporului. De sub penelul său ies, cu
cea mai im presionantă fidelitate, făpturile sărm ane ale pe­
riferiilor vieneze, bieţi oam eni ce m erită o soartă mai bună.
Nu din viaţa vagabonzilor iresponsabili ori a trîntorilor de­
căzuţi din pricina propriilor m etehne îşi ia temele, ci îl
preocupă soarta acelor oam eni m ărunţi care muncesc aspru
toată ziua, trag la jug, dar nu se aleg decît cu firim iturile
unui aparent trai bun.
Szathm ăry exclam ă entuziasm at:
— A cest Peter Fendi e omul meu! Am să caut cu orice
preţ să mă îm prietenesc cu el!
— Bine faci — spuse cît se poate de serios Chladek —
nici eu nu ţi-aş fi putut da un sfat mai inteligent.

Carol Popp de Szathm ăry călători la V iena cu vaporul cu


aburi. Pentru el, asta însem nă o trăire aparte, căci pînă
acum nu văzuse aşa ceva decît în desene. Cea mai mare
parte a drum ului o petrecu pe punte. Admira peisajul şi v a ­
lurile ce alergau, unduind, pe lîngă vapor. C ăută să ghi­
cească în sinea sa ce viitor îl aşteaptă în oraşul imperial.
Sigur era că deocam dată nu se va putea dedica în întregim e
picturii, trebuind să trăiască din ceva. Sfatul lui Sândor
Pataki de a pleca în condiţii am icale de la slujba sa din
Sibiu îi prindea acum bine. Legătura asta putea fi folosi­
toare la Viena, unde se prezenta cît de cît cu un stat de
serviciu la cancelaria pentru treburile A rdealului.
Portul V ienei era înţesat de cei ce aşteptau sosirea vapo­
rului cu aburi. Cînd Carol sări pe uscat, din mulţime înaintă
spre el un domn grav, cu pălărie-burlan, îl salută cu un
,,bine-ai venit" sonor, îl îm brăţişă şi-l sărută pe obraji. Ca
aspect exterior era la fel ca oricare cetăţean vienez, dar
glasul plin, accentul savuros, ardelenesc, trădă. îndată pe
cine ascundeau straiele nem ţeşti.

69
— Sândor! A sta mai zic şi eu surpriză, să mă aştepţi!
Nici prin gînd nu-mi trecea, ştiam că la ora asta trebuie să
zaci la slujbă.
Pataki îl bătu pe spate amical şi îl dojeni blajin:
— Pentru tine, slujba înseam nă acelaşi lucru cu închi­
soarea. Deşi nu-i aşa, prietene! Poţi ieşi, cînd aştepţi un
oaspete atît de drag. Trebuie să recunosc, eram foarte cu­
rios, doar nu ne-am văzut de cîţiva ani buni. îl m ăsură din
cap pînă-n picioare pe Carol şi continuă satisfăcut: Te-ai
făcut şi tu bărbat, băiete, m ustaţa şi barba îţi dau un aer
foarte serios. Eh, dar hai, nenea H auser o să ne ducă acasă!
Lîngă trotuar aştepta o trăsură cu un cal, pe capră un
birjar cu pălărie tare şi m antilă neagră, cu nasturi mari.
— Ascultă, e trăsu ra de la serviciul tău? întrebă Carol.
— Aiurea! Ce-oi fi crezînd? E o trăsu ră oarecare, dar aici
toţi birjarii se poartă respectabil.
Pataki locuia la periferia Vienei, în V orstadt. Pe drum îi
povesti pe-ndelete am icului său:
— Precum vezi, am prim it scrisoarea ta. Toate au să fie
în ordine, prim eşti slujbă, ţi-am înaintat cererea, am şi v o r­
bit în interesul tău acolo unde trebuia şi mîine te prezinţi
personal. Mi-a scris şi m aică-ta. M ă roagă să locuim îm­
preună, să am grijă de tine în oraşul ăsta mare. Am loc
pentru tine în locuinţa mea, sper să încăpem unul de altul.
Dacă am rezistat la Colegiu să stăm în aceeaşi bancă zece
ani — spuse rîzînd — cred că ne înpăcăm şi aici de bine,
de rău.
Trăsura înainta pe nişte străzi frumoase, curate. Erau
deja în V orstadt. M ajoritatea caselor erau clădiri cu un
singur etaj, cu un aer familial, prim itor, cu faţade ce îşi a ră ­
tau cu bunăvoinţă spre pietoni ochii ferestrelor cu obloane.
Pretutindeni era m ultă verdeaţă şi puzderie de flori. Cotiră
pe o stradelă şi trăsu ra se opri în dreptul casei cu numărul
28. V eilchen Gasse citi Szathm ăry pe o tăbliţă. V a să zică
va locui pe strada viorelelor. Era floarea lui preferată, al-
bastră-violacee,. cu parfum delicat, v estitoarea prim ăverii, în

70
care vedea înnoirea veşnică, victorioasă a vieţii. Cînd co-
borîră, îl întrebă pe birjar:
— Dacă eşti bun, nu-1 cunoşti cumva, întîm plător, pe pic­
torul Peter Fendi? Am auzit că locuieşte pe undeva pe-aici,
în Vorstadt.
— H auser să nu-1 cunoască? Joseph H auser? Aşa ceva
numai dum neata, domnişorule, poţi întreba, văd că eşti
străin, exclam ă birjarul. Joseph îi cunoaşte pe toţi, Joseph
ştie tot! Domnul Fendi locuieşte aci, nu departe, nu e nevoie
de trăsură pînă acolo, se poate ajunge şi pe jos. Uite colo,
pe cealaltă parte, coteşti pe prim a stradă la dreapta, de-
acolo la stingă, şi cauţi num ărul 52. Casa o poţi recunoaşte
uşor, e singură pe partea ei îm brăcată în volbură.
In cîteva zile Szathm ăry primi de toate la Viena. Primi
slujbă la cancelaria pentru treburile A rdealului, aprobarea
să m eargă la A cadem ia de pictură, perm ise pentru intrare la
muzee şi expoziţii de pictură, pe care apoi le frecventă cu
sîrg. Intr-o zi, la academie, desena portretul unui bătrîn. Un
cap interesant, ciufulit, acoperit cu păr cărunt, o faţă fără
barbă, zbîrcită. Tocmai se căznea să fixeze p rivirea aceea
ciudată, plină de tristeţe a bătrînului, cînd cineva se opri
în spatele său. Era atît de adîncit în lucru, incit nu observă
nimic. D ouă-trei ştersături, două-trei trăsături modificate, o
uşoară nuanţare, şi izbuti să fixeze privirea aceea caracte­
ristică.
— P a r d o n ... Sînteţi de m ultă vrem e aici, la noi? Pînă
acum nu v-am văzut printre discipoli, răsună un glas în
spatele său.
Szathm ăry îşi înălţă brusc ochii de pe portret. în spatele
său stătea W aldmiiller, cel mai sim patizat pictor al burghe­
ziei vieneze, num it de foarte tîn ăr profesor la Academ ia de
pictură.
— De două săptăm îni, dar domnul profesor a fost plecat,
de aceea nu aveaţi cum să mă vedeţi pînă acum.
— A d e v ă ra t.. . A rătaţi-m i, vă rog, şi altceva, o lucrare
care v-a reuşit bine. A veţi ceva aici cu dum neavoastră?

71
Avea. Carol îşi luă mapa, W aldm iiller o răsfoi cu atenţie.
Faţa sa nu exprim ă nici aprobare, nici dezaprobare.
— Interesant, rosti în sfîrşit. La ce academ ie aţi învăţat
pînă acum? Poate la Paris?
— La nici una. M -am prezentat aici o dată la admitere,
dar atunci m-au sfătuit să mă întorc acasă şi să-mi caut
altă meserie.
Profesorul tresări m irat şi înălţă capul:

—■Aşa v-au sfătuit? . . . Foarte in te re s a n t.. . Iar acum eu
vă spun să răm îneţi neapărat aici şi pentru nimic în lume
să nu vă căutaţi altă meserie, răm îneţi toată viaţa la pic­
tură. Vă aşteaptă un viitor frumos.
Ii dădu înapoi m apa lui Szathmăry, care stătea uluit.
Apoi porni mai departe, printre studenţi, cu faţa îngîndu-
rată.
Lunile treceau, Carol lucra cu sîrguinţă: m ajoritatea tim ­
pului o petrecea nu la slujbă, ci la Academie, la expoziţii
şi în atelierul lui Fendi, care îi făcuse un locşor.
într-o seară plecă în excursie cu Pataki în Grinzing, şi
stînd lingă orchestră discutară îndelung despre viitorul lor.
Săndor îl m ustră pe prietenul său că-şi neglijează slujba şi
merge mai mult la atelier decît la serviciu.
— M aică-ta mi te-a încredinţat, de asta mă am estec în
treburile tale, spuse pe un ton de frate mai mare. Treaba
asta pe care o faci acum, aşa cum o faci, nu va avea un
sfîrşit bun. Aşa n-o s-o duci m ultă vrem e la noi, Carol. Nu
eşti nici dintr-o familie de rang mare, nici avere nu ai, căci
asta ţi-ar salva situaţia. Ă stora li se trece cu vederjea, chiar
dacă-şi neglijează slujba. Dealtfel, îm păratul Franz soco­
teşte pe fiecare funcţionar al său drept proprietatea sa. Ştii
foarte bine că zilnic cere rapoarte, din care el însuşi v e ­
rifică cine la ce oră s-a prezentat şi pînă cînd a răm as
la slujbă. Nu aprobă avansări decît celor ce nu întîrzie. Iar
tu vii şi pleci cînd ai chef, nu ţii seam a deloc de disci­
plina cerută la serviciu. T răieşti de parcă n-ai şti unde şi
de la cine îţi cîştigi pîinea.

72
Carol nu se supără. Răspunse calm, conştient.
— Ştiu, ştiu prea bine, Sândor. Dar află şi tu că nu vreau
să îm bătrînesc pe post de conţopist. Pentru mine, im portantă
e pictura, nu slujba. Am venit la V iena ca să mă desăvîr-
şesc în arta mea, nu să concurez cu slujbaşii imperiali.
— A tunci nu trebuia să-ţi iei slujbă.
— Ba da, am nevoie de banii pe care-i cîştig acolo. Mă
cunoşti, nu fac parte din cei ce-şi bazează v iaţa pe întîm-
plare sau altfel de forţe. V reau să răm în independent şi-mi
doresc o viaţă mai frumoasă, mai bună ca a voastră, căci
consider o slugărnicie să fii slujbaş. Dar, dacă devin un
pictor cunoscut, în afară de libertate pot obţine şi alte multe
lucruri pe care le doresc.
— Bine, bine, şi eu am pretenţii, dar le canalizez înainte
de toate spre a-mi făuri prin muncă o viaţă liniştită, şi asta
mi-o dă serviciul pe care-1 am.
— Te înşeli, amice, te înşeli foarte tare, e doar o linişte
aparentă. Şi tu ai face mai bine dacă nu ţi-ai pierde vrem ea
aici într-o ţară străină, ci te-ai întoarce acasă, să te gospo­
dăreşti. însoară-te şi crede-m ă că ai să fii mai m ulţum it
decît dacă ai ajunge aici fie şi la cancelaria Curţii, deşi nu
cred să ajungi. Libertatea şi tihna de acasă sînt mai dulci
decît această strălucire înşelătoare şi ucigaşă pe care o vezi
la Viena. Dacă ai renunţa la slujbă şi ai s a lv a , acasă ce
poate fi salvat, patria ţi-ar fi mai recunoscătoare decît dacă
rămîi o rotiţă a unei m aşinării ruginite, vechi, cum e biro­
craţia.
Dar Pataki nu ascultă de sfatul prietenesc. Se sim ţea bine
în slujba comodă de la cancelarie, în timp ce Carol se p re­
gătea să-şi ia zborul din oraşul imperial. Nu-şi pierdu v re ­
mea degeaba, îşi făcu relaţii excelente, pe care le folosi cu
isteţim e. Slujba de la cancelarie îi oferi ocazia să lege cu­
noştinţă cu m agnaţii unguri care aveau de rezolvat anum ite
treburi acolo. I se răspîndi repede faima că e un pictor bun
şi aristocraţia m aghiară îşi com anda cu încredere la el p o r­
tretele, Familia Eszterhăzy, grofii Festetich şi Zichy îl asal­

73
tau cu comenzi. Lucra cu hărnicie, şi nu num ai mamei îi
putea trim ite cu regularitate bani, ci strîngea şi pentru că­
lătoriile de studiu în străinătate pe care şi le proiectase.
A bsenta tot mai des de la serviciu, pentru că, pe lingă
studiile de pictură şi comenzile acceptate, se străduia să
cunoască şi xilogravura, ca şi feluritele tehnici ale stam pe­
lor. Pe-atunci, gravura în piatră era o ram ură artistică nouă.
Szathmăry, cu excepţionalul său simţ practic, îşi dădu seama
repede ce viitor strălucit va avea acest procedeu în populari­
zarea artei picturale. Cu ajutorul său, p în ă şi cele m ai stră­
lucite creaţii puteau ajunge în păturile mai largi, care altfel
nu aveau cum să le cunoască. Pe vrem ea aceea trăia la
Viena cel mai apreciat litograf din lume, Joseph Kriehuber,
care, cît a trăit, a g rav at în piatră peste trei mii de portrete.
Carol putu astfel să-şi însuşească noua artă de la cel mai bun
meşter.

într-o seară Pataki se întoarse acasă cu v estea că Bohm,


fostul lor coleg de şcoală şi prieten, care arătase un talent
special la desen, a prim it o bursă imperială.
— Bohm m erge la M iinchen — spuse — şi va învăţa la
A cadem ia de acolo.
H otărîrea lui Carol de a nu răm îne nici el la V iena i se
întări o dată în plus. Se pregăti febril de călătorie, dar
soarta îi fu potrivnică: se îm bolnăvi curînd de vărsat. Pe
vrem ea aceea, v ărsatu l era considerat încă o boală foarte
prim ejdioasă. Zăcu zile întregi în pat, dar organism ul său
tînăr înfrînse boala în cele din urmă. La 21 iulie 1835 Pataki
scria la Cluj, despre prietenul şi tovarăşul său de locuinţă:
„Szathmăry s-a vindecat cu totul, acum a plecat pe o
săptămînă, două, la Baden, să Iacă băi, aşa că am rămas
singur in casă."
îndată ce-şi refăcu sănătatea în vestita staţiune balneară,
Carol reluă pregătirile de călătorie. Era o toam nă frumoasă,
caldă, cînd porni la drum pe jos. Bagajele şi le trim isese în a­
inte la Salzburg, iar el bătea calea numai cu cele strict n e­

74
cesare şi cu nelipsita-i mapă pentru schiţe. Pataki încercase
pînă şi în ultim a clipă să-l abată de la acest plan:
— Mă, Carol, ai destui bani să mergi cu poştalionul. Ce
treabă-i asta, s-o porneşti ca un peregrin? Nu de mult ai
fost grav bolnav, călătoria asta lungă pe jos poate să-ţi
strice. Nu te zgîrci la parale, amice, sănătatea-i mai presus
de orice.
Dar Carol răm ase neclintit în ho tărîrea sa.
— Mă cunoşti bine, Săndor, nu ţin la bani şi n-o fac din
zgîrcenie. Ducă-se pe apa sîmbetii! Doar vezi că-s în stare
să cîştig. Dar, dacă merg cu poştalionul, nu văd nimic, nu
mă aleg cu nici o experienţă. Peisajul zboară lîngă mine, nu
pot sta de vorbă cu oamenii, în unele staţii poştalionul nu
se opreşte decît foarte puţin. Iar eu călătoresc tocm ai ca să
cunosc cît mai mult, să văd, să învăţ, să-mi îm bogăţesc ex ­
perienţa. După cum ştii, şi contele Szechenyi Istvân şi bunul
său prieten, baronul W esselenyi M iklos au călătorit pe jos
prin toată Europa apuseană. Iar ei, chiar că ar fi avut tră ­
sură. Ar fi o neobrăzare să-mi m ăsor buzunarul cu al lor,
atît de puţin am faţă de ce aveau ei. Şi cunoşti rezultatul!
Szechenyi a învăţat atît de multe, încît a provocat o adevă­
rată reform ă econom ică — putem spune revoluţionară — în
Ungaria.
Carol nu se căi că a pornit la drum pe jos. M ereu-m ereu
îşi aşeza în faţă mapa de schiţe, căci ba un peisaj încîntă-
tor, un interesant sobor de copaci, ba oam eni lucrînd pe
cîmp, bărbaţi, femei, case frumoase, hanuri pline de atm o­
sferă, porturi populare variind după loc, feţe de oameni şi
întîm plări legate de viaţa de peregrin, însem nau pentru el
noi şi noi trăiri pe care simţea nevoie să- le fixeze pe hîrtie.
La Salzburg petrecu două zile şi de acolo călători la Miin-
chen trecînd prin Berchtesgaden. Bohm răm ase uluit cînd
într-o dim ineaţă se pomeni luat în b raţe de Carol.
— Ia te uită, cum ai ajuns aici, vrăjitorule? exclamă.
Doar Pataki mi-a scris că ai pornit-o la drum pe jos!
— Aşa e, num ai că de la Salzburg am venit cu diligenţa.

75
Am respectat totuşi Alpii bavarezi, n-am cutezat să înfrunt
pe jos ditam ai culmile.
A doua zi Bohm îşi conduse prietenul la A cadem ia de pic­
tură. Bunul prieten cunoştea deja aproape toate tainele cer­
curilor artistice din Miinchen.
— Te poţi considera norocos dacă izbuteşti să cîştigi sim­
patia lui Johann H einrich Ferdinand von Olivier. El e secre­
tarul Academiei, de el depinde să poţi intra.
— îi cunosc lucrările. I-am văzut excelentele peisaje la
muzeul din Salzburg. După cîte ştiu, a venit aici de la Vie-
na, şi cît timp a trăit acolo a fost într-adevăr în centrul
vieţii artistice,
— A şa e, a venit de la V iena la M iinchen. Aici atm o­
sfera e mai liberă, pictura realistă cucereşte tot mai mult
teren faţă de sentim entalism ul german. Pînă şi pictorii noş­
tri au început să preia strălucita m anieră coloristică a lui
Rubens. încet, încet, coboară din Olimp, nu mai um blă cu
capul în nori, ci stau solid cu picioarele pe păm înt şi pic­
tează aşa cum le cere viaţa.
Pe O livier îl găsiră la Academie. îl primi cu prietenie pe
pictorul din A rdeal şi după ce parcurse desenele şi picturile
aduse de Carol, aprobă perm isiunea cerută. Ba mai mult,
cînd Carol începu să viziteze Academ ia, urm ări cîteva zile
lucrul tînărului coleg de artă, apoi îşi spuse părerea:
— M înuieşti cu iscusinţă cărbunele şi penelul, tinere
prieten. Dar fereşte-te să-ţi idealizezi exagerat fiinţele,
căci eşti înclinat spre asta, mai ales cînd pictezi o fe­
meie. Sînt ele frum oase femeile, dar parcă nu într-atîta
cît le vezi dum neata. Ce-i drept — adăugă zîmbind în ­
găduitor — pe m ăsură ce trece timpul adm iraţia noastră
pentru femei scade oricum. Şi totuşi, e mai bine dacă, în
ce priveşte femeile, omul se aşază chiar de tînăr pe o bază
realistă.
Szathm ăry îi povesti rîzînd prietenului său ce sfat p ri­
mise de la O livier. Luau masa de prînz la berăria „Capra
de aur" de lîngă catedrala num ită Frauenkirche. Toată îm­

76
prejurim ea, sălile cu bolţi în arcade, ornate cu lam briuri
negre, mobila greoaie, stil, veselii şi burtoşii bavarezi ce
înălţau neobosiţi enorm ele cupe de cositor cu capac, pline
cu bere, creau o atm osferă intimă, familială.
— îi este uşor lui O livier să vorbească îm potriva femei­
lor — spuse Carol ciocnind cupa cu Bohm — de-acum are
vreo cincizeci de ani, dacă nu mai mult. La v îrsta asta p ri­
veşti altfel viaţa. Dar poate are dreptate că eu le văd în-
tr-adevăr exagerat de frum oase pe femei. N-am ce să fac,
înainte de toate abia îm plinesc douăzeci şi patru de ani şi
pentru mine cuvîntul acesta, „femeie", semnifică însăşi fru­
m useţea. O are nu se nasc ele spre bucuria întregii lumi, să
înfrum useţeze viaţa bărbaţilor ce se zbat şi asudă muncind,
şi să asigure, să ducă mai departe existenţa şi viitorul ome­
nirii? E o chem are frumoasă, foarte frumoasă, prietene!
A ceastă m enire face să fie frum oasă pînă şi pe cea mai
urîtă femeie, pentru că fiecare îşi îm plineşte în acelaşi timp
rolul de făptură conştientă, prietenă, iubită, soţie, tovarăş
de viaţă şi de mamă. Noi, bărbaţii, n-am fi în stare niciodată
să facem cîte pretindem de la ele. Şi-atunci, să nu le respec­
tăm, să nu le iubim, să nu le vedem încîntătoare, sublime?
Bohm era o fire mai realistă.
— Ştii să vorbeşti. Dar ştii ce vorbeşte în tine? Sufletul
de artist! spuse sec, obiectiv. Tot ce spui e adevărat, dar
toate le ridici la puterea a zecea. Om vedea noi ce spui
cînd ai să te însori şi femeia devine pentru tine ceva obiş­
nuit, de zi cu zi. O are şi atunci ai să vorbeşti aşa?
— Deocam dată nu mă pot gîndi să mă însor şi anum e din
două motive: întîi, pentru că mai vreau să călătoresc mult,
să învăţ, să lucrez şi viaţa de familist m -ar împiedica, apoi
pentru că femeia, pe care-o iubesc eu, n-o pot avea decît
dacă ajung un om foarte vestit.
Tăcu brusc şi gîndurile îi zburară peste mii de kilometri,
dincolo de Alpi şi de Carpaţi. îi apăru în faţă, ca aievea,
chipul M aricicăi V ăcărescu. O are ce mai e cu ea? îl mai
aşteaptă oare bogata, m îndra fată de boier? Căci n-o poate

77
lega de el pentru toată viaţa decît dacă, ridjcîndu-se şi el
în rîndurile „aristocraţiei intelectuale", şterge . deosebirea
socială şi de avere ce-i desparte. îl trezi din gînduri vocea
rece, de data asta parcă un pic ironică a prietenului său:
— Şi crezi că ai să ajungi cîndva?
■— Da. Am să ajung! îşi exprim ă foarte pe scurt Caro]
dorinţa şi am biţia tinerească strînsă în el. Şi o făcu cu
aceeaşi hotărîre neclintită cu care soarele îşi urm ează că­
rarea zilnică pe bolta strălucitoare a cerului.

înainta hotărît, prem editat spre atingerea acestui ţel. De


la M iinchen, făcînd un lung ocol, se întoarse la Viena. De
la Ems coborî urm înd cursul Dunării. M apa de schiţe era
un m artor credincios, exact, al peregrinărilor sale. Un jurnal
vorbind prin desene, în care num ai notarea zilelor înfăţişa
cifre seci, încolo consem na trăirile, bucuriile, entuziasm ul
unui artist pentru frum useţile naturii, capodoperele de con­
strucţie şi oamenii întîlniţi în cale. Carol nu lăsa să zboare
clipele atît de lesne trecătoare, îşi consem nă toate im pre­
siile pentru viitor.
La V iena răm ase num ai pînă izbuti să-şi rotunjească o
anum ită sumă de bani. A vu grijă de mama sa, căreia îi tri­
m itea cu regularitate chiria pentru locuinţă. în tre timp se
pregăti de o călătorie mai lungă. îşi luă. rămas bun definitiv
şi irem ediabil de la cariera de funcţionar. Pataki Sândor re ­
cunoscu, în sfîrşit, că lui Szathm âry nu i se poate v îrî pe
gît o carieră pe care cu firea sa neliniştită, m ereu dornică
de noi şi noi experienţe, nu o poate accepta. Iată ce le scria
alor săi,, la Cluj, despre retrag erea lui Carol: „Petru el e mai
bine aşa, nu e născut pentru jo carieră atît de măruntă."
Carol Popp de Szathm âry dorea de m ult să cunoască El­
veţia. încă de cînd era student îl um plea de adm iraţie acea
republică m ăruntă, care-şi apăra cu atîta dîrzenie şi putere
libertatea. Pe-atunci îşi m anifestase sim ţăm intele într-o poe­
zie care a apărut în culegerea „A glaia", editată prin îngri­
jirea Colegiului Reformat, sub titlul „Schwitzera". îşi decla­

78
rase în cuvinte avîntate dorinţa de a trăi şi muri
acolo:

„Departe-n m unţii-aibaştri strînşi sobor


Trăieşte-n văi tihnite un popor.
V eşnic e ferice,
Liber să s-ardice.

De-aş avea ca Pope m inte luminată,


Precum Claud Lorraine m ină fermecată,
Ori al lui Petrarca iurtunos avint,
Ori a unui H aydn sim ţuri intru cînt,
Pentru m inunata-i lire, pină aş muri,
Din trup, ca o floare,
Sufletu-m i să zboare.

Străbătu toată ţara de la un cap la altul. Adm iră vîrfu-


rile uriaşe, învăluite în zăpezi, lacurile line, albastre, minu­
natele cascade, oraşele curate, îngrijite, poporul harnic,
conştient. Făcu schiţe fugare după tot ce întîlnea in teresan t
ba mai mult, dădu glas frum useţilor naturii şi în em oţio­
nante versuri. Scrise poezii despre lacurile G eneva şi Con­
stanţa, despre valea Rinului, dar adm iraţia sa pentru acest
păm înt străin nu-1 făcu totuşi să uite de patria sa mumă.
în scrisoarea trim isă lui Sândor Pataki scria: „în anum ite
Împrejurări pină şi cel mai m ic dîmb de acasă mă intere­
sează mai m ult decit M ont-Blancul pierdut in nori".
Din Elveţia trecu în Italia şi bătu drum urile Lombardiei,
care se afla sub ocupaţie austriacă. Pretutindeni pe unde
umbla, întîlnea semnele apăsării străine. Sfîşiată în bucăţi,
Italia era un om bolnav. Făcea im presia că nu mai are de-
cît trecut. însă, ce-i drept, un trecut strălucitor, dem n de
adm iraţia întregii lumi.
îşi făcu planul ca, trecînd prin Milano, V erona şi Padua,
să m eargă la Florenţa, de acolo la Roma şi Napoli, apoi în
Sicilia. Prima parte a călătoriei decurse cu bine. Zăbovi în
fiecare oraş timp mai îndelungat. C ercetă muzeele, pinaco­
tecile, catedralele, făcu num eroase copii după capodoperele
aflate acolo. îşi lăsă frîu liber pasiunii de colecţionar. Din
orice bani ce-i prisoseau cum păra picturi sem nate de m eş­
teri vestiţi, antichităţi rare, ba şi colecţii entomologice şi
botanice. Obiceiul acesta şi-l păstră şi în călătoriile de mai
tîrziu şi va aduna asiduu obiecte de artă, la început numai
pentru înfrum useţarea viitoarei sale case şi a atelierului.
La M ilano avu parte de cea mai frum oasă am intire a v ie­
ţii sale. Cînd ieşea dintr-una din cafenelele de pe o stradă de
lîngă Scala, îi atrase atenţia un afiş. înştiinţa că a doua zi,
seara „cel mai m are virtuoz al pianului din lume, m aestrul
Franz Liszt", dă un recital. A lergă îndată la cassă, dar
trebui să se folosească de toată isteţim ea şi priceperea sa
în limba italiană pentru a obţine un bilet de intrare. în o ra­
şul acesta, unde operele lui Bellini şi Rossini erau reprezen­
ta te zi de zi la Scala în spectacole festive şi cu cîntăreţi
vestiţi, de talie europeană, biletele pentru concertul lui
Liszt se vînduseră în cîteva ceasuri.
Szathm ăry şedea . em oţionat în sală, m inunîndu-se cu ce
forţă extraordinară poate acest tîn ăr palid, cu faţă frum oasă,
care era cam de-o v îrstă cu el, să atragă, să cucerească
sufletele, purtîndu-le pe culmi neînchipuite şi în abisuri fără
sfîrşit, cum poate trezi în ascultători simţiri de necuprins
în cuvinte. Deşi publicul milanez, în general, nu se arăta
prea interesat de concerte, mai ales prezentate de un sin­
gur solist, ci mai degrabă era sensibil la cîntecele într-ari-
pate, răscolitoare de nervi şi sentim ente şi poate că nici­
odată nu stătuse pînă la sfîrşitul unui concert al cărui p ro ­
gram era susţinut integral de un singur pianist. Acum însă
m inunea se întîmplă, la sfîrşitul concertului nu se clinti n i­
meni din locul său, ci îl sărbătoriră pe Liszt cu o veritabilă
dem onstraţie de tem peram ent italian, aproape strigînd şi îl
bisară furtunos.
Un singur om se ridică totuşi înainte de a răsuna ultim ul

BO
acord la pian şi ieşi în grabă din sală. Era Popp de Szath-
mâry, care alergă spre vestiare, să le-o ia înainte tuturor,
în curînd apăru şi Liszt în cabina pentru actori, înfierbîntat
de emoţie. Sufletul îi era încă plin de pasajele răsunătoare,
de şuvoiul allegrourilor, de andantele line. încă simţea în
vîrfurile degetelor cum se înfierbîntaseră clapele reci ale
pianului sub loviturile neauzite ale degetelor sale lungi şi
subţiri. Urechile îi vuiau de aplauzele care nu conteneau în
sală. Şi deodată un ţînăr necunoscut se repezi şi-l luă în
braţe, îl sărută, în timp ce-i striga:

—■M aestre, sînt fericit şi m îndru că v-am putut asculta?
Apoi, văzînd că Liszt îl priveşte surprins, adăugă: Sînt pic­
torul Carol Popp de Szathm ăry din Cluj. Vă rog să-mi ier­
taţi avîntul exagerat, dar nu m-am putut stăpîni să nu-mi
arăt adm iraţia şi preţuirea ce v-o port.
Liszt zîmbea obosit. Pentru nimic în lume n-ar fi consi­
derat un gest exagerat o m anifestare atît de zgom otoasă a
adm iraţiei. îl întrebă cum a ajuns la Milano, pînă cînd mai
răm îne şi unde va m erge de acolo. Dar în clipa aceea îşi
făcu apariţia în cabină un italian cu păr ondulat, un domn
gras, cu obrajii roşii, care-1 luă de braţ pe Liszt şi porni să
turuie vesel:
— M aestro, mi-aţi făgăduit că astă-seară luaţi m asa cu
mine. Nu vă cedez nimănui! M ergem la bătrîna mea trat-
toria, veţi vedea ce bine ne ospătăm şi bem acolo! îl ob­
servă pe Szathm ăry şi se înclină politicos spre el: Scuzele
mele, sînt Rossini! Nu vă supăraţi că vi-1 răpesc pe m aes­
tru!
Da, acest bărbat rotofei, scund, căruia deasupra gulerului
înalt al căm ăşii îi trem ura o bărbie jovială, era Gioacchino
Rossini, dirijorul Operei Scala, com pozitorul „Bărbierului
din Sevilla", artistul care le-a dăruit oam enilor atîtea opere
bufe pentru a putea rîde şi cînta veseli după suferinţele
pricinuite de războaiele napoleoniene.
— Ce pot să fac, dacă am făgăduit, merg, spuse Liszt şi
se întoarse cu părere de rău spre tînărul pictor. După cum

81
vedeţi, domnul Rossini m-a arestat. Dar mi-ar face plăcere
să stăm de vorbă. Căutaţi-m ă mîine dim ineaţă la hotel, căci
după-m asă mă întorc la ai mei cu poştalionul. Poftiţi
adresa!
Pe-atunci i se născuse cel de-al doilea copil, Cosima, din
legătura cu contesa d'Agoult. Primul copil, o altă fetiţă,
Blandine, îm plinea doi ani. C ontesa şi copiii locuiau într-o
vilă la Bellagione, pe malul lacului Como, într-un peisaj fee­
ric. Liszt, care îşi iubea copiii cu o delicată dragoste de p ă­
rinte, m ereu se întorcea acolo pentru a se odihni după
concerte.
A doua zi, Szathm ăry se prezentă la Liszt cu mapa de de­
sene.
— Doar nu vreţi să vă pozez ca model? întrebă Liszt.
— Chiar asta aş fi îndrăznit să vă propun, răspunse Carol.
Schiţa luă naştere, din trăsături iuţi. După ea, Szathm ăry
făcu un desen în peniţă, executat cu acuarele, înfăţişîn-
du-1 pe pianistul de douăzeci şi şase de ani în toată frum u­
seţea tinereţii sale, stînd lîngă pian. Faţa îi em ană inspira­
ţie, ochii evlavie, de parcă ar trăi nu pe acest păm înt, ci
într-o altă lume, de basm.

în drum urile sale p rin Lombardia, Szathm ăry trecu şi prin


Padua. Aici se întîlni cu Paul W ass, fratele mamei sale,
care era ofiţer în arm ata ocupantă austriacă. Bineînţeles, b u ­
curia am îndurora fu mare. Unchiul nu-şi văzuse de peste opt.
ani nepotul şi între timp elevul cu caş la gură devenise b ă r­
bat matur. Purta o bărbuţă frumoasă, castanie, m ustaţă tunsă
scurt şi se îm brăca întotdeauna cu mult gust. N u făcea de­
loc im presia că ar fi un boem, un pictor peregrin, arăta ca
un tînăr nobil care călătoreşte de plăcere.
Paul W ass era un om ordonat, îşi ţinea încă de tîn ăr un
jurnal despre toate evenim entele vieţii sale. Şi în seara
aceea cînd, cu cîteva ceasuri în urmă, îşi revăzuse pe n e­
aşteptate, după atîta vrem e, nepotul, îşi luă jurnalul şi notă
în el grijuliu:

82
„Nepotul meu, Szathm ăry Carol, fiul soru-m i Zsuzsa, pe
care nu l-am mai vă zu t de cind am ven it din Ardeal (1828),
a sosit azi aici la mine, la Padua, după-masă la ceasurile 3
şi jum ătate, cu totul intim plâtor şi a crescut şi s-a m aturizat
atîta de mult, incit abia l-am recunoscut. V in e de la Viena,
prin Tirol şi Elveţia şi m erge la N eapole şi in Sicilia tăind
prin Florenţa şi Roma . . Datat: 17 noiem brie (1836).
Cînd se încinseră bine de plăcerea revederii, unchiul îl
întrebă:
— Dar ia spune-mi, Carol, nu vreau să te trag de limbă,
ci te întreb doar aşa: de unde ai tu banii necesari pen tru
o călătorie atît de costisitoare? Azi costă mult, măi băiete,
şi-apoi mai sînt şi veşm intele, deh . . . Că arăţi tam aiî ca u n
fante din V iena cînd se plimbă pe R in g . . .
N epotul zîmbi.
— N-am om orît pe nimeni, nici n-am jefuit încă poştalio­
nul, deşi azi e la modă. Păi, la ce crezi că foloseşte tot ca-
labalîcul ăsta pe care-1 car cu mine? zise arătînd spre lada sa
înţesată cu vopsele, pensule, ustensile de desen.
— Adică, dacă te înţeleg bine, tu poţi trăi atît de luxos
din desenat şi pictat? întrebă neîncrezător bătrînul oştean.
— Vezi bine că da, unchiule! Am pictat mult la V iena
pînă să-mi strîng banii de drum şi pe parcurs îi completez
m ereu din ce prim esc pentru m unca mea. în felul ăsta îmi
ajunge pentru toate cele necesare, nu duc lipsă şi, una peste
alta, o mai pot ajuta şi pe mama.
Cit priveşte ajutorul, apoi de aşa ceva avea nevoie şi
Paul W ass, căci tocmai pe-atunci era la m are ananghie. îl1
slujea de aproape douăzeci şi cinci de ani pe îm păratul A us­
triei şi în toţi aceşti ani abia ajunsese locotenent, în vrem e
ce m ulţi dintre tovarăşii săi eu care începuse la v îrsta de
şaptesprezece ani purtau stele de colonel. Dar el avea , două
m ari m etehne: prima că, nu şi-a renegat, nici în rîndurile
arm atei austriece, poporul din care s-a născut, a doua că,
deşi nobil, căuta nu prietenia celor din protipendadă, ci se
învîrtea mai cu plăcere printre oam enii de rînd, din popor.

6' 83
Dacă ar fi dispus de avere, acestea i s-ar fi trecut cu v e ­
derea, dar era sărac ca un şoarece de biserică şi, oricît îl
va fi slujit pe îm părat, nu-1 aştepta cine ştie ce viitor. Acum
situaţia sa era cu atît mai grea cu cit, din pricina unei femei
italience, se înglodase în nişte datorii mari, care-i atrăse-
seră un proces urît, era suspendat din slujbă şi i se dăduse
domiciliu forţat la Padua pînă cînd tribunalul m ilitar avea
să pronunţe sentinţa. Cînd află acestea, Carol se grăbi să-l
îm bărbăteze pe unchiul său:
— Nu te teme, unchiule, acum sînt şi eu aici! Am să
te ajut cît pot. Găsesc eu de lucru la Padua şi aşteptăm
îm preună sfîrşitul procesului.
Zis şi făcut. M ergea zilnic la A cadem ia de pictură şi pre­
tutindeni pe unde putea să vadă operele m arilor m eşteri ita ­
lieni din trecut. Cu deosebită plăcere făcu num eroase copii
după picturile lui Giotto şi V eronese. Pe lîngă asta, picta
portrete ori de cîte ori i se ivea o com andă şi vindea copiile
executate după tablourile clasice. Izbuti astfel să facă rost
de banii necesari nu num ai pentru el, ci şi pentru a-1 spri­
jini pe unchiul aflat la strîm toare.
în vrem e ce studia operele lui Giotto şi Veronese, adm ira­
ţia sa pentru creaţiile şcolii de pictură veneţiene sporea
întruna. H otărî să-şi continue drumul nu spre Florenţa, ci
spre V eneţia, unde să stea o vreme. Era în ianuarie, săr­
bătoarea Bobotezei, cînd porni cu poştalionul spre oraşul
lagunelor. Se gîndea că, acum, acasă în Transilvania, dru­
murile sînt bătute de viscol, feţele oam enilor sînt m uşcate
de ger, în vrem e ce aici stăruie o vrem e de toamnă, cîmpiile
sînt verzi, nici urm ă de zăpadă. Cînd văzu că la V eneţia
apele nu îngheaţă nici iarna şi pe lagune lunecă vesele b ăr­
cile şi gondolele, im aginaţia sa sprinţară îl purtă înapoi la
Cluj. Ce bucurie era pentru el cînd, cu ceilalţi şcolari mici,
se dădeau pe gheaţă. Pîrtiile din curtea şcolii se lustruiau
ca nişte oglinzi de la tălpile cizmelor cu potcoave lucioase!
Vrem e de două săptăm îni umblă de dim ineaţa pînă sea­
ra, vizitînd bisericile şi m uzeele din Veneţia. Făcu schiţe,

84
desenă, pictă. Numai penum brele serii îl goneau acasă, dar
nu se odihnea nici atunci, prelucra, întregea m aterialul
strîns peste zi. La 20 ianuarie îi trim itea scrisoare lui Săndor
Pataki, înştiinţîndu-1 despre călătoria sa. Dar în timp ce
scria simţi ceva, un fel de frisoane, de parcă cineva ar fi
deschis în spatele său o uşă de beci de unde ţîşneşte un cu­
ren t rece, pătrunzîndu-1 pînă la os. Senzaţia asta ciudată
îl înspăim întă de moarte. Iată ce scria:
„Află că şaica mea stă la cherem ul valurilor. Cine ştie
dacă va ajunge vreodată la liman, ori după cîţiva ani de
zbucium se va pierde înghiţită de spum ele întinsului
o c e a n ..."
îm plinise abia de o săptăm înă douăzeci şi cinci de ani, do-
bîndise frumoase succese şi asta m ulţum ită voinţei sale
dîrze, optimismului său, cu ajutorul căruia trecuse întotdea­
una lesne peste necazuri. Şi-atunci, ce-1 făcea să devină aşa,
pe neaşteptate, înfricoşat şi pesimist?
A doua zi i se făcu rău pe stradă. Ameţea, îi era greaţă,
avea senzaţii de vomă. A bia putu să se tîrască pînă acasă.
Fu chem at un medic. îl consultă, îl ciocăni pe toate părţile,
în cele din urm ă îi cercetă pleoapele. Apoi dădu din cap.
..Gălbinare" . . . mormăi. Urmară săptăm îni grele. Boala dis­
trugătoare îl imobiliză la pat pe Szathmăry, to t corpul i se
îngălbeni, tem peratura îl chinuia, adesea îşi pierdea cunoş­
tinţa. însă organism ul tînăr înfrînse boala şi după două luni
putu să se întoarcă la Padua la unchiul său W ass. Era to ­
tuşi mai bine acolo decît absolut singur într-un oraş străin.
Abia îşi revenise din lupta cu m oartea şi avea nevoie de
aju to r în săptăm înile de convalescenţă. Oricum, două îm­
bolnăviri grave într-un an şi jum ătate era prea mult. V ăr­
sat de vînt şi icter infecţios, boli, nu glumă. Spera că luna
m artie va veni cu zile calde, frum oase şi că prim ăvara îl
va ajuta să-şi recîştige în scurtă vrem e puterile. Apoi, W ass
avea nevoie şi el să fie îm bărbătat. Procesul decurgea nefa­
vorabil, nu se putea aştepta la îndurare din p artea superio­
rilor săi austrieci.

85
Dar în acel an prim ăvara urzi în Italia de Nord o farsă
cumplită. După o iarnă blajină, vrem ea şe întoarse pe dos.
Peste Lombardia se abătuseră săptăm îni reci, cu viscol, ploi
şi zăpadă.
— Va să zică asta-i vestita Italie, unchiule, Italia despre
care acasă auzisem că nu cunoaşte ce-i aceea iarnă? spuse
Carol într-una din zilele urîte. Ba mai degrabă aş zice că sîn-
tem în Siberia.
— A mai fost aşa şi altă dată, nepoate, răspunse în cer­
catul oştean. Cînd se supără Alpii pe lume, se scutură de
frig şi de zăpadă. Dar nu te speria, aici nu durează mult,
trece repede.
Nu peste mult, vrem ea intr-adevăr se încălzi. Făcură
excursii şi vizitară tot ce era v estit în regiune. Szathm âry
se puse greu pe picioare. Era slab, palid şi fără poftă de mîn-
care. A bia pe la m ijlocul lunii iulie se simţi îndeajuns de
fortificat pentru a se putea despărţi de unchiul său. în tre
timp se pronunţă sentinţa în procesul lui W ass. Tribunalul
m ilitar austriac îi retrase gradul de locotenent şi îl scoase
din rîndurile armatei. După aproape douăzeci de ani de sluj­
bă ajunse fără bani, în mizerie şi aruncat pe drumuri. Carol
îi dădu bani de drum pentru a se putea întoarce acasă. Paul
W ass nu fu nerecunoscător. Consemnă şi în jurnalul său
purtarea nobilă a nepotului: „ . .. M i-a făcut m ult bine şi m ă
obişnuisem înti-atîta cu el, incit m ulte zile după plecarea lui
am iost trist, nu-m i găseam locul, aşa de m ult îm i lipsea", se
poate citi în însem nările sale, făcute la M antova în 17 iulie
1837, în timp ce călătorea spre casă.
Carol nu m erse direct la Florenţa, ci mai întîi — cu un
ocol prin Vicenza, V erona, M antova — la Parma. îl atrăgea
nu num ai faima rom antică a acestui mic stat-oraş, ci şi ca­
podoperele lui de artă, pe care le strînsese de-a lungul seco­
lelor familia Farnese. Parma nu avea, pare-se, nici cincizeci de
mii de locuitori, dar oraşul cunoştea o viaţă culturală efer­
vescentă.
A şezarea străveche, ridicată de etrusci cu cîteva sute de

86
ani înainte de apariţia rom anilor, respira o cultură veche de
două milenii şi jum ătate. Izbutise pînă şi în furtunile ultim e­
lor trei secole să-şi păstreze independenţa, conducerea pro­
prie pe care N apoleon o respectase, iar după căderea lui n-o
tulburaseră nici austriecii pătrunşi în Italia de Nord. Bise­
ricile din Parma erau pline de capodopere ale pictorilor cla­
sici italieni. Prim ăria clădită în secolul al XH-lea şi bazilica
San Giovanni erau îm podobite de creaţiile lui Correggio, care
se născuse în satul cu acelaşi num e din apropierea oraşului
şi cea mai m are parte a vieţii sale şi-o petrecuse la Parma.
Pe-aici i se spunea „divinul Correggio", iar dintre pictorii ce
i-au urmat, doar despre Parm igiani se aprecia că s-a apro­
piat oarecum de graţia şi farm ecul artei m aestrului său.
într-o dim ineaţă, Szathm âry picta îm prejurim ile micii bise­
rici Santa M aria della V isitatione şi castelul nobiliar din faţa
ei. C ontrastul acela splendid îi atrăsese atenţia, era adîncit
în lucru şi nu-i păsa că în spatele său se strînseseră cîţiva
curioşi privind la tabloul ce lua n aştere sub ochii lor. Schim­
bă pensula şi se opri o clipă să se odihnească.
— Bravo! Cred că o să fie o pictură foarte reuşită. O cum­
păr cu plăcere, dacă o term inaţi, auzi o voce.
Se întoarse şi zări un bărbat înalt, îm brăcat cu distincţie,
cu faţă frumoasă. Ochii albaştri ca oţelul, părul blond tră ­
dau că e de origine străină. Era înconjurat de alţi patru-cinci
bărbaţi.
— M ulţumesc, signore, pentru laudă. Dar o m erită oare
m odesta mea muncă? Tabloul e de- vînzare şi dacă izbutim
să cădem la învoială, vă v a aparţine, răspunse curtenitor
pictorul.
— Depinde dacă lucraţi repede sau ba. Poimîine dim ineaţă
plec mai departe, aşa că ar trebui să mi-1 daţi pînă mîine
seară. Poate fi gata pînă atunci?
— M ă voi strădui, signore, şi cred că va fi gata.
— A tunci vă aştept mîine seară la opt! Salvi, — continuă
întorcîndu-se spre unul din însoţitori — dă-i domnului artist
adresa!

87
Făcu un semn uşor din mină şi porni spre palatul aflat pe
partea cealaltă. însoţitorul num it Salvi se apropie de pictor.
— Căutaţi-1 pe înălţim ea sa prinţul de San Donato!
în clipa aceea tocm ai ieşea din biserică pater Bernardini,
parohul, care auzise ultim ele cuvinte. Carol stătuse de vorbă
cu el nu o dată, şi acum îl întrebă dacă nu-1 cunoaşte pe
prinţul de San Donato.
— Cum să nu-1 cunosc! veni răspunsul. Nu e de-aici, ci
din Florenţa, dar poate fi văzut şi la Parma destul de des.
— A re o faţă interesantă, mai degrabă de nordic decît de
italian, spuse pictorul.
—■Aţi observat bine. Unul din străm oşii săi a fost m eşter
fierar la Tuia, un oraş din Rusia centrală. O dată ţarul Petru
cel M are a poposit în atelierul său şi-a stat de vorbă pe-nde-
lete cu el. M eşterul fierar i-a spus că el ar fi în stare să facă
pentru oastea rusă arm e tot atît de bune ca acelea pe care le
cum pără ţarul din străinătate, pe bani grei, dar că din păcate
n-are utilajul, nici banii necesari pentru aşa ceva. Ţarul l-a
crezut pe cuvînt pe m eşter, i-a com andat un atelier uriaş şi
i-a dat tot utilajul cerut, iar Demidoff — aşa-1 chema pe fie­
rar — i-a făcut într-adevăr nişte arm e excelente. A şa s-a năs­
cut la Tuia prima fabrică de arm am ent din Rusia. A rm ele
fabricate acolo au ju cat un rol im portant în victoria dobîn-
dită de Petru cel M are în 1709, la Poltava, îm potriva îm păra­
tului suedez Carol al XÎI-lea. De acolo se trage m area av ere
a familiei Demidoff. A natol Demidoff, cel cu care aţi stat de
vorbă, s-a născut la Florenţa şi titlul princiar de San Do­
nato i l-a acordat principele Toscanei, pentru faptul că a
întem eiat în oraşul său natal şcoli, aziluri de bătrîni şi o p i­
nacotecă. E un bărbat cu mînă largă, n-aţi duce-o rău dacă
v-ar simpatiza.
A doua zi, seara, tabloul era gata. Prinţul îl primi am abil
pe pictor, privi m ultă vrem e tabloul şi în cele din urm ă rosti
mulţumit:
— Spuneam eu că o să iasă foarte frumos. Aş zice că
m erită doisprezece galbeni. Dumneata ce părere ai?

88
— Cred că îmi oferiţi m ult peste valoarea lui reală, zise
plin de curaj pictorul. Dar, fireşte, sînt cel mai puţin nim e­
rit să vă împiedic de la această nesăbuinţă.
Prinţul rîse cu poftă de răspunsul spiritual.
— începi să-mi placi, m aestre. După cîte văd, nu eşti ita ­
lian. De unde ai ajuns aici la Parma?
— Din Transilvania. Dar poate că nici n-aţi auzit de Ţara
A rdealului, atît de mică-i.
— Cum să nu? în ultim a vrem e m-a preocupat chiar
foarte mult. Peste o săptăm înă pornesc intr-o călătorie mai
lungă în Rusia şi drumul meu trece prin Ungaria, Ardeal,
M untenia şi M oldova. V reau să cercetez aceste meleaguri,
pentru a putea scrie o carte despre ele, că lum ea nu le prea
cunoaşte şi chiar puţinul ce-1 ştie e inexact. Iau cu mine
o suită mai mare, printre alţii şi oameni de ştiinţă şi de
artă. Ca pictor, mă însoţeşte A uguste Raffet — ai auzit de­
sigur de el.
Ochii lui Popp de Szathm âry străluciră.
— Va fi o călătorie frumoasă!
— Şi, pe deasupra, cred că şi folositoare . .. Dar spune-mi,
dum neata cunoşti desigur o parte din acest itinerar?
— Da, cunosc bine Ungaria şi Ardealul. Am um blat şi
prin M untenia.
— N -ai avea chef să vii cu noi? Cit ai să fii cu mine, mă
îngrijesc eu de toate cheltuielile. îţi ofer de lucru, să pic­
tezi m eleagurile şi portul locuitorilor, treabă pe care o plă­
tesc separat. Sînt sigur că te vei înţelege bine cu Raffet, e
un tînăr simpatic, vesel, ca orice francez în general.
Carol căzu pe gînduri. Apoi întrebă brusc, îm boldit de o
idee:
— Expediţia trece şi prin Bucureşti?
— Ce fel de întrebare-i asta? Sigur că da! Doar e capitala
M unteniei, acolo o să zăbovim mai îndelung.
B u cu reşti. . . suna atît de îm bietor . . . Acolo e ea . . .
M aricica . . . Dacă prim ea să m eargă cu prinţul, avea s-o re ­
vadă . . . Dar în cazul acesta va trebui să întrerupă călătoria

89
prin Italia, deşi era abia la început. Bologna, Florenţa, Ro­
ma, Neapole, Palermo . . . Să renunţe la tot?
— Studiile m e le . . . Dacă aş veni cu dum neavoastră nu
mi le-aş mai putea continua, rosti cu jum ătate de gură.
— Nu e nevoie să renunţi la nimic, dim potrivă, odată cu
călătoria noastră ţi se lărgeşte şi orizontul studiilor. După
ea, te întorci îm preună cu noi în Italia şi continui de unde
ai întrerupt. Ai să-mi fii oaspete la Florenţa cît te vei simţi
bine şi îţi stau cu dragă inimă în aju to r şi aiurea.
Szathm ăry primi in vitaţia şi p ărăsi Italia îm preună cu
suita lui A natol Demidoff. Pe parcurs, petrecu o săptăm înă
la Pesta. Sora sa, Roza, juca la societatea teatrală m aghiară
şi recoltase frumoase succese în roluri de cîntăreaţă. Locuia
îm preună cu mama lor, la Pesta.
— Vai, ce rău gătesc talienii aceia, dragă băiete! îl de-
plînse mama, cînd l-a văzut slab şi palid după boală. Eşti
numai piele şi os! Aş ju ra că ăia nu ştiu ce-s alea sarm ale
şi nici papricaşul de pui. Las' că-ţi gătesc eu, să te mai
întrem ezi un pic.
Carol o lămuri că din păcate nu are voie să consume ase­
m enea minunăţii. Se refăcuse, ce-i drept, după gălbinare, dar
medicul îl sfătuise să se abţină de la m încărurile grase şi
grele, şi să ţină o dietă aspră. îl mai durea şi-acum ficatul
şi cît stătu la Pesta, m erse zi de zi dincolo, la Buda, pentru
a face cură cu ape m inerale.
Prin m ijlocirea sorei sale îi cunoscu îndeaproape pe mem­
brii societăţii teatrale m aghiare şi legă o caldă prietenie cu
Lendvai M ărton. îi făcu în grabă un p ortret în acuarelă, pe
un fundal cu peisajul Budei, şezînd într-un scaun cu braţe,
în sacou bleu-m arin, cu vestă bleu-ciel, căm aşă albă, cra­
v ată neagră. Cine ar fi privit acest portret grav, anevoie ar
fi crezut că-1 vede pe cel mai m are june-prim al scenei m a­
ghiare din acea vrem e. în viaţa de toate zilele, Lendvai
era un m inunat cap de familie şi dealtfel, chiar portretul
acesta pictat de Szathm ăry em ană o gravitate conştientă.
Cînd prinţul Demidoff ajunse la Bucureşti se arătau sem­

90
nele toamnei. Pe drum Popp de Szathm âry se îm prieteni la
cataram ă cu Raffet — care era cu opt ani mai vîrstnic decît
el — om m ult călătorit şi cu m are experienţă. Desena exce­
lent şi pe parcursul călătoriei cei doi pictori se luau la în ­
trecere. Demidoff prim ea să pronunţe sentinţa. Amîndoi
aveau încredere în judecata acestui bărbat cultivat şi iubi­
tor de arte.
— Desenul lui m onsieur Raffet e exact, fidel pînă la cel
mai mic am ănunt, se vede din prim a clipă că e o treabă în ­
grijită, plină de dăruire, îşi exprim a prinţul părerea. în
schimb m onsieur Szathm âry lucrează cu m ultă fantezie, se
detaşează de povara clipei şi se străduieşte să sublinieze nu
num ai că vede ce desenează, ci şi că are ceva de spus de­
spre ceea ce vede.
5
„Bucureşti e un oraş mare şi frum os, are un Palat strălu­
citor şi h a n u ri. .. " — nota cu însufleţire Carol Popp de
Szathm âry în prim a sa scrisoare trim isă din oraşul de scaun
al M unteniei, lui Sândor Pataki, la Viena.
Cum oare nu ar fi fost frumos oraşul unde locuieşte fata
V ăcărescului, cum nu ar fi strălucitor palatul de scaun cum­
părat de la boierii G oleşti şi restau rat şi căruia bucureştenii
îi spuneau simplu: „Palat"! Uliţele de aici fuseseră tăiate
cam alandala, după nici un fel de plan de sistem atizare, cum
se obişnuia în oraşele din apus. O raşul se dezvolta liber,
după propria-i poftă, nu cunoştea decît un singur criteriu de
construcţie — să fie comod, confortabil, familiar. De asta se
întinsese într-atîta, incit cu cei şaptezeci de mii de locuitori
ai săi ocupa un teritoriu mai m are decît aiurea un oraş cu
cîteva sute de mii de locuitori. Boierul sau negustorul bogat
voia să trăiască bine şi pentru asta nu num ai că-şi clădea
odăi largi, confortabile, ci făcea în aşa fel ca în jurul casei
să aibă tot ce-i era necesar pentru întreţinerea familiei şi
curţii. între case, chiar şi în centru, se întindeau livezi de
mai multe pogoane, vii şi ici-colo porumbişti. Iar în oraşul
acesta plin de petice colorate, preoţim ea ridicase o mulţime
de biserici în stil bizantin şi printre ele călătorul putea afla
m ulte clădiri uim itor de interesante.
Pentru Popp de Szathm âry aşteptarea îm brăca totul într-o
aură de frumuseţe. A vea s-o revadă pe fata de boier, avea
să-i spună că nu mai există nici o piedică să-şi arate des­
chis dragostea. C ălătorise în Ungaria, A ustria, Germania,
Elveţia, Italia, învăţase de la m eşteri cunoscuţi la Pesta,
Viena, Miinchen, Milano, Padua, V eneţia şi pretutindeni
crease şi el, lucrările fiindu-i prim ite cu căldură. îşi atin­

92
sese ţinta, se afla pe drumul care-1 putea ridica la nivelul
clasei (sociale căreia îi aparţinea fiinţa iubită. D evenise pictor
recunoscut şi se vorbea că nu e un m eşter oarecare, ci un
artist de prim a mină. Tocmai de asta dl alesese acum în
suita sa prinţul de San Donato îm preună cu Raffet, artistul
francez de faimă europeană. A rta sa e o patalam a cel puţin
tot atît de nobilă ca aceea cu care s-ar putea m îndri aris­
tocraţii din naştere şi deci îi poate asigura un loc în rîndu-
rile lor.
Dar nu num ai acum, pe drum, se gîndise la întîlnirea ce-1
aştepta la Bucureşti. Deşi n-o văzuse de ani de zile pe Mari-
cica, chipul fetei trăia neşters în sufletul său. Nimic nu
putuse estom pa am intirea prim ei iubiri adevărate. Toate
celelalte fuseseră doar episoade plăcute, dar trecătoare şi
fără im portanţă în viaţa sa.
La Veneţia, înainte de a se îmbolnăvi, găsise la un biju­
tier un m inunat inel vechi. în m ijlocul lui sclipea un singur
rubin cu strălucire de foc, şlefuit dum nezeeşte, înconjurat
de m ărunte perle veritabile, cu luciri m ătăsoase. Cînd v ă ­
zuse inelul, se gîndise îndată la M aricica. A ceastă minunată
creaţie de bijutier era parcă făcută pentru degetul ei de­
licat, alb! Cum părase inelul şi de atunci îl purta în buzuna­
rul vestei. Călătorind, pipăia adesea b ijuteria prin m ătasea
vestei. O mai are, n-o pierduse cumva? Inelul acesta avea
să-i lege pe toată viaţa. H otărî să nu mai aştepte, ci să se
înfăţişeze la părinţi şi să le ceară mina fetei.
Ştia că frum oasa casă a lui N icolae V ăcărescu se află pe
Podul M ogoşoaiei şi că e prim a pe partea stingă. Era strada
notabilităţilor, pe ea se înălţa şi palatul domnesc şi se în ­
şirau casele bogaţilor boieri. Tocmi o birjă să-l ducă acolo.
Chladek îi povestise că în oraşul ăsta nici un om cu stare
nu umblă pe jos. El se m utase deja de doi ani la Bucureşti
şi cunoştea obiceiurile de pe-aici. Szathm ăry mai ştia că
prietenul său se recăsătorise, fiindcă i-a m urit prim a ne­
vastă şi că o duce bine în capitala m unteană. Cînd sosise în
oraş, se şi grăbise să-l caute pe Chladek şi m ersese la el pe jos.

93
— Dacă vrei să fii socotit om în rîndul oam enilor, nu
um bla pe jos pentru nimic în lume! îl dăscăli Chladek. Aici,
m ersul pe jos e socotit ca ceva um ilitor pentru un nobil.
Dacă nu te înfăţişezi cu birja la casa unui boier ori a unui
om înstărit, nu poţi pătrunde pe in trarea din faţă. Ca să te
um ilească, te trim et la intrarea din dos, a slugilor, şi nu e
deloc plăcut. Şi chiar de mergi cu birja, cată să ai grijă de
haine, că vezi, nici m ăcar străzile din centru nu-s pietruite,
îs acoperite doar cu bîrne groase, de asta li se şi spune stră­
zilor ăsţorcţ ,,pod“, adică punte. Sub bîrne se adună apă,
noroi, toate gunoaiele şi mai cu seam ă acum, toamna, b ir­
jele îi stropesc pe pietoni.
Szathm ăry îşi alese cu m ultă grijă îm brăcăm intea pentru
vizită. Luă o redingotă lipită de trup, la mijloc mai strim tă,
iar jos largă, sub ea o căm aşă cu guler înalt, pe guler o fî-
şie de tafta largă, neagră, înfăşurată lejer, de trei ori, în
aşa fel încît să nu se vadă din gulerul alb decît capetele ră ­
sucite, apoi o jiletcă de m ătase, pantaloni cu gumilastic, p an ­
tofi franţuzeşti, cu bot de cegă, pe um eri îşi aruncă neglijent
o m antilă-carbonar mare, din m ătase grea, pe cap avea un
joben cenuşiu, scămos, ce-i intra pînă la urechi, iar în mîini
mănuşi albe şi baston de prom enadă cu cap auriu.
Birja se opri în faţa unei case cu etaj şi balcon închis.
Surugiul bărbos, cu calpac ca tipsia, îm brăcat în caftan de
catifea, i se adresă politicos m uşteriului din spate:
— Am ajuns, înălţim ea-ta, asta-i casa boierului Văcărescu!
Tînărul sări vioi din birjă şi cercetă din priviri clădirea.
Părea absolut goală, de parcă nu s-ar fi aflat nici ţipenie de
suflet în ea. Ciocăni cu măciulia aurită a bastonului în poar­
ta încuiată. O dată, de două ori, de trei o r i . . . Nici o miş­
care. între timp birjaru l coborî de pe capră şi bătu tare cu
codiriştea biciului în poarta neprietenească.
— A sta crez c-au s-o audă! mormăi.
într-adevăr, se auzi un tîrşîit de paşi, apoi apăru în poartă
un slujitor mai bătrîio r şi se holbă m irat la tînărul ales
înveşm întat. După care rosti aspru:

94
— Boierii nu-s acasă, îs plecaţi de-o săptăm înă la culesul
viilor!
Pictorul încremeni, cuprins brusc de o senzaţie neplăcută.
V enise să ceară mîna fetei şi i se părea un semn rău că nu
găsea pe nim eni acasă. De surprins ce era, abia putu să
îngaime:
— E plecată şi duduca M aricica?
Bătrînul slujitor îl privea nedum erit. Buzele i se strîm -
bară într-un rîn jet larg încît i se vedeau puţinii dinţi gău­
noşi, şi răspunse:
— Poate că şi ea . . . De unde să ştiu?! . . .
Şi, zicînd acestea, le ‘trînti poarta în nas şi răsuci cheia
în broască.
V ăzînd că nu prea are ce să mai caute acolo, Szathm âry
făcu drum întors, consolîndu-se cu gîndul că culesul viei
n-o să ţină o veşnicie. Dacă V ăcăreştii sînt plecaţi de-o săp­
tămînă, în curînd vor reveni acasă. Ei, oricum tot mai rămîrţ
în Bucureşti. Trebuiră să aştepte cîteva zile pînă să-l poată
primi dom nitorul pe prinţul de San Donato. Ca în cea mai
mare parte a anului, era plecat şi acum la moşia sa din pro­
vincie, de unde conducea treburile ţării. După o săptăm înă
însă, Demidoff primi înştiinţare de la Curte că domnitorul
Ghica s-a întors în capitală şi aşteaptă vizita prinţului.
Prim irea se desfăşură în sala m are a palatului şi Demidoff
îşi luă cu el toată suita. C arol Popp de Szathm âry ardea de
nerăbdare să vadă tot, să-şi însem neze tot. Se afla pentru
prim a oară într-un loc atît de distins, în palatul unui dom­
nitor. Trecură prin sala de aşteptare capitonată în mătase,
împodobită de-a curmezişul cu ghirlande, iar de acolo intrară
în sala cea mare, şi ea căptuşită cu mătase. La ferestrele
înalte, perdelele grele erau m ărginite de draperii roşii. Zgo­
m otul paşilor li se pierdea în covorul gros în timp ce se apro­
piau de baldachinul de culoarea pielii sub care şedea A le­
xandru Dimitrie Ghica într-un jilţ înalt, cu spătar. Era îm­
brăcat în uniform a sa de general de cavalerie, pe um ăr cu
o uriaşă rozetă aurită, pe piept cu decoraţii strălucitoare. O

95
m ustaţă scurtă, răsucită în sus îi îm podobea faţa palidă, iar
un barbişon negru, bărbia. De cînd se întorsese acasă de la
vizita atît de norocoasă făcută sultanului, Ghica îşi lăsase
iarăşi barbă.
Pe vrem ea aceea, cîte-o astfel de vizită la sultan le dădea
întotdeauna m ari em oţii dom nitorilor ţării. N iciodată nu
puteau şti cum se întorc de acolo. O are iar le va zîmbi în ­
durarea sultanului, ori îşi vor pierde, odată cu îndurarea de
care se bucuraseră, şi tronul? Sultanului M ohamed al II-lea
îi plăcea să facă pe dom nitorul m odern şi, pentru a arăta
asta şi în înfăţişarea exterioară, îşi rădea barba. Pe v re ­
mea aceea, Ghica, din veneraţie pentru ţarul A lexandru I,
purta favoriţi lungi. Dealtfel, pe vrem ea Sfintei A lianţe
moda asta era în floare pretutindeni în Europa. înainte de a
fi prim it de sultan, dom nitorul era neliniştit, dacă să se
prezinte cu barbă sau cu obrajii raşi în faţa m arelui şi atot­
puternicului domnitor. Pînă la urm ă se lăsă convins de cei
din anturajul său şi se bărbieri, căci, după sfetnicii săi, asta
v a place îm păratului turc. Cu o singură excepţie, exemplul
său fu urm at de membrii suitei. Mai tîrziu, la audienţă, se
descoperi că sultanul nu era cîtuşi de puţin îm potrivă ca al­
tul să-şi lase barbă. Dovadă că îi arătă o neobişnuită simpatie
şi respect m arelui boier Filipescu, care apăruse în faţa sul­
tanului în veşm inte străvechi şi cu o barbă uriaşă, de m are
boier.
Acum, la prim ire, de-a stînga şi de-a dreapta baldachinului
se înşira protipendada Curţii. Printre bărbaţi, unii în uni­
forme militare, alţii în veşm inte boiereşti m ulticolore ori în
fracuri de croială europeană. în schimb femeile erau îm bră­
cate după ultima modă pariziană. Frum oasele femei ale
Bucureştilor declaraseră război dem odatelor rochii cu corsaj
scurt, care se oprea la numai două degete sub piept şi strica
linia trupului. A ceastă modă care domnise m ultă vrem e şi
era pe cale de dispariţie de cîţiva ani, făcea ca pînă şi fe­
m eia cu cel mai frumos trup să arate ca vai de ea. După
noua modă, rochiile mov, verzi, albastre se deschideau la

96
gît într-o tăietură largă, astfel că um erii se evidenţiau în
întregim e.
Ochii albaştri ai dom nitorului Ghica priveau cu căldură şi
sim patie la oaspeţii străini, deşi uneori trădau o um bră de
m irare şi am uzament. Prinţul ,de San Donato se înclină adînc
în faţa dom nitorului.
— Aduc omagiul meu sincer înălţim ii-voastre şi tinerei,
frum oasei voastre ţări. Vă rog să-l prim iţi odată cu urările
noastre de bine, pentru înflorirea şi dezvoltarea principa­
tului acestuia.
Domnitorul se ridică şi-i întinse prinţului mîna.
— Vom face tot ce ne stă. în putinţă răspunse zîmbihd
prietenos — să v ă simţiţi bine'la noi. N ădăjduiesc să izbutim.
Prinţului i se aduse un jilţ au rit şi cîteva m inute discu­
tară franţuzeşte, şezînd. Apoi prinţul se ridică în picioare.
— Rog pe Inălţim ea-voastră să-mi îngăduie a-i prezenta
pe însoţitorii mei.
Suita stătea aşezată în semicerc. Ghica păşi în faţa ei şi
dădu pe rînd mîna, găsind p entru fiecare cîte o vorbă am a­
bilă. Demidoff înşira num ele şi adăuga pe scurt lăm uririle
necesare. Pictorii se aflau pe la sfîrşitul şirului.
— Carol Popp de Szathmâry, pictor tra n silv ă n e a n .. .
în. sală parcă se auzi un ţipăt slab. Spătarul Costache
Ghica, căpetenia oastei domneşti, se aplecă în grijorat spre
soţia sa şi o întrebă în şoaptă:
— Ţi-e rău? Să te conduc afară?
— Nu! M i-a şi tr e c u t. . . Am sim ţit de parcă m -ar fi săge­
tat ceva prin cap, răspunse ea încet.
Prezentarea suitei luă sfîrşit. A lexandru Ghica şi prinţul
de San Donato se retraseră în odaia de lucru a dom nito­
rului. Suita şi curtenii răm aseră în sala cea m are. Lachei cu
fracuri încheiate pînă la gît serveau băuturi răcoritoare;
începu conversaţia între oaspeţi şi oamenii de curte ai dom­
nitorului.
Carol Popp de Szathm âry era num ai ochi şi urechi la toate.
Interesul i-1 acapară în prim ul rînd întîlnirea d intre domnitor

97
şi prinţ. Privirea îi alunecă doar o clipă la curtenii ce stă­
teau de cele două părţi ale baldachinului. C onstată că A le­
xandru Ghica arăta ireproşabil, european, mersul, purtările
sale fiind ale unui dom nitor modern.
Judecind după aspectul colorat, oriental al oraşului, se
aştepta ca la palatul domnesc să găsească mai mult rom an­
tism. Credea că va cunoaşte o căpetenie orientală, în faţa
căreia va trebui să cadă în genunchi sau poate — doamne,
fereşte! — să-i sărute mîna. N u ştia că tocm ai A lexandru
Ghica interzisese săru tarea mîinii dom nitorului, pînă la el
prescrisă la primiri. Şi nu avea cum să ştie faptul că el era
primul domnitor rom ân care p urta veşm inte m oderne euro­
peneşti şi se bucura dacă în privinţa asta îi urm a pilda şi
anturajul său.
îşi roti mai atent privirile prin sală abia cînd domnitorul
se retrase cu prinţul. Rămase uim it cît de frum oase şi cu
gust îm brăcate sînt femeile şi cîţi bărbaţi poartă fracuri im­
pecabile, de croială apuseană. „în cîţiva ani ţara asta s-a
dezvoltat uim itor de m ult", constată el. „Dacă va continua
să înainteze aşa, o aşteaptă un mare viitor. A şa precum s-a
eliberat de sub dom nia turcească ce-i acapara puterea şi-i
seca forţa vitală, acum ar trebui să-şi elibereze poporul de
sub jugul boierimii şi nimica n-ar mai îm piedica-o să d e­
vină una dintre cele mai înfloritoare ţări din Europa." Iată
la ce se gîndea Szathm âry în timp ce strîngea m îini ori se
înclina adînc, făcînd cunoştinţă cu bărbaţi şi femei.
D eodată picioarele i se pironiră de păm înt. Se u ită cu
ochii holbaţi la femeia zveltă, m inunată, în faţa căreia aju n ­
sese în timp ce se prezenta. A ceşti ochi adînci, plini de
foc, grăitori, aceste buze frumos arcuite, fruntea asta in te­
ligentă, pielea asta fină, de culoarea fildeşului, care la de­
colteul pieptului şi um erilor lăsa să se vadă ceva mai m ult
decît se obişnuia, m îna astă îngustă, dăltuită superb, care
se întinsese spre el pentru a fi sărutată! . . . Nu, nu, e doar
o halucinaţie, o asem ănare uim itoare, de necrezut, care-i
înşela pînă şi ochiul său experim entat de p ic to r. . .

98
— Boierul Costache Ghica şi soţia! auzi vocea curtea­
nului ce făcea prezentările şi brusc îl încercă senzaţia că
bărbatul acesta cu priviri ca de rîs, cu sprîncenele îm preu­
nate, trebuie să fie un m are dregător . . . şi lîngă el s o ţia . . .
„înseam nă totuşi că m-am înşelat!", se bucură cîteva clipe,
cu inima uşurată.
Căpetenia oştilor dom neşti îl întrebă de unde e. De la
Cluj? Şi el a um blat pe-acolo, în tinereţe. Sînt vreo şaispre­
zece ani de atunci, pe cînd izbucnise răzm eriţa şi ei au lo­
cuit o vrem e în A rdeal. Taică-său avea nişte treburi prin
oraşul de cîrm uire transilvan şi-l luase şi pe el, să mai vadă
lu m e a . . . în clipa aceea un curtean îl chem a pe Costache
Ghica. Szathm âry răm ase singur cu doamna. Brusc, ochii
strălucitori, brum ării se aţintiră asupra lui, întrebîndu-1, îm-
boldindu-1. Buzele fine se mişcară.
— Charles, aşa trebuie să ne revedem?
în jurul pictorului totul începu să se învîrtă. îl năpădi o
bucurie am ară şi to tu ş i. . . ce fericire! M îna i se ridică în
aer, de parcă ar fi v rut să se apuce de ceva. De ceva care
într-o singură clipă trecătoare se sfîrşi, dispăru pentru to t­
deauna. Nu izbutea să vorbească, ca şi cum o mînă de fier
îi încleşta gîtul, şi cînd izbuti în cele din urm ă să-şi adune
puterile, buzele nu-i rostiră decît un singur cuvînt:
— M aricica!
Iar în acest cuvînt era uluire, o recunoaştere amară, un
reproş m istuitor. Fără voia lui, adăugă totuşi:
— De ce ai făcut asta?
— N u eu am v r u t . . . familia m-a silit! Tu n-ai mai v e­
n i t . . . Dar num ai pe tine . . .
— Nu! Nu rosti nimic! A bia mai pot s u p o rta . . .
Femeia tăcu. Nu mai vorbi nici Carol. Stăteau nem işcaţi
faţă în faţă.- Se priveau fierbinte, dornici, răscoliţi de v e ­
chile amintiri. în ochii am îndurora străluceau lacrimi. Şi
stăteau aşa, privindu-se muţi. Fem eia îşi reveni prima, iz­
buti chiar să schiţeze un zîmbet cochet.
— Oricum, eu tot am să te a ş te p t. . . spuse înăbuşit.

99
A păru soţul şi o luă de braţ. R ecepţia luase sfîrşit. Prinţul
de San Donato se întorsese în sala mare. Cînd străbătură
sala de aşteptare, Raffet începu să-i vorbească lui Szath-
m ăry cu glas scăzut. Dar cuvintele aruncate în glumă aju n ­
geau la el ca din m ari depărtări şi abia le prindea înţelesul.
— Ce să zic, eşti un om norocos! A i prins cel mai m are
peşte şi cea mai frum oasă femeie! Ce mai! Femeia aia te-a
privit tot timpul cît a d urat prim irea de parcă ar fi v ru t să
te m ănînce din ochi. Dar trebuie să recunosc că e o fiinţă
m inunată, se distinge îndată dintre celelalte, cu frum useţea
ei desăvîrşită. I-aş picta 'cu plăcere un portret dacă mi s-ar
cere. Ah, şi ce trup o fi avînd! Şi ştii cine-i soţul ei? F ra­
tele dom nitorulhi. Zău dacă n-ar trebui să răm îi aici, în
oraşul ăsta, mon ami! Te-ar aştepta un viitor frumos! . . .
Nu răspunse, îl lăsă cu gura căscată pe francez, fără să-i
pese că se (purta nepoliticos cu el. îşi căută b irja şi-i strigă
nerăbdător surugiului:
— Mină!
— Unde?
:— Unde vrei tu! C ît mai departe!
Birjarul clătină din cap şi plesni cu biciul între cai. O
porni în jos, pe Podul M ogoşoaiei. în aei;ul proaspăt,
pictorul îşi mai reveni şi se strădui să-şi adune gîndurile.
Birja înainta tocm ai prin faţa casei V ăcăreştilor şi
deodată se lămuri de ce-1 privise atît de năuc bătrînul slu­
jitor atunci cînd fusese el acolo şi întrebase de „duducă".
„Duduca V ăcărescu" nu mai locuia acolo şi ce putea să ştie
bătrînul pe unde um blă şi ce face cucoana boierului Costa-
che Ghica! Soaţa spătarului, cum nata domnitorului! . . . A bia
acum devenea M aricica un vis cu adevărat de neatins, la
care cel mult dacă avea voie să gîndească. îi spusese că
ea tot îl mai aşteaptă. D ar. ea e m ăritată, nu are voie să
se încum ete la aşa ceva! Cel puţin după principiile lui, nu!
îi apăru în faţă chipul ironic, rîzător al lui Raffet. Ultima
lui frază i se dăltuise în minte. „Zău dacă n-ar trebui să
răm îi aici, în oraşul ăsta, mon ami! Te-ar aştepta un viitor

100
frum os! . . . " Ar putea s-o facă, dar el n-are nevoie de un
asem enea viitor. El vrea să se ridice prin propriile-i puteri
şi nu cu ajutorul favofurilor unei femei!
Porunci birjarului să întoarcă şi să mine la locuinţa lui
Demidoff. îl anunţă pe prinţ că pleacă îndată din Bucu­
reşti. îşi ceru scuze că îl p ărăseşte la ju m ătatea drumului,
dar nu avea de ales, prim ise veşti rele de acasă. Demidoff
înţelese că pictorului i se întîm plase ceva cu totul neobiş­
nuit şi nu-1 întrebă, nu-1 opri.
— îndată ce îţi vei fi rezolvat treburile, te rog, maestre,
întoarce-te în Italia — îl sfătui pe disperatul tînăr — şi cînd
ajung eu acasă, vino neapărat la mine, la Florenţa!
6
Trecură urcuşul, după care drum ul cobora în adîncuri
pentru ca nu după m ult să înceapă iar a urca. C ăruţaşul
se, dădu jos de pe capră şi îm piedică o roată, ca să nu
alunece căruţa prea tare pe drum ul lutos. E un păm înt tare,
argilos, — gîndi — bun mai degrabă pentru olărit decît
pentru a fi umblat- de care şi trăsuri. Mai ales cînd plouă
atît de nem ilos ca acum, de două zile, necurm at. Căci aici,
între munţi, o ploaie din asta era ceva obişnuit şi în iulie.
Cu asem enea ploi, se topea pînă şi barba albă a m unţilor
Gurghiului, se scurgea to ată în văi şi transform a drum urile
de m unte în adevărate covăţi de noroi. Bine că înspre
miază-zi ploaia se oprise şi putuseră porni la drum. Astfel,
pierdură num ai o zi aşteptînd la D itrău ca vrem ea să se
mai îmbuneze.
— Straşnică ploaie a fost pe-aici, domnule! Era mult chiar
şi jum ătate din ea! constată înţelept căruţaşul cînd se urcă
la loc pe capră şi aşezîndu-se lingă tovarăşul său de drUm
îndem nă cei doi cai m uraţi de ploaie. C ălătorul - îi răs­
punse dîrdîind şi înfăşurîndu-şi strîns pelerina pe trup:
— Cred şi e u . . . Şi pe deasupra frigul ăsta, în plină
vară! Brr! Parcă n-am fi în iulie!
— M ăcar că aşa-i bine, dom nule, aşa-i bine! Dacă-i v o r­
ba de rău, apăi să vină tot răul! spuse secuiul trăgînd din
pipă. Nu vezi unde-am ajuns? Cîtam ai cale trebuie să bat,
ca să cîştig douăzeci-treizeci de bănuţi! Umplu căruţa cu
apă m inerală la Borsec şi-apoi o pornesc în jos p in ă to c­
mai la Tîrgu-M ureş, iar de-acolo, cînd am vîndut-o, haida
iar înapoi. Caii cată să mănînce, ici-colo trebuie să plătesc
şi pe unde înnoptăm, abia-mi răm îne ceva să las alor mei.
Da' ce să-i faci, dacă nu e de lucru, pui cruce la cărăuşie!

102
De asta pribegesc bieţii oam eni cu sutele peste munţi, se
tocmesc slugi, m ăcar au de-ale gurii şi o ţoală.
— Tristă situaţie, clătină din cap tînărul călător. Nu
s-ar putea face ceva?
— S-ar putea, num ai că m ulte cele ar trebui sch im b ate. . .
Tăcu brusc şi aruncă o privire spre tovarăşul său de drum
— oare nu l-a luat gura pe dinainte sau n-a spus ceva ce
n-ar fi trebuit?
Tînărul îi înţelese privirea şi-l linişti:
■— N u-ţi fie teamă, moşule, eu nu-s din ăia! Mă doare
cînd aud de necazurile astea. Păm întul ăsta e leagănul meu
şi m i-ar place să fie tare fericit. Am um blat ani întregi prin
ţări străine, dar nicăieri n-am văzut m izerie ca aici. Cum
dumnezeu de mai puteţi răbda?
■— Ho, prrr, hooo . . .
Caii se opriră, secuiul coborî şi desfăcu piedica roţii.
Urmau vreo sută de metri de drum drept, apoi iar un urcuş.
Dar această porţiune era într-adevăr o covată. De-a dreap­
ta şi de-a stînga îl m ărgineau brazi uriaşi care păreau că
nu lăsaseră nicicînd ca soarele să-şi arunce ochii aici. Iar
de pe povîrnişuri toate apele se scurgeau în covată şi no­
roiul era atît de gros, că nu se zvînta cu totul nici pe cea
mai m are caniculă. Pentru a putea fi totuşi folosit, oamenii
aduseseră pietriş, pe care-1 îm prăştiaseră pe to t acest p ar­
curs. Cine izbutea să treacă de această porţiune se putea
socoti un om norocos.
C ăruţa porni la nim ereală şi roţile se înfundară pînă la
butuci în noroiul grăm ădit de ploaie.

—- Eh, acum roagă-te de zor, să răzbim dincolo! îl în ­
dem nă surugiul pe călător.
Dar nu era vrem e de închinăciune. C ăruţa încărcată cu
butoaiele de borviz goale trecu peste un hop mare, trosni
am arnic şi, lăsîndu-se puţin pe partea stingă, se împotmoli.
— Hei, fir-ar să fie! blestem ă secuiul. Am păţit-o! Acu',
chiar că ni s-a-nfundat!
— Ce s-a întîm plat?

103
— A sta aş vrea s-o- ştiu şi eu! Orice, numa' bine nu!
Striga, îşi îndem na cei doi căluţi mocăneşti. Bieţii de ei
se opinteau aproape să rupă ham urile, dar degeaba, C ăruţa
nu se clintea din loc. C ăruţaşul se scărpină în cap, începu
să se sfădească, nu cu cele mai sfinte cuvinte, cu atotpu­
ternicia nevăzută, care-1 înţepenise atît de u rît în m ijlocul
acestui ocean de noroi. Apoi coborî. înconjură, ori mai de­
grabă dădu ocol cu salturi de ţap atelajului imobilizat. Ici-
colo, abia izbutea să-şi scoată piciorul din noroiul ce cli­
pocea lipicios.
— Aş zice să cobori şi dum neata, d a '-a r. fi tare u rît -—
rosti — şi-apoi tot n-ai putea să mă ajuţi la nimica. A şa că
rămîi acolo liniştit. Ia hăţurile şi cînd strig, mină!
Luă un par din căruţă şi se opinti s-o salte.
— Dii, măă! Dii! Trage-le una cu biciul, nu-ţi fie milă!
Căluţii se opintiră cu to ată puterea, dar căruţa nu se
clintea: Curgeau înjurăturile secuiului ca zăporul.
S-a rupt osia. S-a poticnit intr-un bolovan m are şi s-a
rupt, constată în cele din urm ă pe .u n ton amar. Ştii ce?
Dă-mi toporul, uite-1 colo, sub jeţ! Trebuie să găsesc o
creangă mai tare pentru osie.
Luă toporul şi porni prin noroi spre pădure. In acest timp
dinspre pantă se auziră zgomote. A păru o caleaşcă mare,
neagră, şi în urm a ei un car cu coviltir. Tînărul le văzu şi
strigă după secui:
— Stai, omule, poate că ne-or aju ta ăia de colo!
Surugiul se opri şi întoarse capul.
— Ori ne mai aduce necaz. O caleaşcă din asta boie­
rească nu poate însem na nimic bun!
Totuşi, se întoarse, se urcă pe un bolovan ce ieşea din
noroi şi aşteptă acolo să vadă ce se mai întîm plă. Cînd
caleaşca şi căruţa ajunseră la poalele pantei se opriră. Cei
din spate desprinseră caii de la carul lor şi-i prinseră în faţa
cailor de la caleaşcă.
— Hei! D aţi-vă la o parte! Vrem să trecem şi noi! stri­
gară spre căruţa secuiului.

104
— Nu putem! Ne-am îm p o tm o lit. ..
Surugiul spuse ceva cuiva din caleaşcă şi prim ind desi­
gur de acolo îndrum ări, dădu bice. C redea poate că va
avea loc pe lingă cei îm potm oliţi şi v a putea trece peste
oceanul de noroi. Insă drum ul era îngust şi caleaşca se po­
ticni în spatele căruţei din faţă. Strigăte, ceartă, am enin­
ţări! Dar cu acestea n u se putea rezolva nimic. Deodată
unul din geam lîcurile caleştii fu tras în jos şi apăru un
cap cu joben.
— Ce-i; mă, Gică? Ce este? se auzi.
Surugiul explica rom âneşte, arătînd cînd cu mina, cînd
cu biciul la căruţa înţepenită din faţa lor. Domnul cu joben
pricepu îndată situaţia şi porunci:
— D aţi-vă jos! Prindeţi cei doi cai din faţă la căruţa
omului şi scoateţi-o pe uscat. Apoi vă întoarceţi după noi!
A devărata larm ă şi în jurăturile începură abia acum. Su­
rugiul şi valetul ce stătea lingă el pe capră coborîră ane­
voie în noroi şi executară cu chiu, cu vai, porunca. După
care dezlegară caii prinşi în faţa căruţei vînzătorului de
borviz, plesniră din bice şi se întoarseră de scoaseră şi ca­
leaşca pe uscat. Cînd cele două atelaje se aflară unul lingă
a ltu l,' tîn ă ru l. din căruţă coborî cu un salt de pe capră, îşi
întinse braţele am orţite şi se duse la caleaşcă.
— Perm iteţi-m i să vă mulţumesc cu recunoştinţă pentru
ajutor! spuse ungureşte înclinîndu-se politicos.
— Nous ne p a rlo n s ' pas hongrois, monsieur, voulez-vous
parler franţais, si vous comprenez?*
Tînărul repetă cuvintele de m ulţum ire într-o franceză im­
pecabilă şi îşi exprim ă bucuria că soarta îi scoase în cale
nişte oam eni atît de am abili într-o situaţie atît de grea.
— Desigur, nu Sînteţi de pe aici, adăugă. Dacă vă pot fi
de folos cu ceva, vă stau la dispoziţie cu dragă inimă. Sînt
pictorul Carol Popp de Szathmâry.

* Noi nu vorbim ungureşte, domnule, dacă înţelegeţi, vreţi să vor­


biţi franţuzeşte?

105
Domnul din caleaşcă îşi ridică jobenul.
— B ibescu. . . M ergeţi cumva la Borsec?
— Da.
— A tunci vă poftesc să urcaţi în caleaşca noastră! Vă
luăm cu plăcere. Şi noi mergem acolo. Oricum, nu vă mai
puteţi continua drum ul cu căruţa aia zdrobită.
— M ulţumesc, dar n-aş vrea să vă deranjez, se scuză
pictorul.
Bibescu însă îi reteză jovial orice încercare de refuz.
— Dimpotrivă! N ădăjduiesc să ne îm prospătaţi societa­
tea. Tot ne-am plictisit în doi, cu Lagranche. A şa-i cînd e
drumul prea lung.
M utară bagajele pictorului sus pe caleaşcă, în timp ce
Popp de Szathm ăry încerca să-i dea bani secuiului, care
însă nu voia să prim ească. Tot dădea zor că el e cel care
ar trebui să plătească, căci vina este a lui. Fu silit să-i vîre
banii în buzunar cu forţa. Apoi tînărul se urcă în caleaşcă,
unde nu erau decît doi călători. Bibescu, bărbatul acela cam
de patruzeci de ani, cu joben, îm brăcat cu o eleganţă im­
pecabilă şi un' domn tînăr, arătînd m ult mai modest, numit
Lagranche.
— Sper să nu mai întâlnim porţiuni atît de neplăcute în cale.
— M ai e o bună jum ătate de ceas pînă la Borsec, dar
căruţaşul meu spunea că dacă trecem de covata asta de
noroi, am scăpat de greu.
—■ Dacă am auzit bine, sînteţi pictor, nu? T răiţi aici, în
Ardeal?

— Aşa şi-aşa. Am fost plecat m ultă vrem e şi de fapt
abia acum m-am întors acasă. Cu mici întreruperi, am stat
şapte ani în străinătate.
— Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar chiar atît de greu
o duc pictorii aici, că trebuie să călătorească aşa, în că­
ruţă?
— Pînă la D itrău am venit cu poştalionul. Acolo am luat
căruţa asta. N-am făcut-o din economie, dar îmi place să
stau de vorbă cu oamenii, să-mi spună cum trăiesc, ce gîn-

106
dese. Un căruţaş ca ăsta um blă prin multe părţi, poate vorbi
despre m ulte de care eu n-am de unde să ştiu, că am fost
plecat departe.
— Interesant că vă preocupă atîta soarta poporului! Dar
cred că pîinea nu v-o cîştigaţi de la el.
■—■Nu e o problem ă de trai, m onsieur, ci o nevoie sufle­
tească, ceva care ar trebui să existe obligatoriu în fiecare
om cultivat.
Aici, pictorul tăcu brusc. Simţea că fraza asta suna puţin
a sentinţă. A bia acum se uită mai aten t la interiorul ca-
leştii. Era o construcţie largă, masivă, afară vopsită cu un
lac negru, strălucitor, înăuntru capitonată pretutindeni cu
pluş bordo. A r fi încăput în ea comod chiar şase oameni.
Pe pernele groase, îm brăcate în pluş, se putea sta tolănit
în voie, iar noaptea, întins. Cine-şi perm ite să călătorească
într-o asem enea caleaşcă, nu poate fi d ecît un dom n m are şi
atunci el, cu observaţia ce o făcuse, depăşise binişor măsura.
însă Bibescu nu făcu nici o obiecţie. Porni să atace de-
licata problem ă din altă parte:
— După cîte ştiu, există şi la dom niile-voastre o clasă
nobiliară, ba chiar foarte puternică, şi există şi iobăgime,
oam eni ce n-au nici păm înt, nici d re p tu ri. . .
— Da, din păcate, aşa e, cum z ic e ţi. . .
— A tunci e frumos, foarte frumos dacă dintre fiii acestei
clase oprim ate se nim eresc din aceia care prin capacită­
ţile lor se pot ridica şi nu uită, nici în situaţia lor mai
bună, de soarta fraţilor lor.
Pictorul se roşi gotcă. îşi dădu seam a că era un răspuns
tăios la cuvintele sale sentenţioase. îşi muşcă buzele, ca nu
cumva să răspundă ceva jignitor. Apoi spuse, rostind rar
cuvintele:
— Recunosc sincer că ori de cîte ori am izbutit să fac ceva
în viaţă mi-a părut rău că nu-s odraslă de iobagi. Atunci
fiece bucurie şi succes ar fi fost al acestei clase frustrate.
C îteva clipe se lăsă tăcere în caleaşcă. Bibescu simţea
că şi-a găsit omul. Tînărul acesta rostea în cuvinte alese,

107
frumoase, lucruri grave, condam nă şi se condam nă pe sine
însuşi şi toate le face în aşa fel încît n u . te poţi supăra pe
el. Dimpotrivă, vocea lui caldă, sinceritatea sa îl fac sim­
patic. In orice caz se vede că se în v îrte în cercuri mai bune
şi dispune de o rem arcabilă uzanţă în societate. Dacă mî-
nuieşte şi penelul cum ştie să vorbească, atunci trebuie să
fie un pictor excelent.
— Sinceritatea e o v irtu te rară, frum oasă şi yăd că o
aveţi din plin. Dar noroc că nu sînteţi om politic, ci artist,
căci dacă v-aţi ocupa cu politica, n-aţi ajunge la nimic cu
virtutea asta. Pentru un pictor însă e o însuşire deosebită,
care dă artei sunetul ei adevărat, tonul ei adevărat. Sînt
curios dacă şi în pictură sînteţj atît de sincer . . .
Szathm âry izbucni în rîs.
— Din păcate, nu întotdeauna pot fi aşa! Mai ales cînd
trebuie să pictez un portret la comandă. Cel ce-mi dă bani
pentru a-i im ortaliza înfăţişarea v rea să se vadă mai fru­
mos, mai strălucit în portret decît în realitate. Cei mai m ulţi
vor să arate în tablou mai tineri, mai veseli, alţii mai im­
pozanţi sau — «în special femeile — mai arătoşi. Din păcate,
în aceste cazuri trebuie să mint, nu num ai pentru bani, ci
şi dintr-o com pasiune umană, pentru a nu-mi am ărî m ode­
lul şi a-1 lăsa cu credinţa sa. De asta nici nu-mi prea place
să pictez portrete.
Bibescu rîse cu poftă. Omul acesta îi devenea din ce în
ce mai simpatic.
— V-am spus că sînteţi un slab om politic, dar acum am
curajul să adaug că şi un slab negustor. N -aţi observat că
vorbiţi îm potriva dom niei-voastre. După toate acestea n-am
să mai îndrăznesc să-mi comand un p ortret la dum nea­
voastră, deşi tocm ai mă gîndeam să-mi fac unul la Borsec.
Pictorul se uită adînc în ochii tovarăşului său de drum.
— Domnule Bibescu — spuse cu convingere — păreţi un
om care suportă adevărul. îndrăznesc oricînd să v ă pictez
portretul.
A furisit mai e tînărul ăsta, se gîndi Bibescu. E greu să

108
te pui cu el. Dar nu mai p utură continua discuţia, căci
ajunseseră la Borsec. C aleaşca îl duse întîi pe pictor la
Kispăl Adăm, a cărui adresă o prim ise de la Cluj, apoi ple­
că la locuinţa lui Bibescu.

C ălătoria lungă îl obosise pe Szathm ăry şi a doua zi


dim ineaţa se sculă tîrziu. Soarele era sus pe cer şi la izvoa­
rele cu ape m inerale abia mai zăboveau cîţiva oameni. Căci
numai dim ineaţa devrem e, înainte de prînz şi seara, în a­
inte de cină, era circulaţie mai intensă. V izitatorii veniţi la
băi porneau cu paharele goale la cişm elele izvoarelor. Le
umpleau, şi aşa, cu paharele umplute, se plim bau pe sub
copacii umbroşi. Se strîngeau perechi-perechi, discutau şi
în timp ce se plimbau trăgeau cîte o înghiţitură din apa
tăm ăduitoare. Erau mai m ulte izvoare, cu felurite efecte,
aşa că fiecare îşi putea găsi . apa potrivită p entru vinde­
carea sa. Unii ţineau cură pentru stomac sau intestine, alţii
se tratau pentru diferite boli de ficat, bilă, inim ă sau nervi,
cu ajutorul m iraculoaselor izvoare de la Borsec.
— Bonjour, monsieur! îl salută cineva pe pictor cînd
acesta se aplecă la o cişm ea să-şi umple paharul.
Era tînărul cu care călătorise ieri în caleaşcă.
— Bonjour, m onsieur Lagranche.
— O, ce excelentă ţinere de m inte aveţi! M i-aţi auzit
num ele doar o singură dată şi totuşi l-aţi reţinut, se bucură
Lagranche. N u ştiţi, întîm plător, care izvor e bun pentru
nervi? în ultim a vrem e sînt foarte n e rv o s ' şi sper că apa
asta m inunată şi aerul ăsta nem aipom enit mă vor vindeca.
Boierul s-a dus să facă baie, medicul zicea că apa cu acid
carbonic îi face bine la inimă. A şa am timp şi eu să mă
ocup şi de mine un pic. Că altădată nu apuc o clipă de
răgaz. Lagranche, fă asta, fă aia, du-te acolo, du-te din­
colo! Credeţi-mă, e greu să slujeşti un boier m are cum e al
meu! turui tînărul strîm bînd din nas.
— Chiar aşa domn m are e stăpînul dumitale? îl luă peste
picior pictorul.

109
— Chiar aşa! N -aţi auzit încă de dînsul?
— Din păcate, pînă acum nu.
— Azi e poate cel mai bogat om din M untenia. Tatăl
dînsului a strîns o av ere uriaşă din negustoria cu străin ă­
tatea. Şi în U ngaria m înă în fiecare an mii de porci, iar
acum, mai nou, îi transportă cu vaporul cu aburi pe Du­
năre în sus. De asta l-au poreclit boierii, în tre ei, „porca­
rul". Vai, doamne, dar să nu cum va să vă ia gura pe dina­
inte că ştiţi asta sau că aţi aflat tocm ai de la mine! Eu, ori­
cum, aş tăgădui, iar dom nia-voastră ar avea, desigur, n e ­
plăceri.
— îţi mulţumesc că mi-ai *atraş atenţia, dar mi-am dat
seam a şi eu.
— Boierul cel bătrîn şi-a educat fiul la Paris, la liceul
Louis le Grand şi apoi la Sorbona. I-a asigurat o dotă ca
unui adevărat prinţ. M ai tîrziu G heorghe Bibescu a luat-o
de soaţă pe Zoe Brâncoveanu, urm aşa strălucitului domn
care i-a adus, pare-se, o zestre chiar mai m are decît av e­
rea familiei lor. Acum, im aginaţi-vă cele două laolaltă!
Desigur că n-aţi văzut încă palatul de la M ogoşoaia, e în-
tr-adevăr m inunat, orice dom nitor din Europa l-ar putea
folosi ca rezidenţă. Bineînţeles, şi palatul acela a devenit
al lui. Başca moşiile . . . Pot zice că dacă tronul răm îne gol
după A lexandru Ghica, nim eni nu e mai demn să-l ocupe
ca stăpînul meu. O să vedeţi că aşa va fi cum vă spun eu.
Lagranche!
La ultim ele cuvinte se bătu cu pumnul în piept şi căută
să vorbească apăsat, ca şi cînd ar fi rostit o sentinţă de
nestrăm utat. Lagranche îl adm ira şi îl iubea în felul său
pe stăpînul lui, căruia îi era pe jum ătate secretar, pe jum ă­
tate lacheu. Iar asta se v ăd ea şi în faptul că îi plăcea să
vorbească vrute şi nevrute. O dată pornit, greu mai putea fi
oprit. Pare-se că în prezenţa lui Bibescu rar avea ocazia să
vorbească, aşa că atunci cînd nim erea peste o victim ă po­
trivită, îşi golea toată tolba.
Iar acum îi picase la mînă Carol Popp de Szathmâry, un

no
om încă neinform at asupra stărilor din M untenia. După ce
găsise izvorul recom andat pentru tăm ăduirea bolii sale de
nervi, îşi umpluse repede paharul şi se „lipise" de pictor.
Se plimbau împreună, sorbind din apă. în tre timp îi povesti
că tatăl său luptase prin to ată Europa alături de N apo­
leon, ca vajnic sergent al „M arii A rm ate", apoi, după lupta
de la Berezina, se rătăcise pe păm înt rom ânesc. Cu cîţiva
cam arazi de ai săi ajunsese pînă la C raiova, acolo se îm ­
bolnăvise grav, dar cînd s-a refăcut nu s-a mai întors în
patria sa. S-a aciuat la moşia lui Dum itrache Bibescu, s-a
însurat cu o frum oasă rom âncuţă şi iată cum el, fiul ser-
Napoleon, a ajuns un francez cu limba m aternă
română, care vorbea la fel de bine am îndouă limbile. Tînă-
rul G heorghe Bibescu, atunci cînd a fost trim is la în v ăţă­
tură la Paris, îl luase cu el ca pe un fel de mic valet, şi de
atunci i se ataşase stăpînului tam an ca un cîine credin­
cios.
— Da, chiar aşa cum zic, ca un cîine credincios, întări
el, cu gesturi largi. C e-ar putea face un om ca mine pe
lingă un boier atît de mare? Cînd e în toane bune, cată să
fiu şi eu aşa, cînd îl apasă gînduri negre, cată să mă chinui
şi eu dim preună cu dînsul. Şi-acum, m-a sîcîit întruna tot
drumul, încă de la Bucureşti. A fost supărat şi trist şi şi-a
v ărsat tot paraponul pe mine. Nici nu ştiţi cit de recunoscă­
tor vă sînt că v-aţi alipit de noi m ăcar la sfîrşitul drum u­
lui şi i-aţi schim bat starea asta apăsătoare.
— De ce? L-a ajuns vreo neplăcere mai m are pe drum?
— Aşi! E îndrăgostit. M ă înţelegeţi: îndrăgostit! Tată cu
trei copii — şi îndrăgostit! Dar trebuie să recunosc că are
gust! Şi-a pierdut capul după cea mai frum oasă femeie din
Bucureşti. Pun prinsoare că n-aţi văzut de cînd sînteţi o
femeie ca ea. A junge s-o vezi, că-ţi şi pierzi minţile. Nu-i
de m irare că a păţit-o şi stăpînul meu! Numai că deocam­
dată fem eia se pare că nu v rea să audă de el. E înfum u­
rată, are pretenţii mari, p în ă şi un Bibescu e puţin pentru
ea. Ce-i drept, soţul ei e m are spătar, căpetenia oastei, şi

111
pe deasupra frate cu domnitorul, de asta se închipuie ea
mai presus de orice m uritor. De asta prim eşte mai degrabă
să-i facă curte am basadorul unei m ari puteri, şi o face cit
se poate de serios . . . Ce e? A luat-o apa pe drum gre^
şit? . . .
Chiar că i se oprise apa-n gît lui Szathmâry! Tuşea, hî-
rîia, îşi .vărsă pe haine putina apă ce-i răm ăsese în p a h a r . ..
Soţia m arelui s p ă ta r ... fratele d o m n ito ru lu i... Omul ăsta,
care cu cîteva m inute în urm ă spunea că-i ca un cîine cre­
dincios, trădează acum cele mai delicate treburi ale stăpî-
nului său, ba mai mult, o bîrfeşte pe MariCicaL Lui, unui
om cu desăvîrşire străin! Şi cu atîta neobrăzare! Prfinul
gest fu să-l înhaţe de guler pe Lagranche şi să-l strîngă de
gît, Trem ura tot de furie că nu poate face ce-i dicta senti­
m entul cinstei, dar se gîndi că e mai bine să se stăpînească.
C u ’ ce drept s-ar am esteca el în treab a asta, pe ce tem ei
i-ar lua femeii apărarea? Doar n-o să se apuce să strige
că ei doi se iubiseră cîndva! Se forţă să-şi stăpînească n e r­
vii, îl salută brusc pe Lagranche şi porni grăbit spre aleea
din pădure.
Credea că în atîţia ani a izbutit să-şi îngroape totul adînC
în el. Cînd se întîlniseră la palatul domnesc din Bucureşti
avusese sehzaţia că n-ar putea suporta m area deziluzie. îşi
văzuse deodată, distrusă toată viaţa, tot sensul zbuciumului
şi muncii sale. Doar to t ce făcuse pînă atunci era p entru a
o cîştiga pe fată şi a fi fericit cu ea. Iar dacă nu izbutise,
la ce bun să mai continue tot zbuciumul? Cîte renunţări,
cîtă muncă disciplinată, cită perseverenţă, cîte gînduri ca
să se poată afirma cu drepturile date de talentu-i adevărat!
Dar acum, pentru cine? Pentru ce? Da, acum cît mai departe
de Bucureşti! A r fi v ru t Să alerge, să gonească. D orea să
accepte, sfatul lui Demidoff, să se întoarcă fără zăbavă
înapoi în Italia. Dar banii, iar banii, iarăşi şi iar banii!
. ... Şi trebuiau bani m ulţi pentru asta.
înainte de a pleca îi ceruse lui C hladek să-l sfătuiască ce
ar fi bine să facă.

112
— Intîi du-te la Sibiu! Acolo vei putea strînge bani cel
mai repede. în mod excepţional, dieta ardeleană se în tru ­
neşte acolo, se vor aduna sute de nobili, poţi face m ulte
portrete.
A şadar, urm îndu-i sfatul, călători la Sibiu. Dieta schim­
base cu desăvîrşire faţa liniştitului oraş. în hanuri era for­
fotă, mişcare, petreceri zgomotoase, pe străzi circulau ca-
leşţi luxoase, cupeuri. Iar cam ere de închiriat abia se mai
puteau găsi. însă vechea sa gazdă îl primi cu bucurie şi-i făcu
şi lui un loc în casă. Pe m eşterul său de pe vrem uri, pe
Franz N euhauser, nu-1 mai găsi în viaţă, m urise de u n . an,
într-adevăr, era nevoie de un pictor bun în m ulţim ea aceea.
Carol Popp de Szathm âry îşi înecă toată deziluzia şi am ă­
răciunea în muncă. Lucra din zori şi pîriă seara şi în scurtă
vrem e nouăzeci dintre „părinţii patriei" aveau portrete. Se
gîndi că n-ar strica să m ultiplice aceste p ortrete şi, legîn-
du-le în album, să le pună în circulaţie. Izbuti să convingă
pe o sută douăzeci de deputaţi să-şi facă portretul, mai
tîrziu se arătară de acord şi ceilalţi, şi astfel alcătui un
album gros, de interes -istoric, despre dieta ardeleană din
1837. Răspîndi acest album nu num ai în A rdeal, ci şi la
Pesta şi Viena. îi scrise lui Pataki şi bunul său prieten îi
găsi în capitala austriacă o adevărată arm ată de am atori
care depuseră şi avansuri.
îndată ce rezolvă vînzarea prim ului său album artistic, că­
lători la Viena, trecînd prin Pesta. Stătu acolo doar scurtă
vreme, dar suficientă ca să plece din acest oraş cu cele mai
cutrem urătoare amintiri. în prim ăvara acelui an 1838 o inun­
daţie cum plită pustiise oraşul. Şuvoaiele sălbatice ale Dună­
rii distruseseră străzi întregi, doborînd copaci şi case. O
catastrofă de asem enea proporţii nu cunoscuse Pesta de
cînd exista. A utorităţile erau neputincioase în faţa urm ări­
lor, sărăcia, epidem iile secerau vieţile în tot oraşul.
La V iena se întîlni cu Liszt, care, cînd auzise de groaz­
nica tragedie, îşi întrerupsese* brusc turneul de concerte în
Italia.

113
— Intr-o dim ineaţă, la V eneţia, luam micul dejun la ca­
feneaua Florian din Piazza San M arco. In seara aceea tre ­
buia să am concert. Am luat jurnalul şi cînd am citit ştirea
despre inundaţia din Ungaria, am răm as ca paralizat, poves­
tea Liszt. Oh, ţara mea depărtată, oh, m area mea familie!
striga în mine căinţa. Cu ruşine trebuia să-mi plec capul,
vai, ce dem ult nu m-am mai gîndit la păm întul meu natal! A
sosit vrem ea, iată, să-mi răscum păr infidelitatea!
Fără a mai sta pe gînduri, Liszt părăsise V eneţia, re-
nunţînd la concertul anunţat pentru seară, şi pornise în
grabă, cu prim ul poştalion, la Viena. Aici putea să facă
bani, de-aici îşi putea a ju ta com patrioţii. A nunţase două con­
certe, dar care pînă la urm ă se făcuseră zece, ale căror înca­
sări le-a trim is sinistraţilor din Pesta.
Locuitorii oraşului im perial îl sărbătoriseră cum nu-1 p ri­
m iseră pe nici un artist pînă atunci! Nu cu m ult în urm ă
concertaseră alţi pianişti la Viena, dar arta lui Liszt îi um ­
brea pe toţi. La unul dintre concerte venise însuşi îm păra­
tul Francisc. Din cele zece concerte se strînseseră douăzeci
şi cinci de mii, de forinţi, un ajutor considerabil pentru
oraşul nenorocit.
— Sînt fericit că-i pot aju ta şi eu pe com patrioţii mei,
zise. Dar de fapt nu eu îi ajut, eu nu sînt decît tălm ăcitorul
supus al acelor m ulte frum useţi pe care ni le dăruieşte arta.
Pentru că arta e cel mai frumos, cel mai m are şi mai nobil
lucru, îl înalţă şi-l face suprapăm întean pe bietul om lipit
de glie . . .
C uvintele sale înfocate îl cuceriră şi pe Szathmăry. Da,
arta e izvorul tuturor frum useţilor, ea înnobilează eforturile
şi frăm întările păm întene. A re puterea să tăm ăduiască răni,
să-l facă pe om să uite de nenorociri, să aducă bucurie
peste dureri şi suferinţe. C uvintele lui Liszt îi insuflară pu­
teri noi. Toate energiile tinereţii sale se ridicară îm potrivă
paraliziei, apatiei în care plutea de cînd o întîlnise pe M ari-
cica la Bucureşti. Da, acesta-i cuvîntul cel mai potrivit,
plutea în golul pe care-1 num ea viaţă păm înteană. Umbla

114
ca un năuc, vlăguit, maşinal, lucra, călătorea, dar nu-şi
găsea locul nicăieri. Acum însă îl cuprinsese un nou avînt.
„A rta îl face suprapăm întean pe bietul om lipit de g lie " ...
Da, această înălţare o vrea! De-acum încolo va trăi numai şi
numai pentru artă!
Vechii lui protectori din V iena îi dădeau atîtea comenzi
încît abia le putea face faţă. îi ardea păm întul sub călcîie
de nerăbdare să plece odată în Italia! Nu mai avu răbdare
nici m ăcar să aştepte ca groful Eszterhâzy să se întoarcă de
pe moşia sa la V iena şi să-i plătească onorariul pentru
tabloul pe care i-1 făcuse. A vea oricum destui bani de drum,
îşi făcu bagajele în grabă şi părăsi oraşul imperial. înainte
de a pleca, însă, îi scrise contelui, rugîndu-1 ca banii de
tablou să-i trim ită pe adresa mamei sale.
U rmară cîteva luni m inunate. Călători aproape ca-n vis
prin oraşele Italiei. A junse la Roma, la Napoli, în Sicilia.
îşi umplu sufletul de bucurie şi de atîtea splendori. Se
îm brăţişa cu nem urirea, cu frum useţile de neatins, veşnice.
Trăia într-adevăr numai şi num ai pentru artă, aşa cum îşi
dorise.
întors la Roma din Palermo, prim i înştiinţare că A natol
Demidoff se întorsese acasă din călătoria făcută în Europa
de răsărit şi că-1 aşteaptă. Szathm ăry porni îndată la Flo­
renţa, unde principele îl primi cu căldură.
— Păcat că n-ai răm as cu noi. Am văzut m ulte lucruri
frum oase şi interesante. A m eritat într-adevăr osteneala.
Se uită la pictor şi cînd văzu că faţa i se întunecă, adăugă
în grabă: N u e un reproş. N e-a părut foarte rău că te-ai
retras din expediţie, dar te-am înţeles. Raffet m i-a povestit
ceva şi dacă treaba stă chiar aşa cum susţine el, în nici un
caz nu-i bine s-o pui la inimă.
— Nu ştiu ce-o fi povestit Raffet, eu nu am discutat cu
el nimic, căci ceea ce s-a petrecut e o chestiune a mea
strict intimă. Şi, cu îngăduinţa dum neavoastră, aş v rea să
răm înă şi de-acum încolo aşa.
— Ei, hai, prietene, nu-i cazul să te superi din atîta! Au

115
mai fost şi alţii îndrăgostiţi, ba şi dezamăgiţi, dar n-au
murit. Mă bucur să văd că şi dum neata ai trecut peste hopui
ăsta. Şi aşa-i bine. Sufletul artistului e ca o floare deschisă,
nu interesează de unde se fecundează, num ai să se fecun­
deze. A desea tocm ai dezam ăgirea joacă acest rol.
Pictorul nu răspunse, dar în sinea sa îi dădu dreptate. El
însuşi simţea că şocul prim it îi făcuse sufletul mai sensi­
bil şi mai receptiv. Dar prinţul d e San Donato? . . . Pe acest
om tînăr, frumos, de-o vîrstă cu el, soarta îl favorizase
într-adevăr şi-i oferise de toate. Şi totuşi, vorbeşte de dez­
am ăgire ca de ceva m inunat. îl privi cercetător.
— Domnia-ta, prinţule, ai v o rb it de parcă ai avea ceva
experienţă în privinţa asta, deşi eu aş crede c ă . . .
— Ai crede — îl întrerupse Demidoff — că eu nu pot fi
atins de dezamăgiri, pentru că-s un favorizat al sorţii. Nu,
prietene, treaba nu stă chiar aşa. Dar eu nu sînt artist, nu
mă pot feri de ea, ca voi, în nişte înălţim i extraterestre.
Ştii ce fac? Mă însor. Dar nu te sfătuiesc să faci şi dum neata
asta. Pentru un artist, în starea sufletească în care te afli,
căsnicia ar fi_o otravă ucigătoare, pe cînd pe cei ca mine
îi vindecă şi îi echilibrează. Rîse sarcastic şi-l bătu pe
um ăr pe pictor. îţi dau un alt sfat: iată, ai la-ndem înă fru­
m oasa Italie, îmbrăţişeaz-o, cu toată bucuria, cu toate splen­
dorile ei şi străduieşte-te să iei cu dum neata cît mai multe
trăiri şi experienţe, dacă te vei întoarce în patria dumitale!
Szathm âry prim i întru totul sfatul prinţului. în săptă-
mînile ce urm ară se adînci în studiul muzeelor din Florenţa.
N espusă îi era bucuria cînd putea sta faţă în faţă cu în ­
gerii feciorelnici şi prim itivi ai lui Giotto, cu evlavia lui
Pietro Vanucci, cu profunzim ea tristă a lui Bugiardini, cînd
putea gusta cu propriii ochi strălucitoarele culori ale lui
Rafael, penelul extraordinar de curajos al lui Tizian şi
nuanţele sale de roşu cardinal, nem aivăzute pînă atunci. O
vreme, desenă zile întregi tabloul „Visul lui Ezechiel" al lui
Rafael, pentru a surprinde şi reproduce extazul împins pînă
la lim itele firii ce se revarsă de pe faţa profetului. Copie

116
cu adm iraţie „Femeia frum oasă” a lui Tizian şi, din ved e­
rea acestei picturi îi răm ase o trăire care i se întipări pe
veci în suflet. înţelese că era tabloul în care pictorul îşi
exprim ase total ideea ce-o avea despre frumos şi dincolo
de ispitele tinereţii ei înfloritoare, trăsătu rile de o rară
desăvîrşire sugerau aceasta prin uim itoarea u nitate a culo­
rilor, a sentim entelor şi desenului.
A natol Demidoff plecă pentru cîteva săptăm îni la Trieste,
pentru a se logodi cu M atilde Bonaparte, nepoata îm păra­
tului N apoleon I. Prinţesa M atilde era fata lui Jerom e
Bonaparte, fostul rege al W estfaliei. A vea nouăsprezece ani,
e ra frum oasă şi bogată. D intre cei opt fraţi Bonaparte,
Jerom e era cel mai tînăr. Pe vrem ea cînd fratele său, îm­
păratul, îşi aranja treburile diplomatice, îl însurase cu
K atherina, principesa de W iirttem berg şi stătuse pe tronul
W estfaliei vrem e de şase ani. Dealtfel, N apoleon îi făcuse
pe toţi cei şapte fraţi ai săi regi sau cel puţin principi şi le
obţinuse m ari averi. Ironia sorţii făcea ca, la douăzeci şi
cinci de ani după căderea îm păratului, prinţesa fără patrie din
W iirttem berg să fie luată de nevastă de urm aşul unui fierar
şi astfel familia se întorcea, ca sînge, în rîndul burgheziei.
Carol Popp de Szathm âry trăia la Florenţa, în palatul prin ­
ţului de San Donato, care, datorită relaţiilor sale, îi făcuse
rost de lucru din belşug. A ristocraţii şi negustorii bogaţi din
Florenţa îl asaltau cu num eroase comenzi. O p arte a cîşti-
gului o trim itea de obicei mamei sale, cealaltă parte o plasa
în sporirea propriei colecţii. Găsi la m ulte familii sărăcite
picturi rare, foarte valoroase, pe care. le putu obţine ieftin.
Colecţia sa de rarităţi sporea întruna. Pretutindeni pe unde
umbla, obţinea cîte o amintire antică scoasă din păm înt
sau zăcînd uitată într-o debara, o rocă in teresantă sau o
u nealtă veche.
— Dacă strîngi cu atîta sîrguinţă — spuse Demidoff rîzînd
— acasă ai să poţi deschide un muzeu.
— Nu e o glumă — răspunse serios pictorul — la noi
ch ia r că ar fi nevoie de muzee interesante.

117
A ceastă discuţie avu loc după întoarcerea de la Trieste
a prinţului. Şi continuă cu o surpriză: prinţul îl rugă pe
pictor să-l însoţească în insula Elba.
— Logodnica mea a prim it cadou un castel de la m ătuşa
ei, Paolina Borghese. Iniţial, castelul a fost clădit pentru
Napoleon, cînd l-au exilat pe insula Elba, după bătălia de
la Lipsea. Logodnica mea doreşte ca la începutul căsniciei
noastre să locuim o vrem e acolo. Eu încă n-am văzut în ce
stare se află palatul. A r fi bine să-l văd.
Pictorul primi, bineînţeles, invitaţia. Trecură prin Pisa
spre Livorno, de unde luară vaporul şi acostară la Porto-
feraio. De acolo trebuiră să străbată cinci kilom etri cu o
cabrioletă strim tă, pentru a ajunge în satul San M artino.
Drumul ducea printr-o vale minunată. De-o parte şi de alta
îl străjuiau blînzii chiparoşi, iar dincolo de ei se întindeau
felurite ogoare îngrijit lucrate. în parcele mici, d rep tu n ­
ghiulare, se zăreau pădurici de portocali, migdali şi lămîi,
dispuse variat, ca p ătrăţelele unei table de şah. Portocalii
şi lămîii înfloriţi um pleau aerul cu un parfum delicat. M er-
seră cam vreo jum ătate de ceas, cînd deodată Demidoff
exclamă:
— Cred că nu mai e m ult şi ajungem . Se vede castelul!
în adîncul văii scăldate în lum ina după-amiezii, în m ijlo­
cul verdelui încă proaspăt şi tainic al vegetaţiei m editera­
neene, străluceau depărtate contururile clădirii albe. C abrio­
leta coti pe un drum p ietruit care străbătea splendidul parc.
Ici-colo se desprindeau din el alei tăcute, m ărginite de
chiparoşi gravi şi magnolii încărcate cu flori albe, străluci­
toare. în mijlocul frum oaselor stratu ri de flori, m ulţim e de
migdali şi lămîi. De-a lungul drum ului principal, portocali
bine dezvoltaţi însoţeau pe noii veniţi. Pe trunchiurile cîtorva
copaci se zărea cîte un „N" m are şi deasupra acvila im pe­
rială, cu aripile larg desfăşurate.
— A ceşti portocali însem naţi cu ,,N" i-a sădit însuşi
Napoleon. Toţi au prins, s-au dezvoltat perfect şi dau roade.
Şi el, unde e de atunci! . . . oftase prinţul de San Donato.

118
Sosiră la castel, în faţa căruia, în dreptul porticului spri­
jin it de patru coloane dorice, personalul îi aştepta şi le ură
bun-venit. Dinainte li se deschise o uşă m asivă, roşie şi
zgom otul paşilor le fu înghiţit de un covor gros, aşternut
pe pardoseala de marmoră. Demidoff dădea explicaţii:
— Pe N apoleon îl iubea foarte m ult sora lui, Paolina, care
de pe urm a celei de a doua căsnicii a devenit prinţesă. Cînd
a aflat vestea că fratele ei a fost exilat pe insula Elba, a
venit îndată aici şi a cum părat în valea asta frum oasă moşia
şi m oara unui nobil m ărunt. A şa s-a făcut m inunăţia asta,
castelul şi parcul. Dar N apoleon n-a locuit aici, pentru că
pînă să fie gata totul, el a părăsit insula. Dealtfel, de cînd
a fost construit, castelul a stat mai mult gol.
Dură cîteva săptăm îni pînă verificară to ate cotloanele
castelului. Se făcură planuri pentru transform area cam ere­
lor, mobilarea, zugrăvitul şi tapetatul lor. Prinţul visa treaz,
iar Carol Popp de Szathm âry dădea viaţă acestor vise alcă­
tuind schiţe în cărbune. înainte de a pleca din insulă, luară
ultim a cină îm preună. Prinţul se simţea excelent, îi mulţumi
călduros pictorului că-1 însoţise în insula Elba şi se obosise
atîta cu alcătuirea proiectelor. Apoi adăugă înduioşat:
— Dacă vom fi fericiţi aici, se datorează în m are parte
celor ce se vor realiza cu ajutorul artei dumitale.
Pînă tîrziu noaptea nu se lipi somnul de Szathmâry. Stătea
întins în pat, cu ochii deschişi. Stelele priveau înăuntru pe
geam urile larg deschise. Primise veşti de acasă, din melea-
gurile-i depărtate, pline de m unţi şi văi, unde avea să se
întoarcă nu peste mult timp. Aici zilele deveneau din ce
în ce mai fierbinţi, v ara se apropia cu paşi repezi şi, pentru
el, zăpuşeala era insuportabilă. îl durea bila, ficatul i se
umfla. A cea gălbinare ce-1 doborîse la V eneţia lăsase urme
de care nu avea să scape toată viaţa. Suferise mult şi cu o
vară în urmă, la Roma şi Napoli. Atunci, medicul îl sfătuise
că e mai bine dacă se întoarce pe m eleagurile sale mai
răcoroase, unde, cum auzise, sînt excelente localităţi bal­
neare.

119
Cum stătea în pat, se gîndea că tot într-o noapte atît de
splendidă, înstelată, urm ărise cîndva, la Ocna Sibiului, ivirea
zorilor, pentru a fugi în Italia cu fata de boier. De atunci
trecuseră nouă ani. Acum dezam ăgirea de atunci nu-1 mai
durea şi începuse să se estom peze şi întîm plarea petrecută
în palatul domnesc. A fost greu, d ar în lupta' aprigă ce o
dusese cu el însuşi izbutise să înfrîngă apatia ce-1. dobora.
Găsise în artă fericirea curată, bucuria, de a putea dărui şi
altora ceva din făptura lui. Iar pentru un artist, asta-i cea
mai sfîntă chemare!
Simţea că s-a vindecat deplin de povară dezam ăgirilor şi
că acum se va putea întoarce acasă liniştit.

Părăsise de m ult aleea. Furat de gînduri, cotise' pe o că­


rare, înainta pe sub brazii imenşi şi nici nu băgase de seam ă
că drum ul urcă mereu. Copacii uriaşi, cu frunziş des, îm­
piedicau să pătrundă razele soarelui, zgomotul paşilor i se
pierdea în covorul moale, form at din m iliardele de ace de
cetină uscată. înaintă aşa m ultă vrem e, tot în sus. A junse
pe culme, unde se pomeni într-un lum iniş scăldat de soare.
Pe m arginile lui, cîndva fuseseră tăiaţi cîţiva brazi. A bia
cînd văzu buturugile începu să sim tă că e obosit. Se aşeză
pe un buştean înnegrit de vrem e şi privi m inunatul peisaj.
M unţi şi păduri pretutindeni. N em işcare, calm. O linişte
uriaşă. Şi mirosul de răşină am estecat cu parfum ul micilor
poieni. Un miros sănătos; răcoritor, liniştitor . . .
M arieica . . . Soţia spătarului Costache Ghica. G heorghe
Bibescu . . . Lagranche .. .
Toate acestea erau atît de departe de el, în acest m om ent
al destinderii desăvîrşite. Dar aşa e bine! Să răm înă m ereu
departe de sufletul său. Pe el îl cheam ă m enirea sa. Trebuie
să păşească peste obstacole, cu toată hotărîrea.
Se simţi năpădit de energie şi o încredere de neclintit,
în liniştea ce i se aşternuse pe timpane, începu să fluiere
vesel, nepăsător m elodia unui vals. Apoi îşi luă mapa de
schiţe şi se apucă să deseneze feericul peisaj.

120
7
Ce-i drept, Szathm âry nu avu de ce să se plîngă de vara
asta. Se scursese plăcut, de parcă ar fi v ru t să confirme
sfatul dat de medicul italian. D urerile de ficat îl părăsiră,
bila i se potoli, cura cu ape m inerale avu rezultate m iracu­
loase. Şe ro tu n ji la faţă şi prinse culoare, se sim ţea în toate
privinţele excelent. Pe lingă asta, avea de lucru berechet,
incit îi ajungea nu num ai să-şi acopere nevoile, ci să mai
pună şi deoparte. La aceste băi aşezate în inima Carpaţilor,
unde nici un fel de reclam e nu-i adem eneau pe oameni, se
aduna totuşi o societate aleasă, de prin felurite ţări. în afară
de ardeleni şi de vizitatori din Ungaria, veneau întotdeauna
boieri din M untenia, M oldova, negustori bogaţi din Buco­
vina, A ustria şi de prin alte părţi, ba chiar şi polonezi şi
cehi. Primul portret îl făcu, de pildă, la com anda unei con­
tese din Polonia.
De cîteva zile contesa poloneză apăru pe alee în compa­
nia lui G heorghe Bibescu, apoi putură fi văzuţi tot mai des
îm preună. Lagranche se grăbi să discute noutatea cu Caro]
Popp de Szathmâry, pe care-1 găsi lucrînd în preajm a salonului
de cură. O desena pe o fată, vînzătoare de smeură, cînd
omul lui Bibescu apăru lingă el şi începu să turuie de zor,
franţuzeşte:
— Trebuie să recunosc, monsieur, că n-aveţi gusturi rele.
V -aţi ales-o pe cea mai frum uşică vînzătoare de smeură.
Dar dacă frum uşica asta şi-ar spăla şi picioarele, ar fi o
arătare şi mai plăcută, deşi, intr-un fel, poate că şi în m ur­
dăria ei drăgălaşă e Ceva atrăgător . . .
Enervat de vorbăria goală cu care era deran jat în timp
ce lucra, pictorul replică nervos:
— M ă m iră că eşti liber la ora asta, m onsieur Lagranche!

121
— Oh, boierul e acum foarte ocupat. Se consolează. Nu
ştiu dacă în limba dum neavoastră se cunoaşte zicala: Cui pe
cui scoate! Ei bine, asta face acum stăpînul meu. îi face
o curte atît de asiduă contesei poloneze, încît, de invidie,
toţi ceilalţi bărbaţi fac gălbinare.
Spre norocul pictorului, pe alee apăru tocm ai atunci con­
tesa, însoţită de Bibescu. Lagranche, ca un copil prins asupra
faptului, dispăru în grabă, în cealaltă direcţie.
în timpul său liber Bibescu accepta cu plăcere com pania
pictorului. Discutau despre călătoriile lor, despre pictură
şi sculptură. Boierul iubea art^a, cunoştea pictura franceză
şi pe m ulţi pictori francezi prin atelierele cărora um blase
în anii petrecuţi la Paris.
— în scurtă vrem e pictura va ajunge la ananghie — spu­
se el într-o zi — da, la m are ananghie, căci i se iv eşte
un concurent cu care va fi greu să se lupte. Ai auzit cumva
de dagherotipie?
— Sigur că am auzit, am studiat-o chiar. Am văzut la
V iena cum funcţionează şi am cum părat şi o carte despre
procedeul dagherotipiei.
Boierul îl privi neîncrezător.
— Există deja o asem enea carte?
— în răstim p de un an, mai exact din 7 ianuarie 1839,
cînd D aguerre şi-a .an u n ţat oficial descoperirea, au apărut
peste treizeci de cărţi despre ea, în felurite limbi. M ai zilele
trecute am citit că în Elveţia, la Saint-Gallen, s-a ţinut, în
luna mai, prim a conferinţă a celor ce se ocupă cu foto­
grafia şi au fost mai mult de o sută de participanţi din
toate ţările Europei.
— De n e c re z u t. . . Şi dum neata chiar te pricepi la treaba
asta?
— Da, am studiat-o nu num ai teoretic, ci am avut p rile­
jul să mă ocup şi practic de ea.
— V rei să spui că ai făcut chiar dum neata, cu m îinile
dumitale, fotografii adevărate?
— Nu că vreau să spun, ci declar h o tă n t că aşa este.

122
Pe mine mă interesează orice noutate. Cum aş fi răm as indi­
ferent faţă de o descoperire atît de senzaţională! Dealtfel
am v ru t să-mi cum păr un ap arat de dagherotipie, dar din
păcate era foarte scump.
Bibescu exclamă:
— Eşti tocmai omul de care am nevoie! Uite scrisoarea
asta! Am prim it-o azi de la Bucureşti şi mă înştiinţează că
nu peste m ult timp v a sosi aparatul de dagherotipie pe
care Eforia Şcoalelor l-a cum părat de la Paris din donaţiile
noastre. N ecazul cel mai m are e că v a exista aparatul, dar
fără nici un folos, că la noi n-avem pe nim eni să se p ri­
ceapă la el. Or, el trebuie prezentat oam enilor cum funcţio­
nează concret, num ai aşa se vor convinge că m inunea asta
există. N u-i de ajuns să fie expus în vreo sală a Colegiului
„Sfîntul Sava", cum s-a prevăzut.
— Intr-adevăr, aşa ar răm îne doar ceva mort, publicul
n-ar lua cunoştinţă de folosul său.

—■Foarte adevărat! De asta aş îndrăzni să-ţi fac o propu­
nere. Vino la Bucureşti şi în v aţă pe cineva să m înuiască
maşina asta sau ce naiba o fi! N u num ai că ne aduci un
m are serviciu, ci îţi faci şi o faimă.
— Dar ştiţi, eu sînt pictor şi numai din curiozitate mă
interesează fotografia.
— Chiar dacă vii la Bucureşti, poţi răm îne absolut liniştit
pictor. Ba, dim potrivă, te vei ridica. O să vezi ce repede
au să-ţi reţină num ele şi Ce pictor căutat vei fi, dacă vei
începe făcîndu-ţi o aură ca „vrăjitor"!
Rîseră am îndoi la cuvîntul „vrăjitor".
Boierul continuă foarte serios:
— Nici nu-i atît de absurd cuvîntul ăsta, în fond e în-
tr-adevăr o v răjitorie să reproducem în cîtev a clipe înfăţişa­
rea unor oam eni vii sau unor obiecte şi să le fixăm pentru
un timp nelimitat.. Dar, hai să vorbim serios. Cînd mă întorc
acasă de-aici, te iau la Bucureşti. Suport toate cheltuielile
şi, bineînţeles, ai să te convingi că nu spun vorbe goale,- te
sprijin şi ca pictor.

123
— O ferta mă onorează foarte mult, dar am alte planuri.
Aş v rea să fac un album despre A rdeal şi pentru asta e
necesar să cercetez locurile pe care încă nu le cunosc. M-am
înfeles cu cîţiva prieteni ai mei, printre care scriitori şi
profesori, să pornim împreună. N u-i pot lăsa baltă.
— A m înaţi-vă proiectul pentru la prim ăvară. Scrie-le prie­
tenilor şi în răstim pul ăsta poţi veni la noi, la Bucureşti.
Pînă la urm ă Szathm âry cedă şi călători îm preună cu boie­
rul la Bucureşti. Trecură prin pasul Tulgheş spre M oldova. Nu
se grăbeau, aşa că pictorul avu timp b erech et ca pretutindeni
unde găsea ceva interesant să facă schiţe. Şi pentru că îl in ­
teresau toate, făcu o mulţime de schiţe pe parcursul călătoriei.
Se apropiaseră de capitală, cînd deodată se întîlniră cu
un poştalion neobişnuit, cu roţi foarte mari. Erau prinşi la
el patru cai, pe spinarea unuia dintre cei din spate călărea
un flăcău cu cuşmă înaltă, ascuţită. Intr-o mină ţinînd h ă ­
ţurile şi în cealaltă avînd un bici lung, strunea caii scoţînd
chiote ascuţite. în căruţă şedea un poştaş în uniformă, ţi-
nîndu-se strîns de m arginile atelajului. Trecură ca fulgerul
pe lîngă caleaşca boierească. Pictorul îşi scoase iute mapa
de schiţe şi strigă ca un disperat spre surugiul lor:
— Stai! Opreşte!
Nici nu aşteptă să se oprească caleaşca, deschise uşiţa
şi sări afară. Creionul îi zbura în mînă, foaia albă începu
să se umple cu linii stranii. în acest timp Bibescu blestem a
cu glas tare:
— Dracu să-l ia pe dobitocul ăsta de poştaş! Unde naiba
goneşte aşa? A stîrn it un praf de nu mai poţi respira!
— A fost minunat! Extraordinar! Să vedeţi ce-am să fac
din schiţa asta! strigă însufleţit pictorul, dar cînd zări faţa
încruntată a tovarăşului său de călătorie, adăugă politicos:
îmi cer iertare, dar eu sînt de vină. însă zău că ar fi păcat
să-l ia dracul pe flăcăul ăla! A ţi văzut cil cîtă patim ă îşi
făcea datoria? A re să fie o figură fără pereche în tabloul ce-1
voi întocmi.
Era încă lumină cînd ajunseră la Bucureşti. Pictorul se

124
sim ţea de parcă ar fi întîlnit un bun şi vechi prieten. Fără
să vrea, fu năpădit de bucurie, dar în aceeaşi clipă îl cu­
prinse un sim ţăm înt ciudat şi cercetă curios cît s-a schim bat
celălalt, de cînd nu s-au văzut. C aleaşca străbătu în bine­
cunoscuta bubuială Podul M ogoşoaiei, apoi, luînd-o pe cîteva
ulicioare strim te şi întortocheate ajunse în Piaţa Mare. P re­
tutindeni erau dughene peste dughene. Se găseau acolo de
toate, de la lum inări de seu pînă la obiecte de aur, de la
potcoave de cai pînă la cosm etice fine, franţuzeşti. Zarafii
făceau să sune pe m ăsuţele scoase în fata şandram alelor bani
de aur, argint şi bronz. în M untenia încă nu exista o u n i­
tate m onetară, circulau mai cu seam ă trei feluri de bani:
turceşti, ruseşti şi austrieci. Dar pe lîngă aceştia, zarafii
prim eau cu plăcere şi napoleonii de aur, ori guineele engle­
zeşti şi-i schim bau cu o iuţeală neobişnuită pe galbeni
austrieci saii pe piaştri, după nevoile negustoriei.
Pretutindeni, puzderie de oameni. O mulţime foindu-se în
veşm inte de toate culorile, în care portul popoarelor orientale
se am esteca întrrun interesant talm eş-balm eş cu moda occi­
dentală. Pictorul exclam ă cu însufleţire:
— E un oraş nem aipom enit de interesant! De parc-am fi
la porţile orientului. Dar ce m ult s-a schim bat de cînd n-am'
mai fost pe aici! Cîte case noi! Şi m ult mai frum oase decît
cele pe care le-am văzut înainte.
— D um neata nu ştii, desigur, că acum doi ani şi jum ătate,
mai precis douăzeci şi p atru ianuarie 1838, Bucureştiul a
fost scuturat de un cutrem ur uriaş. S-a prăbuşit cam o treim e
din case. A stea de le vezi s-au ridicat pe locul celor vechi.
Apoi, mai face prăpăd şi cîte-un mic incendiu, în fiece an
m istuie m ăcar o dată cîteva caset în locul cărora cată să
fie ridicate altele. Ori de cîte ori ne vizitează focul, apa şi
cutrem urul, oraşul se reînnoieşte şi se înfrum useţează, ex­
plică boierul.
între timp trecură peste apa Dîmboviţei şi cotiră spre
Dealul M itropoliei. Aci se ridica palatul Bibeştilor, o clădire
cu un cat, la mijloc cu o scară largă, arătînd ca o terasă, iar

125
la etaj cu balcoane. Cînd caleaşca ajunse în fata scărilor,
ieşiră grabnic toate slugile să-şi prim ească stăpînul. .
— Conduceţi-1 pe domnul pictor în cam era de oaspeţi! po­
runci boierul, apoi se întoarse spre oaspetele său: Te rog,
domnule Szathmâry, să te simţi ca la dum neata acasă! Despa-
chetează-ţi lucrurile şi odihneşte-te. N e întîlnim la cină.
Pe drum se îngrijise dinainte ca pictorul să capete o odaie
în aripa ce dădea spre grădina palatului, unde să poată lucra
liniştit.
Deocam dată nu putea fi vorba să înfăţişeze dagherotipia,
pentru că boierul care făgăduise să aducă cu el aparatul de
la Paris, îşi am înase cu cîteva săptăm îni întoarcerea în ţară.
A paratul fusese cum părat din donaţii. Iniţiativa îi aparţinea
lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei. El însuşi înscrisese
prim a sumă pe lista deschisă. Pare-se că guvernul francez
dăruise gratis întregii omeniri brevetul invenţiei lui Da-
guerre, iar descoperitorului îi asigurase o rentă pe viaţă,
aşa că de la bun început, cîţiva oam eni abili făcură din
fotografiat o negustorie. Din pricina neobişnuitului interes
arătat pretutindeni, aparatele fabricate în grabă erau puse
în vînzare la ‘p reţuri piperate, aşa cum fuseseră siliţi să plă­
tească şi bucureştenii, care se zbătuseră să ajungă în posesia
m iraculoasei noutăţi.
Dar Szathm âry nu stătu fără folos. Desena, picta. începu
prin a face portretele lui Bibescu, a soţiei şi a celor trei
copii ai boierului, fiecare aparte. A vu atîta succes cu ele,
că deveni deodată căutat în cercurile boiereşti.
în sfîrşit, într-o zi de pe la sfîrşitul lunii octombrie, Bi­
bescu veni cu ştirea că dagherotipul sosise.
— Dacă n-ai nim ic îm potrivă — îi spuse pictorului — hai
să mergem pe la prînz să-l vezi de e în ordine, dacă n-o fi
păţit ceva pe un drum atît de lung.
— Cu m ultă plăcere.
în drum spre Colegiul „Sfîntul Sava", Bibescu îi dădu
cîteva sfaturi bune.
— Or să vină acolo mai mulţi, dar dum neata înţelege-te cu

126
Petrache Poenaru. E un cap excelent, un om foarte cultivat,
şi-a term inat studiile la Paris cu rezultate strălucite. El e
directorul Eforiei Şcoalelor, dar nu-i o molie de bibliotecă.
Il interesează toate şi ţine pasul cu dezvoltarea culturii.
Im aginează-ţi ce om e! Cînd era student la Paris a inventat
„pana fără m oarte", care poate fi p urtată în buzunar şi se
nutreşte singură cu cerneală. Francezii i-au dat, în 1827, b re­
vetul de fabricaţie.
— Excelent! exclam ă sincer Szathmăry. A tunci n-o să fie
nevoie de pana de gîscă! E o descoperire într-adevăr cru ­
cială!
— Aşa e, dar Poenaru nu se prea ocupă de ea. înainte
chiar de a fi prim it un capital serios pentru a începe fabri­
carea s-a întors la Bucureşti şi de-atunci şi-a neglijat toată
afacerea asta.
Cînd intrară în sală, dădură peste un grup num eros ce
discuta aprins în jurul unei lăzi mari. Tocmai vorbea un
popă cu barba albă, care, gesticulînd larg şi tot ridicînd ochii
la cer, se opunea să fie desfăcută lada şi să se facă expe­
rienţe cu drăcia aceea din ea. Bătrînul popă era egumenul
m înăstirii ,,Sf. Sava" de lîngă şcoală şi se opusese din capul
locului să se cum pere aparatul şi să fie adus la Bucureşti.
— Nu-i o treabă venită de la Dumnezeu, spunea ritos şi
acum. Omului nu i s-a dat puterea să creeze. Iar cel ce.v rea
a crea din nimic un chip cioplit al omului, spurcă opera
m inunată a dumnezeirii. Numai satana poate îndem na la
astfel de gînduri şi cine se gîndeşte la asta slujeşte pe sa­
tana. Luaţi de-aici, cît mai grabnic, tot lădoiul ăsta, că num ai
pacoste ne poate aduce pe cap, nouă, tuturor!
Colegiul „Sfîntul Sava" se învecina cu m înăstirea călu­
gărilor aşa fel că intrarea în colegiu se afla în tre casa cu
cerdac a egum enului m înăstirii şi ograda unui funcţionar
al Curţii Domneşti, un anum e Petrescu. De asta se tem ea
egum enul de apropierea tainicului aparat.
La auzul cuvintelor rostite de egumen, faţa m ăslinie a lui
Petrache Poenaru se întunecă şi mai mult. în ochii săi cas­

127
tanii izbucni un foc mistuitor. Cit timp vorbise b ătrînul preot,
stătuse cu m ina strîns încleştată pe falcă, de parcă ar fi
încercat să îm piedice cu forţa răbufnirea indignării. Spiri­
tul său lum inat nu putea pricepe cum de e în stare cineva să
se pună de-a curm ezişul cuceririlor civilizaţiei. Dealtfel
Poenaru era o fire revoluţionară, în frageda tinereţe îl slu­
jise pe Tudor Vladimirescu, fiind cel mai credincios dintre
pisarii săi. Dacă şi-ar fi dat frîu liber pornirilor, i-ar fi repli­
cat cu vîrf şi-ndeşat îndărătnicului preot, dar omul cultivat
se stăpîni. Cînd însă egum enul term ină, îşi spuse totuşi p ă­
rerea cu sînge rece:
— E o nesăbuinţă, părinte, să-l am estecăm pe Dumnezeu
în tot ce nu înţelegem , în loc să n e străduim a pătrunde
esenţa şi sensul lucrurilor. Eu am mai încercat de cîteva ori
să explic aspectul folositor al acestei descoperiri. N-am izbutit.
Dar asta nu poate fi un m otiv s-o considerăm drept o p rac­
tică diavolească şi s-o azvîrlim deoparte. Am citit m ulte
prin jurnalele din străin ătate despre frum oasele rezultate cu
care e folosit acest aparat. Şi-atunci, de ce să răm înem de
căruţă faţă de celelalte ţări din Europa? Nu e mai înţelept
să ne arătăm şi noi ‘priceperea?
Szathm âry înaintă cîţiva paşi şi făcu semn că v rea să
vorbească.
— Perm iteţi-m i să intervin în discuţie. A bia de p atru luni
m-am întors din străinătate, unde am studiat cîţiva ani. Am
av u t prilejul să mă conving cu ochii mei că dagherotipia e
una din cele mai valoroase realizări ale ştiinţei şi că o aş­
teaptă un m are viitor. N u e o farsă, ci o descoperire seri­
oasă care vine să dovedească iar că omul, cu m intea sa, e
într-adevăr superior celorlalte vieţuitoare. Iar ceea ce facem
cu ea, nu e un am estec în sfera de putere a lui Dumnezeu,
ci ceva cu totul asem ănător picturii.
Eu sînt pictor, desigur ştiţi asta, aşa că sînt îndreptăţit
să întreb: oare sfinţia-sa, preacuviosul părinte consideră drept
o ocupaţie diavolească şi atunci cînd, la com anda bisericii,
noi pictorii zugrăvim deasupra altarelor sau pe pereţii b iseri­

128
cilor chipurile sfinţilor? Căci şi pe acestea le făurim din nimic
sau, mai precis, din noi, cu ajutorul pensulei şi vopselelor!
Iar dacă facem o treabă ce nu-i pe placul Domnului, de ce
nu le şterg şi de ce ne com andă m ereu altele şi altele?
C uvintele pictorului fură prim ite cu o aprobare generală.
Preotul nu ştia ce să răspundă. O m ină de b ărb at fină, moale,
atinse mina lui Szathmâry. Ridică privirea. Lingă el stătea
un bărbat cu faţa bărbierită, cu o m ustăcioară pufoasă, îm ­
brăcat într-o pelerină ce aducea a togă, azvlrlită pe umeri,
o arătare în totul deosebită. Părul lung ce i se revărsa pe
ceafă, privirile însufleţite, atitu d in ea un pic forţată, de poză,
trăda un artist sau un poet care ţinea să-şi exteriorizeze
astfel preocupările.
:— Sînt H eliade Rădulescu. Mă bucur foarte mult că vă
pot cunoaşte, rosti cu căldură. A fost m inunat cum l-aţi pus
cu botul pe labe pe isteţul ăsta. Ă ştia ca el pun beţe-n
roata progresului, trebuie să risipim m ultă energie pentru a
lupta îm potriva lor.
Pe faţa pictorului se reflectă o bucurie sinceră cînd strînse
mîna lui H eliade Rădulescu.
— M ă simt fericit şi onorat că pot să vă cunosc personal.
De cînd mă aflu în Bucureşti, am auzit m ult despre activ i­
tatea dom niei-voastre, desfăşurată pe toate tărîm urile cul­
turii. Patriotism ul pe care-1 reprezentaţi este sim ţăm întul cel
mai nobil ce poate să-l nutrească un bărbat iubitor cu ade­
vărat al poporului său.
Petrache Poenaru declară că socoteşte discuţia în' jurul
aparatului încheiată şi făcu semn unui slujitor să se apuce
de desfăcut lada. După cîtev a m inute scoaseră un obiect
negru, arătînd ca o cutie ce avea într-o parte o ţeavă astu ­
pată la capăt cu un capac. Pictorul o cercetă cu de-am ănun-
tul şi o găsi în ordine. A lături fuseseră îm pachetate cu grijă
şi cele necesare pentru fotografiat, casete de metal şi chi­
micale din belşug.
— Văd că se găseşte tot ce e necesar, anunţă. Prima
dem onstraţie o putem face oricînd, fie şi mîine.

129
Poenaru ceru o am înare de cîteva zile pentru a-i putea
înştiinţa pe toţi cei ce contribuiseră la cum părarea apa­
ratului. Se înţeleseră deci că, dacă v a fi vrem e fru­
moasă, peste o săptăm înă vor face dem onstraţia în curtea
şcolii.
La Colegiul „Sfîntul Sava" se putea ajunge tăind pe stra­
da Şcoalei, într-o fundătură. Strada aceasta a luat mai tîr-
ziu num ele de Academ iei, de la clădirea care la început fu­
sese ridicată pentru A cadem ia de ştiinţe, pentru ca mai tîr-
ziu să fie cedată U niversităţii. în ziua dem onstraţiei fundă­
tu ra era plină de căleşti boiereşti şi birje, încît nu te mai
puteai mişca de ele. Interesul era atît de m are încît, pe
lîngă invitaţi, sosiseră şi num eroşi curioşi. în ziua fixată
avură parte de o vrem e excelentă. Una din acele frum oase
zile de sfîrşit de toam nă cînd străzile Bucureştilor sînt mîn-
gîiate de o lum ină blîndă, prietenoasă, ca şi cum nu s-ar
apropia iarna, ci prim ăvara.
în curte fuseseră scoase bănci pentru oaspeţi, peste care
slugile boierilor aşezaseră păturile aduse cu ei, iar deasupra
porţii atîrnaseră ghirlande din flori de toamnă. Scoseseră
din sălile de clasă cele două podium uri şi le lipiseră unul de
altul, acoperindu-le cu un covor. Pe unul aşezaseră „cutia-
minune" ce stătea pe nişte picioare lungi şi subţiri, pe celă­
lalt o masă şi scaune. Pînă să se adune lumea, invitaţii dis­
cutau cu aprindere. Tot se mai nim ereau destui care consi­
derau că e imposibil ca această cutie să im ortalizeze obiecte
sau să reproducă înfăţişarea unei persoane. Dar Petrache
Poenaru, care ţinu cuvîntul de deschidere la această adevă­
rată sărbătorire, îi potoli îndată pe neîncrezători:
— N-am stat cu m îinile-n sîn de cînd a sosit aparatul
acesta, îi anunţă pe oam enii adunaţi acolo. L-am probat şi
am izbutit să facem cîteva poze.
Ridică de pe masă o placă de m etal lungă de aproape o
palm ă şi lată de o jum ătate de şchioapă şi o arătă in v ita­
ţilor.
— Iată, asta-i faţada sudică a şcolii noastre! La proporţii

130
reduse, dar aidoma cu realitatea. Se poate vedea tot —
uşile, ferestrele, balcoanele, absolut tot. O dau să treacă din
mină în mînă, ca să vă convingeţi că nu e desenat, nici pic­
tat, ci o poză făcută cu acest aparat. Placa trebuie ţinută
uşor între arătător şi degetul m are şi-atunci se vede bine.
Poza începu să circule din m înă în m înă p rintre oaspeţi.
Se auzeau exclam aţii şi vorbe ce trădau uim irea. O aspeţii
se ridicau în picioare şf se buluceau nerăbdători în jurul
celui care tocm ai se nim erea să aibă poza la el. Uluiţi, ne-
venindu-le să-şi creadă ochilor, sau găsind felurite cusururi.
După ce o văzu toată lumea, directorul Eforiei Şcoalelor
luă. iar cuvîntul:
— Şi acum îl rugăm pe domnul pictor Szathmăry, care a
studiat în străinătate descoperirea asta, să ne facă o dem on­
straţie. A re să pună aparatul în funcţiune aci, în faţa noastră,
ne va explica în am ănunt cum funcţionează şi ne va arăta
cum se poate executa o poză.
Pictorul se duse la cutia acoperită cu pînză neagră, scoa­
se pînza şi explică pe-ndelete cum funcţionează camera
obscură. V orbi despre N iepce şi D aguerre, cei doi inventa­
tori, despre cercetările şi eforturile lor neobosite şi pline de
tenacitate şi care au fost continuate pînă cînd descoperirea
a devenit un tezaur comun al lumii.
— Şi acum rog să se prezinte cineva care prim eşte să-i fac
o poză. După obiectele m oarte, vreau să dovedesc că e po­
sibil şi cu un om viu.
H eliade Rădulescu, care şedea în spatele egum enului mî-
năstirii „Sfîntul Sava", îl atinse pe um ăr pe bătrînul preot.
— Hai, părinte, du-te acolo! Dumneata eşti cel mai potri­
vit. Satana, cînd o vedea un om atît de sfînt, dă bir cu fu­
giţii şi nu are să mai reuşească vrăjitoria.
îndem nul îl auziră mai mulţi, deşi H eliade vorbise mai
degrabă în derîdere, dar cei din jur îl luară în serios şi
deodată se auzi din toate părţile:
— Egumenul! Egumenul! Aşa e! El e cel mai potrivit!
în cele din urmă, la dorinţa tuturor — căci, trebuie să re­

131
cunoaştem, fiecare se tem ea un pic să m eargă în faţa acelei
cutii ciudate, negre, să nu i se întîm ple cine ştie ce, de asta
îl îndem nau cu toţii pe bătrînul preot — egum enul se ridică
plin de dem nitate şi se apropie de podium. Szathm ăry era
bucuros. Nici cu lum inarea n-ar fi găsit un model mai m inu­
nat ca bătrîpul egumen. V eşm întul de stareţ, potcapul înalt,
preoţesc, pielea feţei măslinie, tăbăcită, barba albă, lungă,
crucea m are atîrn ată de gît alcătuiau excelente contraste de
culori. îl pofti cu deosebită am abilitate şi plăcere în faţa
aparatului, îi aduse un scaun şi-l linişti:
— Dumneata nu ai de făcut nimic, decît să stai nem işcat
şi să priveşti drept la cam era obscură, exact acolo de unde
scot capacul. Ce-i drept, asta durează vreo zece minute, dar
apoi sîntem gata şi restul de treabă îmi revine num ai mie.
Se duse la aparat, îl îndreptă spre preot şi scoase brusc
capacul de pe tubul ce ieşea în faţă. Egumenul şedea pe
scaun cu liniştea şi înţelepciunea oam enilor bătrîni, de parcă
ar fi fost o statuie. Doar cînd şi cînd ochii care-i clipeau
dădeau semn că trăieşte. La început, un timp îşi opri şi res­
piraţia, iar după aceea mai degrabă sorbea uşor aerul decît
respira. Privitorii urm ăreau experienţa cu interes, aproape
nem işcaţi. Era o tăcere de se auzea şi musca. Reuşeşte sau
nu? Va ieşi sau nu poza cu bătrînul egumen? Chiar aşa o fi
lucrînd aparatul acesta diabolic cum explicase străinul, pic­
torul, sau îi va face de rîs pe Petrache Poenaru şi pe ceilalţi,
care se făcuseră luntre şi punte să-l aducă aici, la Bucureşti,
tocm ai din celălalt capăt al lumii?
Pictorul î ş i . ţinu tot timpul în palmă ceasul de buzunar,
la care se uita din cînd în cînd şi după o bună bucată de
vrem e puse capacul la loc pe tubul aparatului.
— M ulţumesc, totul e în ordine!
Egumenul se ridică uşurat, îşi îndreptă spinarea şi trase
adînc aer în piept.
Pe ascuns, se pipăi şi constată bucuros că nu i se întîm-
plase nimic. Numai ochii îi obosiseră de m ult ce trebuise
să privească ciotul acela de tub. Iar pictorul, scoţînd ca­

132
seta plată din, partea ,din spate a cutiei, intră în cortul pe
care-1 înjghebaseră lingă postam ent. Rămase înăuntru destul
de multişor, căci poza trebuia developată în vapori de
m ercur şi ţinută într-o soluţie acidă fierbinte. Pînă atunci
se iviră ciubucele şi, între două fumuri, oaspeţii schim ­
bau păreri. Pe preot îl înconjuraseră de parcă ar fi făcut
cine ştie ce faptă eroică. Şi ce-i drept, m erita, se jertfise
pentru toţi ceilalţi, deşi — spuneau — s-ar fi p utut să sfîr-
şească rău. Cine poate şti ce e în stare să facă o cutie din
asta, vrăjitorească! -
în sfîrşit, pictorul ieşi din c o r t. . . în m ină ţinea tot o plă­
cuţă lunguiaţă ca aceea pe care o arătase înainte de expe­
rienţă. înaintă pînă la prim ul rînd al privitorilor şi ridică
sus plăcuţa.
— E încă umedă, nu v-o pot da s-o ţineţi în mînă. Dar vă
rog să priviţi -— recunoaşteţi pe cine înfăţişează?
— Egumenul! E tam an ca-n viaţă! răsunară exclam aţiile
de uimire.
Deodată, săriră toţi din locurile lor şi se buluciră în jurul
pictorului. Iar el le arăta cu răbdare poza pe care-o ţinea
în mînă. O am enilor nu le venea să creadă, trebuia să le
arate de două-trei ori. în cele din urmă, după ce priviră
poza temeinic, pictorul vru s-o ducă înapoi în cort, pentru
a o usca acolo. Dar H eliade i se puse în cale.
— Te felicit din inimă. Cu asta, s-a născut arta fotogra­
fică românească! spuse şi strînse călduros mîna liberă a
pictorului.
în acest timp se apropie de ei Petrache Poenaru şi adăugă
rîzînd:
— Iar m oaşa ei e pictorul Carol Popp de Szathmâry!
V estea despre experienţa încununată de succes ajunse şi
la Curtea dom nitorului. P rintre curteni erau şi cîţiva dintre
cei care se convinseseră cu propriii ochi că se pot face fo­
tografii şi la Bucureşti. Ghica vodă îşi arătă dorinţa de a v e ­
dea el însuşi dem onstraţia la palat. Deocamdată, însă, exis­
tau piedici serioase. Tocmai în acele zile fusese descoperit

133
com plotul care urm ărea îndepărtarea lui A lexandru Dimitrie
Ghica şi alcătuirea unui guvern constituţional. D enunţătorul,
serdarul M ehtupciu, aflase că com plotiştii se organizaseră nu
num ai la Bucureşti, ei că anum ite fire se întindeau pînă în
străinătate. în palatul dom nesc era o ag itaţie uriaşă. Paza a
fost întărită, străinii nu erau lăsaţi înăuntru în nici un chip.
Au fost făcute arestări, cam douăzeci şi patru de persoane,
printre care boierii Dumitru Filipescu, Baronescu, M acedon-
ski, Căm ărăşescu, M olojescu, apoi N icolae Bălcescu, pe atunci
cadet în arm ată, copistul tezaurului Sotir Ţăranu, M arin Ser-
ghiescu, cîntăreţ cu o voce neasem uită la Biserica N egusto­
rilor, poetul Eftimie M urgu şi cîţiva ofiţeri. într-o astfel de a t­
mosferă nici nu putea fi vorba ca invenţia să fie prezentată.
Dar situaţia se limpezi mult mai repede decît s-ar fi cre­
zut. Complotul nu se dovedi a fi o m işcare serioasă, iar după
arestări, agitaţia se potoli în scurtă vreme. De Sf. Dumitru,
care era şi ziua dom nitorului (în afară de A lexandru se mai
num ea şi Dimitrie), a fost organizat un spectacol de gală la
teatrul Momolo, la care — pentru a face dovada curajului şi
popularităţii sale — apăru pe n eaştep tate şi domnitorul. Pe
Szathm âry îl invitase la spectacol H eliade Rădulescu.
— Vino, te rog, neapărat, e loc în loja mea şi pentru dum­
neata. Spectacolul de gală va fi prezentat de cam pania
teatrală a lui Păly Elek. Sînt oam'eni isteţi, joacă deja de-o
lună la Momolo, în rom âneşte, ungureşte şi nem ţeşte. E cea
dinţii com panie teatrală ungurească sosită la Bucureşti. Acum
le-am scris chiar eu, anum e pentru ei, piesa ce-o prezintă, in ­
titulată „Sărbătoare cîm penească".
în seara reprezentaţiei de gală, porţiunea de drum dintre
palatul domnesc şi teatru fu lum inată strălucitor. Nu de mult,
în locul feştilelor de seu erau folosite pentru lum inarea Po­
dului M ogoşoaiei lam pioanele cu ulei de rap iţă şi astfel se
asigura o lum ină mai puternică şi mai uniformă.
în sala teatrului fuseseră dublate lăm pile cu ulei de nucă
atîrn ate pe stîlpii ce despărţeau lojile. în felul acesta, deşi pe
scenă nu erau lam pioane, se obţinea o lum inăţie festivă.

134
Cînd îşi plimbă ochii de-a lungul şirului de loji, Szathm âry
răm ase uim it şi exclamă:
— Ce m inune de loji sînt aici! îţi fură ochii! Şi ce oglinzi,
ce covoare, ce mobilă! Fiecare lojă e o avere!
— Să nu cazi în eroare — îl lăm uri H eliade R ă d u le s c u —
aranjam entul ăsta nu e al teatrului. La noi, loja e mobilată
de cel ce o închiriază. Aşa e obiceiul. Şi p entru că-s puţine
loji, nu le pot închiria decît boierii bogaţi, care după aceea
se iau la întrecere între ei şi, pentru a se făli, îşi aduc aici
cea mai frum oasă mobilă. Ia priveşte restul sălii: uite, colo,
laviţele alea lungi sînt acoperite cu pînze de in şi publicul cu
pungă mai subţire se înghesuie pe ele destul de incomod.
într-adevăr, pe băncile simple, fără spătar, oam enii stăteau
lipiţi unul de altul. Spectatorii aceştia nu purtau veşm inte
alese, blănuri scumpe, giuvaericale de valoare fabuloasă
precum aceia din loji, care ba se cercetau unii pe alţii prin
lornioane ori binocluri, ba priveau scena. Poporul de jos şe^
dea pe cele mai ieftine locuri sau se înghesuia stînd în pi­
cioare. Printre ei se aflau negustori cu caftane de catifea,
m eşteşugari îm brăcaţi simplu. Dar locul de stat în picioare
era um plut în m area m ajoritate de spectatori în fracuri de
postav sur, cu pasm anterie galbenă, în pantaloni cu lam pa­
suri galbene şi chipie teşite. Erau şcolarii în uniformă.
H eliade Rădulescu, poetul şi gazetarul sărbătorit, era emo­
ţionat ca un elev înainte de exam en. Din cînd în cînd îşi
freca nervos palm ele albe, îngrijite, îşi muşca buzele, îşi
plimba neliniştit ochii peste artiştii ce se aflau pe scenă.
U neori îşi ridica privirea spre loja Curţii, în care şedea dom­
nitorul Ghica dim preună cu nepoata sa, A lexandrina, iar în
spatele lor colonelul aghiotant N icolae Golescu. Se întrebă
em oţionat dacă îi place oare dom nitorului spectacolul, res­
pectiv piesa de teatru scrisă de el pentru această ocazie, dar
mai cu seam ă dacări place A lexandrinei, care în ultim a v re ­
me îndeplineşte pe lingă dom nitorul văduv rolul de secretară
şi cea mai im portantă sfetnică. Dar apoi, cînd văzu că mîi-
nile îm brăcate în mănuşi albe ale dom nitorului se ridică

135
aplaudînd discret cîte-un cîntec sau o scenă, iar A lexandrina
priveşte uşor aplecată înainte statura im punătoare şi decla­
m aţia gravă a lui Pâly Elek, se linişti. Spectacolul se des­
făşura excelent, artiştii îşi învăţaseră tem einic rolurile, nu se
încurcau în labirintele limbii române, doar că foloseau acele
(,ty, gy, ny" ce sunau puţin cam neobişnuit în urechile bucu-
reştenilor, femeile cîntau frumos şi dansau, graţios, iar b ăr­
baţii cătau să fie la înălţim ea încîntătoarelor lor partenere.
H eliade îi şopti uşurat pictorului:
— A ctorii ăştia unguri sînt oam eni tare cumsecade. M-am
îm prietenit cu Pâly. M i-a făgăduit că-mi duce piesa asta în
A rdeal şi o joacă şi acolo în original. Zice că tot n-a
văzut publicul de-acolo o piesă originală rom ânească, ech i­
pele teatrale ocazionale de am atori cel m ult dacă i-au pus
la îndem înă traduceri în româneşte.
La cîteva zile după spectacolul de gală Carol Popp de
Szathm âry prezentă dagherotipia şi la palatul domnesc. Voe-
vodul îl rugă să-i explice pe-ndelete cum funcţionează şi
urm ări cu m are interes fiece am ănunt. Cînd luă în m ină şi
cercetă poza deyelopată spuse convins:
— A rată intr-adevăr de parc-ar fi o pictură.
— Vă cer iertare — îl lămuri pictorul — dar nu-i ca o
pictură şi nu va fi niciodată aşa! Fotografia răm îne veşnic
doar o copie lipsită de viaţă a obiectului real, în timp ce
pictura oglindeşte nu numai înfăţişarea rigidă a lui, ci şi
ceea ce vedem în el, în interior, şi prin asta devine cu ad e­
vărat un produs al spiritului uman.
— A şa e. Dar uneori avem nevoie tocm ai de reproducerea
palpabilă a realităţii, de pildă cînd vrem să certificăm ceva.
— Da, în astfel de situaţii fotografia e indispensabilă* dacă
se va răspîndi. Dealtfel, am un desen cu care lesne pot de­
m onstra deosebirea dintre fotografie şi arta pictorului. Vi-1
pot arăta, dacă nu v ă plictiseşte.
— Nu, cîtuşi de puţin, dim potrivă, sînt foarte curios.
Pictorul scoase din mapă desenul şi începu să explice p ro ­
fesional:

136
— E mai m ult o schiţăt încă neterm inată. înfăţişează o că­
ruţă cu cai, în goană. Deocamdată, asem enea scene nu pot fi
fotografiate, dar nădăjduiesc că spiritul cercetător al omu­
lui va afla rezolvarea nu peste m ultă vrem e şi vom putea
obţine şi fotografii de pe apariţii de cîteva clipe. Dacă dese­
nul acesta ar fi o fotografie, ar fixa rigid o singură clipă, de
parcă după acea clipă totul s-ar fi oprit, ar fi încetat. A şa­
dar aparatul fixează num ai timpul trecător şi, deci, lucrează
pentru trecut. Dar în desenul acesta pe care-1 ţin în mînă,
vreau să exprim ideea m işcării cailor şi căruţei, căruţa şi caii
trăiesc, aleargă mai departe, cu alte cuvinte fixînd prezentul
slujesc clipele viitorului.
— Excelent! exclam ă domnitorul. Vă rog, cînd term inaţi,
am să-mi revendic lucrarea asta. O să fie una din am intirile
grăitoare ale vieţii de azi, pentru generaţiile viitoare.
După cîteva zile desenul deveni pictură, „Poştalionul", una
dintre cele mai dinamice creaţii ale lui Carol Popp de Szath-
măry. E tabloul care l-a determ inat pe dom nitorul Ghica să-l
aleagă pe dînsul drept pictor oficial al Curţii. La audienţă,
cînd mulţumi pentru favorul dom nitorului, îl anunţă în ace­
laşi timp că ar vrea să se întoarcă nu peste m ult acasă.
— Din păcate, am să vă fiu un pictor tare infidel. Trebuie
să mă întorc în A rdeal, unde mă aşteaptă o lucrare mai m are.
Domnitorul îl întrebă uimit:
— Cum, domnule Szathmăry, vreţi să ne părăsiţi aşa de
repede? Aţi avut vreo neplăcere aici?
— Nu, M ăria-fa, dim potrivă, m-am simţit m inunat în aceas­
tă ţară prim itoare. Vă răm în îndatorat pentru bunăvoinţa pe
care aţi arătat-o faţă de persoana mea umilă. Poporul român
îmi este foarte drag, ţara-i frum oasă şi va avea un v iito r
excelent. M i-ar place să trăiesc aici, dacă nu m-ar chema
înapoi la Cluj obligaţiile mele.
— Dar plecarea dom niei-voastre, acum, presupun că nu în ­
seam nă că nu vă veţi reîntoarce la noi după ce vă veţi te r­
mina treburile!
— Nu, cîtuşi de puţin. M-am hotărît chiar să revin la Bucu­

137
reşti, tinde am văzut m ulte lucruri interesante şi frum oase pe
care aş vrea să le pictez. Sînt convins că voi găsi aici o am­
bianţă adecvată pentru form area picturii mele într-o direcţie
nouă şi sănătoasă.
Peste cîteva zile Szathm ăry părăsi capitala M unteniei,
plecînd cu diligenţa spre Braşov. Tot timpul cit stătuse la
Bucureşti se tem use să nu se întîlnească cumva cu dragos­
tea lui de pe vrem uri, şi izbutise intr-adevăr să evite să
ajungă în situaţia aceasta nedorită. în clipa în care oraşul ră ­
m ăsese îndărătul diligentei, simţea că se va mai întoarce la
Bucureşti, dar îşi dădea limpede seam a că n-o va face decît
atunci cînd va izbuti să se smulgă to tal de sub p u terea vechii
vrăji. Trebuia să iubească iar pe cineva, cu acelaşi-avint curat
pe care-1 simţise cîndva pentru acea fată de boier.
8
— Cînd pornim? Să mă îm brac? întrebă Pille dînd buzna în
odaie şi oprindu-se în pragul uşii, în aştep tarea răspunsu­
lui.
, Pictorul îşi înălţă privirile de pe tabloul la care lucra şi
sorbi din ochi, plin de adm iraţie, statura tinerei şi frum oasei
femei.
— Ai timp berechet, trăsu ra soseşte abia peste o oră.
— Foarte bine! Mai trebuie să-mi cos pe pălărie şi funda
asta. Nu-mi place cum v enea şi-am desfăcut-o. Uite, aşa e
bine? Iţi place şi ţie?
îşi potrivi pălăria pe cap, îşi ţinu cu degetul funda m are şi
privi cochet la bărbat, aşteptînd o drăgălăşenie.
— M ult mai m ult ca adineauri. Ai gust, Pille. Cu funda
asta m are ai să fii chiar ca un fluture.*
— Vai, atunci mă prinzi cu un bold şi mă pui în colecţia
ta! Nimeni n-o să aibă un fluture ca ăsta, care-şi poartă ari­
pile pe cap.
Amîndoi izbucniră în rîs cu poftă, cu com plicitate. Numai
ei doi ştiau de ce. Pentru un nepoftit, ar fi răm as o taină
cum de puteau rîde cu atîta poftă de un lucru atît de n eîn­
semnat. Pille ieşi repede din cam eră, în timp ce Carol îşi
continuă lucrul. Pe tablou se contura un sacagiu. Gloaba sa
numai piele şi os, căruţa şi butoiul cu apă erau deja gata.
Pe vrem ea aceea aşa se vindea apa pe străzi, căci nu exis­
tau conducte, iar cişmele cu apă bună erau puţine. Femeile
alergau afară din case cu oale m ari şi găleţi, cînd auzeau
strigătul ascuţit din stradă:

* Joc de cuvinte sugerat de numele Pille (în limba maghiară: flu-


turaş).

139
— Sacagiu! Sacagiu!
Tocmai desena m ina sacagiului cum îşi ridică biciul îm­
pletit din cîlţi şi îşi îndeam nă la drum caii. „Tot atît de stîn-
gaci oi fi ţinut atunci şi eu în mînă plasa de prins fluturi!
se gîndi zîmbind. M -am speriat, sau dumnezeu ştie ce, ş i . . .
de ce?"
în acele săptăm îni avusese m ulte necazuri la Cluj, cu al­
bumul. Ba n-avea bani, ba hîrtie, sau tipograful se încăpăţîna
şi voia să facă totul altfel decît dorea el. A lergase de colo-
colo, se certase, se enervase. Dar într-o zi se plictisise de
toate şi, lăsînd b altă treaba, pornise în m unţii Gilăului. „Mă
scîrbeşte tot ce-i desen sau pictură, îşi spunea întruna. Nu
vreau să mai aud de treburile astea! Cel puţin o v re m e . .. "
Era pe la începutul verii, tocmai bine de prins fluturi şi
insecte pentru colecţiile sale. Cu ani în urm ă adusese acasă
din Italia două colecţii in teresante pe care avea de gînd să^
le com pleteze cu cîteva exem plare rare. Francisc Szilâgyi
junior, profesorul, său de pe vrem uri de la colegiu şi care era
acum prieten bun cu el, îi povestise mai dem ult că prin
munţii Gilăului trăieşte un soi deosebit de fluture, mare, cu
aripi violete, cu nervuri in teresante negre şi portocalii şi se
mai află cîteva soiuri de insecte care nu mai pot fi găsite
decît în Caucaz. Cine ştie cum or fi ajuns pe-aici, pe m elea­
gurile acestea, demult, foarte demult!
Răţăcea d e.d o u ă zile prin codrii Gilăului. Găsise într-ade-
văr cîteva exem plare rare de insecte, dar fluturele m iraculos
nu voia să se arate deloc. Incet-încet pădurea lăsa loc tufi­
şurilor scunde, răspîndite la întîm plare, iar între acestea erau
petice colorate, cu flori de cîmp. Nu mai era departe de sat
şi, flămînd, obosit, nu dorea decît să ajungă cît mai repede
la circiumă.
Şi tocm ai^îtunci, brusc flutură ceva violaceu-întunecat în
faţa ochilor săi. îşi luă iute plasa de prins fluturi. Ă sta-i, da,
ăsta-i! Asta-i fluturele-m inune, raritatea! Porni cu paşi repezi
după el. Fluturele se lăşă pe un tufan. Dar înainte de a-1 fi
ajuns, zbură în altă parte. După el! Hop! Uite, iar s-a lăsat,

140
pe alt tufiş! Cu o m işcare iute, azvîrli plasa peste fluture.
— Acum eşti al meu!
Se auzi un ţipăt uşor. De după tufă se ridică brusc o fată
tînără. Cosiţele i se revărsau pe um eri ca un şuvoi de aur,
din cocul desfăcut.
— Vai, doamne!
Pictorul tresări. Ţinea plasa în sus, goală. Fluturele urm ă­
rit dispăruse. C îteva clipe stătu ră faţă în faţă privindu-se
doar, nici unul nefiind în stare să scoată o vorbă. Dar apoi
plasa de prins fluturi coborî încet şi bărbatul îşi reveni.
— îmi cer iertare, domnişoară, dar într-adevăr n-am Vrut
să vă necăjesc cu nimic. . .
Speriată, dar curioasă, fata îl cercetă îndelung pe bărba­
tul din faţa ei. O faţă prelungă, totuşi arm onioasă, frunte
înaltă, păr castaniu-închis, cu cărare pe stînga şi o bărbuţă
tot castanie, la mijloc, o m ustăcioară tunsă scurt, ochi căprui,
inteligenţi, o privire întrebătoare, cercetătoare, nas drept, în
vîrf puţin mai gros: un bărbat care. nu mai e flă c ă u . . .
Spaima îi dispăru tot atît de brusc cum o cuprinsese. S trăi­
nul îi făcu. fetei o im presie foarte bună, avea voce plăcută,
o ţinută cuceritoare . . . îşi apăsă palma pe inimă şi rosti, res-
pirînd încă sacadat:
— Vai, ce m-am speriat! . . . Dar acum mi-a tr e c u t.. . Nu
s-a întîm plat nimic . . .
— îmi pare foarte rău că v-am speriat, dar zău că fără
voie. Alergam, după un fluture. S-a lăsat pe tufa astă.
N -aveam cum să văd că pe partea cealaltă a tufei şade ci­
neva. Am dat cu plasa . . . ş i . . .
— Şi m -aţi nim erit pe mine . . .
Amîndoi rîseră eliberaţi, bucuroşi că nu se întîm plase deeît
atîta. Fata se întoarse, începu să-şi .strîngă. părul, şi după ce
îşi făcu la lo*c cocul, rosti iar:
— Am cules flori şi m-am rUai plim bat un pic. M-am aşe­
zat aici sub tufă ca şă le strîng în buchet şi tocm ai a tu n c i, . ;
. — ...v - a m prins eu, în locul ^fluturelui, s <
— Nu, nu pe mine, doar co cu l,, d a r ’a scăpat şi el imediat.
— Din păcate a scăpat şi fluturele şi nu-1 mai văd nică­
ieri, deşi îl caut de zile-ntregi.
— Cred că vă pare rău . . .
— Nu chiar atîta cît credeţi. Întîm plarea, uite, m-a răs­
plătit . . . — Tăcu brusc, cu înţeles. Fata se prefăcu a nu p ri­
cepe despre ce e vorba, îşi luă pălăria de pai, şi-o puse pe
cap, apoi se apucă să strîngă laolaltă florile.
— Vă pot ajuta la ceva?
— Nu, mulţumesc, n-aveţi la ce.
— Ba eu cred că da. Vă rog să puneţi florile la loc în
iarbă şi lăsaţi-m ă să fac eu buchetul cum ştiu.
Fata se holbă la el m irată, dar se supuse.
— Aşa! Lîngă cea albă una galbenă, acum una colorată,
uite violetul ăsta pal, lîngă el iar alb, apoi albastru, lîngă
ele iarăşi cîteva colorate şi în sfîrşit cele roşii! Cele albastre
n-au cozi destul de lungi. Hop, uite acolo cîteva! — A ranjă
florile, apoi alergă şi culese cu m îna liberă, florile albastre
şi le potrivi în buchet. Băgă mîna în buzunar, după o scurtă
căutare scoase un şnur subţire şi legă buchetul. — Poftim!
Dacă nu vă place aşa, vă rog să-mi spuneţi, mai sînt posibile
şi alte co m b in aţii. . .
— Nu, cum să nu-mi placă? E un buchet m inunat, arată
chiar ca unul com andat la grădinar. V ă mulţumesc frumos,
aţi fost tare drăguţ". Strînse buchetul la piept şi dădu scurt
din cap: Dar acum trebuie să plec, am stat prea mult.
— Dacă m ergeţi spre sat, perm iteţi-m i să vă conduc. Şi eu
mă duc acolo.
— Pe cine cunoaşteţi în sat?
— Dacă locuiţi acolo, atunci din clipa asta sînteţi singura
mea cunoştinţă. Eu sînt din Cluj şi acum, trebuie să recu ­
nosc sincer, mai sînt şi foarte flămînd. Găsesc desigur ceva
de-ale gurii la circiumă.
Păşeau încet unul lîngă altul. Din cînd în cînd pictorul
trăgea cu coada ochiului la obrazul fetei. Pielea ei m inunată,
de culoarea fildeşului, ochii brum ării uşor migdalaţi, buzele
frumos arcuite îi treziseră vechi am intiri. Eh, nu! . . . Fata

142
asta e cu totul altfel. Părul ei nu are reflexe roşietice, e ca
aurul cel mai curat şi mai galben. Privirea îi e caldă, a tră ­
gătoare, nu neliniştitoare, nu revendicativă, copilăroasă şi
nevinovată, întreaga ei înfăţişare em ană linişte, un aer blînd.
Lîngă fata de boier se simţise întotdeauna de parcă ar fi tre ­
buit să aştepte porunci, să o servească şi asta sădise în el
o veşnică emoţie, o continuă încordare. Copila asta, în schimb,
era tihna însăşi,- liniştea, deşi era şi ea o frum useţe perfectă.
N u o studia- ca bărbat, ci cu ochii pictorului şi nu se mai
sătura privind-o.
— De ce vă uitaţi aşa la mine? întrebă fata speriată.
— Sînt pictor. Admir cu evlavie orice frum useţe a marii
naturi care-m i iese în caile. Faci parte şi dum neata dintre
acestea. N-o lua drept altceva dacă te privesc mai insistent
decît se cuvine.
Fata se fîstîci, gîtul i se îm purpură tot.
— Nu vorbiţi aşa! Nu vreau să aud aşa ceva. Dacă aveţi
de gînd să continuaţi, v-aş ruga să mă lăsaţi singură.
— Bine, nu mai continui! Nu mă cunoşti, aşa că ai tot drep­
tul să-mi spui asta. Dar trebuie să repet că ocupaţia mea e
aceea de pictor. M i-ar face m are plăcere să te pot desena
sau picta. Te rog să-mi oferi posibilitatea. Aşa, cu pălăria de
pai pe cap şi cu buchetul de flori în mînă. Poate ne oprim
aici cîteva m inute pînă schiţez trăsăturile mai im portante,
îţi făgăduiesc că nu te reţin mult.
îşi aşeză repede jos calabalîcul şi-şi scoase mapa de schiţe.
Fata aştepta resem nată, să vadă ce se întîmplă.
— M ergi num ai cîţiva paşi mai la dreapta. Aşa. Şi ridică
puţin capul. Priveşte absolut destinsă. Dacă zîm beşti un picu-
leţ, e şi mai bine. M ai m ult aşa, să fie! Doar un pic . . . Da . . .
da . . . Eşti un model excelent. Minunat! Ţi-ai pus un picior
înainte, ca şi cum ai vrea să porneşti! Tocmai voiam să te
rog să faci asta. E b in e . . . da . . . bine . . . foarte bine . . . Şi
acum îţi cer puţină răbdare, foarte p u ţin ă . . . Terminăm în ­
dată . . .
în timp ce vorbea, mîna îi alerga ca fulgerul pe hîrtia albă.

143
Construi liniile ajutătoare, trase contururile, apoi completă
schiţa cu am ănunte.
—- N -ai obosit? M ai ai răbdare să stai numai cîteva mi­
nute?
— Nu-s obosită, dar ar fi trebuit să fiu acasă.
— Ai să fii foarte repede. Aş mai dori ceva ..„
De undeva din buzunarul de la spate apăru o cutie cu acua­
rele şi cîteva pensule mici. Pictorul începu să am estece dife­
rite culori, încercîndu-le pe o bucată de hîrtie, apoi cu miş­
cări repezi trase fundalul, spaţiul în care se încadra m ode­
lul şi coloră faţa. La pictarea ochilor, a privirii, zăbovi ceva
mai mult, apoi coloră buchetul de flori cu cîteva m işcări lejere.
— M ulţum esc. Pot spune că eşti un model excelent. Totul
a mers ca pe roate.
Fata întrebă curioasă:
— Pot să văd şi eu cum a reuşit?
— Ţi-1 pot arăta, dar ai să te. sperii. Deocam dată e numai
o schiţă .pe care am s-o finisez mai tîrziu. întotdeauna fac aşa
cînţi văd ceva interesant sau frumos şi nu am timp să termin.
Dar dacă doreşti^ poftim!
Pe coala din mapă erau linii încîlcite şi petice , mari, .colo­
rate. E drept; făptura fetei se putea distinge, dar toată pictura
arăta de parcă ar fi fost bătută de ploaie.
-— Vai, chiar aşa de u rîtă sînt? exclam ă fata fără să vrea.
— Cum o să fii urîtă? Ţi-am spus că eşti foarte frumoasă
şi te-ai supărat. Repet, e numai o schiţă. Am fixat doar fu n ­
dalul şi nuanţele coloristice ale cadrului, în aer liber, culo­
rile- se schimbă de la o clipă la alta. Felul cum bate soarele,
cum înaintează pe bolta cerului, cum alunecă norii, cum adie
vîntul, cum se deschid florile şi se închid, toate-toate se ală­
tură, formează un unic efect de culori, însă uneori num ai pen­
tru cîteva minute. Apoi dispare, şi acelaşi tablou nu va mai
arăta niciodată aşa. Nici dum neata n-ai să mai priveşti sau
zîmbeşti niciodată aşa, şă te contopeşti atît de arm onios cu
această am bianţă m inunată, cum ai făcut acum. Pentru mine,
aceste- linii şi pete de culoare 'eternizează clipa; P e n tru . altul

144
înseam nă o încîlceală, dar eu înţeleg ce exprim ă şi acasă
am să le redau aşa cum au fost în realitate.
Fata îl privea uim ită pe bărbat. Sim ţea că avea în faţă in ­
tr-adevăr un artist. Ea nu s-ar fi gîndit niciodată la toate aces­
tea pe care pictorul i le explicase acum cu atîta răbdare şi
însufleţire. îi înapoie schiţa şi porniră spre sat. A junseseră
aproape de m ijlocul satului cînd fata arătă spre o clădire:
— Uite, asta-i circiuma!
-— Ştiu, am mai fost ieri aici. Pot să te mai conduc?
— Nu, locuiesc aici, stăpînul cîrcium ii e tata.
Pictorul tresări surprins. Cum? Cîrcium arul din Gilău să
aibă o fată atît de m inunată şi de cultivată? Şi-l im agina pe
om, aşa cum îl văzuse cu o zi în urmă. Un bărbat scund, cu
faţă roşcovană, bine legat, ca un stîlp de fier. A ltm interi, în
căm aşa-i aspră, din pînză de casă şi cu şorţu-i albastru, nu
se deosebea cu nimic de ceilalţi cîrcium ari de sat. Fata băgă
de seam ă îndată cit de uluit e însoţitorul ei. începu să-i ex ­
plice liniştită, cu un aer firesc:
— Tata e nobil, ce-i drept din aceia sărăciţi, nobil opincar.
A venit aici de pe la Sătmar. Cunoştea limba rom ână şi pe ro ­
mâni încă din Oaş, iar în Gilău oamenii l-au îndrăgit repede.
— Ieri am fost aici, dar nu te-am văzut.
— Tata nu mă lasă să-i aju t în prăvălie, deşi eu aş face-o
cu dragă inimă dacă ar avea nevoie. Umblu la şcoală la Cluj şi
stau mai m ult acolo, la o mătuşă, vin acasă num ai în vacanţe.
Tot vorbind, ajunseră în faţa casei. La poartă, fata îşi luă
la revedere, iar pictorul intră în localul cîrciumii.
A şa o cunoscuse Carol Popp de Szathm âry pe fata cîrciu-
m arului din Gilău.
Apoi, în timpul verii, reveni de mai m ulte ori la Gilău.
U rm ărea fluturele care nu-şi avea seam ăn decît în Caucaz.
Dar nu izbutea să-l prindă niciodată. Tot mai um bla după
el şi cînd nopţile de sfîrşit de v ară furaseră din m unţi bruma
rece, albă, şi aşternuseră în vale un linţoliu strălucitor. Tre­
cuse vrem ea fluturilor şi cine ştie pe unde dispăruse flutu­
rele acela mare, violaceu şi negru!

iiS
Dar răm ăsese Pille.
A şa o poreclise în glumă pe fata asta, după m ersu-i fru­
mos, ritmic, aerian şi ca am intire că odată, în loc de fluture,
o prinsese pe ea. în ultim a vrem e se gîndea tot mai des că
ar trebui să se însoare. Pînă nu o cunoscuse pe Pille, nu-i tre ­
cuse niciodată prin m inte aşa ceva. La Cluj treburile îi m er­
geau bine, cîştiga îndeajuns pentru a trăi fără griji. Prestigiul
său de pictor sporea întruna şi de curînd fusese onorat cu
com anda pentru un p ortret al contelui Teleki Jozsef. Scrisese
el însuşi, cu pensula, în josul tabloului, cu litere caligrafiate
foarte subţire: „Grof Teleki Jozsef, căm ăraş im perial şi re ­
gal, sfetnic intim al statului şi curţii, cîrm uitor al M arelui
Principat al A rdealului". A şa i se com andase, căci după aceea
portretul fusese litografiat şi m ultiplicat, pentru a-1 populariza
pe cîrm uitor în toată Transilvania.
Pictase şi o excelentă acuarelă a soţiei contelui M ik6 Imre.
Femeia, contesa Rhedey M ăria — din acea familie Rhedey
care dăduse Angliei o regină — îşi com andase o pictură le­
gată în piele de capră neagră, de form atul unei cărţi, cu spă­
tare ce se puteau deschide şi dedesubt cu rezem ători, pentru
a sta deschisă. Tabloul a fost aşezat pe biroul soţului ei, ca
pînă şi atunci .cînd şade acolo să fie îm preună cu soţia sa.
Apoi, m ereu era chem at în alte părţi, la castelele unor mo­
şieri nobili, unde trebuia să picteze două-trei portrete.
A şadar, avea destule cîştiguri p entru a-şi putea întreţine
nevasta. Se pregăti de căsătorie după un anum it plan. A vea
treizeci şi unu de ani, trecuseră zilele m arilor înflăcărări şi
acum dorea să prindă rădăcini într-un singur loc, în oraşul
său natal. Săptăm îni întregi se tocm ise cu o hangiţă din
Abrud, care avea o casă la Cluj, pe Strada U ngurenilor. Nu
avea destui bani, iar femeia nu voia s-o dea în rate. în acei
ani A rdealul era apăsat de o m are lipsă de bani, m ajoritatea
agricultorilor stăteau cu recolta din anul trecut nevîndută.
A tîta se tocm iseră pînă cînd hangiţa îl anunţase că e dispusă
să prim ească diferenţa de bani în natură, dacă poate să-i
procure în schimb un vin de calitate bună, la p reţ convena­

146
bil. Pictorul răsuflase uşurat. Prietenul său, Pataki Săndor
avea o vie m ăricică, pe care — el locuind la V iena — o în ­
grijea fratele lui, m edicul Pataki Daniel. Se gîndise ce se gîn-
dise şi pornise îndată să-l caute.
— Nu te-am mai văzut de-o veşnicie, Carol, umbli de
colo-colo ca Bimbaşa, îl prim i Pataki Daniel vesel. Se vede
treaba că te-o fi sîcîind stomacul, ori te chinuie artrita, de
vii la mine, ai?
— Nu, slavă domnului, sînt sănătos. V reau să mă însor şi-am
venit la tine să stăm oleacă de vorbă în legătură cu treab a asta.
— Şi cine-i nefericita . . . vreau să zic fericita? glumi doc­
torul.
— Fata cîrcium arului din Gilău. Ce-i drept, nu s-a născut
în purpură, dar are suflet bun, e inteligentă, şcolită şi-i de-o
frum useţe desăvîrşită.
— Fată de cîrciumar? strîm bă din nas doctorul Pataki. Nu
puteai găsi ceva mai bun? V rei să ne-aduci în familie o fe­
meie de o provenienţă atît de joasă?
— Uite, Dani, sîntem veri, recunosc, dar oricum, nu-ţi poţi
îngădui să faci o asem enea rem arcă. Nu mă însor pentru
familie, ci pentru mine personal. Aşa că, dacă vrei, mă ajuţi,
dar nu ai ce să te am esteci în treburile mele Icele mai intime.
— Bine, bine . . . Şi, cu ce te pot ajuta? întrebă acru doctorul.
— V reau să-mi încropesc un cuib familial. Aş v rea să
cum păr casa hangiţei din Abrud. Sînt sigur că o ştii, e pe-
aici, nu departe de casa ta. De cînd Săndor e la Viena, tu
îi adm inistrezi averea. Ştiu că şi anul trecut şi acum doi ani
via a dat rod bun, dar vinul nu l-aţi vîndut nici azi. Te-aş
ruga să-mi dai mie pe încredere vin în valoare de zece mii
de foripţi! Cu ajutorul lui pot cum păra casa, pentru că, de
rest, am bani lichizi. Am să restitui costul vinului în rate,
din banii ce-i cîştig. Aşa, îm puşti doi iepuri deodată: îţi
vinzi vinul, nu mai, ai griji cu el, şi mă ajuţi şi pe mine .. .
Pataki tăcea, furat de gînduri. Nu se aşteptase la o astfel
de propunere, îi trebuia un răgaz ca să-şi formuleze răspun­
sul. Pe cît era de deschis şi cinstit fratele său Săndor, prie­

147
tenul lui Carol Popp de Szathmăry, p e atît de nesuferit şi
cusurgiu era Daniel. •

— V inul nu e al lui Sândor — răspunse în sfîrşit, rostind
rar cuvintele — ci, în clipa asta, -e ăl meu. Eu i-am dat bani
îm prum ut şi vinul constituie acoperirea. A şa că deocam dată
nu e de vînzare. Dar dacă te pot aju ta cu altceva, o fac din
toată inimă.
Ridică din um eri şi-şi desfăcu palmele, în semn că-i pare
rău, dar nu-i poate da alt răspuns. în să după ce v ăru l său
plecă dezamăgit, se aşeză şi-i scrise în grabă o scrisoare fra­
telui său la Viena, înştiinţîndu-1 de vizita lui Carol. îi atră­
gea atenţia că dacă vărul lor i s-ar adresa şi lui în interesul
acestei trebi, să-i dea acelaşi răspuns pe care-1 dăduse el,
doar n-o să sprijine o astfel de căsătorie necugetată. Carol

— ca toţi artiştii ăştia — e un om pe care nu te poţi bizui,
făgăduieşte m area cu sarea şi nu se ţine de cuvînt, n-o să
plătească niciodată preţul.vinului. *
în felul acesta cum părarea casei răm ase baltă. Dar se iviră
necazuri şi din altă parte. Surorile sale îl anunţară fără mă­
nuşi că nu e m ăgulitor pentru ele să ajungă a se înrudi cu
fata unui cîrcium ar de la ţară. Ana, care tocm ai se logodise
cu un medic distins, era de-a dreptul îngrozită.
— M ă părăseşte logodnicul dacă află cu ce fel de familie
se jamestecă! anunţă ea indignată.
Dar nici tatăl fetei nu se prea arătă încîntat de ginere. M ă­
car să fi fost proprietar de păm înt sau funcţionar de stat,
asta i-ar mai fi dat ghies, dar şi-aşa l-ar fi pus pe gînduri di­
ferenţa de vîrstă dintre cei doi tineri. U nsprezece ani e foarte
mult! Pictorul e flăcău bătrîn de acum, precis are vreun cu­
sur de vrem e ce nu şi-a putut găsi nevastă pînă la v îrsta asta.
Dacă el decăzuse pînă a ajunge arendaş, m ăcar pe fata sa ar
fi dorit s-o vadă cucoană. Dar cum să devină aşa ceva o n e­
vastă de zugrav de tablouri? Nu-şi ascundea părerea faţă de
fata sa şi-i spunea fără ocol:
Nu-mi place că pictorul ăsta îţi dă tîrcoale. N u e pen­
tru tine, n-are nici avere, nici slujbă. C e s-ar alege de voi

148
dacă v-aţi căsători? Eu unul nu te-am crescut ca să-ţi legi
viaţa de un om ca ăsta!
Dar orice îm potrivire se arătă inutilă. Pille plînse şi plînse
atîta, pînă stoarse consim ţăm întul părinţilor şi făcură nunta
fără tărăboi, în linişte. Se apropia iar Vara. Porniră în voiaj
de nuntă la Băile V îlcele şi, de acolo, după o lună, la Borsec.
Szathm ăry lucră pînă şi în luna de miere, pictînd întruna la
comandă. După încheierea sezonului balnear s e : întoarse la
Gluj cu o sumă frum uşică în buzunar. închirie o locuinţă pe
strada Sfintei Biserici şi se pregăti pentru a trăi o viaţă pe
m ăsură în societate. Întîi se duse la rude, apoi la prieteni, în
vizite de prezentare. Rudele o exam inară din cap pînă-n pi­
cioare pe tînăra nevastă şi începură să vorbească cu Carpi
de parcă soaţa nici n-ar fi existat. M ătuşa lui, o b ătrînă si­
mandicoasă, al cărei tată fusese cîndva consilier comunal, pur
şi simplu se prefăcu a fi bolnavă şi cînd voiră s-o viziteze îi
anunţă că nu-i poate primi. Cînd ieşeau în societate, femeile
se strîngeau grupuri-grupuri şi o evitau pe soţia pictorului.
Pille i se jeluia soţului, plîngînd amar:
— Ce le-am făcut de se po artă aşa cu mine? De ce mă
um ilesc peste tot? Chiar dacă sînt săracă, sînt fiică de nobil
şi am mai m ultă şcoală decît m ulte din ele.
Carol o liniştea, mîngîind-o delicat pe păr.
— Nu le da atenţie! Tu eşti mai altfel decît toate şi asta
le doare. Sînt înfum urate pentru că ar v rea să fie mai mult
decît sînt. Se umflă în pene, pentru că au judecată limitată.
Sînt lipsite de bun simţ, pentru că-s pline de idei precon­
cepute. Ai să vezi că în scurtă vrem e se va schim ba to ­
tul!
De schim bat li s-a schim bat într-adevăr situaţia, dar în rău.
într-o zi se pom eniră la locuinţa lor cu executorii, care pu­
seră sechestru peste tot. Album ul „A rdealul în imagini"
fusese m ultiplicat în tipografia liceului re g a l.. A facerea nu
reuşise aşa cum sconta pictorul. Se înscriseseră mai puţini
abonaţi pentru această lucrare şi chiar dintre aceia răm ăse­
seră cîţiva datori. Din ce cîştigase v ara îşi aranjaseră

149
locuinţa, iar toam na m unca stagnase. Ceruse o păsuire tipo­
grafiei şi acum prim ise răspunsul: casa era scoasă la licitaţie.
Szathm âry alergă de colo-colo disperat. Se însurase doar
de trei luni şi îl şi năpădiseră nevoile. Oamenii îl aruncă pe
drum uri cu soţie cu tot, vînd la licitaţie tot, fără să le pese
de el. îl căută pe avocatul tipografiei şi-i explică în ce si­
tuaţie îl aduceau.
— Nu pot face nimic, îl refuză avocatul fără cruţare. Din
păcate, aici, la Cluj, oam enii mai ţin m inte că pe vrem uri
Consistoriul Reformat nu şi-a putut redobîndi banii de la ră ­
posatul dum itale tată. Cînd e vorba de bani, num ele Szath­
m âry nu sună prea plăcut în oraşul ăsta . . .
îi venea să se năpustească la avocat, să-i astupe gura, dar
am intirea neagră din trecut se aşternu brusc în tre ei şi-l pa-
raliză de nu mai putu scoate nici un cuvînt. Ieşise fără o
vorbă. Ce să facă? Cui să se adreseze?
în cele din urm ă ajutorul îi veni tocm ai de unde nu se
aştepta. Cu o zi înainte de licitaţie îl căutase lănci Bohm,
fostul prieten şi coleg de şcoală, căruia îi povestise to ate
necazurile lui. -
•— Am auzit că ai neplăceri. Dacă nu te superi, mă ofer să
te ajut, spuse cu dragoste. A facerile îmi m erg bine şi de cu-
rînd am prim it şi o m oştenire. Ai să-mi restitui banii cînd
poţi, eu am încredere în tine şi în talentul tău. Doar am v ă­
zut la M iinchen cum te-au apreciat!
Carol îl îm brăţişă recunoscător pe prietenul drag. îşi re ­
am inti de vrem urile cînd fuseseră la M iinchen şi lănci îl re ­
com andase la A cadem ia de pictură. Bohm însă nu devenise
pictor, îşi folosise talentul la desen pentru a se face inginer
constructor. Acum era inginerul oficial al oraşului şi cel mai
capabil, cel mai solicitat constructor.
— îţi mulţumesc, dragă lănci, din suflet pentru tot ce faci,
îi spuse mişcat prietenului său. îţi prom it că n-am să te dez­
amăgesc. Dar după to ate cîte s-au întîm plat, n-am să mai su­
port să răm în la Cluj. N u pot să trăiesc în atm osfera aceasta
plină de prejudecăţi, invidie şi gelozie.

150
— V rei să treci în Ungaria? îl întrebă Bohm.
— Nu. Plec la Bucureşti, unde am cunoscut oam eni mai cu­
raţi la suflet şi mai inimoşi ca aici. Acum trei ani le-am pro­
mis că mă voi întoarce la ei şi simt o chemare, o voce lăun­
trică care mă îndeam nă să mă ţin de făgăduielile făcute.
— Ei bine, cred că aceasta este ceva trecător la tine, o dis­
poziţie proastă pe care, după cele întîm plate, o înţeleg. Ai
mai fost tu la Bucureşti şi apoi te-ai întors to tu ş i. . .
— Nu, prietene drag, acum situaţia este altfel. îmi aleg o
nouă. patrie şi aceasta va fi Ţ ara Românească!
îşi lichidă ce avea de lichidat la Cluj şi porni cu soţie cu
tot la Bucureşti.

Pille intră iar în odaie, îm brăcată din cap pînă-n picioare.


Făcu o m utră drăgălaşă şi întrebă-rîzînd bine-dispusă:
— Ei, îţi place? N -are să-ţi fie ruşine cu mine?
— Eşti încîntătoare, o linişti soţul. Numai că, uite, eu nu-s
gata şi acuşi-acuşi vine trăsu ra să ne i a . . .
începu să se îm brace în grabă. Zîmbind satisfăcut, o lăsă
pe tînăra soaţă să-i pună crav ata la gît. M ergeau în vizită
la Chladek. De cînd sosiseră la Bucureşti, încă nu avusese
timp să-l caute. îi era ruşine din cauza asta şi acum ţinea
să-şi dreagă am înarea. Ce-i drept, neglijase această obligaţie
şi din cauză că Chladek locuia departe de centru. „Bătrîne-
lul" — cum îl poreclise Szathm âry pe prietenul său din pricina
aerului grav, im portant pe care şi-l dădea — se plictisise de
civilizaţie şi pur şi simplu o părăsise, dîndu-i cu tifla. Luase
hotărîrea să creeze o civilizaţie pe gustul său şi al familiei
sale tot mai num eroase. îşi părăsiră frum oasa locuinţă de pe
Podul M ogoşoaiei, aşadar din inima oraşului, şi se m utaseră
departe, la periferie. Cine voia să ajungă la ei, trebuia să
străbată tot oraşul, trecînd prin mai m ulte m ahalale. Iar
nucleul central al .oraşului era pe acea vrem e atît de încîlcit,
încît uneori pînă şi „muscalilor"* localnici le dădea m ultă
bătaie de cap pentru a găsi pe cutare sau cutare.
* Birjar.

151
Car ol Popp de Szathm âry îşi avea un b irjar perm anent. O
apariţie ciudată, cu barbă lungă, stufoasă, patriarhală, îi lip­
sea doar o cruce m are la gît şi-un potcap preoţesc pe cap în
locul şepcii turtite, iar în locul 'biciului un toiag păstoresc şi
puteai zice fără ezitare că e o în altă faţă bisericească. N im eni
nu cunoştea mai bine ca el Bucureştii, dar acum, după ce
trecură de centura Oborului şi, ţinînd pe lingă uriaşa vie a
lui H eliade Rădulescu, ajunseră pe malul Colentinei, rîu care
cotea după voia sa, îşi opri calul, se înălţă în picioare pe ca­
pră şi-şi mîngîie lunga barbă, descumpănit.
— Ce-i? E vreun necaz? îl întrebă pictorul.
— Nu-i nici un necaz, decît că nu ştiu pe unde s-o iau, n-am
mai dat pe-aici de patruzeci de ani, de cînd veneam cu băieţii
la pescuit. Uite, mai încolo sînt unii cu vîrşa, ne-or spune ei!
La început nu se înţelese cu pescarii. Îşi scuturau neştiu­
tori capetele cu plete negre, încîlcite. Nu, nu cunosc nici un
fel de pictor. Ei îşi spoiesc singuri cocioabele şi dacă boierul
are nevoie, vin de-i zugrăvesc şi lui. O ţinură tot aşa, discut
tînd doar cu birjarul, dar în cele din urm ă se am estecă în
vorbă şi Szathipâry:
— Auziţi, are o mulţim e de duzi în jurul casei, şi face
vierm i de m ătase din ei, le explică.
— Păi, o fi zăbăucu' -ăla! strigă unul dintre pletoşi. La care
îndată se porniră toţi să explice, să strige, în sfîrşit ştiau
despre cine era vorba. Colea, lîngă păpurişte, cată s-o ia la
stînga, pe urm ă s-o ţină drept înainte şi ajung îndată.
Chladek îi primi cu bucurie. Faţa sa netedă, rotunjoară se lăţi
intr-un zîmbet cald, ochii i se um plură de lumina prieteniei.
— De mult te aştept, Carol, zău dacă mai ştiam ce să cred,
gîndeam că m-ai dat uitării. Va să zică te-ai însurat, băiete?
Ia să-ţi văd soţia! Ei, da, frumoasă nevestică! Vezi, p o artă-te
frumos cu ea! M erită să ai grijă de dînsa! Eh, u ite că vine şi
nevastă-m ea . . .
Doamna Chladek era o femeie drăguţă, brunetă. îi pofti pe
oaspeţi să intre în casa lor mare, cu odăi largi. ■, : 1 "
— Nu vă speriaţi, dar la noi m ereu e dezordine, de pînd

152’
s-a apucat Toni să crească vierm i de m ătase. Poftiţi pe aici!
Uite, ia loc aici, scumpo! Bărbaţii au colea fotolii. Fumezi,
domnule Szathmâry? Toni, vezi că le ai acolo în cutie, în
d reapta ta, num ai să întinzi mîna . . .
îşi aprinseră cîte-o ţigară de foi. C hladek îl privea cerce­
tăto r pe prietenul său.
— Află că îţi prieşte căsnicia,, da, hotărît! Te-ai rotunjit
de-a binelea. Dar ce-i, te dor ochii, de porţi ochelari?
Pille auzi întrebarea şi se am estecă im ediat în discuţia b ăr­
baţilor:
•— ISbare nimic. Numai că aşa-i ultim a modă acum la yielia,
toată lum ea poartă ochelari, fie că are, fie că n-are^nevoie.
Slavă domnului, Carol nu are nevoie, da-i place să se potri­
vească la orice fandoseală nouă. Eu i-am spus că-1 îm bătrî-
neşte cu cel puţin zece ani, dar nu v rea să renunţe.

— Că-1 îm bătrîneşte la exterior, mai treacă-m eargă, observă
Chladek cu m ustrare în glas. Dar am citit undeva că cine
are ochi sănătoşi şi poartă ochelari îşi strică vederea. A r fi
păcat de ochii tăi, Carol. Uite, eu văd prost, uneori trebuie
să mă uit de foarte aproape dacă vreau să disting ceva. Şi
totuşi nu port ochelari pînă n-am să fiu silit.
— Bine, bătrînelule, bine, am să mă mai gîndesc. Dar, ia
spune, ce s-a mai întîm plat cu tine? Cum ai ajuns aici, la
capătul lumii?
— Scumpul m eu amic, ştii că am venit de opt ani la Bucu­
reşti. N-am a mă plinge, m -au prim it cu dragă inimă şi am
dus-o, pot zice, foarte bine. Dar mi-am dat seam a că, chiar
dacă se poate trăi din pictură, nu te poţi îmbogăţi, ori, eu
trebuie să mă îngrijesc şi de viitorul copiilor mei. De asta
m-am m utat aici, ca să mă pot ocupa, în mare, de creşterea
vierm ilor de m ătase. Am găsit aici o splendidă livadă cu duzi
şi am mai sădit şi eu cîteva şiruri. în M untenia nu există
fabrică de m ătase. M ătasea e adusă din China, pe bani grei,
prin m ijlocirea turcilor, îţi im aginezi ce preţuri piperate se
cer pe ea. E adevărat că de la o vrem e poţi găsi şi m ătase de
Lyon, dar nici francezii nu se ruşinează la preţ, cer, nu se

153
încurcă! Am adus din străin ătate gogoaşe de vierm i de mă­
tase, num ai soiuri superioare, şi m ătasea o fac eu însumi. Am
maşină, cu care desfăşor firele de pe coconi, apoi le vopsesc
şi le ţes după propriu-m i gust. P riveşte — şi arătă spre o
m asă din colţul cam erei — aci vezi trei şo rtu ri de mătase:
una-i chinezească, alta lyoneză şi alta fabricată de mine.
— Ia yino, nevestico — îşi chemă Szathm ăry soţia — vino
şi cercetează-le şi spune-ne care-i cea mai frum oasă dintre
ele. Că în treaba asta nim eni nu-i mai priceput ca femeile!
Le luară pe rînd în mînă, le frăm întară între degete, le du­
seră la geam, unde le tot răsuciră la lum ină şi le studiară
m odelele imprimate.
— Mie îmi place cel mai mult asta din mijloc. Prima parcă
e ceva mai moale la pipăit, dar asta are un colorit mai fru­
mos. Aşa ceva, cum e asta, a treia, parcă am mai văzut un­
deva, îşi rosti în sfîrşit părerea Pille. Carol dădea din cap
afirm ativ.
— Vă mulţumesc, rosti gazda înclinîndu-se fericit. A ia din
mijloc e tocmai fabricaţia mea, prim a e chinezească, a treia
e m ătase lyoneză. Dealtfel, bucata asta am pregătit-o pentru
soaţa domnitorului. V rea să-şi facă din ea un şal mare.
Pille întrebă cu ironie:
— Care, vechea sau noua soaţă?
Chladek răspunse cu părere de rău:
— Nimeni nu mai vorbeşte despre cea veche. Acum stră­
luceşte steaua celei noi. Bibescu a închis-o pe cocoana Zoe
la balamuc, ca să poată trăi cu nevasta fratelui fostului dom­
nitor Ghica, pe care l-au alungat. Iar soţioara spătarului şi-a
părăsit bărbatul şi cei doi copii, pentru a-şi vedea îm plinite
visele de m ărire şi-a ajunge doam na ţării. Numai că e o pie­
dică: nu se pot uni legal, biserica nu le dă voie, nu le dă
nici unuia, nici celuilalt dezlegare de divorţ. De asta trăiesc
în concubinaj la palatul Bibescului. Noul dom nitor nu s-a
m utat în palatul domnesc, pentru că nu şi-o poate lua acolo
pe femeie, aşa că p alatu l e folosit num ai cu prilejul unor
cerem onii mai mari. Dar dom nitorul încearcă să facă tot ce-i

154
stă în putere să obţină divorţul. Lupta dintre el şi preoţi se
poartă cu toate m ijloacele: cu bani, vicleşuguri, chiar şi cu
forţa. Eu unul cred că pînă la urm ă patriarhul din Constan-
tinopole Va ceda. în orice caz, e o situaţie tare urîtă, reg re­
tabilă, dar ce putem face, nu ne putem am esteca în treb u ­
rile celor mari.
Szathm ăry îl asculta uluit pe Chladek.
Ştia că M aricica era roasă de am biţii mari, dar nu-şi p u ­
tuse închipui ca lucrurile să ajungă pînă aici. Dealtfel nici
despre Bibescu, cu care legase acum cîţiva ani o prietenie
caldă şi care la Bucureşti îl sprijinise discret, nu şi-ar fi
im aginat să fie atît de necruţător. Auzi! Să o declare pe
propria-i soţie nebună! Dar se vede că cealaltă femeie, ca şi
aviditatea cu care urm ărise ca m area avere a Brâncovenilor
să răm înă în m ina sa îi luaseră minţile! De cînd locuia iar
la Bucureşti, auzise ba una, ba alta despre evenim entele din
preajm a palatului, însă nu le dăduse atenţie. Dar acum îi
povestise chiar Chladek, omul acesta serios, cum pănit şi fă­
cuse asta pentru a-1 informa prieteneşte. O lume întreagă se
prăbuşi în sufletul său. Ce-a devenit vechiul său ideal, ce-a
devenit visul său de neatins, de odinioară! îl năpădi o scîrbă
adîncă şi o am ară indignare îm potriva fetei de boier pe
care-o iubise cîndva atît de mult. Dar acum avea destulă
putere spre a fi stăpîn pe sine însuşi. îşi încleştă fălcile pen­
tru a nu striga şi cînd prietenul său tăcu, schim bă vorba
despre altceva:
— Ia te uită, am uitat cu totul că ţi-am adus ceva! Văd
că nu eşti curios, Toni, nu m-ai tras de limbă să afli ce-i în
pachetul ăsta. Poftim, e al tău, desfă-1!
Bucuros ca un copil, C hladek se apucă să desfacă sfoara
de pe pachetul pătrat, lătăreţ şi cînd îndepărtă hîrtia, ex­
clam ă surprins:
— Un album! Şi ce frumos! Apoi citi pe copertă: Ardealul
în imagini, editat de Carol Popp de Szathm ăry, lac. 1—7,
tipărit la întreprinderea unită de cărţi şi litografii a Lyceu-
lui Reg. din Cluj.

155
întoarse prim ele pagini şi citi cu glas tare din Precuvîn-
tare:
„Şi chiar dacă nimica n-am avea în patria asta să ne în ­
dem ne la iapte sim ţirea de nobilă mîndrie, natura veşnic
tînără trăieşte în m ii şi m ii de înfăţişări, păm întul nostru
revarsă comori, văile, m unţii, codrii tăinuiesc splendori, m i­
nunăţii ca-n vestita ţară a Schw iţerei, frum useţi ca pe pă­
m întul paradisiac al I ta lie i. . . "

— Ai dreptate, foarte m ultă dreptate! Eu, cînd am venit
aici, am străbătut A rdealul. M inunat meleag! Bine zici că
acolo sînt îm preunate-n buchet toate frum useţile Şviţerei şi
Italiei de nord. V ăd că în album ai nu num ai desene ci şi
tablouri şi texte explicative mai largi. E o soluţie excelentă!
Mă, Carol, am im presia că eşti prim ul care scoate o asem enea
lucrare despre A rdeal. Sper că ai avut succes cu ea acolo!
Szathm âry izbucni:
— A tît de mare, incit mi-au scos Ia licitaţie aproape tot ce
aveam. N u mai v reau nici m ăcar să văd Clujul ăla bles­
temat!
— Deşi e un oraş frumos, cum se vede de-aici, de pe co­
pertă.
— Da, însă oamenii! M ina i se strînse pumn. Am străbătut
ani întregi A rdealul pentru a cunoaşte locurile şi oamenii.
Am desenat, am pictat to t ce mi s-a părut interesant şi-am
dorit ca nu num ai eu, ci toată lum ea să ştie ce frum useţi
ascunde acest păm înt binecuvîntat. în străinătate am văzut
felurite albume, pînă şi despre sarazini, am învăţat m ulte
din ele. Dar A rdealul nu e cunoscut nicăieri, nici m ăcar acasă.
Nici propriii fii nu-şi iau osteneala să-i străbată drumurile^
M-am gîndit că, poate, alb u m u l. . . Eh, dar m ulte crede şi
speră omul! . . .
— Nu lua lucrurile chiar aşa tragic! îl îm bărbătă Chladek.
Tu singur tot nu poţi schimba lumea. Ca să se schimbe stă­
rile de azi trebuie înm ănuncheate într-o singură v rere cuge­
tele a milioane de oameni. Im portant e să avem conştiinţa
curată şi să facem acolo unde sîntem tot ce ne stă în putere.

156
Tu te-ai străduit şi pînă acum şi, pe cit te cunosc, nu te, vei
schimba nici în viitor. Pot spune că te invidiez, pentru' că
tu ai rădăcini, un păm înt natal pe care-1 iubeşti, degeaba
blestem i acum Clujul, în vrem e ce eu sînt peste tot un dez­
rădăcinat. M ă lipesc şi eu pe unde mă azvîrle vîntul. De asta
încerc să fac tot ce-mi poate asigura mai departe existenţa.
Vezi, deşi m ă ocup de vierm ii de m ătase, n-am renunţat la
adevărata mea chem are şi pictez tot ce mi se comandă.
— Da, ăsta-i adevărul, sîntem nişte frunze pu rtate de vînt,
T o n i . . . mormăi îngîndurat Popp de Szathmâry. N e-a purtat
pe păm înturi îndepărtate, dar peste tot ne străduim să p rin­
dem rădăcini şi să supravieţuim . . .
-— Da, da! Ai spus foarte bine! Prindem rădăcini şi supra­
vieţuim , repetă apăsat Chladek. Pentru că viaţa e cea mai
im portantă lege, toate celelalte urm ează num ai după ea. Iar
dacă trăim, putem dărui şi altora din complexul nostru uman.
Şi asta e legea aparte a artistului — să se îm partă pe el
însuşi sem enilor săi! E mîna sorţii, prietene, că noi sîntem
aici, în ţa ra asta nouă. E nevoie şi de noi aici. Cei de aici
sînt în plină înnoire . . . N e-au prim it cu dragoste, aşteaptă
mult de la noi şi vom face tot ce putem, pe m ăsura aştep­
tărilor.
Pille începu să se frămînte, dînd semn bărbatului său
că ar fi timpul să se întoarcă acasă. îşi luară la revedere,.
Szathm âry strînse tare mîna prietenului şi-i spuse cu căldură:
— Eşti ca un înţelept hindus, bătrînelule! Azi am învăţat
multe de la tine.
9
H otel d'Alsace, Rue des V ieux A ugustins.
E locuit în m ajoritate de străini înstăriţi. M ulţi circulă pe
străzile Parisului cu trăsuri proprii, din care motiv, în curtea
din dos a fost zidit un grajd lung,. încăpător, pentru cai. Nu
sînt rari nem ţii cu pantaloni în carouri, englezii cu feţe rase
şi pipe scurte, dar uneori se nim ereşte şi cîte-un oaspete din
cîte-o ţară de care francezii, de rînd n-au auzit şi nu ştiu
nimic.
Şi-acum, cam era 24 de la etaju l întîi era ocupată de un
oaspete cu un num e im posibil de pronunţat. „Charles Popp
de Szathm âry" ■ — scrisese el însuşi în cartea de oaspeţi,
după care notase: „pictor". La început, m aître d’hotel-ul îl
studiase cu destulă neîncredere, pentru că nu sosise cu atelaj
personal, iar bagajele, în afară de un singur geam antan, erau
nişte lăzi. Şi pd deasupra mai era şi pictor! . .. Dar între timp
îşi schim base radical părerea despre el. Plătea la zi şi încă în
aur! V orbea excelent franţuzeşte şi, în ciuda faptului că
picase aici de undeva dintr-o ţară îndepărtată, se comporta
foarte civilizat. îl respecta cu atît mai mult cu cît într-o zi
străinul prim ise un plic cu pecete. Curiosul m aître d'hotel
recunoscuse pecetea curţii im periale franceze şi-i dăduse
străinului plicul făcînd o plecăciune adîncă.
—■Dacă nu sînt indiscret, e desigur o invitaţie . . .
— Posibil, răspunse nepăsător oaspetele, după care, fără
să-l deschidă, vîrîse plicul în buzunar şi pornise cu paşi li­
niştiţi spre scările ce duceau la etaj.
— Pictor, pi c t o r .. . da' ăsta-i domn, anunţase m aître
d'hotel-ul ritos către slugile ce căscau gura prin faţa cabinei
de recepţie.
Szathm âry desfăcu plicul abia cînd ajunse în cam era sa.

158
Conţinea într-adevăr o invitaţie. „M aiestatea-Sa Împărătească
acceptă cu toată căldura să v<5 primească Intr-o audienţă per­
sonală".
Inima îi bătea nebuneşte. O bţinuse un lucru care pentru
el însem na cea mai m are onoare. Va sta faţă în faţă cu îm ­
părăteasa Franţei, soţia lui N apoleon al IlI-lea, această fe­
meie inteligentă, de o frum useţe strălucitoare, în saloanele
căreia fac anticam eră săptăm îni întregi diplom aţii unor state
mari, pînă să fie primiţi. Cu îm părăteasa care îşi urm ărise v i­
sele cu o şiretenie femeiască, cu o stăruinţă încăpăţînată şi
o isteţim e ce putea lăsa de ruşine pînă şi pe cei mai ex p eri­
m entaţi politicieni şi voia ca F ranţa să devină iar puterea
de tem ut care fusese sub N apoleon I-ul. îm părăteasa care
avea atîta influenţă asupra ilustrului ei soţ cum nici o soţie
de cap încoronat nu avea asupra perechii sale. Care dicta
femeilor din lume gustul, moda, com portările. Fem eia asta
uluitor de puternică îl prim ea acum pe el, necunoscutul, pic­
torul şi fotograful venit dintr-o ţa ră mică. El, care nu era
nici diplomat, nici com andant de oşti, nici politician, nici m ă­
car m agnat financiar şi care ajungea în faţa tronului îm pă­
rătesc. în ţara asta m are şi frumoasă erau m ulţi pictori şi
fotografi de care îm părăteasa nu auzise niciodată, la care nu
se gîndise niciodată, iar pentru el îşi rupea din timp spre a-i
mulţumi personal pentru cadoul adus.
în urm ă cu o lună, la Londra, nu izbutise să obţină acest
lucru. Regina V ictoria era prea prinsă cu grijile conducerii
regatului pentru a-1 putea primi. N u ajunsese decît pînă la
aghiotantul reginei, la palatul Buckingham. Ce-i drept, îl pri­
mise cu m ultă plăcere şi curtoazie, îi înm înase scrisoarea
personală a reginei şi o m are m edalie de aur.
— M aiestatea-Sa regina v-a adm irat albumul şi vă trim ite
m area m edalie de aur, ca m ărturie a înaltei preţuiri ce v-o
poartă, spusese aghiotantul regal înclinîndu-se adînc.
Era cea mai înaltă distincţie care se putea obţine de la
regina Angliei pentru m eritele cîştigate în războiul din Cri-
meea. Iar el o meritase, dăruindu-i reginei albumul artistic

159
ce cuprindea fotografii şi picturi despre războiul din Crimeea.
O pusese cu satisfacţie lingă celelalte medalii pe care le
obţinuse în această călătorie îndelungată făcută în apus. Mai
avea în cutie şi acea m edalie de aur m are cît o m onedă de o
sută de coroane pe care i-o dăruise îm păratul Franz Joseph
I-ul al A ustriei. Era m area m edalie de aur a ştiinţelor şi a r­
telor, acordată foarte rar în im periul austriac. „M aiesta-
tea-Sa apostolică." binevoise a-1 primi în audienţă personală
pe un simplu pictor şi fotograf.
—- Ne umple de bucurie — spusese — că depuneţi eforturi
să ridicaţi faima im p eriu lu i' nostru şi în străinătate. E un
lucru frumos şi dem n de laudă.
îm păratul socotea aceste cuvinte ca pe un dar înălţător,
dar cînd pictorul îşi ridică privirile spre el, nu putu alunga
gîndul apăsător că în num ele acestui tînăr cu barbă roşcată
fuseseră executaţi atîţia revoluţionari m aghiari şi o mulţim e de
eroi care au participat la luptele pentru libertate şi indepen­
denţă din 1848.
Popp de Szathm âry nu se socotea revoluţionar, năzuia
doar să slujească arta, în toate şi mereu. Dar în suflet păstra,
cu sfinţenie dorul de libertate şi independenţă, şi această
năzuinţă o exprim a în activitatea sa artistică. In prim ăvara
anului 1848, cînd a auzit de revoluţia din Ungaria, călătorise
îndată de la Bucureşti la Budapesta. Luase parte la prima
adunare naţională a reprezentanţilor poporului, îl ascultase
pe Kossuth Lajos, trăise pînă la capăt acele clipe înălţătoare
cînd, sub influenţa cuvintelor înflăcăratului orator, deputaţii
săriseră în picioare ca unul şi v otaseră pentru cei două sute
de mii de recruţi pe care-i ceruse spre a organiza noua a r­
mie naţională m aghiară.
în aceeaşi m inunată zi de vineri, şi în acelaşi an, la 11 iulie
se ridicase şi poporul Bucureştilor îm potriva domniei des­
potice. Pătrunsese în palatul dom nitorului Gheorghe Bibescu
şi-l silise a primi guvernul constituţional. Pille se speriase
atît de tare de v eştile despre revoluţie încît trim isese o scri­
soare disperată soţului, chemîndu-1 să vină îndată la Bucu­

160
reşti, unde se petreceau evenim ente grave. Ea e bolnavă —
ii scria — n u a re pe nim eni lingă dînsa şi poate că pînă
ajunge el acasă n-o mai găseşte în viaţă. Szathm âry îşi fă­
cuse im ediat bagajele şi o luase cu el şi pe m aică-sa, care
pînă atunci locuise cu fiica ei Roza. Roza se . m ăritase şi, la
dorinţa soţului, părăsise teatrul. Acum, poate că mama ar fi
fost o povară pentru tinerii căsătoriţi, în schimb la Bucureşti
putea trăi liniştită lîngă fiul ei şi va avea şi Pille pe cineva
lîngă ea cînd obligaţiile îl vor chema pe soţul ei la drumuri
mai lungi.
La Braşov se odihniseră vreo două ore, aşteptînd să ia dili-
genţa de M untenia. în timp ce m încau la han, în curte
pătrunsese o caleaşca mare, neagră, urm ată de două trăsuri
şi două căruţe. Szathm âry exclam ase tare:
— Ia te uită, păi asta-i caleaşca lui Bibescu vodă! Iar
acolo, în trăsură-s Predescu, secretarul său, şi domnul doctor
Mayer!
— Ce caută dom nitorul la Braşov cînd acasă la el e n e­
norocire? îl întrebă maică-sa, cu judecata-i simplă, clară.
— Nu ştiu. Vedem noi îndată.
Din caleaşcă coborî întîi fratele dom nitorului, colonelul,
apoi însuşi domnitorul, care o ajută pe soţia sa, după care îi
ajută rînd pe rînd pe copiii săi. Porniră cu toţii spre ospătărie.
Pictorul se sculă de la masă, se duse pînă la uşă şi acolo
îi salută pe noii-veniţi. Bibescu era obosit, indispus, M aricica
nervoasă şi cu veşm intele boţite. Se vedea pe faţa amînduro-
ra că mai degrabă le-ar fi plăcut să nu dea ochii cu pictorul.
— Văd că dum neata te întorci acolo de unde noi am plecat
pentru totdeauna. Eşti un om fericit, ai o patrie, rosti cu
am ărăciune G heorghe Bibescu.
— Dar, Înălţim ea-Ta . ...

— Nu mai sînt domnitor, am abdicat. Poate aşa or să se
descurce mai uşor cei care fac acum o ordine nouă în ţară.
Poştalionul de M untenia porni la puţină vrem e după ce
term inară de mîncat. Szathm âry se mai duse la m asa lui Bi­
bescu să-i ureze bun-răm as. Fem eia se ridicase încă dinainte

161
de la masă şi stătuse lingă geam, privind forfota oam enilor
de afară. Pictorul se duse şi la ea. Soaţa lui Bibescu se în ­
toarse brusc spre el.
— Gharles, cred că d in noi doi, dum neata ai reuşit în viaţă
mai bine. Eu am greşit u n d e v a . . . rosti cu o voce şoptită,
ştearsă.
Szathm ăry ajunse La Bucureşti după desfăşurarea ev en i­
m entelor revoluţionare şi pe Pille n-o găsi chiar atît de bol­
navă.
— Vai, Carol — povesti — dac-ai fi văzut ce-a fost aici!
Poporul a năvălit de două ori în oraş. Boierii s-au înspăimîn-
tat, dom nitorul a fugit. Şi pe tine te-au căutat de mai m ulte
ori prietenii. Au fost aici R osenthal şi celălalt pictor, N egu-
lici, aveau nevoie de tine. Ei s-au am estecat tare în rev o lu ­
ţ i e . . . spuse într-o suflare.
După cîteva zile se întîlni pe stradă cu colegul său, picto­
rul David Rosenthal. Era încă plin de înflăcărare. Sufletul
său era plin de clipele arzătoare ale revoluţiei.
— Teribilă treabă s-a petrecut aici! Uriaşă! izbucni cu în ­
sufleţire. Ce avînt poate avea poporul ăsta din Bucureşti!
Păcat că n-ai văzut cu cîtă forţă şi-a smuls drepturile de la
guvernanţi! Revoluţia asta e, în ochii mei, cea mai m are faptă
a tim purilor m oderne în ţa ra asta oprim ată de-a lungul se­
colelor . . .
Bietul Rosenthal! îşi spuse Szathm ăry şi se cutrem ură amin-
tindu-şi. A sfîrşit ca victim ă a călăilor austrieci. Şi-a salvat,
ce-i drept, tovarăşii de revoluţie din închisoare, i-a aju tat
să scape cu fuga în străinătate, dar pe el l-a în hăţat mai
tîrziu poliţia austriacă şi l-a chinuit pînă a murit. Şi N egulici
a m urit în exil, la C o n stan tin o p o l. . .
In toam na anului 1849, cînd cu toată lupta pe viaţă şi
m oarte dusă îm potriva austriecilor a fost înfrîntă tînăra
oaste a patrioţilor unguri, Carol îşi dăduse seam a că mulţi
dintre aceştia acum aveau nevoie de el. La Bucureşti soseau
sute, mii de patrioţi refugiaţi dinspre Ungaria şi Transilvania,
căutîndu-şi salvarea. N enorociţi, flămînzi, lipsiţi de speranţă.

162
T rebuiau într-adevăr ajutaţi. Iar el îi ajutase cît îi stătuse în
putere. N u fusese suspectat deoarece era cetăţean străin, iar
în zilele revoluţiei lipsise din Bucureşti, aşa că num ele său
nu ajunsese pe listele negre.
In timp ce asculta cuvintele tînărului îm părat şi prelua
distincţia, apoi, cu o înclinare adîncă şi cu cîteva cuvinte
protocolare m ulţum ea p entru înalta favoare, nu izbutise să
alunge aceste gînduri ce se legau de evenim entele desfăşu­
rate de curînd. Tot ce urm ase apoi, trecuse ca într-un vis.
W iirttem berg . . . Thiiringia . . . W eim ar . . . M arele Prinţ Karl
A lexander .. . L iszt. . .
Ţinea m inte cu cîtă evlavie umibla pe străzile W eim arului
la ifel, cum intra cîndva, cînd era copil, în biserica de pe
strada Farcas din Cluj. A vea senzaţia că spiritul lui Goethe
pluteşte în jurul său. De la el învăţase ce e esenţa artei şi
care-i m enirea artistului. Ştia pe de rost acel fragm ent din
f,Convorbiri cu Eckermann" care vorbeşte de raportul din­
tre artist şi natură:
„între artist şi natură există un dublu raport: artistul e
stăpînul şi totodată sluga n a tu r ii. . . 'Slugă, pentru că trebuie
să lolosească m ijloace păm întene pentru a se face înţeles,
dar şi stâpîn, pentru că aceste m ijloace păm întene le subor­
donează scopurilor sale m ai în a lte . . . A rtistu l vrea să se
adreseze sem enilor săi cu plenitudine. A ceastă desăvîrşire
însă nu i-o poate da natura, ci e rodul spiritului şi talen­
tului său."
N atura, şi com ponentele ei m ateriale îi dăduseră posibili­
tatea să facă fotografiile acelea din albumul pe care îl dă­
ruise acum pe rînd dom nitorilor din apusul Europei. Dar
fusese nevoie de talentul şi spiritul artistului pentru a le da
v rajă cu pensula, vopsele şi culori. Pictorul şi fotograful se
contopiseră într-o m inunată sinteză, dînd n aştere unui lucru
nem aivăzut pînă atunci. Războiul Crimeii* oferise rara ocazie

* Războiul Crimeii (1853—1856), purtat între Rusia pe de o parte şi


Turcia, Anglia, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte.

11 163
pentru crearea acelor poze. O ştile turceşti şi ruseşti aflate
faţă-n faţă slujiseră drept modele fără pereche pentru concre­
tizarea acestei arte noi, înrudite cu pictura.
La W eimar, cînd m arele principe Karl A lexander văzuse
aceste poze, recunoscuse îndată im portanta noii expresii ar­
tistice. Era un dom nitor cu ochi ager, receptiv la orice lucru
nou. La Curtea lui dezvoltase Liszt acele legi ce înnoiseră
muzica clasică şi cu pioasa-i dragoste pentru artă ridicase
pe piedestal „noua muzică" a lui W agner, puternic răsu n ă­
toare, distrugătoare a formelor vechi, aflată în război cu v e ­
chea muzică siropoasă germană. M arele principe îl prim ise
pe Szathm ăry în odaia sa de lucru şi răsfoise cu interes al­
bumul.
— E o treabă interesantăl N-am mai văzut aşa ceva. Uni­
formele arm atelor orientale sînt p entru noi nişte noutăţi.
Uite, şi turcii au fost îm brăcaţi în uniform e de croială eu ro ­
peană! Dar la ce m ulţim ea asta de fireturi, ciucuri, podoabe?
Mda, însă şi ruşii! Cîte regim ente, atîtea uniforme! Le place
variaţia. Spune-mi, te rog, unde-ai făcut pozele astea?
— La Silistra şi la O lteniţa. Prima în Dobrogea, a doua în
M untenia.
— Să le vedem pe hartă! Da, una e aici la sud-est, alta
la sud de Bucureşti. Şi dum neata ai fost personal acolo?
— Bineînţeles. N u se poate fotografia din im aginaţie. Len­
tila fotografică n-are fantezie, nu reţine decît ce vede.
— N -a fost o sarcină periculoasă să fotografiezi lupte în
plină desfăşurare?
— Ba da, A lteţă, uneori chiar foarte periculoasă. Dacă
mi-aţi acorda cîteva m inute din preţiosul dum neavoastră
timp, v-aş putea povesti o întîm plare foarte in teresantă în
care puţin a lipsit să nu plătesc cu viaţa.
— Poftim, vorbeşte! M ă interesează ce spui!
— O lteniţa era înconjurată de ruşi. Eu am obţinut aproba­
rea să pot fotografia bătălia la faţa locului, pe partea ru ­
sească. îm i dusesem aparatul şi cele necesare cu o trăsură,
într-un punct de unde puteam reţine pe lentilă sîngeroasa

164
scenă. Bineînţeles, a trebuit să merg foarte aproape, ca apa­
ratul să retină cele mai pasionante scene. Am m ontat apa­
ratul de fotografiat şi m-am apucat de treabă. M -am cufun­
dat atît de adine în lucru îneît n-am băgat de seam ă că
tunurile turceşti au început să trag ă unde stăteam eu. Cu si­
guranţă, de departe li s-a p ărut că aparatul de fotografiat
e vreo armă secretă, drept care deschiseseră focul asupra lui.
O bubuitură .. . apoi al doilea obuz, nu departe de mine, dar
eu îmi văd de ale mele. însă peste cîteva m inute al treilea
nim ereşte în apropiere, explodează, mă umple de ţărîn ă şi
presiunea mă doboară cu aparat cu tot. M i-am dat seama, în
sfîrşit, că cei de dincolo nu glumesc. M i-am strîns repede
calabalîcul şi am întins-o cit am putut de iute din locul acela
periculos. Iată, acestea-s fotografiile făcute a tu n c i. . .
Karl A lexander rîse cu poftă. în clipa aceea nu mai era
domnitorul, ci un simplu om care şi-l im agina pe civilul ce
alerga îm piedieîndu-se, cu tot calabalîcul jn spinare, şter-
gînd-o de pe cîmpul de luptă,
— N ostim ă treabă — spuse — să se sperie turcii de apara­
tul dumitale! Dar e ceva ce nu pricep deloc. V ăd aici poze
şi din tabăra rusească şi din cea turcească. Cum ai izbutit
să pătrunzi în am îndouă taberele duşmane? Cum ai putut fo­
tografia şi într-o parte şi-n alta? Nu te-au luat drept spion?
— Nu, A lteţă, şi explicaţia e la fel de simplă. Eu trăiesc
la Bucureşti, dar n-am renunţat la cetăţenia m aghiară şi cum
păm întul meu natal e sub ocupaţia austriacă, călătoresc cu
patalam a austriacă. Iar A ustria a rămas neutră în războiul
din Crimeea. A doua explicaţie e că în prim ăvara anului 1848
i-ara trimis în dar ţarului N icolae I o pictură, apoi doi ani
mai tîrziu i-am dus şi sultanului Abdul Medjid, la Constan-
tinopol, o altă pictură. De la ţar am prim it o m edalie şi un
inel de valoare, dim preună cu o călduroasă scrisoare de m ul­
ţum ire. La rîndul său şi sultanul mi-a răsplătit atenţia cu un
inel, şi mi-a trim is şi un strălucit firman, în care „stăpînul
m oham edanilor din întreaga lume" mă pune „sub ocrotirea
şi în graţia celor din ceruri şi de pe păm înt". Aşadar, cînd

165
voiam să pătrund la ruşi, le arătam inelul şi scrisoarea ţa ru ­
lui, iar turcii erau adine im presionaţi de firman şi mi se des­
chideau toate căile . . .
— Înţeleg, înţeleg! spuse m arele principe rîzînd. Eşti un
om tare şiret! De ce n-ai intrat în diplom aţie? Puteai ajunge
departe.
Complimentul era destul de bont, dar principele îl vroise
drept un semn de bunăvoinţă. Pictorul, fără a aştepta să fie
concediat, se înclină adine.
— Scuzaţi-mă, A lteţă, dar uneori artistu l e silit să se pri­
ceapă la diplom aţie şi pentru ca să se descurce în m ese­
ria lui.
Nu se ştie dacă principele a înţeles aluzia, dar a doua zi
i se înm înă lui Carol Popp de Szathmâry, prin serviciul de
protocol al Curţii, aceeaşi medalie de aur, cu panglică alb-
roşu, pe care o purtase cîndva şi G oethe pentru m erite
culturale. O dată cu m edalia i se înm înă şi un plic, conţinînd
o im portantă sumă de bani.
De la audienţă fusese dus cu o trăsu ră a Curţii la castelul
A ltenburg de lîngă W eim ar. într-una din aripi locuia Liszt,
iar în cealaltă prietena lui, principesa K arolina de Sayn-W itt-
genstein.
Pe Szathm âry îl lega de Liszt o prietenie statornică. Acum,
în drum spre castel, unde era aşteptat la m asa de prînz, se
gîndi la capriciile soartei. Liszt fusese înconjurat încă din
copilărie de adm iraţie şi entuziasm, pretutindeni unde umbla
prin Europa. La prim ul său concert, la Viena, cînd copilul-
m inune avea unsprezece ani, B eethoven îl îm brăţişase la
scenă deschisă şi-l sărutase pe frunte. în faţa artei sale se
prosternau bărbaţi de stat, capete încoronate, savanţi. Fireşte,
din acest succes nu lipseau nici femeile. A vea doar douăzeci
şi doi de ani cînd prim ea întîiul dar al unei iubiri mari, îm­
plinite, de la bălaia contesă MaFie d'Agoult.
Pictorul o cunoscuse pe contesa M ărie d'A goult în 1838 la
Borna, pe vrem ea cînd studia în Italia. Ii pictase atunci pe
amîndoi. Făcuse cîte un portret în cărbune roşu-închis, cretă

166
roşie şi acvarelă. C ontesa era prietena uneia dintre cele mai
interesante scriitoare a vrem ii, G eorge Sand, şi ea însăşi
scria. De asta pozase în jilţ, în spate avînd o draperie de
culoare închisă, într-o ţinută m aiestuoasă — cum i se po tri­
veşte unei „scriitoare inspirate". Liszt stătuse ca model în
acelaşi jilţ, îngândurat, cu faţa gravă. In timp ce picta, ochii
ageri ai lui Szathm âry descoperiseră adîncile fisuri care şu­
brezeau sim ţăm intele lui cîndva înflăcărate pentru contesă.
— Admir, maestre, nem aipom enita energie cu care supor­
taţi ostenelile atîtor turnee, observă pictorul. Să călătoreşti
mereu, cu diligenţa ori trăsura, pe drum uri rele d e ţară, apoi
să ajungi obosit, zdrobit, să exersezi, iar seara să te urci pe
scenă totuşi proaspăt, im punător şi să extaziezi publicul, e
o perform anţă la care n-ar putea ajunge altcineva.
— Să fiu sincer? A devărul e că am obosit. Aş prefera să
mă retrag undeva într-un colţişor de lume liniştit şi să mă
ocup num ai de compus. Dar nu se poate, am fam ilie m are cu
trei copii, trebuie să-i în tre ţin . . . Şi-acum mai e şi problem a
asta cu statuia lui Beethoven. N-o pot lăsa să eşueze spre
ruşinea întregii lumi.
Da, statuia lui Beethoven. De mai bine de un an se proiec­
tase ca în oraşul natal al titanului muzicii să fie ridicată o
statuie întru cinstirea lui. Proiectul fusese lansat cu mare
vîlvă şi se făcuse mult tapaj în legătură cu colecta. Exe­
cutarea şi m ontarea statuii ar fi costat şaizeci de mii de
franci. Şi într-un an nu se strînseseră decît, vai, 424 de
franci!
Liszt se ţinu de cuvînt. Nu lăsă să se stingă problem a sta­
tuii, ci adună cu propriile-i eforturi întreaga sumă. Statuia lui
Beethoven fu în sfîrşit realizată şi deveni o podoabă a o ra­
şului Bonn, oraş universitar din Germania. Dar această reali­
zare însem nă un imens efort al muzicianului. în tre timp tre ­
bui să se îngrijească nu numai de cheltuielile proprii, ci şi
de m ijloacele de trai ale familiei. îşi trim ise copiii la Paris,
la mama lui care trăia acolo şi le asigură o educaţie aleasă.
Contesa M ărie se retrase înapoi la N onnenw erth, insulă pe

167
Rin şi Liszt, după concerte, se întorcea să se odihnească în
acest decor de basm. Dar pentru ca toate acestea să se poată
îndeplini, fu nevoit să rătăcească nu mai puţin d e zece ani
prin oraşele Europei şi pe lîngă oboseală, pe lingă faptul că
era departe de patrie, trebui să renunţe şi, a trăi pentru visele
sale de compozitor şi să schimbe v raja clipelor de virtuoz al
pianului cu ceea ce îşi dorea din toată inima: cu rolul de com­
pozitor, deschizător de noi drumuri, care îl va face cu ade­
v ărat nem uritor.
După discuţia de la Roma trecuseră opt ani pînă să se re ­
întâlnească muzicianul şi pictorul. Liszt dădu concerte la
Bucureşti. Fu prim it şi aici cu atîta entuziasm încît oricare
alt artist a r fi fost ameţit. în V estitorul românesc, Cezar
Bolliac îl num ea „un Dumnezeu al pianului". Bibescu vodă
îl rugă să dea un concert aparte la Palat. La Iaşi, domnitorul
Sturdza bătu o m edalie om agială cu prilejul vizitei, pe care
Liszt o prim i în aur, boierii în argint şi în bronz toţi ceilalţi
ascultători care au fost prezenţi la concertul de la Teatrul
Nou. Pe lîngă asta, i s-a făcut o statuie şi i s-au dedicat ode.
V echiul său prieten, Carol Popp de Szathm ăry era p retu ­
tindeni lîngă el. De la Bucureşti călătoriră îm preună în capi­
tala M oldovei. Timpul trecea pe neobservate, totuşi sărbăto­
rirea, călătoriile, veşnicele concerte, programe, discursuri,
primiri, pe scurt m area goană în care i se desfăşura viaţa, îl
obosiră.
— Sînt mai dornic de odihnă ca oricînd, îi spuse p riete­
nului său într-un moment de intim itate. M i-aş dori să am
şi eu în sfîrşit un cuib al meu şi pe cineva în preajm ă care
să iradieze bunătate şi să-mi dea ghes, să mă ajute cu dra­
goste în m uncă mea.
V echiul prieten înţelese îndată că rom anul început cu
M ărie d'A goult luase sfîrşit. Liszt avea nevoie de o altă
făptură, de un alt suflet, o femeie care să plutească în juru-i
plină de pasiune pentru artă şi să creeze o atm osferă propice
creaţiei.
Cînd, de la Iaşi, Liszt plecă spre Rusia, Szathm ăry îl însoţi

168
şi acolo. Iar acasă îl aştepta nevasta, căreia îi făgăduise că
merge num ai în M oldova şi în două săptăm îni se întoarce.
Dar aşa, cele două săptăm îni s-au făcut cinci luni, în care
străbătu cu prietenul său im periul rus, fără să-i pese de greul
şi oboselile iernii ruseşti. Troica îi p urtă zbUrînd peste cîmpii
troienite, în ianuarie, februarie şi pînă în m artie, pe viscole
sălbatice, sub un cer întunecat, cenuşiu, ce parcă nu mai voia
să se lum ineze niciodată. Caii scoteau aburi, strănutau, lăsau
în urm a lor nori de zăpadă şi uneori nu zăreau ceasuri în
şir vreo aşezare omenească. Apoi, popasuri în crîşme cu iz
de bundă şi rachiu, chiote, bărbaţi bînd vodcă cu zeamă de
varză acră şi iarăşi goana pe întinderile albe, nesfîrşite. Dar
pretutindeni figuri interesante, tipuri umane de care nu mai
văzuseră pînă atunci. Şi o muzică ciudată, ce le m ergea drept
la inimă şi m uşca în suflete .. .
Pictorul desena, m uzicianul punea pe note m elodiile acelea
cînd triste, cînd ca pentru danturi iuţi, bărbăteşti. Toate erau
atît de vaste acolo, de parcă ar fi um blat în ţara uriaşilor:
spaţiile, cîmpiile, muzica, v isarea oam enilor şi nesfîrşită era
am orţirea, som nolenţa în care trăiau. Interesantă, foarte in te­
resantă lume. Cum să nu fi ven it aici?
A rtistul are nevoie de trăiri deosebite, de fapte deosebite.
Trebuie să zboare mereu, să cunoască m ereu cît mai m ult şi
mai profund fenom enele vieţii care-1 înconjoară, pentru ca
trăirile noi să-i declanşeze ferm enţii gîndurilor, naşterea
imaginilor.
Adică lucruri pe care Pille le înţelegea tot atît de puţin ca
şi contesa M ărie d'Agoult. In privinţa asta, Carol Popp de
Szathm âry şi Francisc Liszt îm părtăşeau aceeaşi soartă. So­
ţiile erau departe de ei chiar şi atunci cînd se aflau în b ra­
ţele lor.
Szathm âry găsi în Rusia m ari trăiri picturale, iar Liszt fe­
meia pe care-o visase. Pictorul fu m artorul prim ei lor întâlniri
la Kiev şi la înflorirea acestei fericiri reciproce la Voronej,
unde K arolina W ittgensteiii îi primi ca oaspeţi în castelul
ei pe m uzician şi pe prietenul său.

169
Cînd se întoarseră din Rusia, Szathm âry îl însoţi pe Liszt
pînă la G alaţi şi aşteptă acolo ca m uzicianul să ia vaporul
spre Constantinopol. Iar el călători acasă la Bucureşti. Se gîn-
dea la reproşurile lui Pille pentru faptul că o lăsase singură
aproape o jum ătate de an, dar nici nu şi-ar fi putut im agina
ce-1 aştepta acasă.

Era în 1847, anul catastrofei.


In săptăm îna Paştelui un copil, odrasla boierului Filipescu,
se juca pe la acareturi. Se dusese acolo cu arm a tatălui său,
o sîneaţă, şi trăgea în şoprul cu fin. De la scîntei, finul uscat
luase foc. A fară bătea un v înt tare. Smulsese şom oioage de
fin aprins şi le purtase pe acoperişurile caselor învecinate.
V îrtejul roşu se înălţase prin preajm a bisericii Sf. Dumitru
din Piaţa D inlăuntru şi în cîteva m inute ardea toată strada.
V întul ajutase cu tu rb are groaznicul danţ al focului. Smul­
sese din curţi căpiţe de fin, jirezi de paie, tîrîse cu el acoperişuri
cuprinse în flăcări. Rupea şindrilele de pe case şi le azvîrlea
pe acoperişurile încă neatinse de foc. O raşul deveni un iad de
flăcări. C artierul negustoresc al B ucureştilor fusese m istuit în
întregim e. Sute de dughene ajunseseră scrum: pe Lipscani,
Gabroveni, Covaci, Cavafi şi Uliţa N em ţească, apoi pasajul
Francez, căci, fiind sărbătoarea Paştelui, nim eni nu se afla' la
dughenele închise şi nu era cine să încerce a stinge focul.
A rseseră bisericile Sf. Gheorghe, Bărăţie, Sf. Anton, Sf. V i­
neri, Sf. Luca şi încă altele şi odată cu ele fusese pustiit
aproape jum ătate din oraş, pînă la B ariera Vergului, Delea
V eche şi Bariera Iancului. Mii de suflete rătăceau fără a d ă ­
post pe străzile devenite tăciuni şi cenuşă şi căutau dispe­
rate printre ruine ce mai putea fi salvat din urgie.
De atunci Pille încă nu se putuse smulge de sub efectul
groazei. Cînd îl revăzu pe soţul ei, i se aruncă la piept plîn-
gînd amar, uitînd de m ustrări şi reproşuri. Locuinţa lor şi ate­
lierul de fotografiat erau în Piaţa D inlăuntru şi fuseseră m is­
tuite de incendiu. Szathm âry îşi găsise nevasta la familia
Chladek, unde se refugiase în ziua catastrofei. C hladek se

170
m utase deja de mult înapoi în casa sa din centru. Dăduse
greş cu vierm ii de m ătase, cu fabricarea m ătăsii, cu fiertul
ţuicii. Tovarăşul său, un grec, îl înşelase n ecru ţăto r şi pînă
la urm ă îl am estecase în nişte datorii a tît de m ari incit fu­
sese nevoit să vîndă casa şi livada de duzi, din care vroia să
strîngă avere.
— Bine că ai venit, bine că eşti în sfîrşit aici, Carol! se
jelui Pille. Vai, dac-ai fi văzut ce-a fost aici! M ă cutrem ur
şi-acum. S-a întîm plat în zi de sărbătoare, nu era nimeni
acasă. Cine să stingă focul? Pînă să vină pompierii, totul era
zadarnic. A u scos pînă şi oştenii să dea ajutor şi-au venit
şi oamenii din toate colţurile oraşului. A u făcut un şir lung
pînă la Dîm boviţa şi dădeau găleţile cu apă din mină în
mină. Pînă să ajungă la capăt, jum ătate din apă se vărsa pe
jos, dar oricum n-ar fi fost de ajuns pe vîntul acela turbat.
Abia am putut scăpa din casă, aşa de repede ne-au cuprins
flăcările. N -am luat decît ce aveam pe mine şi o mică boccea
în mină. N e-a ars tot, s-a dus atelierul şi casa! Vai, am
ajuns să trăiesc şi nenorocirea asta!
Szathm ăry asculta întunecat groaznicele veşti. Incendiul
m istuise roadele muncii şi strădaniilor sale. A bia de doi ani
îşi deschisese atelierul de fotografiat şi îl utilase atît de
modern, incit nu avea egal nu num ai în Bucureşti, dar nici
în oraşele mari din străinătate. Primul atelier de fotografiat
nu fusese al lui. în capitală mai erau trei cînd şi-l deschisese
oficial pe al său. W 'ilhelmina Priz dădea m ereu anunţuri în
„V estitorul românesc" despre atelierul ei din apropierea p a ­
latului domnesc. I. Pohlmann, de asemeni, îşi făcea reclam ă
pe Podul M ogoşoaiei, vizavi de consulatul rus, că execută
poze dagherotip în alb-negru şi color, de form at mic şi mare,
la preţul de un galben, respectiv doi galbeni bucata. Iar un
anum e Friedrich Binder, fotograf, deschisese atelier nu de
m ult în casa Slătineanu, lingă teatrul Momolo.
A şadar pe strada principală erau trei fotografi. Szathm ăry
se gîndise că-i mai norm al să-şi facă sediul în cartierul n e­
gustoresc, cu circulaţie mult mai intensă, unde veneau nu

171
numai boieri ci şi oameni diţî toate straturile sociale. Şi în
timp ce fotografii ce se condurau unul pe altul în cartierul
boieresc răm ăseseră încă toj: la dagherotipie, astfel că puteau
face poze numai într-un sihgur exem plar, el aplica descope­
rirea lui Petzval Jozsef, aparatu l cu lentilă, cu ajutorul că­
ruia, pe lîngă reducerea timpului de expunere la o sutime
faţă de cel folosit pînă acum, pregătea întîi o poză negativă,
pe care apoi o m ultiplica în cîte exem plare dorea. Invenţia
0 adusese de la Pesta şi, dintr-o singură lovitură, făcuse n e­
putincioasă concurenţa. în acea călătorie poposise întîi la
Cluj, unde făcuse proiectul m onum entului funerar al p riete­
nului de odinioară al tatălui său şi coleg de slujbă, Boloni
Farkas. A cest brav funcţionar, care a fost un simplu conţo-
pist al G uberniului A rdealului, ajunsese în. Am erica de Nord
şi pe baza experienţelor trăite acolo, după ce se întorsese
acasă la Cluj, avusese curajul să scrie şi să tipărească o carte
în A rdealul oprim at de baionetele austriece, aşadar în plină
domnie a absolutismului, despre libertatea de tip nou, b u r­
gheză, văzută dincolo, peste ocean.
Dar Carol Pqpp de Szathm âry nu se mulţum ea cu faptul
că cel mai m odern atelier de fotografiat din Bucureşti era
al său, ci îndată ce se elibera de treburile zilnice, se re tră ­
gea în laboratorul său şi studia pînă noaptea tîrziu. Izbutise
să descopere o soluţie nouă, sensibilă la lumină, o emulsie
specială, cu care im pregna foi de h îrtie groasă, coli ce de­
veneau tari ca pînza gudronată, revenind m ult mai ieftin
decît marfa străină şi se puteau face negative excepţionale,
clare, într-un timp m ult' mai redus. După săptăm îni de muncă
şîrguincioasă descoperise această soluţie cu o compoziţie
corespunzătoare pentru developat şi fixat. A junsese de-şi
fabrica singur, pentru propriile-i necesităţi, plăci şi rev ela­
toare şi toate acestea ieftin.
Num ai nevastă-sa nu era entuziasm ată de experienţele
şale chimice, pentru că abia-şi mai afla timp liber. Tînăra
fem eie se plictisise mult.
1 — N u-i frumos din partea ta, Carol, că mă laşi singură,

172
se plîngea Pille. Pînă şi se^ra te aştept zadarnic să vii
acasă, trăiesc ca un pustnic, l\ini întregi nu ieşim nicăieri.
Iar cînd îmi prom iţi că nu mai faci experienţe, hop, pleci pe
neaşteptate, uneori zile, ba săptăipîni întregi.
— Toate le fac pentru tine, drşga mea. Ştii bine că plec
în provincie să pictez şi să fotografiez, acolo se plăteşte mai
bine. V reau să strîng bani, cit mai mulţi, ca să trăim fără griji
şi să nu-ţi lipsească nimic!
Iar acum tot rodul muncii şi strădaniilor sale se dusese
pe apa sîmbetii. După incendiul cel mare, n-aveau nici pe
ce să-şi aşeze capul.
— Luăm totul de la început! rosti cît se poate de h otărît
Szathm âry şi o îm brăţişă delicat pe nevastă-sa. Ai să vezi
că în scurtă vrem e ne punem pe picioare şi tu ai să fii cea
mai fericită femeie din Bucureşti.
îşi găsi locuinţă în casa farm acistului Steege şi prietenii îl
a ju tară să şi-o poată mobila. Din fericire, încă nu-şi adu­
sese colecţia sa de tablouri, antichităţi şi de ştiinţe naturale,
de la Cluj, unde-o lăsase la rude. Cel puţin atîta îi răm ăsese
şi se putea bizui pe ea.
După catastrofă, oraşul Bucureşti renăscu m iraculos de
iute. A utorităţile se arătaseră în sfîrşit înţelepte şi dădură
ordin ca de acum încolo să se construiască num ai case de
piatră sau de cărămidă, cu acoperişuri de tablă sau de ţiglă.
Pînă atunci m area m ajoritate a caselor erau făcute din lemn,
cu acoperişuri de şindrilă, de unde şi uşurinţa cu care că­
deau pradă celui mai mic foc.
începu lucrul, dar de data asta autorităţile se preocupară
şi de un plan de sistem atizare şi proiectară unde şi ce fel de
clădire trebuie ridicată. Şirurile de case cu etaj se înm ulţeau
ca ciupercile, de parcă ar fi crescut din pămînt. Pentru b u r­
ghezii îm bogăţiţi, ca şi pen tru negustori, însem nau o bună
investiţie. Din pricina lipsei de locuinţe, chiriile crescuseră,
deci se putea face o speculă straşnică.
Cînd undeva ritm ul construcţiilor creşte, banul face pi­
cioare, iese din ciorap, din tainiţele scrinurilor şi porneşte în-

.173
tr-o horă sănătoasă. A junge la negustor, la bancă, la cei ce
execută transporturile şi înviorează v ia ţa econom ică a tu tu ­
ror păturilor societăţii. In vrem e de belşug bănesc sporesc
şi pretenţiile, pictura, fotografia au mai m ultă căutare.
— îm i fac un atelier cuţh nici m ăcar nu s-a visat v reodată
în Bucureşti! îi spuse într-o zi Szathm âry neveste-si. Am pri­
mit aprobarea să-mi clădfesc un atelier m ai jos de casa Slăti-
neanului, în locul acela unde începe bulevardul.
în scurtă vrem e s-a ţin u t de cuvînt. „A telierul de fotogra­
fii artistice Carol Popp de Szathm âry" deveni unul din tre
punctele de atracţie ale capitalei. Pictă el însuşi firm ele cu
acest text. N u doar una deasupra in trării în atelier, ci cîte
una pe fiecare din cele patru laturi ale chioşcului făcut în
întregim e din m etal şi sticlă. Frum oasa construcţie fusese în ­
jghebată din tablă de fier şi sticlă, cu tavan de geam, ferestre
vopsite, prinse în ram e de fier şi avînd pe toate cele p atru
laturi vitrine.
înăuntru pictorul am enajase un sistem rafinat de perdele
şi draperii ce perm itea să pătrundă lum ina în m ăsura cît era
necesară. în spatele vitrinelor atîrnau, din tavan pînă în po­
dea, draperii groase, bogate, cu m odele ornam entale în p ar­
tea de sus. A cestea erau trase şi potrivite după necesităţile
de lumină, pentru că Szathm âry dorea să execute pozele în ­
totdeauna pe lum ina naturală.
Dar nu num ai el înfrum useţase aspectul Podului M ogo-
şoaiei. A rhitectul V illacrosse construi prim a clădire cu p a­
saj acoperit, Pasajul Român, pe sub care se putea trece în
Strada Şcoalei. N egustorii recunoscură avantajele mari şi
forţa de atracţie a n outăţii şi sub această clădire, ca şi în
jurul ei, apărură prăvălii care de care m ai frum oase. Cea mai
strălucitoare dintre ele era prim a prăvălie de confecţii pen­
tru femei, care-şi aducea m odele de la V iena şi Paris, pentru
frum oasele Bucureştilor. Ceva mai sus, îşi ridicase casă cu
etaj bogatul tapiser Bossel, cu o sală mare, frumoasă, care
putea fi folosită nu num ai p en tru baluri şi alte feluri de reu ­
niuni m ari, ci şi pentru organizarea de spectacole teatrale.

174
Pe lîngă cele existente, luară\fiinţă trei noi librării în care
cum părătorii puteau găsi din belşug cărţi şi reviste. In anul
catastrofei fuseseră făcuţi prim ii\paşi pentru realizarea unui
vis vechi al bucureştenilor, construirea T eatrului N aţional.
Acolo unde strada principală se lărgeşte într-o piaţă ce se
num ea Kisseleff, la porunca lui Bipescu Vodă fusese dărî-
mat vechiul H an Filaret, iar dîm bul iţnde stătuse fu transpor­
ta t pentru nivelarea terenului şi începură săpăturile pentru
tem elia viitorului teatru. Apoi, fură dărîm ate uliţe vechi şi se
tăiară străzi noi pretutindeni. Bucureştiul începea să devină
un adevărat oraş mare.

Caleaşca dom nească făcu un cot intrînd în parcul castelului


A ltenburg. Caii călcau cu g rijă pe drumul p resărat cu pietriş
m ărunt. Cînd caleaşca se opri pe rampă, un lacheu în livrea
deschise uşa. Liszt ieşi pe trep te în întîm pinarea oaspetelui,
îi întinse mîna, apoi cei doi prieteni se îm brăţişară cu căl­
dură. Pictorul abia aşteptă să răm înă singuri, că îndată iz­
bucni cu însufleţire:
— M aestre, îţi mulţumesc din suflet pentru tot! Fără spri­
jin u l dom niei-tale n-aş fi putut ajunge la m arele principe.
Pot spune că e un om excelent. Am izbutit în toate, dar am
im presia că am vorbit ceva mai m ult decît se cuvenea şi-am
zăbovit cam m ultişor la e l . . .
— Şi nu s-a arătat nerăbdător A lteţa-sa?
— Dimpotrivă, chiar el mă întreba şi mă îndem na să-i v o r­
besc despre întîm plările mele de pe cîmpul de luptă.
— Atunci, totu-i în ordine. înseam nă că i-a plăcut ce i-ai
povestit. Cînd îi place, pot să-l aştepte miniştri, diplomaţi,
curteni. Sînt absolut sigur că s-a şi dus la mama sa, M aria
Pavlovna, despre care ştii şi dum neata că e sora ţarului
Rusiei, şi i-a povestit ultim ele noutăţi. Şi asta înseam nă că
dum neata, dragă prietene, ajungi un om vestit, pentru că tot
ce aude acum prinţesa-m am ă are să le povestească doam ne­
lor de la curte, care la rîndul lor le trîm biţează în toată lu ­
mea, bineînţeles exagerînd toate.

175
In com pania prietenului sau, Liszt se dezgheţa în to t­
deauna. Felul direct, lejer /a l acestuia, personalitatea sa,
îi influenţau dispoziţia. Numai d atorită epocii constrînse să
poarte veşm intele obligatorii ale form alităţii, etichetelor ri­
gide, cei doi nu se tutuideră niciodată în lunga lor p riete­
nie; Liszt îl a ju ta în toate cu altruism pe Carol Popp de
Szathmâry. O bţinuse audienţa la m arele principe, îi dădu
scrisori de recom andare pentru prietenii săi şi cu ajutorul
acestora pictorul izbuti să cîştige relaţii foarte înalte.
M asa o luară îry trei, în societatea prinţesei Karolina.
Szathm âry le povesti despre călătoriile sale. în O rient. Prin­
ţesa insistă pînă la exasperare întrebînd de anum ite tărîm uri
îndepărtate, obiceiuri şi porturi. Liszt mai mult tăcu în tim ­
pul mesei, numai la urm ă observă încet:
— Eşti un om norocos, ai ajuns pînă în ţări exotice. Eu
n-am ajuns mai departe de C onstantinopol şi l-am văzut n u ­
mai în fugă. Dar dum neata, iubite prieten, ai văzut nişte
lucruri pe care alt m uritor nu le poate şti decît din „O mie
şi una de nopţi".
— Totuşi, nu. mă voi mulţumi cu atîta, răspunse pictorul.
Mă întorc iar în O rient, unde am găsit un nem ărginit izvor
de frum useţe şi de lucruri interesante. V reau să mă înfrupt
din ele şi să aduc cit îmi stă în putere şi cit mă v a ajuta
talentul.

Şi-acum, în călătoria aceasta întreprinsă în ţările occiden­


tale fu împins să prezinte pretutindeni întruchipările în crea­
ţii de artă ale interesului său nestins pentru N ecunoscut, In­
teresant şi Nou. Era şi un an favorabil. în 1855 s-a deschis la
Paris Expoziţia M ondială unde, la sectorul de pictură şi foto­
grafie, îi fuseseră prim ite mai m ulte lucrări. Portretele sale
însem nară adevărate trufandale. în faţa seriei de fotografii
colorate ce înfăţişau imagini din războiul Crimeii vizitatorii
se strîngeau buluc. Dar în afară d e asta prezentase în capi­
tala Franţei portretul ţărăncuţei rom ânce care le aducea
lapte în fiecare dim ineaţă la Bucureşti. Lăptăreasa tînără

176
poartă un pieptar cu blană de oaie, sub el o căm aşă albă, din
care la piept i se vede pielea albă, faţa ovală îi e arm o­
nioasă, sprîncene frumos arcuite, nas cu linie fină, părul cas­
taniu cu sclipiri aurii iese buclat de sub năfram ă. Următorul
tablou e o im agine plină de mişcare, înfăţişînd un tîrg.
Prinde viaţă în el un obicei de secole: Tîrgul M oşilor din
Bucureşti. Căruţe, tarabe, cai nărăvaşi, în ju ru l unei căruţe
un grup de bărbaţi şi femei, veşm inte populare de toate felu­
rile, un am estec ca la tîrg şi totuşi o compoziţie surprinză­
toare, curată, clară. V izitatorii se opreau îndelung şi în faţa
căldărarilor din Colentina. Bărbatul cu plete negre, pînă la
umeri, lucrează în mînă cu un ciocan de lemn, înconjurat de
copii, femei cu trupurile mai mult despuiate şi în dreptul lor
se adapă dintr-o troacă un purcel, iar în spatele lor se înalţă
un cort, cu un ceaun în faţă, a tîrn at pe pirostrii.
Admirau forţa bărbătească a picturilor cu subiecte ungu­
reşti. Un ţăran ungur, din Pusta M are, cu pieptar roşu cu
m ulţi bumbi, suman alb, cu broderii florale, clop negru,
rotund, faţă plesnind de sănătate, crăpată de v în t şi viscol,
arsă de soare, m usteţi răsucite în sus, păr negru, legat într-o
coamă ce atîrnă pe ceafă. Desigur, un stăvar.
C elelalte tablouri s-au născut în Orient. Un bazar persan
cu puzderie de nimicuri, negustori cu bărbi m ari şi turbane
ţuguiate, oşteni cu iatagane. O im agine de linişte orientală,
cu trei bărbaţi. Unul îşi curăţă narghileaua, altul pufăie şe-
zînd turceşte, al treilea stă total nepăsător; arată parcă nici
n-ar simţi cum trece timpul peste ei. Apoi, nişte cerşetori
turci, doi bărbaţi bătrîni, cu bărbi şi m ustăţi lungi, albe, cu
traiste de piele aruncate pe spinare şi turbane înalte, cu bo­
ruri. Unul e ceva m ai tîn ăr şi poartă şubă de piele, de sub
care iţeşte o bîtă ghintuită cu fier, îm potriva cîinilor şi ho­
ţilor, iar în mînă, legată de încheietură cu o funie, o tipsie
pentru obolul milei.
A tît din fotografii, cît şi din tablouri se rev arsă viaţa
proaspătă, m işcarea vie, naturală, care se topeşte în armonia
culorilor inteligent potrivite. Nu boieri, nu femei străluci­

177
toare, de lume aleasă, pictează acest artist din răsăritul Eu­
ropei, ci redă însăşi viaţa, viaţa cea eternă, în care nu se
schimbă decît im aginile. Aduce pe pînză ţărani rom âni şi
unguri, poporul frem ătător al tîrgurilor, ţigani nomazi, dar tot
ce se înfăţişează ochiului e atît de simplu, a tît de firesc,
încît omul le priveşte cu plăcere şi căldură.
P entru toate acestea, lui C arol Popp de Szathm âry i se
acordă m edalia cea miare a expoziţiei. O puse cu g rijă lîngă
celelalte medalii, în cutia de catifea. P o ate că e a m erită
mai mult decît distincţiile acordate d e îm păraţi, regi, p rin ­
cipi, pentru că e o m edalie pe oare i-u d at-o întreaga lume,
ca recunoaştere a m eritelor sale artistice.

Veni şi ziua cea miare. îm părăteasa Eugenia îl primi joi


la ora şase după am iază.
— Par ici, mcxnsieur! auzi pictorul în timp ce era oondus
spre salonul de prim ire. In faţa sa se deschideau, pe rînd,
uşi grele, încrustate, aurite. Uşieri, cam eriere, lachei în p an ­
taloni de m ătase şi pantofi ou cataram e, saloane strălu ci­
toare . . . Iată-1 în faţa îm părătesei. Era intr-adevăr o apa­
riţie im perială. Privirile îi zăboviră p e g îtu l splendid arcuit,
pe fruntea înaltă, inteligentă pe care strălucea o diadem ă
de o valoare fabuloasă. Chiar d acă n-ar fi prescris eticheta
şi tot a r fi îngenunahialt cu 'bucurie în faţa acestei frum useţi
im punătoare.
— Am prim it darul domnied-voastre şi ne place. îi vom
recunoaşte m eritele. E un album frumos, original. Dar cum
aţi izbutit oa totul să ni se înfăţişeze 'atît de viu, ca şi cum
ar fi în realitate şi nu doaT poză? întrebă îm părăteasa.
— F oarte uşor, M aiestate. Am făcut eu însumi pozele,
după care le-am colorat. Aşa liniile răm în n eştirbite şi pe
poze ap ar culorile originale alle tem ei reprezentate.
— Inteligent. înţeleg. După cîte ştiu, şi în ţa ra n o astră
se face aşa ceva, dar m unca dam niei-voastre o găsim foarte
reuşită.
— M ă lăudaţi peste m ăsură, M aiestate . . .

178
— Nu, nu, o m eritaţi, m ai ales dacă ţinem seam a că sîn-
teţi dimtr-o ţară a tît de mică pe oare . . . da, nod o conside­
răm un frate mai mic. Am auzit că v ă dezvoltaţi frumos . . .
— Da, în ultim ii douăzeci şi cinci de ani ţa ra s-a dezvoltat
vertiginos.
— Da, da, ş i . . . ce fac loatolicii? Sînt m ulţum iţi cu in te­
resul aTătat la noi?
Pictorul fusese inform ai încă înainte du aud ien ţă că Euge­
nia e o catolică înfocată, care îl convinsese pe soţul ei,
îm păratul, să se declare ap ărăto r al catolicism ului din în ­
treaga lume. Şi acum Szathm ăry, credinciosul protestant,
trebuia să raporteze despre situ aţia catolicilor din M unte­
nia. Dar se reculese repede şi răspunse calm, convingător:
— La noi oam enii sînt liniştiţi, nu se tulbură unii pe
alţii în ce priveşte credinţa şi religia lor.
îm părăteasa se arătă vizibil m ulţum ită de ceea ce auzea.
Se ridică. A udienţa a luat sfîrşit.
In zilele ce urm ară C aral Popp de Szathm ăry avu bătaie
de cap cu îm pachetarea şi preg ătirile de drum. în preziua
călătoriei av u încă bucuria să citească în cel mai proaspăt
num ăr a l gazetei „Matin" o cronică despre succesul său de
la Paris. A utorul caracteriza creaţia s a artistică printr-o
spirituală axiomă: „Carol Popp de Szathm ăry a devenit pic­
tor pentru că iubea arta şi fotograf pentru că era un veri­
tabil pictor."
Pictor şi fo to g ra f. . . fotograf şi p ic to r. . . Iată la ce se
gîndea e l întruna în timp ce străbătea lungul drum spre
casă. A m îndouă sînt doar forme de exprim are. Im portant e
ca ceea c e face să fie iartă. A rta înalţă pe om, ea îi dă aripi
pentru a .se ridica la înălţim i inim aginabile sau a coborî în
adîncimi nebănuite. O are el a atins tot ce talentul său l-ar
îndreptăţi să atingă? Există ceva, m ai departe, mai sus pen­
tru el? V a avea putere să creeze în viitor ceva nou, valori
artistice mai surprinzătoare, superioare celor de acum? îşi
dădea seam a că num eroasele distincţii, ca şi banii cu oare
se întoarce acum acasă, încă nu înseam nă tot. La fel, că

12 ' 179
m ulţim ea de articole despre el ap ăru te în jurnalele ungu­
reşti, nem ţeşti, franţuzeşti, englezeşti, nu sînt un etalon ade­
v ărat ai capacităţilor sale artistice. Liszt parafrazase foarte
spiritual vechiul dicton francez: „noblesse oblige" spunînd:
„arta obligă". Iar dictonul acesta e valabil şi pentru el,
Szathmâry. Şi niu e voie să-l uite niciodată, nici o clipă.

însă Pille nu se gîndeşte la nim ic din to ate acestea. E o


fiinţă instinctivă. Panglicile colorate ale m edaliilor şi me­
daliile strălucitoare atîrn ate de ele îi vor procura o uriaşă
bucurie. Copilăroasă cum e adesea, le va scoate rînd pe rînd
pe masă, v a dansa jur-îm prejur prin cameră, va aplauda
licăritoarele bucăţele de metal, căzută în adm iraţie, după
care absolut sigur va cere să şi le agaţe pe piept şi să se
plimbe prin cam eră cu ele. Dacă n u altceva', m ăcar bucuria
asta m erita zbuciumul, oboseala, lunga călătorie! Sărăcuţa
de ea, to t s-a plictisit stîn d iar şase luni singură!

Cînd aju n se la Bucureşti şi intră în locuinţă, n-o găsi


acasă decît pe maică-sa.
— Unde-i Pille? N u i :s-o fi întîm plat ceva? întrebă îndată
presim ţind ceva rău.
M ama luă de pe sorin un plic şi îl întinse fiului.
— Citeşte!
Era o scrisoare lăsată de Pille. N u mai poate continua
v iaţa aşa. M ereu a fost singură şi s-a plictisit. Să o ierte
Carol, ştie că prin p lecarea ei îi provoacă durere, dar simte
ce trebuie să se despartă, pentru că ea a găsit bărbatul
care va însem na bucuria şi sensul vieţii ei.
Pille îl părăsise. Plecase din v iaţa pictorului de parcă n-ar
fi fost a lui niciodată. Szathm âry se cutrem ură la gîradul că
fericirea nu e făcută p entru el. în timp ce alerga după c e ­
lebritate şi onoruri, dragostea îi dădea iar eu tifla şi acum
îi destrăm ase şi viaţa familială.

180
1 0

— Noroc, Carol, unde te grăbeşti?


Carol Popp de Sz'athmâry, :care ieşise îngîndurat din casă,
tresări şi-l văzu stînd în uşa farm aciei pe farm acistul Ede
M eşter, un fost căpitan de honvezi care, după zdrobirea re ­
voluţiei din Ungaria, se refugiase la Bucureşti.
— M ă duc la Primărie. N u ştiu ce vor cu atelierul meu.
Mi se reproşează de la o vrem e că stau în calea sistem ati­
zării oraşului, cu pavilionul meu. V reau să văd odată ce se
ascunde sub sîcîiala asta.
— M ai treci şi pe la noi!
— Bine, am să vin după ce term in acolo.
Pictorul plecă grăbit, iar M eşter mai zăbovi cîteva mi­
nute în uşă, apoi se retrase în farmacie. Erau prieteni buni
şi se întîlneau des unul cu altul. M eşter lucra la farm acia
Steege de pe Podul M ogoşoaiei, iar pictorul locuia în aceeaşi
casă, unde nu av ea nevoie de o adresă mai exactă, atît era
de cunoscut de toată lumea. Pînă şi din străin ătate prim ea
scrisori cu adresa: ,,în casa domnului Steege, farm acist". Iar
poşta ştia unde trebuia dusă scrisoarea.
Farm acia Steege era o întreprindere vestită. Pe lîngă fap­
tul că stătea la dispoziţia bolnavilor, era socotită şi un fel
de cazino ocazional. Aici se puteau afla, la orice oră din zi,
cele mai proaspete şi interesante ştiri. Cunoscuţi ori prieteni
dădeau fuga aici să stea la taclale, îşi spuneau ultim ele nou­
tăţi, se inform au reciproc. G azetarul şi poetul Cezar Bolliac
zicea adesea, rîzînd, că cine se are bine cu Steege, nu are
nevoie să angajeze jurnalişti, aici i se oferă cele mai proas­
pete ştiri pe care trebuie doar să le aşterni pe h îrtie şi să le
dai la tipar. în acea zi, după ce Szathm âry s-a întors de la

181
Prim ărie şi se aşezase ,în. jilţul bătrîn al farmaciei, Bolliac
intră val-vîrtej, strigînd em oţionat încă din uşă:
— Ei, aţi auzit? M ehedinţeanu a căpătat concesiunea!
Steege tocm ai voia să astupe o sticluţă cu doctorie pentru
un cum părător ce aştepta. Ede M eşter am esteca un praf în-
tr-un creuzet de porţelan, Szathmăry, aşezat în fotoliul cel
bătrîn, vorbea cu ei. Cei doi farm acişti se opriră brusc din
treabă iar pictorul sări în picioare.
— A obţinut? exclam ară toţi trei într-o voce.
— Da, a obţinut! C ontractul e pentru p atru ani, trebuie
să monteze o mie de lămpi. Vom avea lumină! G oethe se
poate odihni în pace în m orm întul său, rosti Bolliac rîzînd
cu poftă. Ii îndeplinim testam entul aici în Bucureşti. Amin-
tiţi-vă, domnii mei, că ultim ele lui cuvinte, în pragul morţii,
au fost: „mai m ultă lumină!" Ei bine, noi vom avea aici, pe
străzii Dar, facă-se şi în minţi!
Steege scoase un creion şi h îrtie şi aşternu în grab ă cîtev a
cuvinte, apoi îl strigă pe băiatul de prăvălie:
— Mă, Iani, aleargă şi du-i bileţelul ăsta domnului profe­
sor M arin A lexe la colegiul Sfîntu-Sava! Da' să-ţi sfîrîie căl-
cîiele, ai auzit? Apoi se întoarse spre Bolliac: N u te supăra,
dar i-am scris, las' să afle cît mai repede, doar îşi are şi el
partea lui, şi nu de colea, că am apucat să auzim vestea asta
îm bucurătoare.
— Oh, de ce m -aş supăra? Il respect foarte m ult pe tînărul
ăsta. Pricepe chim ie şi afară de asta nu e tipul de profesor
retras, uscat, ci se străduie ca şi alţii să aibă un folos de pe
urm a ştiinţei sale.
— Cred că toţi sîntem într-o părere cu dum neata, spuse
Steege. Dar spune-ne odată, domnule Bolliac, ce inform aţii
ai obţinut despre concesiune?
— Păi, au sosit de vreo două săptăm îni nişte nemţi. A u şi
un inginer um blat prin America. Sfatul oraşului le-a cerut
părerea lor înainte de a lua o decizie. Oamenii au declarat
că rafinăria de petrol a lui M ehedinţeanu, pe care a făcut-o
în judeţul Prahova, la Rîfov, pe propria moşie, e printre p ri­

182
m ele întreprinderi de felul ăsta din lume. Fabrică un gaz la
fel de fin ca cel de la rafinăriile din A merica. A rde în lămpi
fără să scoată fum şi înălţim ea flăcării e cit deştiul arătător,
fără să facă ca fitilul să se carbonizeze sau să lase depuneri
răşinoase. Am calculat că ilum inarea cu gaz a capitalei ar
costa doar jum ătate din ce se cheltuia cu lămpile de pînă
acum, astea cu ulei de răpită sau de nucă. A şa devine posi­
bilă ilum inarea comună a tuturor celor p atru sute optzeci de
uliţe din Bucureşti. înţelegeţi, domnilor? Toate străzile! E
o treabă extraordinară, da, extraordinară! Dar aş fi într-ade-
văr nedrept dacă aş uita de m eritele dom niilor-voastre. A so­
sit m om entul să vă felicit din inimă pentru munca perseve­
rentă pe care aţi depus-o şi pentru rezultatul obţinut! încheie,
înclinîndu-se spre farm acist şi, cu mîna aşezată în glum ă pe
inimă, se răsuci pe loc, descriind un semicerc, în timp ce
cu dreapta îi salută larg.
Cei doi farm acişti ascultară cu em oţie cuvintele lui Bolliac,
care, chiar rostite şăgalnic, erau cît se poate de serioase.
Dar Steege încercă să îndepărteze de el m eritele.
— A r fi cu atît mai nedrept dacă am uita de munca depusă
de M arin A lexe. In clipa asta el nu e aici, aşadar putem
spune cu sufletul îm păcat că el a fost iniţiatorul cercetărilor,
îşi are partea leului atît în m uncă cît şi în rezultatul ei în­
cununat cu succes. Trebuie să recunosc cu toată sinceritatea
că în acea frum oasă zi cînd a venit la mine cu M ehedin-
ţeanu, şi în spatele lor cu o slugă, care căra o găleată um ­
plută cu un năm ol negru, moale, n-am crezut că din tina aia
puturoasă şi lucioasă se v a putea face v reodată petrol lam-
pant. M -au convins, şi noi ne-am apucat de treabă. Am în ­
călzit m ateria în alambicuri, ca să o descompunem în e le ­
m entele ei chimice de bază. Am lucrat săptăm îni întregi,
cel mai adesea noaptea, că ziua trebuia să ne vedem de far­
macie. M ai ales M arin A lexe şi M eşter Ede au făcut num e­
roase nopţi albe, că eu, sînt mai bătrîn. Am obţinut mai mulţi
compuşi ai carbonului, compuşi chimici sulfuroşi şi cu oxi­
gen, dintre care pe unii nici nu-i cunoşteam pînă a t u n c i . . .

183
în clipa aceea sosi şi profesorul de chimie de la Colegiul
Sfîntul Sava. M odestul, tînărul bărbat fu prim it cu ovaţii.
Apoi Steege reluă:
— Toate ar fi fost în ordine, num ai aciditatea din p etro ­
lul obţinut n-o puteam neutraliza. Şi atunci i-a ven it lui
M arin o idee straşnică . . ;
— Pardon — îl întrerupse profesorul — ideea nu-mi ap ar­
ţine mie, eu n-am făcut decît s-o pun în practică.
— A tunci cui? rosti Steege schim bînd o privire cu M eşter
Ede.
— Domnului Popp de Szathmâry! răspunse A lexe zîmbin-
du-i pictorului.
— O, o! se m inunară toţi. Şi cum s-a întîmplat?
— A m intiţi-vă că dum nealui a urm ărit întotdeauna cu
atenţie experienţa noastră. O dată aveam treabă la el la ate­
lier şi din vorbă în vorbă i-am spus că ne-am poticnit, nu
putem neutraliza acizii din petrol. „Aţi încercat cu sodă
grasă?" mă întreabă. „Nu!" îi răspund eu,. „Atunci încercaţi,
şi eu am folosit-o cu succes cînd am făcut experienţe cu sub­
stanţele de developare." Am răm as uluit: nici unul din noi
nu s-a gîndit la'- soluţia asta simplă. Chiar în noaptea aceea
am făcut proba îm preună cu el. N e-a reuşit. Am obţinut p ri­
mul petrol rafinat pur, bun pentru lum inat. Acum se aplică
m etoda noastră la rafinăria de la Rîfov pe scară indus­
trială.
— Domnilor, trăim anii m inunilor aici în Bucureşti! ex ­
clamă cu însufleţire Bolliac. Colaborarea dintre un profesor,
un farmacist, şi un pictor dă naştere lum inei şi alungă bezna
de pe străzile noastre! O raşul zumzăie ca u n stup de albine.
Pretutindeni se construieşte. Se ridică palatul Academ iei,
Colegiul Sfîntul Sava, spitalul Colentina, orfelinatul din Co-
troceni, noua clădire a m arelui stat major, cazărmi. Boierii,
negustorii bogaţi, bancherii ridică palate noi, ceilalţi cetă­
ţeni — case frumoase. Şi, într-adevăr, e m are nevoie de
toate acestea. Ştiţi că, după cea mai nouă statistică, Bucu-
reştiul are o sută douăzeci şi cinci mii de locuitori? în zece

184
ani num ărul populaţiei a sporit cu cincizeci la sută şi nu e
o realitate de neglijat. O raşul creşte într-un ritm vertiginos,
în curînd vom fi m artorii unor fapte mari!
Cu fantezia-i de gazetar şi scriitor., Bolliac visa la viitorul
capitalei aşezate pe m alurile Dîmboviţei. Descrise în cuvinte
a v în tate şi cu fraze încă mai însufleţite ce transform ări m i­
raculoase se vor petrece aici în cîteva decenii, ba chiar în
numai cîţiva ani.
Prezicerea se adeveri. Nu trecu m ult şi veni şi evenim entul
cu adevărat epocal al istoriei poporului român, unirea M un­
teniei cu M oldova. Poporul din Bucureşti nu m ai trăise nici­
odată o asem enea însufleţire şi sărbătoare ca în februarie
1859, în acea după-am iază de duminică, cînd îl prim ise pe
întîiul ei dom nitor ales de m unteni şi m oldoveni, A lexandru
Ioan Cuza.
Prim irea fusese trium fală. îi ieşiseră în întîm pinare, la
cincisprezece kilom etri în afara oraşului, şapte sute de călă­
reţi voluntari în veşm inte de gală, cu largi panglici naţionale
prinse de cuşme, fluturînd steaguri în mîini. Poporul ce-1
aştepta pe dom nitor se înşiruia încă de la pădurea Băneasa
şi aruncase o adevărată ploaie de flori proaspete, chiar în
ziua aceea, friguroasă de iarnă, peste caleaşca lui Cuza. De
acolo, pe tot lungul drumului, pînâ la M itropolie, alaiul
înaintase printre zidurile vii ale celor o sută de mii de oa­
meni ieşiţi cu mic cu m are .pe stradă, şi nu numai bucureş-
teni, ci şi o m ulţim e de suflete din provincie, atraşi de isto­
ricul evenim ent. Clopotele celor o sută treizeci de biserici
din Bucureşti vuiau, m ulţim ea ovaţiona fără oprire. Pentru
acest prilej fuseseră reunite corurile şi fanfarele m ilitare
clin Bucureşti şi Iaşi, care executau cu schimbul compoziţia lui
D. D. Florescu „Hora lui Cuza Vodă" — îm preună cu „Hora
unirii" a lui V asile A lecsandri şi cu muzica lui Flechten-
macher:
Hai să dăm mină cu mină
Cei cu inim ă română

185
Să-nvîrtim hora frăţiei
Pe pâm întul României!

Iarba rea din holde piară


Piară duşmanii din ţară.
Intre noi să nu mai fie
Decît flori şi veselie!
O am eni simpli îşi jertfiseră pîhă şi ultim ul bănuţ pentru
a-şi putea arăta bucuria şi entuziasm ul. îşi îm podobiseră
geam urile şi balcoanele cu crengi verzi şi carpete şi cînd
începu să se lase încet înserarea peste capitală, făcură o ase­
m enea ilum inaţie pe străzi, cum nim eni nu şi-ar fi putut în­
chipui pînă atunci.
îl sărbătoreau pe cel ce le înfăptuise visele, dorinţele în­
drăzneţe, pe A lexandru Ioan Cuza, şi prin el, independenţa
naţională şi ideea libertăţii.
N oul dom nitor însă nu arătă un entuziasm deosebit pentru
m anifestaţia ce i se făcuse. M ulţum i doar o singură dată,
dînd scurt din cap, pentru gentileţea poporului, cînd N icolae
Golescu, noul prim -m inistru, îl salută la bariera oraşului. De
acolo şezu tăcut în caleaşcă. Pe cît iubea el poporul, pe atît
îi displăcea ceremonia, sărbătorirea. Le socotea pe acestea
drept trecătoare şi abia aştepta să scape de form alităţile ce
ţineau de prim irea şi instalarea dom nitorului.
Drumul de la Iaşi pînă aici fusese lung şi nu e de m irare
că-1 obosise. O solie form ată din cei mai de seamă bărbaţi ai
M unteniei m ersese în întîm pinarea sa la Focşani şi află de
la aceştia cum s-au p etrecut alegerile în Bucureşti. Despre
finalul acestor alegeri îi vorbi dom nitorului C. A. Rosetti:
— Partizanii lui G heorghe Bibescu s-au strîns în casa lui
Ioan Florescu şi erau siguri că vor izbuti să-l realeagă pe
fostul domnitor. Au pregătit un ospăţ strălucitor şi aşteptau
cu em oţie veştile ce soseau din Dealul M itropoliei. Poporul
şi adunarea alegătorilor însă, slavă cerului, a decis altfel,
te-a ales pe m ăria-ta. Ce mai puteau face partizanii lui Bi-

186
bescu? După ce au aflat vestea, s-au aşezat la m asă şi au
m încat bucatele în sănătatea noului domnitor.
— Eh, nu exagera, dragă Rosetti, îl întrerupse Cuza, doar
nu m-or fi ovaţionat pe mine partizanii lui G heorghe Bibescu?
— Ba chiar aşa s-a întîm plat. A u ovaţionat şi şi-au golit
pe rînd paharele în sănătatea excelenţei-tale, iar din po­
vestea asta vei judeca foarte bine ce bucurie generală a stîr-
nit alegerea în am bele părţi.
Dar nici asta nu-1 scosese din rezerva sa pe Cuza. Simţea
ce răspundere îşi luase pe um eri prin unirea celor două p rin­
cipate şi poate că presim ţise greutăţile ce-1 aşteptau nu n u ­
mai în ţară ci şi din partea puterilor străine.

La cîteva zile după in trarea lui Cuza, Carol Popp de


Szathm âry fu chem at la palatul domnesc. Era pe la ceasul
unu, la amiază. Cunoştea bine in trarea în palat şi se miră
că nu e condus spre cabinetul de lucru, ci spre apartam entul
personal al dom nitorului. Se uita m irat la m aiorul Pisotzki,
credinciosul aghiotant al lui Cuza, care-i înţelese privirea
şi-i explică zîmbind:
— Excelenţa-sa, cînd p ărăseşte treburile oficiale, v rea să
se simtă un simplu particular. Desigur că şi cu dom nia-voas-
tră doreşte să discute în particular. Dealtfel o să vă con­
vingeţi în d a tă . . .
Uşa se deschise şi pictorul intră însoţit de aghiotant. îşi
roti curios privirile prin odaie. Cuza şedea pe o canapea,
îm brăcat într-o haină simplă, de culoare închisă şi pufăia
dintr-un ciubuc lung.
— Vino mai aproape, pofteşte! îi făcu semn lui Szathmâry.
Trage scaunul de colo şi aşează-te! Fără cerem onial. Urăsc
form alităţile inutile. Rămîi şi dumneata, Pisotzki, dacă n-ai
altă treabă.
— A ţi binevoit să mă chemaţi, excelenţă . . .
— M ai degrabă am fost nevoit, aşa e mult mai aproape de
adevăr, îl corectă dom nitorul pe pictor. Golescu m -a sfătuit
să-m i fac un portret, care să fie m ultiplicat şi răspîndit în

187
toată ţara. Mie personal nu-mi face plăcere să pozez, să fiu
m o d e l. . . Dar dacă, aşa cum mi s-a spus, o cere interesul
ţării, îi aduc şi jertfa asta. Şi adăugă cu ironie: Probabil că
e cea mai mică jertfă pe care-o aşteaptă din partea mea.
— V ă stau la dispoziţie bucuros.
— Hoho! Lasă că ştiu. Şi gura i se strîm bă ironic. Doar
i-ai slujit şi pe înaintaşii mei tot a tît de prompt.
— După părerea mea, faptul că, indiferent de îm prejurări,
întotdeauna mi-am îndeplinit datoria de artist, nu poate fi
socotit decît o virtute, spuse Szathmăry.
O clipă, dom nitorul îşi scoase ciubucul din gură şi, ridi-
cînd capul, îl privi lung, cercetător, pe pictor. Ei da, omul
ăsta ştie să răspundă la înţepături! O să se înţeleagă bine
cu el.
— A şadar pentru dum neata îm prejurările nu contează? îl
întrebă.
— Nu, dacă răm în eu însumi. Au trecut aproape douăzeci
de ani de cînd am fost luat ca pictor oficial al Curţii. Or,
asta a însem nat pentru mine nu num ai o onoare ci şi o în ­
datorire. Intre timp, aici la Palat, îm prejurările s-au schim­
bat destul de des, dar asta nu m-a îm piedicat să slujesc
arta.
Hahaha! rîse dom nitorul. Sună destul de straniu. A sta
ar însem na că dum neata nu stai în slujba celor atotputernici,
ci îţi urmezi un cod al cinstei personale. Dar dealtfel ai drep­
tate şi îmi plac oam enii care vorbesc sincer. Trebuie să re ­
cunosc că, ştiind de cîtă vrem e ai izbutit să te m enţii în
anturajul Curţii, mi te “închipuiam ca pe un curtean m ieros
la vorbă. Văd că m-am înşelat. Acum îl înţeleg pe Rosetti,
care mi te-a caracterizat aşa: „Domnitorul poate părăsi acest
Palat, dar Szathm ăry răm îne m ereu aici". Recunosc, mi-am
schim bat mult p ărerea despre dumneata.
în uşă apăru ofiţerul de gardă şi-l pofti pe dom nitor la
masă. Cuza se ridică şi îşi puse ciubucul jos.
— Domnule Szathm ăry, răm îi să iei masa aici, abia ana
apucat să vorbim!

188
Pictorul îşi cercetă fără să v rea hainele.
— îmi cer scuze, excelenţă, dar nu sînt îm brăcat cum se
cuvine . ..
— Nu-i nimic! Nu te mai scuza, doar eşti îm brăcat normal.
Nu avem nici un fel de protocol. îmi place să m ănînc ca
orice om în ţara asta.
După ce m încară se întoarseră să fumeze. Primi şi Szath-
m âry un ciubuc şi dom nitorul Cuza îl îndem nă p rieteneşte
să nu se sfiască şi să fumeze liniştit. El unul fum ează mereu,
nu-şi scoate pipa din gură decît cînd m ănîncă sau cînd are
vreo convorbire oficială cu cineva.
— Şi-acum, să revenim la chestiunea cu portretul. Cum
ai vrea să mă pictezi?
— Bineînţeles în mărime n aturală şi în uniform ă m ilitară
de gală. Excelenţa-voastră e în prim ul rînd ostaş, întruchi­
paţi- în persoana voastră puterea ţării şi deci aşa trebuie să
intraţi în conştiinţa supuşilor.
— Ai dreptate. Dacă vrei, te poţi apuca şi-acum.
— Cu îngăduinţa dom niei-voastre, abia mîine. N u ştiam
despre ce va fi vorba şi nu mi-am adus cele trebuincioase
pentru pictat.
— înseam nă că acum mi-ai luat doar m ăsura, ca croitorii!
rosti Cuza rîzînd.
Pictorul se simţi descoperit. într-adevăr, în timp ce v o r­
biseră, îl cercetase de mai m ulte ori atent pe domnitor. Un
obicei ce ţinea de meserie. C ercetase viitorul model. Era
mulţumit: statura potrivită, pieptul larg, ţinuta dreaptă, părul
blond-închis, fruntea lată, faţa bărbierită şi pe m ijlocul b ăr­
biei un barbişon mic, napoleonian — o modă pătrunsă în
toată Europa, după barbişonul lui N apoleon al III-lea. Privire
inteligentă, pătrunzătoare. Şi acestea toate, în veşm inte de
general, cu fireturi, pasm anterie, şiruri de decoraţii — un
model excelent, din care o să iasă un p o rtret strălucitor!
„Domnitorul e un excelent observator şi om de spirit!" se
gîndi Szathm âry. Se înclină curtenitor şi răspunse apăsînd
pe fiecare cuvînt:

189
— Există într-adevăr anum ite asem ănări între cele două
meserii. Croitorul îşi face treaba îm brăcînd cu acul, iar noi
pictorii trăgînd linii m ărunte cu pensula. Dar noi nu îm bră­
căm, ci dezbrăcăm modelul, îi smulgem jos exteriorul şi,
privind în adîncul sufletului său, ne străduim să aşezăm pe
pînză lum ea sa interioară.
A doua zi Szat'hmâry se apucă de pictat, dar treaba m ergea
încet. A desea venea la palat degeaba, dom nitorul nu avea
timp să-i stea de model. Se nim erea uneori să aştepte o
oră-două în odaia secretarului şi abia atunci să-i transm ită
că nu vor putea face nici acum nimic, a in tervenit ceva.
O dată aştepta acolo, în odaia secretarului, cînd apăru Bolin-
tineanu, poetul patriot, care fusese cu o misiune de încredere
undeva în provincie. Se întorsese chiar atunci şi voia să-i
raporteze dom nitorului ce constatase. îl întrebă pe secretar
cine e înăuntru la Cuza.
— N işte ţărani din Teleorman, au venit să se plîngă de
zapciu. Ştiţi că ţăranii sînt slăbiciunea dom nitorului, îi pri­
meşte oricînd, chiar şi neanunţaţi dinainte, răspunse secre­
tarul.
— Ba eu mai degrabă aş zice că, dim potrivă, sînt puterea,
nu slăbiciunea luil n o tă Bolintineanu. Domnitorul îi iubeşte
într-adevăr pe ţărani, d ar şi ţăranii îl iubesc pe el. Cunoaş­
teţi desigur întîm plarea cu moş Ion Roată . . .
— C eva-ceva am auzit, d ar v-aş răm îne recunoscător dacă
ne-aţi spune-o şi nouă.
— Sigur că v-o pot spune, cu dragă inimă! Ion Roată, un
bătrîn ţăran m oldovean, fusese ales în Divanul ad-hoc, for­
mat în m area m ajoritate din boieri care ades o dădeau pe
franţuzeşte. Moş Roată, om cu bun simţ, inteligent, odată a
luat cuvîntul la D ivanul ad-hoc şi i-a rugat pe boieri să v o r­
bească într-o limbă pe care s-o priceapă şi el. A ieşit scan­
dal. Unii îl apărau, boierii vechi l-au luat peste picior, l-au
făcut bufniţă bătrînă, intrus cu m inte ruginită. Boierul din
satul său tot striga indignat cum poate fi admis un asem enea
om într-o adunare atît de serioasă? Dar bătrînul nu s-a lăsat,

190
le-a întors-o apăsat şi le-a răspuns că „omul ăsta de nimic",
cu cele două braţe ale sale ţine ţa ra şi face posibil ca domnii
să-şi cheltuiască banii prin străin ătate. Pînă la urm ă aduna­
rea a trebuit să fie în treru p tă din cauza furtunii stîrnite de
aceste cuvinte grave. Cînd Moş Roată a d at să părăsească
sala, un singur om s-a dus la el şi i-a strîns m îna cu căldură:
A lexandru Ioan Cuza, pe atunci şi el deputat în Divanul
ad-hoc. De atunci au trecut cîţiva ani. Cuza a fost ales Domn
şi a pornit de la Iaşi spre Bucureşti pentru a ocupa tronul.
Pe drum, a poposit la Adjud, să se odihnească. La vestea
asta, s-a strîns o m are mulţim e de popor. îl aclama, îl sărbă­
torea pe domnitor. De undeva din spatele m ulţim ii s-a înălţat
un proţap lung în vîrful căruia flutura o foaie de hîrtie. Cuza
a făcut semn să i se aducă în faţă omul cu prăjina. în curînd
stătea în faţa sa un ţăran bătrîn, cu nişte h îrtii în mină.
„Dumneata eşti, moş Roată?" a exclam at vodă. „Eu îs, şi te
rog pe lum inăţia-ta să-mi ierţi cutezanţa — a răspuns bătrî-
nul căzînd în genunchi — dar aş v rea să-ţi d au jalb a asta."
Era o jalbă lungă, pe mai m ulte pagini, dom nitorul nu avea
în clipa aceea răgaz s-o citească. „Spune-mi, moşule, ce-ai
scris acolo?" l-a îndem nat pe bătrîn. M oşul şi-a luat inima
în dinţi şi i-a povestit că de atunci de la Divanul ad-hoc nu
mai are tihnă cu boierul său. M ereu îl persecută, îi pustieşte
roadele, feciorii boierului îi îm puşcă porcii, îi alungă caii,
viţeii, îi iau din casă ce poftesc. N -a mai răbdat şi s-a dus
să se plîngă la curtea boierului. Dar boierul, în loc să-l ajute,
l-a făcut de ocară, l-a am eninţat cu bătaia şi l-a scuipat în
ochi. „Lum inăţia-ta — a încheiat moşul plîngînd — cit o să
mai suporte aşa ceva omul sărac de la boieri?" Cuza s-a
cutrem urat adine. „Nu ştiu — a răspuns — dar făgăduiesc
că voi pune capăt acestor fărădelegi şi-i pedepsesc pe boieri,
nu num ai pentru cele ce mi-ai povestit, ci şi p entru tot ce-au
făcut secole de-a rîndul îm potriva voastră. Pînă una, alta,
uite, îţi despăgubesc pierderile!" Şi i-a dat moşului două pungi
cu galbeni. însă moşul nu s-a ară ta t pe deplin m ulţum it de
dar . . . „Bine, bine, lum inăţia-ta, îţi m ulţum esc p en tru asta —

191
a zis — dar ce se face cu ruşinea pe care am păţit-o? Ce să
spun acasă, cînd mă întorc în satul meu?" Cuza l-a îm brăţi­
şat pe bătrîn, şi l-a săru tat pe am îndoi obrajii. „Spune-le că
dom nitorul a şters cu sărutările sale locul unde te-a scuipat
boierul!" Vedeţi, domnilor, acesta-i dom nitorul nostru, în ­
cheie Bolintineanu — şi sînt încredinţat că, de va avea
putere, va îm plini făgăduiala dată lui moş Roată.
Dar deocam dată trebuia să adune îndelung putere pentru
a putea fi într-adevăr dom n în gospodăria sa. înainte de
toate trebuia să obţină confirm area străinătăţii pentru unirea
Ţării Româneşti cu M oldova. în urm a tratatu lu i de la Paris,
principatele dunărene se aflau sub protectoratul m arilor p u ­
teri, dar sub suzeranitatea Turciei, cu guverne separate, cu
adm inistraţii separate — astfel că răm îneau în continuare la
cherem ul politicii m arilor puteri. Turcia am îna să acorde
„investitura" sau consim ţăm întul pentru dubla alegere a lui
Cuza. A ustria şi Rusia — cei doi vecini apropiaţi — erau
de-a dreptul îm potrivă, A nglia se abţinea, glacială. Prima
şi-a schim bat vederile Rusia. A aplecat urechea la şoapta
diplom aţiei franceze care din capul locului fusese de partea
lui Cuza şi, dîndu-şi seam a că întem eierea României slăbeşte
pe adversara sa Turcia, recunoscuse noul stat. Dar, pentru
sprijinul acordat, francezii aşteptau de la români un contra -
serviciu. N apoleon al III-lea dorea să se răfuiască cu A ustria
şi astfel, aliindu-se cu regatul Sardiniei, se pregătea de răz­
boi îm potriva austriecilor, război în care gîndea să folosească
România pentru o lovitură decisivă.

Cuza Vodă putu jertfi în sfîrşit o după-am iază întreagă


spre a sta de model pentru portretul ce i se pregătea. Dar
lucrul trebuia întrerupt şi acum des, căci nu răbda să stea
fără să fumeze, iar pictorul nu putea lucra dacă modelul s-ar
fi învăluit în fuioare de fum.

— Spune-mi, domnule Szathm âry — rosti dom nitorul într-o
pauză de fumat — cunoşti cumva pe un general numit
Klapka?

192
— Nu-1 cunosc personal, dar ştiu m ulte despre el. Ştiu că
e un oştean foarte dîrz şi capabil. A fost unul din cei mai
străluciţi generali din timpul războiului pentru libertate din
Ungaria. Sub presiunea arm atelor aliate austro-ruseşti, Gor-
gey, com andantul suprem, a depus arm ele încă la 13 august
1849, la Şiria. Dar Klapka nu s-a supus arm istiţiului impus,
ci a rezistat, singurul din toată ţara, în cetatea Komărom
pînă la 2 octombrie. Cînd a fost totuşi nevoit să predea ce­
tatea, el a dictat condiţiile şi nu austriecii învingători. Ca
urmare, s-a putut retrage în voie cu oastea sa, în timp ce
toţi luptătorii patrioţi din celelalte unităţi au fost persecu­
taţi, închişi, executaţi. Acum e m îna dreaptă a lui Kossuth,
fostul guvernator; ei trei, Kossuth, K lapka şi Teleki Lâszlo
formează directoratul em igranţilor unguri.
— Deci îl socoteşti un om de nădejde?
— Fără îndoială.
Cuza trăgea din lulea îngîndurat. Tăcu îndelung, apoi în ­
cepu a vorbi rar şi ca pentru sine;
— Am prim it veste de la Cristian Teii, din Paris, că ge­
neralul Klapka vrea să vină aici, la noi. îl trim ite îm păratul
N apoleon al III-lea să trateze cu mine o eventuală înţelegere
arm ată rom âno-ungară. Dar asta — adăugă în grabă, de
parcă abia acum şi-ar fi dat seam a speriat că şi-a dat de
gol gîndurile — fireşte e o treab ă strict confidenţială, secret
de stat. Nu-i voie să vorbeşti nimănui, nici m ăcar în vis
de ea!
— Vă puteţi bizui pe mine, excelenţă! se înclină pictorul.
Domnitorul se adînci iar în gînduri. După cîteva minute
de tăcere, urmă:
— Ar fi vorba ca ungurii, aju taţi de mine, să atace A ustria
din spate, dinspre Transilvania, cu o arm ată organizată pe
teritoriul M oldovei, în acelaşi timp francezii ar pătrunde în
Ungaria de Sud şi în felul acesta austriecii a r fi prinşi între
două focuri. Planul e excelent, şi to tu ş i. . . mie nu-mi place.
A cceptînd asta, România ar putea fi lesne am estecată în răz­
boi. Iar ţara nu e pregătită de aşa ceva şi nu mi-ar place să

193
împing poporul la o v ărsare de sînge inutilă. Ş i-ap o i. . pot
să fiu sincer? U n g u rii. .. Am senzaţia că nu judecă în totdea­
una realist, prea se aruncă în aventuri sîngeroase.
— Vă cer îngăduinţă . . . Dar după cîte văd, excelenţă, nu-i
cunoaşteţi pe ungurii de azi, deşi în ultim ele secole poporul
acesta a trecut prin încercări la fel de grele ca şi românii.
Nici ei nu vor altceva decît să-şi cîştige independenţa şi li­
bertatea.
— Ai dreptate, nu-i cunosc. însă în patruzeci şi opt, cînd
am luat parte la m area adunare la Blaj n-am auzit lucruri
m ăgulitoare despre ei.
— De-atunci m ulte s-au întîm plat şi s-au schimbat, şi ca
urm are şi părerea reciprocă a adevăraţilor conducători ai
celor două popoare. Şi această schim bare, pot spune că, din
fericire, s-a petrecut în sens bun. Dovada cea mai elocventă
este în privinţa aceasta înţelegerea care s-a realizat în v ara
anului 1849 între N icolae Bălcescu şi Kossuth Lajos.
— Bine, asta intr-adevăr mă bucură. Dar spune-mi, dragă
Szathmăry, dum neata ce-ai face în locul meu? Răspunde-mi
sincer, am să mă încred în cuvintele domniei-tale.
Pictorul fu âtît de m işcat de încrederea dom nitorului, incit
cîteva m inute nu izbuti să vorbească nimic. Apoi rosti încet:
— E o întrebare grea . . . Nu mă simt chem at să răspund
la ea. Nu-s om politic, ci doar un om de rînd, singur.
Domnitorul sări în picioare şi începu să umble repede de
colo-colo prin cameră.
— Dracu să-i ia pe politicieni! izbucni brusc. M i-au ajuns
pînă la gît. A m estecători de otravă. Fiecare îşi urm ăreşte
mai degrabă interesul său decît pe al ţării. Da, asta-i, tocmai
asta-i, că eşti un om singuratic! De asta aştept de la dum­
neata o părere sinceră.
— Trebuie să recunoaşteţi, excelenţă, că sînt prea m ărunt
ca să vă pot da un sfat în problem a asta. Dar dacă aş fi în
locul excelenţei-voastre domnitor, ar trebui să fac tot ce
mi-ar sta în putere pentru a aju ta apropierea acestor două
popoare.

194
Cuza se opri din plim barea sa, în faţa pictorului. Il privi
lung şi adine în ochi. A gitaţia îi dispăruse, nu m ai era fră­
mântat.
— M ulţumesc, spuse scurt.
Lăsă jos ciubucul cu coadă lungă, îşi netezi uniform a şi,
luînd o poză de domnitor, se aşeză lîngă m ăsuţa special p re­
gătită, pentru ca pictorul să poată continua lucrul.
U rmară luni neliniştitoare. Izbucni războiul franco-sardo-
austriac. Cu tot secretul, pretutindeni se şoptea că dom nito­
rul Cuza încheiase o înţelegere cu directoratul em igranţilor
unguri şi că pe teritoriul României se organizează o oaste
ungurească ce v a pătrunde din M oldova prin Transilvania
pentru a-i izbi pe austrieci. Prin defileurile C arpaţilor se
porni un adevărat exod de populaţie spre M oldova. Coman­
dantul m ilitar al Bacăului, colonelul A ntoniu, anunţă prin
depeşă la Iaşi, pe superiorii săi, că într-o singură zi au trecut
pasul Oituz douăzeci şi patru de unguri. A ceştia au adus v es­
tea că alţi două sute de oam eni vin în urm a lor. Secuimea
s-a răsculat, aşezările de pe lîngă graniţă sînt pline cu b ă r­
baţi sosiţi din alte părţi, pe lîngă unele case s-au alipit
zece-cincisprezece secui veniţi de departe şi aşteaptă ca anu­
mite călăuze ce cunosc îm prejurim ile să-i conducă peste
munţi, prin codri, la Slănicul M oldovei, unde, după cîte se
zvoneşte, se adună oşti ungureşti.
Dar deocam dată încă nu se luase nici o m ăsură serioasă
pentru înjghebarea plănuitei arm ate a patrioţilor unguri. Deşi
pînă şi la Bucureşti soseau întruna unguri fugiţi. M ulţi dintre
ei, cînd văzură că nu au ce face aici, se deciseră să plece
mai departe, în Italia, unde să se înroleze în legiunea ungară,
organizată în cadrul arm atei piemonteze.
Dar pentru asta trebuiau patalam ale de drum. Astfel, în
aceste luni, Carol Popp de Szathm âry avu de lucru nu glumă.
Trebuia să ajute ba pe unul, ba pe altul din oamenii aceştia
m inaţi de dorul libertăţii şi adesea alerga zile întregi pentru
a le face rost de paşaport. A utorităţile rom âneşti priveau cu
sim patie m işcarea em igranţilor unguri şi, pe cît puteau, le în ­

195
lesneau plecarea, ajutîndu-i să se îm barce pe vapor cît mai
repede, la Galaţi, spre Italia. Era o dovadă de tact politic,
pentru că A ustria bom barda întruna cu note de protest g u ­
vernul român pe m otiv că-i ajută pe refugiaţii unguri, în loc
să-i extrădeze. C.înd fu inform at despre această situaţie, Cuza
îi dădu lui K ogălniceanu dispoziţii clare şi hotărîte:
— Răspunde austriecilor că guvernul nostru a făcut în ­
totdeauna eforturi să m enţină cele mai bune relaţii cu gu­
vernul A ustriei şi a îndeplinit orice cerere îndreptăţită. Că şi
pînă acum am respectat cu stricteţe convenţiile de extrădare,
care se referă la delincvenţi şi dezertori, dar respectăm în
aceeaşi m ăsură vechile drepturi tradiţionale, de a nu extrăda
pe refugiaţii politici.
încet-încet trecură neplăcerile, evoluţia rapidă a războiului
franco-sardo-austriac rezolvă o mulţim e de problem e. După
gravele înfrîngeri de la Solferino şi M agenta, austriecii ce-
ru ră pace. Astfel, înţelegerea rom âno-ungară răm ase pe hîr-
tie, nu apucă să se concretizeze. Dar em igraţia ungară bătea
fierul cît mai era cald şi folosise orice mom ent favorabil
spre a se ridica îm potriva A ustriei, întreprinzînd fără istov
un energic război diplomatic. Klapka sosi iar în România şi
stabili o nouă înţelegere cu dom nitorul Cuza.
M ai tîrziu, Tiirr Istvân* se strădui să adîncească -legăturile
cu Bucureştii. După înfrîngerea patrioţilor unguri în 1849, el
se înrolase la englezi şi luptase cu grad de colonel în răz­
boiul Crimeii. Iar cînd au început în Italia luptele de elibe­
rare naţională conduse de Garibaldi, se înrolase sub steagul
acestuia. La Bucureşti apăru cu grad de general, ca trimis al
regelui Italiei, şi propusese o triplă alianţă italo-rom âno-
ungară. Evenim entele însă luară o altă întorsătură. N apoleon
al III-lea nu mai voia război şi fără el nu se putea face nimic
îm potriva Austriei.
Intre timp toate m arile puteri recunoscuseră dubla alegere

* Ofiţer superior ungur (1825—1908), unul dintre conducătorii patrio­


ţilor maghiari emigraţi.

1S6
a lui A lexandru Ioan Cuza şi ca urm are şi unirea Principate­
lor. Szathm âry fu chem at la palat, unde fu prim it de credin­
ciosul secretar francez al domnitorului, Baligot de Beyne.
— M onsieur Szathmâry, pregătiţi-vă de călătoriei Exce-
lenţa-sa dom nitorul pleacă într-o vizită oficială la Constanti-
nopol şi şi-a exprim at dorinţa să faceţi şi dom nia-voastră
parte din suita sa.
Pictorul răm ase uimit.
— Bine, dar eu n-am nici o funcţie şi nici specialist nu
sînt în problem e politice şi adm inistrative. Ce nevoie e de
mine?
— Nu face nimic. în prim ul rînd ştim că cunoaşteţi bine
capitala turcă. In al doilea rînd, excelenţa-sa ştie desigur mai
bine de ce ţine la persoana dom niei-voastre.
Nicicînd n-a fost prim it aşa vreun dom nitor rom ân în ca­
pitala Turciei cum fu prim it Cuza şi suita sa cu acest prilej I
Păşi pe păm întul turcesc salutat de un întreg regim ent de
ostaşi în uniform ă de paradă. Fu găzduit într-unul din cele
mai frum oase palate ale sultanului, de unde se deschidea o
m inunată panoram ă asupra Bosforului. Sultanul Abdul M edjid
îl primi pe oaspetele său ca pe o căpetenie egală în rang cu
el. îi dărui un iatagan bătut cu diam ante şi îi conferi înalte
decoraţii, îl primi în audienţă intimă, organiză în onoarea
sa spectacole de gală, unde cei doi conducători stătură îm­
preună în lojă. Pe întreaga perioadă cît au stat acolo, guver­
nul turc se îngriji de întreţinerea lui Cuza şi a suitei sale
form ată din treizeci şi patru de membri. Toţi membrii suitei
rom âneşti, printre care şi Carol Popp de Szathmâry, fură
decoraţi cu ordinul Medjid.
Pe de altă parte, A lexandru Ioan Cuza făcu daruri foarte
scumpe. Turcii nu numai că le aşteptau, ci pur şi simplu le ce­
reau făţiş. Sfetnicul sultanului le dădu să înţeleagă, fără
m ulte fasoane, că nu s-ar supăra dacă i s-ar da cîteva mii de
galbeni — pe care îi şi căpătă. Cuza fu darnic. Trei zile în
cap dură îm părţirea darurilor. Solicitanţii soseau unul după
altul la Emirgian, unde se afla găzduită suita română. Primiră

197
ajutoare societăţile de binefacere rom ano-catolice şi protes­
tante din Constantinopol, precum şi cele ortodoxe. Cele mai
frumoase femei din Pera, constituindu-se în delegaţie, vizi­
tară strălucitorul palat construit pe vrem uri de Rezid-paşa şi
cerură bani pentru săraci. Trebuiră să îm partă unor dregă­
tori turci ceasuri, inele, lanţuri şi tabachere scumpe. P arla­
mentul rom ân votase un milion de lei pentru cheltuielile
acestei vizite, sumă care se folosi pînă la ultim ul bănuţ.
Dar rezultatele obţinute răsplătiră ţara din belşug. Succesul
vizitei dom nitorului la Constantinopol produse o bucurie ex­
plicabilă. Cînd vasul francez Balcan ancoră la Galaţi întors
din Turcia, dom nitorul ieşi dim preună cu suita sa pe punte
şi primi onorurile auto rităţilo r locale. M ulţim ea strînsă pe
mal îl aclamă cu urale şi ovaţii. Carol Popp de Szathm âry
stătea în spatele lui Cuza şi auzi cum dom nitorul îi spune
consilierului său intim, Dimitrie Bolintineanu:
— Ştiu prea bine cum e cu onorurile astea. Le dispune p re­
fectul judeţului şi cheltuielile le suportă statul. Acum îmi
face temenele, iar mîine poate o să arunce cu pietre . . .
Desigur, în acele clipe dom nitorul se gîndea la m aşinaţiu-
nile opoziţiei interne. Căci chiar în sînul propriului guvern
avea un adversar periculos: Grigore Balş. m inistrul de fi­
nanţe. M ersese pînă acolo cu îndrăzneala, încît îi aţîţase pe
funcţionarii săi să refuze dispoziţiile domnitorului. M arii
boieri se opuneau la înfăptuirea unor m ăsuri cerute de spiri­
tele lum inate privind legea alegerilor şi îm bunătăţirea stării
ţărănim ii. Dar în afară de opoziţia internă, era şi la Paris
o puternică grupare opoziţionistă, în frunte cu familiile
Bibescu şi Ştirbei. Acestea, aliindu-se cu cîţiva mari moşieri,
G. C. Şutzu, I. Lenş, G. G rădişteanu, N. C. Brăiloiu, se încu­
m etaseră să publice în jurnalele franţuzeşti, m ituite de
ei, articole colcăind de m inciuni îm potriva guvernării lui
Cuza.
Dar sosi şi ceasul răfuielilor.
In 1864 dom nitorul Cuza izbuti să treacă prin Parlam ent
legea agrară, pe care o semnă îndată şi o puse în vigoare.

198
Denumită şi „legea ţărănească", pentru că se referea fireşte
la rînduiala stării ţăranilor, în esenţă însem na eliberarea
iobagilor de sub despotism ul boierimii. în acelaşi timp cu
prom ulgarea legii, adresa un apel către ţărănim e:
„Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi
sînteţi proprietari liberi pe locurile supuse stâpînirii voastre
prin legile în fiin ţă . . . De astăzi, vo i sînteţi stăpîni pe bra­
ţele voastre, voi aveţi o părticică de pămînt, proprietate şi
m oşie a voastră, de astăzi, vo i aveţi o patrie de iubit şi de
apărat
A fost cea mai frumoasă zi din v iaţa lui Cuza. Cu o sin­
gură trăsătură de condei plătea o parte din suferinţele de mai
m ulte secole ale celor trei m ilioane de ţărani români. îşi ţinu
cuvîntul şi prom isiunea dată faţă de moş Ion Roată. Dădu
ţărănim ii o nouă viaţă şi el, ca domnitor, dobîndi o victorie
revoluţionară pentru înfăptuirea căreia în alte ţări vărsaseră
sînge mii şi mii de oameni.
Prom ulgarea legii ţărăneşti fu prim ită cu o uriaşă bucurie
nu numai în sate, ci şi în capitală. Burghezii şi m uncitorii,
dim preună cu ostaşii, se prinseră în horă, de bucurie că p ă­
rinţii, fraţii şi rudele lor scăpaseră în sfîrşit de secularele
lanţuri ale robiei.
Seara, la Palat fu organizată o m are masă, la care luă
parte şi Carol Popp de Szathm âry. Toastul îl ţinu poetul Di-
m itrie Bolintineanu:
— M ihai V iteazul a devenit neşters în istoria noastră prin
luptele sale eroice, dar aceste lupte au costat m ulte vieţi
omeneşti, rosti ridicînd paharul spre domnitor. în schimb,
înălţim ea-ta ai redat vieţii trei m ilioane de oameni!

M asa sărbătorească fu urm ată de un bal. Pictorul nu avea


chef să răm înă, aşa că se strecură neobservat afară din p a­
lat. Ii făcea bine aerul proaspăt şi porni să hoinărească puţin,
în apropiere de teatrul cel nou îi atrase aten ţia un om înfăşu­
rat într-o m antilă uşoară. înainta la cîţiva paşi în faţa sa.
Ţinuta asta dreaptă, paşii m ilităroşi şi un picior pe care şi-l

199
trage aproape n e o b s e rv a t. . . Nu, nu se poatel Aiurea! Il con­
fundă cu cineva. îşi iuti paşii şi cînd îl ajunse din urmă, îi
privi faja.
— înăltim ea-tal Mii de scuze! Unde um blaţi la ora asta
fără nici un însoţitor?
Era A lexandru Ioan Cuza. îl trădase mai ales mersul. Fu­
sese rănit la picior în 1848, cînd, pentru activitatea sa rev o lu ­
ţionară, dom nitorul M oldovei, M ihail Sturza, îl arestase dim­
preună cu alţi tovarăşi ai săi. V echea rană îl sîcîia întruna.
Nu era surprins că pictorul nim erise peste el pe stradă, aşa
că-i răspunse foarte firesc:
— De ce te miri? Cînd vreau să mă simt bine, mă plimb
singur. Te gîndeşti desigur că acum ar trebui să fiu la balul
de la curte. Dar trebuie să ştii că aşa ceva nu-mi place, aş
putea spune că niciodată n-am fost la un bal. Mă înlocuieşte
soaţa mea. Eh, dar să nu stăm pe loc, hai repede, că întîrziem
la teatru! Am auzit că M atei M illo prezintă astă-seară ceva
hazliu, un spectacol excepţional. V reau să rid, înţelegi,
dragă Szathmâry, să rid! Vino şi dum neata, dacă ai chef!
Porniră în grabă spre teatru. Pictorul nu se mai mira. Ştia
că Millo e prieten din copilărie cu domnitorul, cu el şi cu
Kogălniceanu um blase la şcoala franţuzească din Iaşi. Auzise
că-i plăcea să se plimbe singur, fără pază şi nu se tem ea de
vreun atentat asupra sa. Cunoştea şi faptul că nu-1 pasio­
nează în chip deosebit literatura şi artele plastice, dar îi place
ştiinţa, savurează ironia şi preferă reprezentaţiile com ice şi
satirice.
O dată s-a şi supărat pe domnitor şi săptăm îni în şir n-a
mai dat pe la palat. A sta s-a întîmpl'at cînd s-a întors din
cea de a doua călătorie făcută în Asia. A străbătut atunci în
lung şi lat im periul turcesc, ţările arabe, Persia. Sosise acasă
încărcat cu o pradă artistică fabuloasă. N -a num ărat exact,
dar s-a întors cu cel puţin trei sute — dacă nu patru sute —
de desene, picturi, schiţe. Simţea că şi-a scăldat sufletul în
frum useţile O rientului. Izvoarele de energie artistică i se re ­
îm prospătaseră, culorile prinseseră în el o nouă viaţă. A lese

200
tablourile care i se păreau cele mai reuşite şi le duse la
palat, să le arate domnitorului.
Cuza privi cu oarecare indiferenţă tablourile. M ai degrabă
îşi aruncă privirile peste ele. Dar printre ele erau şi tablou­
rile ,,Cimitir în O rient" care em ana senzaţia de sfîrşit fără
întoarcere şi de pioşenie faţă de morţi, „Turcoaice cu
ghitare" cele cu priviri galeşe, ,,Hagi Aii" fumînd narghilea
şi visînd treaz, „Stradă în O rient", îngustă, cu buluc de case
mici şi mari, toate arătînd dărăpănate. La v ed erea in teresan ­
telor picturi ce degajau o atm osferă bizară, dom nitorul nu
spuse decît:
— Păi, aşa ceva poţi vedea şi pe la noi, nu m erita oste­
neala unei călătorii atît de lu n g i. . .
E drept că mai tîrziu, cînd l-a însoţit pe dom nitor în cea
de a doua vizită la Constantinopol, s-a petrecut tocmai pe
dos. Deveni şi Szathm âry membru al suitei rom âneşti şi
participă la convorbirea cu sultanul. Noul sultan, Abdul
Aziz, îl primi pe dom nitorul României cu aceeaşi atenţie de
care avusese parte în urm ă cu patru ani. La convorbirea cu
sultanul, atm osfera fu chiar mai destinsă. în sală nu era tron,
sultanul şi vestitul său m inistru „al treburilor din afară",
Fuad paşa, cu fesurile roşii în cap, şedeau tot în nişte fotolii
ca şi domnitorul, care şedea în faţa lor cu capul descoperit,
în uniform ă de general. în timpul consfătuirii, la stînga sulta­
nului asistau experţii turci, iar la dreapta lui Cuza membrii
suitei rom âneşti. Totul decurse bine, într-o atm osferă p lă­
cută. în drum spre ţară, pe vapor, Szathm âry puse pe masa
dom nitorului un desen în creion.
— Oo, păi, asta-i consfătuirea! exclam ă tare Cuza cînd
văzu desenul. Trebuie să recunosc că ai o m em orie vizuală
excelentă!
— N-am desenat-o din memorie — răspunse pictorul. —
Am ascuns nişte hîrtie în pălărie şi în timpul tratativ elo r am
făcut schiţa asta, după care am lucrat-o în tihnă. A casă am
să fac după ea o acuarelă mai mare.
Domnitorul izbucni într-un rîs sănătos.

201
— Hahaha! Ia ascultaţi! strigă spre însoţitori. Szathm âry
ăsta i-a păcălit pe turci. Zău dacă asta nu m erită cel mai mult
din toată călătoria! Apoi deveni deodată grav şi, întor-
cîndu-se spre pictor, rosti cu prefăcută asprime: Ştiai că nu
e îngăduit nici să desenezi, nici să fotografiezi convorbirile
la care participă sultanul? Dacă te prindeau cu desenul ăsta,
ai fi avut neplăceri serioase nu num ai dum neata, ci ne-ai fi
făcut şi nouă zile amare.
— Ştiam, şi îmi cer iertare că am periclitat cu pozna asta
reuşita vizitei.
— Poznă, şi încă ce poznă! Dar să vedem şi faţa cealaltă.
Nu ţi-ai cerut iertare oficial, aşa că te-am şi iertat. Pe cale
oficială treaba ar fi mers mai greu, deşi desenul ăsta m erită,
să ştii că ţi-a reuşit de minune.
Dar s-a întîm plat ca dom nitorul şi pictorul să se şi certe
de-a binelea. O dată Cuza citea o foaie um oristică, cînd a
intrat Szathm âry în odaia lui.
— Vino de vezi ce publică indivizii ăştia despre mine!
C aricatura era foarte dură, iar textul tipărit sub ea şi mai
murdar. Se lega de viaţa intim ă a dom nitorului. Plin de tact,
pictorul nu scoase o vorbă.
— Ce-i, nu ai nimic de spus despre oroarea asta? strigă
Cuza iritat.
— La noi presa e liberă, dar unii profită de ea. Chestia
asta a fost posibilă pentru că . . . — dar aici pictorul tăcu,
speriat el însuşi de cuvintele ce erau să-i iasă din gură.
— Ce vrei să spui? De ce nu continui? V reau să aud ade­
vărul!
— Pentru că în oraş se vorbesc m ulte cele despre exce-
lenţa-voastră şi nim eni nu ia nici o măsură.
— Cum adică m ulte cele?
— Intre altele că nu dom nia-voastră conduceţi ţara, ci o
cam arilă care s-a form at din cei ce trăiesc în jurul M ăriei-
tale . . .
Domnitorul fu năpădit de o mînie neaşteptată. Faţa i se
făcu roşie c-a purpura, ochii îi ieşiseră din găvane.

202
-— De ajuns! A sta-i curată neobrăzare! îţi interzic să mai
continui! V ăd că şi dum neata te-ai dat de p artea duşm ani­
lor mei!
— Ai vrut, M ăria-ta, să auzi adevărul de la mine. Şi eu
l-am spus. Dar după toate acestea, văd că nu mai am ce
căuta aici, rosti pictorul înclinîndu-se.
-— Poţi pleca! i-o reteză supărat domnitorul.

A doua zi Szathm âry fu chem at urgent la palat. Domni­


torul îl primi cu obişnuita-i am abilitate. Se interesă cum
merg treburile la tipografia sa, pe care pictorul o înjghebase
cînd prim ise dispoziţie de la guvern să tipărească în o mie
de exem plare prim a h artă m odernă a României. Acum îi
dădu o nouă com andă consistentă şi discutară în am ănunt ce
e de făcut.
Cuza era un om irascibil, dar nu ţinea supărare cu nimeni.
Szathm âry ştia şi faptul că dom nitorul dispusese cu o seară
înainte, telegrafic, ca cei trei gazetari pe care m inistrul „tre­
burilor din lăuntru" îi închisese la V ăcăreşti pentru articolele
injurioase apărute în acea foaie umoristică, să fie eliberaţi.
Nu se tem ea de adversarii săi, dar nici de domnie nu ţinea
cu dinţii. Ba, uneori dădea im presia că bucuros a r renunţa
la povara tronului domnesc. Opoziţia, apelînd la o veche
propunere făcută în Divanul ad-hoc, susţinea că ar trebui
adus un dom nitor din străinătate. După opoziţie, persoana
aceluia, din punctul de vedere al independenţei României, ar
prezenta o mai m are garanţie. Cînd află despre asta.
A lexandru Ioan Cuza declară bărbăteşte că e dispus să ab­
dice dacă o cer interesele ţării, pentru că singura dorinţă a
vieţii sale e ca poporul rom ân să fie fericit.

Intr-o seară, Carol se afla în localul Societăţii Ungurilor


din Bucureşti, de pe strada Episcopiei. Era membru fondator
al societăţii şi trecea pe-acolo ori de cîte ori îi perm itea
timpul. Koos Ferenc, preotul reformat, îl luă discret deoparte
pe pictor.

203
— Ce se petrece în oraşul ăsta, domnul meu? Ai auzit că
noaptea trecută s-a îm prăştiat în secret în toată capitala
ziarul „Clopotul"? Populaţia e aţîţată să se răscoale şi să
ucidă. Umblă zvonul că se pune la cale un complot îm potriva
lui Cuza . ..
— Am auzit şi eu de asta. Din păcate, situaţia e foarte
gravă. Au aflat şi reprezentanţele diplom atice ale ţărilor
străine de planurile com plotului şi au atras atenţia m iniştri­
lor, în secret. Nu s-au luat totuşi m ăsuri serioase. Domnito­
rul nu se teme, aşa că n-a dat nici un fel de dispoziţie. Face
im presia că anume se poartă aşa . . .
Evenim entele însă se precipitară.
O seară cîinoasă, rece, de februarie. N u se ştie cum, un
flăcău ardelean pătrunse, în pofida pazei, în palat, chipurile
că aducea o scrisoare urgentă de la stăpînul său, Cezar
Bolliac, pe care vrea s-o înm îneze personal domnitorului.
Izbuti. Cuza desfăcu plicul şi parcurse în grabă rîndurile.
Bolliac îl înştiinţa că la noapte complotiştii vor să atace p a­
latul. Domnitorul îl chemă urgent pe colonelul Zefcari, co­
m andantul pieţii, şi pe V alentineanu, chestorul poliţiei. Nici
unul dintre ei nu ştia nimic de vreo m işcare şi declarară
ferm că nu poate fi vorba decît de o alarm ă falsă. Totuşi,
pentru orice eventualitate dublară paza palatului. M aiorul
Lecca, com andantul pazei, îşi arătă adm iraţia pentru liniştea
netulburată a dom nitorului Cuza.
în bezna nopţii scîrţîiră cizme, bocăniră bocanci. A rm ata
înconjură palatul domnesc. Pe lîngă infanterie, veniră şi două
unităţi de artilerişti cu tunurile lor.
Adică, vor totuşi să-l apere pe dom nitorul ţării?
Era binişor trecut de miezul nopţii. Un grup de ofiţeri îm ­
preună cu cîteva persoane în civil porniră spre poarta p ala­
tului. Acolo îi aştep ta m aiorul Lecca. Salută politicos şi îi
conduse pe noii sosiţi în palat. îi însoţi pînă la dorm itorul lui
Cuza. A păsă clanţa, însă uşa era încuiată cu cheia. O fiţerii
puseră umărul, o sparseră şi n ăvăliră în odaie. Cuza se trezi
speriat. A vea pe noptieră pistolul încărcat, ar fi avut timp

204
să-l ia şi să se apere. Dar se m ulţumi doar să întrebe plic­
tisit:
— Ce-nseam nă asta? Ce căutaţi aici?
U nuLdintre ofiţeri scoase o foaie de hîrtie.
— Vă cerem să abdicaţi de la tron. Vă rog iscăliţi!
Era un decret lege care conţinea abdicarea lui A lexandru
Ioan Cuza, instituirea unei locotenenţe domneşti şi num irea
unui guvern nou. Toate acestea „prin voinţa întregii naţiuni".
Numai că această „naţiune" dorm ea liniştit în noaptea grea,
de iarnă, şi nu ştia ce se întîm plă în palatul domnesc, la
Bucureşti.
Cuza citi foaia ce i se întinse. Dintre cei trei caimacami
unul era N icolae Golescu, pe care-1 num ise el însuşi prim-
ministru, întîiul său prim -m inistru. A cest Golescu îl salutase
cu însufleţire în urm ă cu şapte ani, cu prilejul intrării sale
in Bucureşti, într-o altă zi de februarie, cînd îl prim ise în
fruntea unei mulţimi de peste o sută de mii de oameni pe
dom nitorul ales de cele două principate. Atunci, vedeau în
el pe înfăptuitorul unui vis secular. Şi acum? Acum dădeau
buzna peste el cu forţa, înarm aţi, în miez de noapte, şi-i ce­
reau să abdice .. .
Se sculă din pat şi se adresă energic unuia dintre complo­
tişti, căpitanului Pilat:
— Intoarce-te cu spatele şi apleacă-te!
Semnă pe spinarea ofiţerului decretul de abdicare.
Carol Popp de Szathm âry află a doua zi dim ineaţă de ev e­
niment. Auzi şi că, după ce a iscălit abdicarea, Cuza a fost
arestat şi scos din palat. M ai tîrziu află că a fost expulzat
din ţară. îşi aduse am inte că în urm ă cu vreo doi ani discu­
tase odată cu dom nitorul despre nerecunoştinţa oamenilor.
Cuza încheiase discuţia, rezum îndu-şi părerea cu aceste cu­
vinte:
— Aşa-s o am en ii. . . Lumea e o farsă a lui Dumnezeu . . .

205
11
Vreme tristă de toamnă. Din zori plouă fără oprire, o
ploaie m ăruntă, ce parcă n -ar v rea să sfîrşească niciodată.
A erul e rece, trebuie să te îm braci gros, ca să nu îngheţi.
Deşi calendarul arată întîi mai.
Pe vrem uri, ziua aceasta era sărbătorită în toată Germania.
N u se lucra. Breslele, fiecare cu steagul ei, cu fanfara în
frunte, porneau vesele, defilau, organizau serbarea la iarbă
verde, în pădure, unde petreceau pînă târziu noaptea şi po­
porul dansa. Dar acum nici vorbă nu putea fi de aşa ceva,
ploaia destrăm ase tot, — sărbătoarea, defilarea, petrecerea.
Străzile erau goale, oamenii stăteau acasă, la căldură.
La Diisseldorf, la „Hotel Adler", doi domni din străinătate
aşteaptă nerăbdători. Sosiseră îm preună cu alţii ieri, de la
Berlin. Unul, cu barbă neagră, se înscrisese în cartea de oas­
peţi cu numele Ion Brătianu, moşier, celălalt, înalt, zvelt, mai
tînăr, cu părul blond, ondulat, pieptănat pe spate, capul ţinut
semeţ, pieptul scos puţin în afară trădînd energie, conştiinţă
de sine. E Carol Davila, medic colonel; intendentul sanitar al
arm atei române. După ce luaseră masa de prînz, urcaseră sus
şi de atunci nu se m işcaseră din cam era lor, mai exact Bră­
tianu trecuse în cam era lui Davila.
— De ce-or fi întîrziind cu răspunsul? îl întreabă nervos
pe Davila. Credeam că m ăcar pe la am iază se com unică şi,
cînd colo, încă nimic!
Iar acele ceasornicului înaintează repede. După-amiaza
ploioasă păleşte tot mai mult şi asta înseam nă că în curînd
va coborî întunericul.
— Greu se decide prinţul, dar ai să vezi că nu ne în to ar­
cem noi cu mîinile goale acasă! răspunde liniştit Davila.
— Dum neata ai fost întotdeauna un optimist, deşi uneori

206
cam peste măsură. M ăcar de-ai avea dreptate! Dar eu, să fiu
sinter, nu prea nădăjduiesc. Ieri nu mi-a plăcut deloc la cas­
tel. 'Bătrînul prinţ ne-a refuzat fără ocol oferta: nu-şi p ără­
seşte principatul. Iar fiul mai m are v a fi m oştenitorul său,
nici vorbă nu poate fi de el. Să-l luăm pe mezin! Şi atunci a
început principesa-m am ă să verse lacrimi, că băiatul e încă
atît de tînăr! Ea nu-1 lasă într-o ţară atît de îndepărtată! Cine
ştie ce-1 aşteaptă acolo şi ce se va alege de el! Poftim! Ai
mai pomenit una ca asta?! Douăzeci şi şapte de ani; şi tînăr?
iar după toate astea, dum neata mai eşti atît de liniştit şi si­
gur de treabă?
— Da, sînt sigur şi ai să vezi că dreptatea v a fi de partea
mea!
Deşi ar fi av u t destule m otive să nu fie optimist. Trecuse
înaintea lor pe aici, în delegaţie, şi Ubicini, venit de la Paris
pentru a netezi calea. Era un om experim entat, fam iliarizat
în labirintul politicii internaţionale. In 1848 fusese secreta­
rul general al guvernului provizoriu revoluţionar la Bucu­
reşti, iar după aceea sprijinise cauza rom ânilor nu numai la
Constantinopol, ci şi în p atria sa de mai tîrziu, Franţa, cînd
la Paris se întrunise conferinţa m arilor puteri pentru a hotărî
asupra soartei principatelor dunărene. Dar şi el fusese refu­
zat în castelul Hohenzollernilor. După toate acestea, ce se
mai putea spera? Iar acasă boierii ţin cu orice p reţ să pună
a n principe „străin" în scaunul domnesc. E mai bine pentru
interesele lor. N u se gîndesc că un domnitor consîngean mai
■degrabă ar ţine cu ţara sa şi s-ar ocupa mai m ult de poporul
român.
— Cu orice chip trebuie să ne întoarcem cu cineva de
aici! Nu avem altă soluţie. Consiliul provizoriu a ho tărît ca
ţara să aibă un dom nitor de origine străină. Nu mai putem
risca încă o dată un eşec ca acela avut cu prinţul Filip de
Flandra. Doar ştii şi dum neata prea bine ce s-a întîm plat. Ce
ruşine! Consiliul provizoriu l-a declarat pe prinţ domnitor
al României. L-au pus pe Carol Popp de Szathm âry să-i facă
,portretul după o fotografie de care au făcut rost, şi care,

207
apoi, a fost litografiat, m ultiplicat şi răspîndit în toată ţara.
Şi peste 'cîteva zile, ce să vezi? Prinţul Filip nu acceptă ale­
gerea sa şi noi ne-am făcut de rîsl Dacă mai avem o dată
un eşec din ăsta, nu num ai că ne facem iar de rîs, ci ne
ducem de rîpă cu toţii. Trebuie să facem totul să nu se în-
tîm ple aşa ceva!
Brătianu se plimbă de colo-colo în timp ce vorbeşte în ­
cruntat. Davila stă la geam şi priveşte strada pustie. u
— Vin! strigă deodată.
Jos în faţa hotelului se opreşte o trăsură. După cîteva mi­
nute se aud ciocănituri şi în uşă apare aghiotantul prinţului
de Hohenzollern.
— A lteţa-Sa prinţul Carol v ă aşteaptă pe dom niile-voastre
în audienţă! anunţă salutînd m ilităreşte.
Pe drum, delegaţii rom âni caută să citească de pe faţa
aghiotantului ce răspuns îi aşteap tă la castel. Dar faţa aceea
rece nu trădează nimic. Sosesc. Prinţul Carol îi prim eşte sin­
gur. Urmează o convorbire lungă, ce durează două ceasuri.
Treaba nu avansează deloc. Prinţul pune noi şi noi întrebări,
găseşte m ereu alte pretexte. Pe masă, în faţa sa, e harta
Europei răsăritene. îşi tot plimbă degetul pe ea şi îşi înso­
ţeşte fiecare m işcare cu explicaţii de politică externă şi
obiecţii.
Davila se ridică deodată brusc. Scoate din buzunar un for-
fecel pentru unghii şi începe să taie în bucăţi harta. Cu bu­
căţile tăiate se duce la peretele tapetat, le potriveşte acolo cu
îndem înare, le îm bucă frumos şi alcătuieşte o nouă hartă
din ele. E ţara de pe vrem uri a lui M ihai Vodă Viteazul. Prin­
ţul Carol se apropie şi întreabă mirat:
— Ce-i asta? Ce-aţi făcut?
— Azi România e încă mică, dar mi-am permis să vă în ­
făţişez M aiestăţii-V oastre ţara m are al cărei domnitor v eţi
fi odată.
După protocol, unui prinţ se cuvine să i se spună doar titu ­
latura „A lteţă". Colonelul Davila ştia asta foarte bine, dar
în aceste momente rostise intenţionat „M aiestăţii-V oastre",

208
Cu care vroia să-l adem enească pe prinţ, făcînd aluzie la
coroana regală ce-1 aşteaptă mai tîrziu în România.
Prinţul Carol priveşte em oţionat harta im provizată, apoi
se încruntă şi devine grav. Se îndepărtează de perete, se
plimbă cîţiva paşi îngîndurat, apoi se opreşte în faţa delega­
ţilor şi, dînd scurt din cap, rosteşte doar atîta:
— Fie!
Brătianu şi colonelul Davila îşi încrucişează privirile. N -au
venit zadarnic! Vor aduce acasă un domnitor!

Prinţul Carol de H ohenzollern păşi pe păm înt rom ânesc pe


la Turnu-Severin. Călătorise de la V iena pe D unăre cu un
vapor austriac. La primire, fu salutat în num ele locotenentei
domneşti de acelaşi N icolae Golescu care pe vrem uri îl sa­
lutase pe A lexandru Ioan ,Cuza şi fu dus cu aceeaşi caleaşcă
domnească în comuna Goleşti, pentru a petrece prim a noapte
în noua-i ţa ră la conacul Golescului.
Pentru prim irea sărbătorească, guvernul provizoriu îl che­
mase şi pe Carol Popp de Szathm ăry la Turnu-Severin. Cuza
Vodă îl num ise încă din 1863 pictor şi fotograf al Curţii, cali­
tate ce-i răm ăsese neatinsă şi în noile îm prejurări. Era aşa­
dar obligat să facă fotografii şi să picteze sosirea de la
Turnu-Severin. Execută schiţe pentru pictură, dintre care pe
cea mai izbutită avea s-o prelucreze la Bucureşti.
Dar Carol de H ohenzollern abia se instală în palatul domnesc,
că a doua zi pictorul fu chem at la Curte. Titlul de pictor şi
fotograf al Curţii era luat în serios de-acum încolo, pe cînd,
pînă acum fusese num ai un titlu şi nu trebuia să îndepli­
nească nici o obligaţie.
Acum, i se ,aduse la cunoştinţă că în viitor nu num ai că va
trebui să lucreze, ci mai cu seam ă e dator a arăta supunere.
Trebuia să facă toate fotografiile după im aginile luate şi un
tablou în m ărim e n aturală a noului domnitor. Tabloul avea
să fie trim is în străin ătate şi expus în oraşele mari, pentru
a vedea toată lum ea noua glorie a casei de Hohenzollern,

209
care, una peste alta, domnea deja o sută şaptezeci de arii
în diferite ţări ale Europei.
Prinţul Carol «ocotea că a sta ca model e o obligaţie la
fel ca orice altă treabă ce-o avea de făcut ca domnitor. Prima
zi răbdă încă rigid, rece, învăluit într-un aer solemn, ca pic­
torul să-l aşeze, să-l aranjeze şi să-l ţină lungi m inute n e­
mişcat. A bia schim bară cîtev a cuvinte. Prinţul însă era sa­
tisfăcut şi bucuros că pictorul vorbeşte ireproşabil germana.
Era un lucru destul de rar în Bucureştii de atunci, unde mai
degrabă puteai auzi vorbindu-se franţuzeşte. Ce-i drept, după
sosirea noului domnitor, se trecu de zor la în v ăţarea limbii
germ ane. La a doua şedinţă, prinţul nu-şi putu înfrînge cu­
riozitatea şi-l întrebă pe pictor:
-— Unde ai învăţat atît de im pecabil germana? După cîte
sînt informat, nu e limba ddm itale m aternă . . .
— Nu, e m aghiara. Dar am trăit în A rdeal într-o regiune
unde locuiau şi germani, apoi în A ustria şi Germania şi aşa
am avut ocazia s-o învăţ.
■— Te-am auzit vorbind rom âneşte şi, pe cît îmi pot da
eu seama, vorbeşti bine şi limba asta. De fapt, cîte limbi
vorbeşti dumneata?
Pictorul răspunse zîmbind modest:
— Vă rog să n-o luaţi drept lăudăroşenie, A lteţă, dar în
afară de limba m aternă, mă descurc în română, germană,
franceză, engleză, italiană, portugheză, latină, greacă şi
turcă. Cînd călătoreşte, omul învaţă uşor, şi eu am călătorit
mult.
— Şi cu atîtea cunoştinţe, te-ai stabilit aici? De ce n-ai
răm as undeva în apus? Mi s-a spus că dum neata eşti un bun
pictor, ai fi fost apreciat şi acolo.
Lui Carol Popp de Szathm ăry îi stătea pe limbă să i-o în ­
toarcă prinţului, să-l întrebe de ce a venit el din patria
apuseană aici, în ţara asta din Europa răsăriteană, dar se
stăpîni şi răspunse doar:
— E greu de explicat, A lteţă. A ici m -au cucerit atîtea
lucruri noi, interesante, am avut parte de atîtea im presii vii,

210
dolorate, mai ales în rîndul poporului, cum n-aş fi găsit în
altă parte.
Prinţul asculta cu interes cuvintele pictorului. M anierele
alese, supleţea spirituală, deşi deloc smerită, com portarea
curtenitoare, dar deschisă şi conştientă, îi inspirau încredere.
Se întoarse spre el cu o ho tărîre bruscă.
— Ai vorbit de popor. Eu nu ştiu nimic despre el. Pînă
acum am avut foarte ra r ocazia să-l văd. Spune-mi, te rog,
ce părere ai dum neata despre locuitorii de aici? Dumneata
umbli printre ei şi-i cunoşti.
Cuvintele sale trădau nesiguranţa şi neliniştea care-1 stă-
pîneau de cînd sosise în România. Aici erau alte meleaguri,
alţi oameni, alte obiceiuri. De fapt, nu ştia nim ic despre ţara
asta pe care prim ise s-o cîrm uiască. Pe cine să întrebe? De
la cine să capete lămuriri? M iniştrii săi şi ceilalţi, care-1 în ­
conjoară la Curte, poate că rîd pe ascuns de cîte-o întrebare
de-a sa ce lor li se pare simplă, lipsită de interes şi nu se
poate aştepta decît la un răspuns oarecare.
— Poporul rom ân e blînd, îngăduitor şi paşnic, pe cel ce se
arată prietenos cu el şi-l pune la inimă. Dar trebuie aflată
calea ce duce la inima sa . . .
— Ei vezi, tocmai a s ta - i. . . tocm ai asta nu ştiu cum aş
putea s-o fac . . .
— A r trebui să porniţi, A lteţă, p rin ţară, să daţi. o raită
peste tot. Ar trebui să m ergeţi în m ijlocul poporului, pentru
a vă cunoaşte. După mine, e cea mai simplă soluţie.
— E o idee bună. Cred că am să încerc. D ar nu voi întreba pe
m iniştrii mei ce părere au. Prinţul se îndreptă trufaş. In fond,
nu am nevoie de sfatul lor. Ştii ce spunea H enrik al VUI-lea?
— Nu ştiu la ce v ă gîndiţi, A lteţă . . .
— Ei bine, cînd cancelarul i s-a plîns că de cîte ori ia o
decizie im portantă nu-i cere părerea, i-a răspuns: „Regele
nu e făcut ca să întrebe, ci să dom nească şi să acţioneze!"
Szathm âry îşi lăsă capul în jos — ca să vezi ce-i trece
acestuia prin minte! — apoi, cerîndu-şi scuze, anunţă că pen­
tru ziua aceea e de ajuns, se întrerupe din lucru. După

211
toate cele auzite, n-ar mai fi putut picta nicidecum acea înfăţi­
şare sim patică a noului domnitor, pe care o aşteptau de la el.
Peste cîteva săptăm îni principele Garol porni cu o mare
suită să viziteze ţara. Printre membrii suitei se aflau Ion
Brătianu, Carol Davila, istoricul francez Erneste D esjardin şi
Carol Popp de Szathmâry, el în calitate de pictor şi fotograf.
Direcţia: Moldova.
Iaşi însem na un adevărat bîrlog al lupilor pentru principele
Hohenzollern. Aici, Cuza avea încă mulţi adepţi credincioşi,
dar se aflau şi tot pe atîţia adversari ai Unirii. Cele două
partide se aliaseră îm potriva dom nitorului de spiţă străină.
Jurnalul „Poporul" era în slujba lor şi a doua zi apăru în
coloanele lui un articol usturător despre principele Carol
şi despre sosirea sa la Iaşi. Foaia nu lansa un atac deschis
îm potriva dom nitorului, dar scria că i-au ieşit 'în întîm pina-
rea lui doar oamenii năim iţi de poliţie, de unde se poate
constata „popularitatea" de care se bucură!
Numai datorită m ăsurilor luate de colonelul Davila, vizita
la Botoşani putu fi organizată mai bine. O bţinu chiar ca pînă
la urm ă cîţiva din oam enii săi să-l ridice pe um ăr pe princi­
pele Carol şi să-l poarte aşa o bucată de drum. în timpul
primirii, Brătianu îi şopti lui Desjardin:
— E un om şi jum ătate colonelul nostru! Şi uite ce faţă
interesantă are! Seam ănă teribil cu cineva . . .
— Dumneata ce crezi, cu cine? întrebă francezul.
— Cu Franz Liszt, domnul meu. L-am cunoscut pe artist
de cînd era tînăr şi pot spune că aceşti doi oameni se asea­
mănă foarte mult.
— Ia stai! în patruzeci şi şase l-am văzut şi eu pe Liszt,
cînd a dat concerte la Bucureşti. îi seam ănă intr-adevăr. Ce
întîm plare .. .
— Nici m ăcar nu-i a tît de întîm plător. La Paris se vorbeşte
serios că e-fiul natural al lui Liszt.

Fără bîrfă, călătoria ar fi fost plictisitoare. în ce priveşte


distracţia, oricum nu li se ivea prilejul decît abia în Deltă.

212
De la Galaţi, alaiul călători cu vasul cu aburi Le Magicien
pînă la Sulina. Principele Carol se arătă atent cu doamnele
din suită şi cit a durat călătoria cu vaporul a organizat în
fiecare seară un bal unde se dansa pînă în zori.
In părţile Buzăului, oaspeţii fură întâmpinaţi de un tablou
trist. Tot anul nu plouase, era o secetă înfiorătoare, cîmpul,
pajiştile erau pîrjolite. M ilcovul scăzuse atît de tare că se
putea trece cu picioarele goale dincolo. In cîtev a sate izbuc­
nise holera şi am eninţa ca, din pricina mizeriei, să facă şi
mai m ulte victim e omeneşti. Şi deasupra, pretutindeni pe
unde trecea alaiul domnesc, ţăranii erau plini de jalbe că
autorităţile nu aplică reform a agrară, sporind astfel am ără­
ciunea oamenilor.
Davila se făcuse v estit încă din tinereţe pentru cercetările
sale în domeniul com baterii holerei. Ca m edic începător fu­
sese trimis la A ngers, unde bîntuia epidem ia de holeră. A uto­
rităţile locale şi mai ales medicii locali, bătrîni şi bărboşi, îl
prim iseră cu neîncredere pe tînărul de abia douăzeci şi trei de
ani, dar lui nu-i păsase. Se apucase cu deosebită energie,
izolase de lum ea din afară teritoriul periclitat şi tratase pe
bolnavi cu m edicam entul descoperit de el însuşi. Căci m e­
dicii din Paris aveau deja cunoştinţă de descoperirea tînăru-
lui şi nu contestau efectele ei. în cîteva săptăm îni izbutise să
pună capăt molimei. Era un succes care a făcut ca, în 1853,
la rugăm intea lui Ştirbei Vodă de a se trim ite un medic
pentru organizarea serviciului san itar al arm atei muntene,
alegerea autorităţilor franceze să se oprească asupra acestui
medic foarte tînăr, cu faţă de fetişcană. D avila sosise în
scurtă vrem e la Bucureşti şi se prezentase la palat, pentru
vizita de salut. Domnitorul întrebase consternat pe cei din
jur:
— Dar ce se gîndesc francezii, că „fetişcana" asta poate
realiza ce avem noi nevoie?
Davila spulberă repede îndoielile. O rganiză şi puse pe
picioare cu energie serviciul sanitar al arm atei şi iniţie o
serie de prelegeri medicale cu dem onstraţii practice. Îhfiinţă

213
la Colegiul Sfîntul Sava întîi o şcoală sanitară, apoi de pre*
gătire farm aceutică şi medicală. Iar acum luase măsuri u r­
gente pentru stîrpirea epidem iei de holeră pe care reuşise s-o
înăbuşească.
M ultele tablouri triste şi veşti proaste însă îl indispuseră
vizibil pe principele Carol. Ion Brătianu observă şi încercă
să salveze situaţia.
— In munţii V rancei sînt m ulţi urşi. C e-ar fi să organizăm
o vînătoare de urşi pe cinste? propuse el.
Domnitorul înălţă capul..

— V înătoare de urşi? Bravo! De m ult n-am mai participat
la aşa ceva. La noi sînt tot mai p u ţin i urşi, dar am auzit că
aici în C arpaţi se nim eresc exem plare m inunate.
Cînd auzi că principele are chef de v înătoare de urşi, Pan-
tazi Ghica, prefectul judeţului, crezu că înnebuneşte. Dar
pentru că toţi membrii suitei acceptaseră planul, nu avu în ­
cotro. Sub domnia lui Cuza se renunţase la vînătorile curţii,
pentru că domnitorul nu era am ator de vînătoare. M ilitarului
înnăscut care fusese A lexandru Ioan Cuza, îi era milă de săl­
băticiunile pădurilor.
„La ce să ucizi cu ghiotura nişte anim ale nevinovate, doar
nu fac rău nimănui!? spunea cînd v enea vorba de v înătoare.
M ai ales cînd se v în tu ră liber atîţia nem ernici cărora nu li
s-a clintit nici un fir de p ă r ..."
A şadar, se stabili urgent ziua de vînătoare. Curtenii înain­
tau veseli şi gălăgioşi prin stejărişul întins. De pretutindeni
se auzeau glasuri de c o rn şi strigătele hăitaşilor. N orocul i se
arătă mai întîi principelui Carol. într-un loc unde copacii
începeau să se rărească, zări la o distanţă de num ai zece
m etri de el un urs cafeniu, un exem plar de toată frum useţea.
Animalul culegea liniştit zmeură, dar la auzul paşilor deveni
atent, se opri din cules şi privi prietenos la făptura um ană
apărută de după stejar. O clipă, principele răm ase surprins de
purtarea asta paşnică şi uită să tragă, deşi avea arm a în
mînă. Dar apoi o ridică la um ăr şi ţ i n ti. . .
In clipa aceea ursul se ridică în două labe, începu să mor­

214
m ăie drăgălaş şi să joace pe loc. îşi clătina ritm ic capul
prostuţ, îşi unduia fundul greu şi porni spre el cu stîngăcie.
Principele şi însoţitorii priveau ca v răjiţi scena asta ciu­
dată. Carol nu trase, lăsă puşca în jos şi privea aşa la ursul
ce dănţuia. Unul dintre însoţitori strigă deodată:
— Păi, ăsta-i un urs blajin, dresaţi N -are nici gheare!
Brusc, pădurea se umplu d e .rîs e te zgomotoase. V înătorii
transm iseră din gură în gură ştirea despre vesela arătare.
Prinţul Carol dădu ordin să se sune îndată încetarea v în ă­
torii şi ise întoarse furios la Buzău. Pantazi Ghica, prefectul
judeţului, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit păm întul. Nu
apăru decît într-un tîrziu, cînd trebui să-i salute, la hotarul
judeţului, pe înalţii oaspeţi. în tre timp se descoperise tărăşe­
nia, dar se potolise şi mînia dom nitorului. După vînătoarea
term inată scandalos, unul dintre pădurari, strîns cu uşa, re ­
cunoscuse adevărul.
— Dom' prefect se tem ea că n-o să apară destui urşi în
pădure, că e o perioadă nepotrivită, povesti el. A dat po­
runcă telegrafic să fie adunaţi toţi urşii îm blînziţi din judeţ,
de pe la ursari. Au fost strînşi în grabă zece urşi şi, înainte
de a începe vînătoarea, au fost sloboziţi în diferite puncte
din pădure. Un urs din ăsta era acela . . . O fi crezut că ţeava
puştii e o fluieră şi a prins a d ă n ţu i. . .
Pantazi Ghica nu păţi altceva decît — şi nu-i de m irare, era
fratele prim -m inistrului Ion Ghica — că la foarte scurtă
vrem e fu destituit din funcţia de prefect al judeţului. De fapt,
nici lui nu-i părea cine ştie ce rău că a scăpat de slujbă. Se
putea ocupa mai m ult de scris. Scria poezii, de preferinţă vo­
deviluri, cu care îi făcea concurenţă lui Vasile Alecsandri.
Căci m arele poet, pe lîngă poeziile sale grave, profunde, scria
cu plăcere vodeviluri şi texte uşoare, uneori satirice. A ceste
cîntece erau cîntate pe vrem ea aceea ca nişte şlagăre în în ­
treaga ţară. Cîntecele lui V asile A lecsandri le populariza
M atei Millo, iar creaţiile lui Pantazi Ghica actorul D. Ionescu.
D ealtm interi Ionescu străbătuse cu ele şi Transilvania, ba şi
Ungaria, pînă la Budapesta.

215
A ceste călătorii ale dom nitorului prin ţa ră continuară şi în
anii urm ători, dar cu o suită foarte redusă. Carol I îşi băgase
în cap să străbată toate regiunile tării. Szathm ăry îl urm ă
peste tot. La cererea dom nitorului, fotografie şi desenă m o­
num ente istorice şi arhitectonice, m înăstiri vechi, biserici. Se
duseră şi la M înăstirea N eam ţului şi la cetatea de pe v re ­
muri a lui Ştefan cel M are. Făcură drum ul călare, înaintînd
pe malul Bistriţei.
— Cîndva, Ştefan cel Mare, învingătorul turcilor, şi-a adă­
pat calul pe-aici, A lteţă, rosti Szathmăry. Au consem nat şi
cronicarii m oldoveni despre asta.
— Da? . . . Nu mă miră, sună răspunsul. Peisajul este mi­
nunat. M i-ar face plăcere dacă l-ai picta pentru mine — pînză
mare, H err Szathmăry.
Desigur, pictorul n-ar fi omis în nici un chip din mapa cu
schiţe C etatea N eam ţului şi m înăstirea, ca şi m inunata p er­
spectivă. Dealtfel- nu trecea pe lîngă nimic fără să facă o
schiţă, cu iuţeala fulgerului. Lîngă Carol I trebuia să mai şi
fotografieze de zor. Prinţul îşi arătase dorinţa să facă un
album cu peisajelp mai frum oase şi m onum entele de artă
mai im portante, pe care să-l trim ită apoi dom nitorilor din
străinătate.
Aşa a luat naştere albumul „România" legat în piele
neagră, cît două cărţi masive, plin cu m inunate fotografii, în
care au fost exploatate cu o excepţională ascuţim e artistică
jocul de um bre şi lumini, fotografii în care pînă şi cele mai
mici am ănunte se vedeau a tît de distinct de parcă ar fi fost
nişte picturi m iniaturale m igălite microscopic. Albumul ieşi
• frumos, dar Szathm ăry l-ar fi v ru t şi mai artistic, şi mai con­
vingător, cu fotografii în coloritul lor original, cum execu­
tase pe vrem uri albumul despre războiul Crimeii. Dar dom ni­
torul îl grăbea întruna.
— Execută-mi-1 din fotografii simple, obişnuite, îl îndrum ă
pe pictor. Pentru dum neata personal, n-ai decît să pictezi ce
şi cum o doreşti.
Scurta şi ciudata intervenţie îl jigni pe pictor în dem nita­

216
te a sa de artist. Nu era el făcut dintr-o plăm adă ca să în ­
ghită prea uşor afrontul. Pentru a sublinia că nu din propria-i
iniţiativă a făcut aşa albumul, ei a executat la poruncă, pictă
p e coperta de piele urm ătorul text, cu litere aurite:
ROMÂNIA
A lbum al 1. S. Domnitorului Românilor Carol I
Photographiat din ordinul I. S. după natură de C. P. Szathm ăry,
Pictor şi Photograph al 1. S. Domnitorului, Bucureşti 1867

Aluzia ironică nu fu observată de toţi, astfel că trimise


album ul la curţile din străinătate şi aşa răm ase şi în muzeu,
pentru viitorim e.
Albumul prezintă un interes special prin faptul că în fo­
tografiile făcute cu prilejul vizitelor în provincie, se vede
excelent m ulţim ea oam enilor în portul lor popular m ulti­
color, popi, oşteni, scoarţe întinse pe pămînt, biserici, mî-
năstiri, în faţă cu călugări aşteptînd în careu. Nu lipseşte din
ele decît personajul principal pentru care se petrec toate
acestea: dom nitorul însuşi.
A ceeaşi particularitate caracterizează şi pictura intitulată:
„Vizita prinţului Carol I la M înăstirea Neamţ", Szathm ăry a
îndeplinit în felul său dorinţa dom nitorului: a im ortalizat-o
pe o pictură în ulei lată de un m etru şi jum ătate şi înaltă de
un metru. In partea dreaptă, m înăstirea se pierde în ceaţă,
deasupra ei se înalţă spre un cer ce se întunecă două tancuri
posom orite, pe una ruinele unei cetăţi. Lumina ce cade din­
spre răsărit îm bracă norii din stînga într-un alb strălucitor,
dincolo de ei cerul e lum inat, ca o pată mare, albastră. Pe
malul rîului, călăreţi în uniformă. In prim-plan, u n bărbat în
veşm inte naţionale ţine un cal înşeuat, în spatele său o fe­
meie are grijă de patru cai. Sub copaci, popor curios, mai
încolo case, din geam urile cărora femei curioase privesc spre
m înăstire. Dar unde-i prinţul Carol, care vizitează m înăs­
tirea?
Cînd Szathm ăry înfăţişă tabloul la palat, aceeaşi întrebare
i-o puse şi domnitorul:

217
— Ce-i asta? Unde-i persoana mea în tablou? La urm a u r­
mei eu am vizitat m înăstireal

— Tocmai sînteţi înăuntru, în m înăstire, AlteţăI Toţi cei
ce se văd în tablou ştiu asta, şi o simte şi cel ce priveşte
imaginea. După părerea mea nu e bine dacă dom nitorii se
afişează prea mult. Lesne se poate plictisi de ei poporul. Re­
gina V ictoria a Angliei nu se arată vederii decît la deschide­
rea parlam entului, iar Franz Joseph, îm păratul A ustro-U nga-
riei, doar la paradele m ilitare. De asta întotdeauna e un ev e­
nim ent deosebit dacă poate să-i vadă mulţimea. După mine e
m ult mai bine aşa, ca num ai semnele exterioare să arate vizita
A lteţei-voastre, aşteptarea încărcată de curiozitate şi decorul
picturii, care în aceste clipe sînt atît de pline de dem nitate
poate tocmai pentru că dom nitorul se află pe aceste locuri.
Carol de H ohenzollern înghiţi în sec. întrebă tăios:
— Cînd l-ai slujit pe Cuza, to t părerea asta o aveai?
Pictorul nu-şi pierdu cumpătul. Răspunse calm:
— Poate tocmai atunci mi-am form at părerea asta. El nu
mi-a cerut absolut niciodată să im ortalizez prin fotografii
sau picturi vreo prezenţă publică, fie ea oricît de im portantă.
în drum urile făcute prin ţară, opera lui Szathm âry spori cu
creaţii excepţionale. Tocmai îşi punea în ordine desenele şi
acuarelele despre porturile rom âneşti, cînd N icolae Grigo-
rescu, confratele său tînăr, intră pe uşă.
— Mă bucur, m eştere, că sînt iar acasă şi te pot vedea.
De m ult n-am mai dat pe-aici. Am pictat la Cîmpulung şi la
Rucăr. Ştii de „bătrînu"?
„Bătrînu" era Chladek, prim ul dascăl de pictură al lui Gri-
gorescu, dascăl la care pictorul se gîndea totdeauna cu drag.
— Din păcate, mai m ult veşti proaste. Bietul de el, îi merg
treburile foarte rău, rar prim eşte vreo comandă. E drept că nu
prea mai vede, îşi pune cîte două perechi de ochelari deo­
dată pe nas şi se chinuie aşa, orbiş, ca să poată executa pu­
ţinele comenzi pe care le are. '
— îmi pare foarte rău de el. Am să-l caut mîine. Dar, ce
văd? Alte acuarele, mai noi?

218
Luă în mîini şi cercetă tablourile intitulate: „V apoare pe
Dunăre", „Bărci cu pînze", „Peisaj marin", şi „Cheiul".
— Sînt excelente! exclam ă cu adm iraţie. Aşa ceva nu s-a
mai pictat la noi! Cu tablourile acestea îţi depăşeşti vrem ea
şi rişti să nu poţi fi încă înţeles azi. Dar nu-i nimic, nici o
nenorocire. Un pictor ad ev ărat lucrează pentru viitor — cel
puţin aşa mi s-a spus în Paris.
— Cei de la Paris au dreptate, prietene, răspunse Szath-
măry. Şi visul meu artistic a fost totdeauna să desăvîrşesc
asem enea creaţii care să fie valabile şi peste o sută de ani.
Comorile pe care această ţa ră ni le oferă nouă, pictorilor, tre ­
buie păstrate cu o grijă sfîntă pentru generaţiile ce urm ează
după noi. Dacă noi nu facem aceasta în pictura noastră,
splendidul port naţional, obiceiurile străm oşeşti ale poporu­
lui şi darurile grandioase ale naturii cu care ne putem
mîndri acum, se vor îm puţina cu timpul, poate vor pieri pen­
tru totdeauna.
— Da, da, aşa e . ..
— Şi încă ceva aş v rea să mai adaug. Eu mă simt adine
îndatorat faţă de poporul rom ân care mi-a asigurat posibili­
tăţi de a-mi dezvolta arta şi prin m unca mea doresc să-i plă­
tesc pentru dragostea ce mi-a îm părtăşit-o.
G rigorescu se întorsese de curînd din Franţa. La Barbizon,
în satul artiştilor din inima pădurii Fontainebleau, sorbise
cu nesaţ entuziasm ul pictorilor rom antici şi din credinţa lor
în viitorul artelor. Simţea o sinceră prietenie faţă de confra­
tele său mai vîrstnic cu douăzeci şi cinci de ani. îi destăinui
cu încredere, cînd Szathm ăry se interesă despre planurile
sale viitoare:
— Am cîteva teme frumoase, pe care aş v rea să le pictez la
Bucureşti. Dar deocam dată n-am atelier unde să lucrez şi, ca să
fiu sincer, nici bani ca să pot închiria o locuinţă cu atelier.
— N u-ţi face problem e cu asta, ai loc la mine. Uite, poţi
lucra liniştit în colţul acela, cit pofteşti.
A doua zi G rigorescu îşi m utase calabalîcurile la Szath­
m ăry. Aşa, în doi, treaba m ergea şi mai bine, îşi analizau

219
dezinteresat, reciproc lucrările şi schim bau păreri. Szathm âry
sprijinea, ca un frate mai mare, pe cei ce se afirm au din ge­
neraţia tînără. De cînd avea casa lui personală în strada Enei
şi îşi făcuse un atelier propice viselor sale artistice, venea
la el nu num ai Grigorescu, ci îi călcau pragul ades şi Mişu
Popp, Teodor Aman şi Tattarescu. Nu se sfiau să ceară sfa­
turi de la confratele mai vîrstnic, cînd nu izbuteau să se de­
cidă în vreo problem ă legată de o lucrare sau alta. Iar el le
stătea cu dragă inimă la dispoziţie, îşi aju ta şi îndrum a colegii.
Car ol Popp de Szathm âry primi sfatul prinţului Carol. ,,Pic­
tează ce pofteşti, pentru dumneata!" Foarte bine! -Picta. Dar
albumul pe care-1 făcuse acum, era cu totul altceva decît
ce-i com andase domnitorul. înm ănunche în el excelente in ­
stantanee şi acuarele profund grăitoare, înfăţişînd tipuri ca­
racteristice poporului român, din provincie, ca şi de pe stră­
zile capitalei. Erau în acest album olteni cu chimire late,
ciobani cu cuşme ţuguiate, fete şi bărbaţi în port naţional,
din Argeş, Ilfov, Prahova, de pe lîngă Dunăre, bulgari şi m a­
cedoneni, iaurgii ce-şi ofereau m arfa strigînd pe străzile
Bucureştilor, lăptărese, vînzători de bragă, sugiuc, îngheţată,
ţărani cu oobiliţe pe umăr, pline cu fructe, zarzavaturi, oţet,
bureţi uriaşi şi vînat, apoi birjari, bucătari, plăcintari, n e ­
gustori am bulanţi de icoane, ţigănci cu ghiocei, puradei sprin­
teni şi turci fumînd cu o linişte orientală. Toţi în portul lor
de atunci, cu gesturile lor specifice. Un buchet colorat, în
care viaţa clocotea, fierbea, ferm enta şi înflorea ca aievea.
Intitulă albumul „Costumes de la Roumanie" şi porni iarăşi
la drum, spre apus. în Belgia şi O landa nu fusese încă. V oia
să cunoască cele două ţărişoare înfloritoare ai căror domni­
tori ce cîrm uiau constituţional dădeau în vrem ea aceea
exem plu celorlalţi dom nitori din lume. în călătoria aceasta
colecţia sa de decoraţii spori cu noi şi valoroase m edalii pe
care le-a prim it de la dom nitorul olandez şi cel belgian.
în drum spre casă se opri la Diisseldorf. îl cunoştea mai
demult pe vestitul profesor Ludwig Knaus, personalitate pro­
em inentă a noii picturi germane, care făcuse cunoscută în

220
întreaga lume această şcoală. încă de pe vrem ea cînd făcuse
prim a călătorie lungă prin apus, Liszt îi dăduse o scrisoare
de recom andare către profesor. Acum era iarnă, început de
decembrie, cînd sosi Szathm âry în oraş, dar nu se grăbea.
La Anul Nou trebuia să fie la Dresda. Aşa făgăduise acolo,
cînd trecuse spre Ţările de Jos, astfel că acum putea petrece
cîteva săptăm îni pe lingă Knaus.
La profesor cunoscu un tânăr de douăzeci şi cinci de ani,
liniştit. Fusese trim is din U ngaria cu bursă, ceea ce însem na
că talentul său era recunoscut nu num ai de public, ci şi de
cercurile oficiale.
— M unkăcsy M ihâly, se prezentă el.
— Am auzit de tine încă de la Pesta, spuse bucuros Szath­
m âry. Sîntem colegi şi, după cum văd, ţi-aş putea fi foarte
bine şi tată. Aşa că nu te supăra dacă te tutuiesc. Profesorul
mi-a pomenit că lucrezi la o compoziţie mai m are şi că eşti
aproape pe term inate. Mă interesează cu atît mai mult cu cit
mi-a spus că el a fost îm potriva ideii tale. îngăduie-m i s-o văd.
Un timp, M unkăcsy, din modestie, găsi tot felul de pretexte,
dar pînă la urm ă îl chemă pe confratele său acasă la el.
Cînd Szathm âry se opri în faţa tabloului în ulei ce strălucea
umed pe planşetă, răm ase m ut de adm iraţie. N icicînd nu mai
văzuse, înm ănuncheate pe o singură pînză, o scenă atît de
surprinzătoare, atîta forţă expresivă, un joc de culori profund
şi totuşi strălucitor, o compoziţie avîntată şi totuşi precisă,
realitatea aspră şi poezia explodînd cu forţa baladei, laolaltă.
— E o capodoperă, prietene! exclamă. Pe lingă asta, com­
poziţiile de azi ale m arilor pictori francezi şi germ ani sînt
un fleac! O să devii vestit în toată lum ea cu tabloul ăsta!
— Eh, Doamne, cum poţi spune una ca asta!?
După cîteva zile pictura era gata, în forma definitivă. Mun-
kâcsy o înrăm ă. G ravă pe o plăcuţă titlul: „Celula condam­
naţilor la m oarte". în celula de închisoare cu ziduri groase,
boltite, stă un haiduc din Pusta Mare, condam nat la moarte.
Pe faţă, tristeţe şi resem nare: ştie că peste cîteva ceasuri
totul ia sfîrşit. O bătrînă plînge frîngîndu-şi mîinile, mai

221
încolo şade o nevastă tînără cu copilul în braţe, apoi rude
cu feţele m îhnite şi, rezem at de zid, ţinînd în mină o puşcă
cu baionetă lungă, un tem nicer ce nu izbuteşte să răm înă
nesim ţitor, — el însuşi priveşte cu m ilă din penum bra celulei
rezervate pentru condam naţii la m oarte, trădîndu-şi com pă­
tim irea faţă de condamnat, om din aceeaşi clasă socială ca şi
el. La picioarele tatălu i stă un copilaş neştiutor, fără griji —
negrele griji nu ajung pînă la el — iar pe păm înt zace Biblia,
pe care o azvîrlise cu am ărăciune condam natul.
Tabloul fu expus în vitrin a lu'i Conzen, vestitul negustor
de picturi din Diisseldorf. Oamenii se îm bulzeau în faţa v itri­
nei. în cîteva zile se răspîndi vestea despre uim itoarea pic­
tură. După o săptăm înă se prezentă un am erican bogat,
Mr. W ilstaek, care cum pără tabloul cu două mii de taleri.
C îteva luni mai tîrziu pictura era expusă la Paris, unde fu
încununată cu m edalia de aur.
M unkâcsy şi Szathm âry sărbătoriră succesul cu o cină îm­
belşugată, udată cu vin. După cină, tînărul pictor, fericit, îi
cîntă prietenului cîntece ungureşti. A vea o voce frumoasă
şi ştia să zică excelent cîntecele şi baladele haiduceşti, triste,
tărăgănate. între timp mai ciocneau paharele, apoi M unkâcsy
o dădu pe fluierat. Szathm âry îl întrerupse rîzînd:
— Dacă n-ai fi un pictor a tît de excelent, te-ai putea face
fără team ă artist de fluierat. Zău că ţi-ai cîştiga pîine.
— Am învăţat să fluier pe vrem ea cînd eram ucenic tîm-
plar. Cu asta-m i mai înveseleam am arul pe care trebuia să-l
înghit, răspunse M unkâcsy zîmbind întristat.
De A nul Nou, Szathm âry era la Dresda. îl aştepta logod­
nica sa, Bottger Anna Charlotte. Se cunoscuseră în toamnă,
şi pictorul se îndrăgostise pe loc de fata mult mai tînără
ca el, frum oasă şi inteligentă. A nna C harlotte se trăgea din-
tr-o familie vestită. Unul dintre străbunici fusese faimosul
alchim ist Bottger*, pe care A ugustus cel Tare îl întem niţase

* Johann Friedrich Bottger (1682—1719), medic şi alchimist german,


riescoperitorul porţelanului de Meissen.

222
spre a-i fabrica aur pentru v istieria sa m ereu goală de pe
urm a risipei ce o făcea. Bottger făcuse experienţe peste ex ­
perienţe, pînă cînd, în loc de aur, descoperi fabricarea por­
ţelanului, care pînă atunci nu era cunoscut decît în China.
La porunca lui Augustus, se făcu prim a fabrică de porţelan
din Europa la M eissen, care deveni într-adevăr o mină de
aur, produsele ei fiind plătite în toată lumea cu aur greu.
Dar alchimistul nu-şi mai redobîndi niciodată libertatea. La
ordinul lui A ugustus cel Tare, Bottger fu ţinut pînă la m oarte
în temniţă, pentru a nu putea vinde secretul fabricării p o r­
ţelanului.
Szathm ăry se întoarse la Bucureşti cu nevasta sa. Era iarăşi
îndrăgostit şi fericit. In această perioadă desenă şi pictă atî-
tea portrete de femei, cîte nu făcuse poate în toată viaţa la
un loc.
Un an mai tîrziu fericirea sa atinse apogeul. Soţia îi născu
un copil. Pictorul avea cincizeci şi nouă de ani şi sim ţea că
e singurul copil cu care-1 dăruia soarta şi că aceasta în ­
seam nă încununarea vieţii sale, rostuirea fam ilială zadarnic
dorită pînă acum, dar în sfîrşit împlinită. Il num iră pe copil
Carol A lexandru, dar îl alintau spunîndu-i: Săndri. Prietenii
lor se m inunau de copil şi erau toţi într-o părere:
— Curat taică-său! Seam ănă ca două picături!
— Cînd v a fi mare, mă aştept să-mi semene şi mai mult
şi să fie ca mine, răspundea m îndru Carol Popp de Szath­
măry. Bineînţeles, poate fi mai ceva decît mine, dar asta e
spre folosul său, adăuga rîzînd.
însă m area fericire pe care-o adusese copilul în casă nu-1
făcu să uite că el e înainte de toate pictor şi nu aparţine
doar familiei ci şi întregii omeniri. De mult nutrea pe ascuns
gîndul că ar fi bine să mai facă o călătorie în Orient. De­
altfel se vorbea tot mai insistent că la Bucureşti va fi org a­
nizată prim a expoziţie, veritabilă, de arte plastice, după mo­
delul ,,Salon"-ului de la Paris. într-o frumoasă zi o anunţă
pe soţia sa:
— Am de gînd să mă prezint la expoziţia asta cu tablouri

223
noi. Cu nişte teme interesante, pe care să nu le poată avea
ceilalţi.
In scurtă vrem e porni în cea de a treia călătorie prin Asia.
C ălătoreşte cu vaporul pînă la Constantinopol, de acolo că­
lare pe cai sau cămile prin Asia Mică în Siria, apoi în Liban.
La Baal'bek zăboveşte mai mult, leagă prietenie cu emirul
de acolo şi îl desenează. C ercetează cu pasiune ruinele v e ­
chiului oraş şi colecţionează am intiri de epocă feniciene şi
greceşti. întotdeauna l-a im presionat puternic istoria, şi aici,
în anticul Heliopolis, umblă aproape cu team ă printre relic­
vele culturii de acum trei mii de ani şi mai bine, peste care
mai tîrziu s-au aşezat am intirile stăpînirii greceşti şi romane.
Dar tem plele lui Juppiter şi Bacchus sînt încă întregi, coloa­
nele zvelte, uim itoarele statui şi basoreliefuri pur şi simplu
îl vrăjesc.
Se alipeşte unei caravane şi porneşte spre Persia. Ţinta
finală: Teheran. Se îm prieteneşte cu negustorii şi cu însoţi­
torii gravi şi înarm aţi. Sînt excepţionale tipuri umane, face
o mulţime de schiţe după ei. Drumul e lung, dar suportă
excelent oboseala, deşi a depăşit v îrsta de şaizeci de ani.
Dacă ar fi răm as funcţionar, ar fi ieşit deja la pensie. S-ar
putea odihni şi şi-ar fuma în tihnă luleaua în vreun colţişor
liniştit din Ardeal. Ar avea casa lui, o livadă, s-ar ocupa de
albinărit şi o dată pe săptăm înă ar citi Vasărnapi Ujsăg*
doar pentru a nu pierde legătura cu mapamondul. în loc de
asta, acum inhalează colbul pustiurilor, soarele îl arde, ploile
îl biciuiesc, trăieşte m încînd carne de oaie săptăm îni în şir,
leagă prietenii cu turci, arabi, persani, afgani, curzi, trece
dincolo de Eufrat, de Tigru, vede Teheranul, Kabulul, se ata ­
şează altor şi altor caravane şi îşi continuă neobosit drumul
prin uriaşa Asie. E m înat de dorul de a vedea locuri noi,
necunoscute, dorul nestins al artistului îl îmboldeşte, îl îm­
pinge m ereu mai departe — pînă ajunge în China.

* „Gazeta de Duminică", săptămînal ilustrat, tipărit la Cluj (a apă­


rut în perioada 1854—1921).

224
O are ce face în vrem ea aceasta Săndri acasă? I-au crescut
desigur dinţişorii, bîiguie sau poate pronunţă deja cîteva
cuvinte cu înţeles: mama, bebe, vleau . . . O are l-o fi învăţat
să spună şi tată? . ..
Iată ce gînduri îl preocupă în timp ce-1 pictează pe prin­
ţul Talifu. E prinţ chinez, un om cultivat, nu prea bătrîn, pe
care-1 interesează realităţile din Europa. Chinezii sînt am a­
bili, se simte bine printre ei. Dar e timpul să se întoarcă
acasă. N oaptea îl visează pe Săndri, pruncul îi face semne
cu m înuţa-i durdulie să vină. Prinţul Talifu îi acordă titlul
de pictor al Curţii sale şi îl încarcă cu daruri. Prim eşte ca
am intire obiecte, veşm inte scumpe, piese rare pentru interior,
mobilă, covoare. A casă în locuinţa sa din Bucureşti are încă
de cîţiva ani o cameră turcească, iar din aceste daruri îşi va
aranja o cam eră chinezească.
A casă îl aşteaptă m ulte veşti. Se întîlneşte cu Cezar Bolliac,
care-i povesteşte în ce mizerie a m urit prietenul său, poetul
Dimitrie Bolintineanu.
— Ştii desigur că de ani de zile era grav bolnav. în u lti­
mele luni starea i s-a agravat tot mai mult. O asele i se mu­
laseră atît de tare că atunci cînd se ridica cu chiu, cu vai,
picioarele i se strîm bau în formă de O. N u mai era în stare
să scrie, avea o pensie foarte mică. L-au internat la spitalul
Pantelimon, dar i-ar fi trebuit o mulţime de bani pentru m e­
dicam entele scumpe. Cu ultim a picătură de energie a făcut
o cerere către guvern. A făcut apel la activitatea sa patrio­
tică, la opera sa poetică, cerînd ajutor. Nici m ăcar răspuns
n-a primit. Atunci, prietenii săi ap pus la loterie obiectele
şi cărţile din casă, pentru a-1 ajuta cumva, căci nu voia să
prim ească de la nim eni nici un îm prumut sau ajutor. Lozul
era de cinci lei. La tragere, m obila de bibliotecă a cîştigat-o
V asile Alecsandri, iar cărţile Costache Negri. Dar cei doi
prieteni buni şi confraţi au renunţat la cîştig şi au dus totul
la spital. Au aran jat cu ele cam era bolnavului, pentru a-i
mai aduce puţină bucurie în ultim ele clipe ale vieţii sale.
A m urit acolo în spital, peste cîteva zile . ..

225
In acest timp, la Bucureşti se pregătea deschiderea prim u­
lui Salon de pictură. Prom itea a fi un evenim ent de proporţii
mai ample decît prim a expoziţie de pictură organizată în 1864
la iniţiativa şi sub m inisteriatul lui Bolintineanu. Atunci, ex-
puseseră numai cîţiva pictori, printre care Szathmăry, Mişu
Popp, Tattarescu, Aman, la Colegiul Sfîntul Sava. Acum p ri­
miră loc în sălile salonului şi sculptorii iviţi de curînd în
artele rom âneşti. In acest scop „H otelul H erdan" puse la
dispoziţie mai multe încăperi spaţioase. In timpul pregătirilor,
Carol Popp de Szathm ăry fu victim a unui atac nedrept, care
îi provocă m ultă am ărăciune. Află despre asta de la Th. Aman,
care, în calitatea sa de director al Şcoalei de Bellearte, p ar­
ticipase la consiliul ţinut la M inisterul Cultelor.
— Com itetul a analizat pe rînd pe pictorii noştri, pentru
a stabili cine poate fi luat în consideraţie spre a participa
la expoziţie, îi povesti el lui Szathmăry. Cînd a venit vorba
de dum neata, H enrik Trenk, care, profesor de desen fiind,
era invitat la consiliu ca expert, a fost îm potrivă ca dum­
neata să figurezi printre cei ce expun. „Szathm ăry nu poate
fi socotit pictor — a zis Trenk — nu e decît un simplu foto­
graf. Discredităm salonul dacă invităm să participe şi un ast­
fel de meseriaş." A stîrn it indignare, toţi ştiau că a vorbit
doar dintr-o invidie profesională. Dar nu e cazul să pui la
inimă neghiobia asta, maestre! Aşa-i Trenk, nici consiliul nu
l-a luat în serios şi nu num ai că te-a invitat la expoziţie, ci
te-a ales şi în juriu.
Intriga nu era ceva neobişnuit printre scriitori, actori, pic­
tori, dar Trenk era, pe deasupra, şi un om periculos. Szath-
m âry îşi aminti de cazul tînărului pictor craiovean Petru
A lexandrescu.
— îl mai ţii m inte pe A lexandrescu? îl întrebă pe Aman.
— Cum să nu, era un pictor foarte bun, talentat. încă de
cînd îm plinise şaptesprezece ani a fost num it dascăl de desen
la liceu. Domnitorul Ştirbei l-a trimis pe cîţiva ani cu bursă
în străinătate. A înv ăţat la Viena, Roma şi Paris de la cei
mai mari meşteri.

226
— După cîte ştiu, abia întors acasă de la studii, a şi fost
numit profesor la liceul G heorghe Lazăr şi acolo a învăţat
abecedarul picturii A ndreescu, care era elevul său, iar azi
e unul dintre talentele cele mai prom iţătoare.
— Aşa e, dar nu uita că, pe lingă asta, pe A lexandrescu
îl aştepta şi un m are viitor în pictură. Era un excelent por­
tretist. Ai văzut, desigur, portretul ce i l-a făcut lui Climescu,
episcopul de Buzău, pot spune că m erită tot respectul.
— Deci vezi, dragă colega, atunci vine acest talen t m edio­
cru, de origine elveţiană, acest Trenk şi-l sapă şi-l tot atacă
pe A lexandrescu pînă cînd omul acela sensibil nu numai că
se lasă de pictură, ci am ărît, nu mai vrea să ştie de nimic
de trecutul sau viitorul său, de capitală, şi se face negustor
la Brăila. E opera lui Trenk, el l-a dat gata!
— Numai că Szathm âry îşi are deja locul şi rangul său în
pictură, spuse grav Aman. E un lucru care nu mai poate de­
cât să fie întărit odată cu trecerea anilor. Şi nici o mie de
Trenk nu pot face nimic.
A vea dreptate Aman. La expoziţie, cele mai noi picturi ale
lui Carol Popp de Szathmâry, m ajoritatea create în călătoria
sa prin Orient, se bucurară de o recunoaştere generală. Cu
aceste creaţii se ridică în prim ele rînduri ale picturii orien-
taliste din Europa. In orice caz, ajunse iar la modă în Bucu­
reşti. Primi şi de la guvern comenzi masive. Despre toate
acestea îl inform ează într-o scrisoare optim istă pe Sândor
Pataki, care între timp se însurase şi părăsise cancelaria din
Viena, stabilindu-se la Cluj.

Anii trec, dar Carol Popp de Szathm âry e încă plin de


energie — proiecte, ambiţii, fapte. Rezistă la lucru mai bine
ca orice tînăr. Cînd e acasă, la Bucureşti, lucrează zilnic
zece ore, adesea îl apucă noaptea şi continuă la lum ina lăm ­
pii ceea ce a început, pînă term ină ce şi-a program at pe
acea zi. între timp călătoreşte mult. Expune la Cluj, Buda­
pesta, Viena, M arienbad, Karlsbad, Bad-Teplitz. în 1877, cînd
izbucneşte războiul balcanic, pleacă pe front îm preună cu

227
N icolae Grigorescu, Sava H enţia şi Dem etrescu M irea. Cei
patru pictori se angajează într-o nobilă întrecere, pentru a
im ortaliza m arşurile arm atei, scene de luptă şi alte eveni­
m ente de pe front. Szathm âry e la înălţim e. Ba mai mult, pe
lingă desene originale şi fotografii, trim ite şi corespondenţe
de război unor reviste ilustrate englezeşti şi nem ţeşti. Astfel,
devine prim ul corespondent de război din România.
Pe lîngă pofta de lucru nu-i scade nici aceea de a în tre­
prinde m ereu ceva nou. In trei dintre cam erele de acasă
am enajează o expoziţie perm anentă, ce poate fi vizitată zilnic
de public. Expune doar puţine din propriile-i picturi. Pereţii
sînt acoperiţi de o sută patruzeci de tablouri ale unor pictori
de faimă, clasici. Iar în mijlocul saloanelor pot fi văzute co­
lecţiile de rarităţi, de fluturi şi plante, roci şi obiecte de artă
rare. Toate cum părate şi adunate cu prilejul num eroaselor
călătorii făcute în străinătate.
— Iar Szathmâry! — se plîng adversarii săi cînd în 1881
i se încredinţează organizarea serbărilor de încoronare a re ­
gelui şi a procesiunii de încoronare. Carol de H ohenzollern
va fi prim ul regş încoronat al României. Toate acestea tre ­
buie să se desfăşoare după eticheta apuseană. Dar cine să
se priceapă la asta mai bine ca Szathmâry, care cunoaşte
toate curţile regale, dom neşti şi princiare din apus, strălucirea
de la curtea sultanului, inclusiv a dom nitorilor din Orient,
pînă în China.
Iar el îşi îndeplineşte ireproşabil însărcinarea prim ită. Pen­
tru aportul său, prim eşte o înaltă distincţie, pe care o expune
în vitrina de acasă. S-au adunat pe pernele de catifea alb as­
tre atîtea, încît l-ar putea invidia oricare brav com andant
de oşti sau bărbat de stat.
Dar nu conteneşte cu munca de creaţie. Pictorul plănuieşte
alte albume. Pe unul, intitulat: „Porturi populare româneşti"
vrea să-l răspîndească în ţară. Ar urm a să fie litografiat în
culori, în şase sute de exem plare. Pentru patru sute de exem ­
plare găseşte în cîteva săptăm îni abonaţi. Pe celălalt ţine
să-l însoţească cu un text în franţuzeşte şi îl destinează p en ­

228
tru străinătate, cu titlul: „La Roumanie pittoresque". înfăţi­
şează cele mai frumoase peisaje şi m onum ente din ţară.
Ce contează cei şaptezeci de anii Pleacă ba la Berlin, ba
la Paris. Undeva aici ar dori să tipărească album ele, dar
tipografiile bune sînt suprasolicitate, iar tipărirea lor s-ar
am ina ani în şir. Deci, dincolo, peste Canalul Mînecii! Dar
nici la Londra situaţia nu e mai roză. Dacă nu se angajează
nici nemţii, nici francezii, nici englezii — îşi spune Carol
Popp de Szathm âry necăjit — atunci am să fac treaba eu
însumi!
Cumpără maşini moderne, trei sute de bucăţi de plăci pen­
tru gravat, aduce cu el acasă la Bucureşti gravori şi tipo­
grafi. Acasă, ai lui răm în uluiţi şi-l întreabă miraţi:
— Ce vrei să faci?
— înjghebez o tipografie şi îmi tipăresc singur albumele,
anunţă pictorul cu o hotărîre de nezdruncinat.
Şi începe treaba. Desenează, dă indicaţii, discută totul cu
cei şapte oameni aduşi, se agită de dim ineaţa pînă seara.
M ontează m aşinile şi din desenele gravate în piatră încep
să prindă viaţă frumoasele, coloratele pagini de album. Iar
între timp prim eşte comenzi şi pentru pictură, pe care nu le
poate refuza. Desenează, tipăreşte, ori de cîte ori e nevoie
repară maşinile tipografice defectate şi pe lîngă toate acestea
pictează de zor la tablourile com andate .. .
E, oricît, prea mult şi obositor . ..
într-o după am iază tîrzie urcă obosit din atelier în locuinţă,
îl chemă pe Sândri. Băiatul avea deja paisprezece ani, era
silitor la învăţătură, tocmai îşi făcea lecţiile, dar cînd îl
strigă tatăl, lăsă totul imediat.

— Urcă pînă-n pod, băiete. Vezi că într-una din lăzile de
acolo găseşti clişeele cu porturi populare din Ardeal. Ţin
minte că le-am îm pachetat în hîrtie gri şi am scris deasupra:
Ardeal. Du-te, băiete, şi adu-le jos, tu umbli mai uşor şi vezi
mai bine în sem iobscuritatea de acolo. Aş v rea să le re-
desenez.
,,Pînă se întoarce băiatul, îşi spuse el, mă odihnesc un pic"

220
şi se aşează în fotoliu. A fară era frumos, ferestrele erau larg
deschise. Pe strada Enei trecea o b irjă şi surugiul cu caftan
de catifea îşi îndem na cu glas ascuţit caii: „Diee, dii, diiee!"
îşi rezem ă capul de speteaza fotoliului. Ce bună-i clipa
asta de odihnă! Pe ferestrele deschise, am intirile pătrunseseră
în odaie, cu uşoare fîlfîiri de aripi. Se gîndi la mama sa. Au
trecut treizeci de ani de cînd o pierduse. O dihneşte aici, pe
strada Tîrgoviştei, în cim itirul reform at unguresc. Nu mult
înainte prim iseră ungurii acest teren de la sfatul orăşenesc,
iar văduva lui Daniel Szathm ăry Pap, născută Suzana Vass
era printre primii care-au fost îngropaţi în noul cimitir, întru
veşnică odihnă. „Biata, buna mea mamă!" — oftă. A uzea ca
aievea şi acum glasul ei, aşa cum striga ea după el ori de
cîte ori pornea la şcoală: „Carol, mă, Carol, ai grijă de haine,
nu te mai bate, că rîndul trecut le-ai rupt! “
R o za. .. O are ce-o mai fi cu ei, la Cairo? Pe cît de fru­
muşică, pe atît de uşuratică a fost Roza asta! Fratele ei
o iubea totuşi mai mult decît pe ceilalţi fraţi, deşi se deo­
sebeau în multe privinţe. Da, şi Roza e un suflet de artist,
a obţinut frumoase succese, dar n-ar fi trebuit să risipească
banii nebuneşte. Bărbatul ei e un om cumsecade, harnic, are
copii frumoşi şi cuminţi. Ce s-au mai bucurat cînd i-a adus
pe toţi la Bucureşti şi-aici i-a am enajat cum natului său un
atelier de fotografiat. în cîţiva ani şi-au cum părat o casă
ce valora o sută douăzeci de mii de franci, dar apoi Roza
s-a am balat în nişte datorii atît de mari încît s-au văzut n e­
voiţi să-şi vîndă tot. Dar n-a fost de ajuns nici asta, au tre ­
buit să fugă în Egipt, num ai să scape de datorii. Acolo, cum na­
tul iar s-a pus pe picioare, i-a scris că acum cîştigă bine din
fotografiat. Dar, ce se întîm plă dacă Roza se va prosti iar?
Apoi se gîndi la Chladek. Nici bietul de el nu mai e.
Cîndva, era cel mai bun pictor m iniaturist din ţară, dar foto­
grafiatul ucisese această specialitate frumoasă de artă fină
picturală. La ce-i mai trebuie omului m odern pictura m iniatu­
rală, din care se face num ai un singur exem plar, cînd cu
preţul acestui unicat poţi avea în treizeci de exem plare p o r­

230
tretul fotografiat? Pe fiul său, în talentul căruia îşi pusese
mari speranţe, îl pierduse pretim puriu, iar el, îm bătrînind,
a ajuns aproape orb şi a răm as fără nici un sprijin.
Rudele, prietenii buni se răreau întruna, erau tot mai p u ­
ţini. Omul, cînd îm bătrîneşte, răm îne singur-singurel. Bătrî-
neţea e grea, dar şi mai grea e singurătatea de care are parte
omul ce trăieşte mult. Se gîndise nu o dată să se întoarcă
pe m eleagurile natale, acasă. Dar zadarnic i-ar căuta acolo
pe vechii săi prieteni, de pildă pe bunul şi dragul lănci Bohm.
La M iinchen discutau cîndva zi de zi la un cofăel de bere.
Cîţi ani au trecut de atunci? Cincizeci? Unde e de atunci
bietul Bohm! Nu de mult aflase şi de m oartea lui Sândor
Pataki. Il plînsese amar, încît se ruşinase de el însuşi că e
aşa de slab. Da, şi acolo la Cluj, ar fi fost s in g u r ... Sândri
e azi-mîine mare, prinde aripi şi mai devrem e sau mai tîrziu
îşi ia zborul din casa părintească. O are el va mai apuca
asta? Sândri e băiat bun, talentat. Şi dînsul va fi pictor. Dar,
spre norocul său, creşte în cu totul alte condiţii decît acelea
de care a avut el parte. El îşi începuse cariera de artist atunci
cînd se întîm plase nenorocirea cu tatăl său — vai, ce îngro­
zitor era craniul acela zdrobit de glonţ, niciodată nu va
uita! — fabrica acasă figurine de ceară, pe care le vindea
la piaţă fosta lor slujnică, lelea Rebi. Din asta trăia toată
familia pe vrem ea marii ananghii care-i ajunsese.
Figurine de ceară, apoi prim a dragoste, portretul M arici-
căi — oh, ce irem ediabil distrusă, ce abătută era femeia asta
cînd a fugit de furia mulţimii cu Bibescu şi i-a întîlnit la
Braşov! — apoi portretele unor Eszterhâzy, Zichy şi Feste-
tich, Ghica, Bibescu, Ştirbei, Cuza şi Carol 1-ul. Societatea
Lingară de Lectură din B u cu reşti. . . Fondatorii erau unspre­
zece oameni de încredere, printre care şi el, pictorul Curţii! . . .
Apoi expoziţia internaţională de la Paris, curţile domneşti
din apus şi răsărit, îm părăteasa E u g e n ia ... ce femeie m inu­
nată ■— şi, eh ţărăncuţa aia care le aducea lapte, ce mult îi
semăna, fruntea, nasul, pielea — leit îm părăteasa! Şi Talifu,
prinţul chinez care l-a făcut pictor al curţii sale şi voia să-l

231
reţină acolo, în ţara o re z u lu i. . . O ladă de medalii, faimă,
onoruri, glorie, dragoste, bani şi lungi călătorii, prieteni buni,
morţi şi vii -— Liszt, şi dragul Liszt le cîntă undeva în rai,
îngerilor. L-a ucis inima, la Bayreuth, inima aceea care bătea
pentru întreaga omenire, căci niciodată n-a ştiut să aibă grijă
de el însuşi — locuinţa sa prim itoare, loc de întîlnire a ge­
neraţiei tinere de a r tiş ti. . . Apoi Eminescu . . . ce-o mai fi cu
Eminescu, de mult nu l-a mai văzut, ar trebui să afle ce mai
face, de ce n-a mai venit de la o vrem e pe la el? Ce tare
se îm prietenise cu Sândri, cînd locuia aici, în casa lor, în
căm ăruţa aceea de la capătul coridorului, unde l-a vizitat
o dată şi tatăl său, venind din provincie să-şi vadă f iu l. . .
Il lua pe Sândri pe genunchi, îl m îngîia pe creştet şi-i spunea
poezii care mai de care mai frumoase, — atîtea amăgiri,
am ărăciuni, pe care mai bine le-ai uita, şi multă trudă, multă,
m ultă osteneală — şi toate acestea într-o frîntură de viaţă,
în am intirile-i fluturătoare. A fost greu pînă aici, pînă acum?
O, nu! O dată cu trecerea anilor, încercările cele mai cum­
plite, munca cea mai grea îşi pierd din intensitate, devin
mai estompate,,, pînă cînd, încet-încet, ajung nişte am intiri
şterse. Rămîne num ai oboseala, iar ritm ul inimii slăbeşte.
Omul arată puternic, dar inima îi osteneşte de atîta luptă şi
de necazuri, ba pînă şi de bucurii şi reuşite. De asta trebuie
făcute toate la vrem ea lor, tot ce-i stă în putere omului. De
asta trebuie să munceşti, să creezi pînă cînd acest ceasornic
ce ticăie harnic nu oboseşte şi nu abdică definitiv. — Oare
inima mea mai rezistă? . . . — gîndul acesta îl mai ţinu treaz
cîteva clipe, apoi pleoapele i se îngreunară, tot trupul i se
moleşi. Luptă îm potriva acestei moleşeli. Doar trebuia să se
întoarcă în atelier, să-i supravegheze pe oameni, dacă au făcut
bine treaba pe care le-o încredinţase? .. .
Străzi largi, case foarte înalte, cu m ulte etaje, lumini stră ­
lucitoare. mulţime, fo rfo tă . .. Un oraş mare. Foarte mare.
Toate se lărgesc, toate cresc, toate devin strălucitoare. Palat
cu saloane de m arm ură. Totul în m arm ură albă, şi pereţii, şi
treptele. M ulte-m ulte tablouri pe pereţi. M u z e u .. . Iată ce

232
visa întotdeauna. L um ina. . . De unde vine această lumină
puternică, pură, care nu aru n că umbre în nici o direcţie?
Uite, acolo-i tabloul ce înfăţişează Tîrgul cel mare, iar cel
de colo e Hagi Aii cu narghileaua în gură! M ulte picturi cu
numele lui! Mai încolo, portretul acela pe care i l-a făcut
Mişu Popp. E o treabă bună, m erită să fie expusă. Atunci
era cu vreo treizeci de ani mai tînăr, uite cum trece timpul! . ..
Iar colo, im agini de pe ţărm ul m ării, în ulei. Dar acestea
nu mai poartă sem nătura l u i . . . A lexandru Szathm âry . . . Ia
te uită, Sândri! . . . Ca să vezi, ei doi îm preună la expozi­
ţie? . . . Tresări brusc şi şopti: „ V iito ru l..
Apoi somnul se aşternu greu peste el, ca o plasă de n e ­
rupt. Capul îi căzu pe piept, puţin spre dreapta, ca şi cînd
s-ar fi plictisit să stea m ereu drept pe umeri.

Sândri cotrobăie prin lăzile din pod. Sînt m ulte nimicuri,


m ulte vechituri strînse cu anii. A ccesorii pentru călătorii, în ­
treprinderi, expoziţii, pentru fotografiat şi pictat, acum inu­
tile. Din fundul unei lăzi pline de -praf apare o acuarelă. Lui
Sândri nu-i vine să-şi creadă ochilor. Nu se poate! . . . Nu se
poate! . . . Doar se vînduse, căpătase bani pe ea! Cum a putut
ajunge aici în pod?
O dată, anul trecut, taică-său venise acasă foarte vesel.
I-a adus lui Sândri în dar o cutie cu acuarele şi a aşezai
lingă ea o litografie în culori.
— Eh, Sândri, ia să văd, ai putea s-o pictezi şi tu pe asta
atît de frumos? întrebase zîmbindu-i cu încredere. Dacă reu ­
şeşti, n-are să-ţi pară rău.
Din litografie zîmbea o ţigancă frumoasă, cu basm a roşie
în cap, iar pe um ăr cu un papagal în toate culorile. Băiatul
se apucase de treabă, desena, ştergea, modifica, picta.
— E chiar bună, îl încredinţase tatăl cînd văzuse pictura
term inată. Acum înrăm eaz-o frumos, apoi găsim undeva unde
s-o expunem . Dacă o vindem, banii sînt ai tăi, poţi să-ţi cum­
peri ce pofteşti.
Tatăl dusese acuarela la magazinul de muzică „Sander şi

233
asociaţii". Proprietarul o pusese în galantar. în fiecare zi,
cînd se întorcea de la şcoală, alerga cu sufletul la gură şi
se oprea în faţa galantarului. Se uita cu team ă şi speranţă,
să vadă dacă tot mai zîm beşte acea fată cu papagal, sau
între timp a cum părat-o cineva. A trecut o săptăm înă în ­
treagă şi în fiecare zi a rămas dezamăgit. Tabloul nu-şi gă­
sea cum părător. Tatăl vedea că băiatul e abătut şi ştia de ce,
dar nu spunea nimic pentru a-1 consola. Dacă vrei să ajungi
un pictor adevărat, trebuie să treci şi prin astfel de emoţii,
într-o dim ineaţă Sândri se dusese iar în faţa vitrinei, dar
0 bună bucată de vrem e nu avusese curajul să se uite, ca să
nu aibă parte de o nouă dezamăgire. Cînd totuşi îşi luase
inima în dinţi şi se uitase, inima i-a tresărit: tabloul nu mai
era acolo! Şi-a făcut curaj, a intrat în magazin şi a întrebat
ce s-a întîm plat cu pictura.
— Am vîndut-o azi dim ineaţă, i-a răspuns negustorul zîm-
bind prietenos.
Şi i-a num ărat patruzeci de arginţi în mînă.
„Dragul, bunul meu tată, ce n-a făcut ca să îndrăgesc şi eu
pictura şi să mă îm boldească la treabă!" se gîndi brusc Sândri,
acolo în pod. ,,E limpede că el i-a dat banii negustorului şi
apoi a ascuns bine tabloul aici, în fundul lăzii!"
Inim a băiatului se umplu de dragoste. Nimeni pe lume nu
are un tătic atît de dulce şi drag! Şi bun! Şi atît de deştept!
Găsi într-o altă ladă pachetul înfăşurat în hîrtie gri, era
acela pe care-1 căuta. îl scoase, apoi puse la loc toate cele­
lalte catrafuse, şi o dată cu ele şi acuarela cu papagalul, în
fundul lăzii.
Cînd se întoarse în odaie, îl găsi pe taică-său dormind în
fotoliu, cu capul căzut pe piept şi mîinile cu degete lungi, de
artist, rezem ate pe b raţele fotoliului. în clipa asta faţa tatălui
1 se păru lui Sândri îm bătrînită, prăbuşită, ca niciodată. Sau
poate numai el nu observase că de mult e aşa? „Bietul tata,
prea m unceşte şi se zbucium ă!" . . .
Băiatul se simţi copleşit de duioşie. Se apropie încet de
tatăl care dormea şi-i sărută m îna albă, delicată.

234
Szathm âry se trezi.
— O, o, tu eşti, Sândri? Ai găsit pachetul?
— Da, l-am pus acolo, pe masă.
Pictorul se ridică. Eh, genunchii ăştia, s-au ruginit binişor,
de la o vrem e îşi urneşte tot mai greu picioarele! Se întinse,
îşi frecă genunchii, apoi se îndreptă. Se duse la băiat şi-l luă
uşor de umeri.
— Ce să-i faci, Sândri, m-ai surprins aşa! spuse cu d ra­
goste. Dar nu mi-e ruşine. Am cam o b o s it. . . Cred că nu
peste mult timp va trebui să continui tu munca mea, Deşi .. .
multe, foarte m ulte lucruri aş fi v rut să mai fac!
Ţ A R A N U N G U R D IN T R A N S IL V A N I A (A C U A R E L A )
TÎRG S A P T Â M IN A L L A R lM N IC U V ÎLC EA (U LEI)

V IA ŢA P E D E A L (A C U A R E L A )
IN D E L T A D U N Ă R I I (A C U A R E L A )

D RA G AICA LA B U Z Ă U (D ESEN ÎN C R EIO N )


B Ă R C I ÎN O D IH N A ( A C U A R E L A )

PE M ALUL A PE I (ACUARELA)
P O R T IN O R IENT (D E S E N ÎN C R E IO N )

TÎRG LA B E L G R A D (A C U A R E L A )
FETE D IN D O L J L A F I N T lN Â (A C U A R E L A )
P E R E C H E T lN A R A D IN B U C O V IN A (A CUA RELA)
T A R A F U L LU I OCHI A L B (P E N IŢ A )

H O R A (A C U A R E L A )
P L IM B A R E A D O M N ITO R ULU I
(IN FUNDAL. P E ISA J AL B U C U R E ŞT IL O R IN A N I I 1860) — ( A C U A R E L A )

CUZA ŞI D O A M N A LUI TR E C lN D OLTUL (A C U A R EL Ă DE MARI P R O PO R Ţ II)


R Ă Z B O I U L D I N 1877. A R M A T A R O M Â N A Ş I R U S A T R E C l N D P E P O D U L D E
P O N T O A N E D E L A N IC OPOLE (D E S E N D E C A R O L P O P P D E S Z A T H M Â R Y ,
A P A R U T IN IL L U S T R IE R T E Z E IT U N G D IN L IPSC A )

R E FU G IA Ţ I TURCI LA A D R IA N O P O L (A C U A R E L A )
A R M A T A T U R C A P Ă R Ă S I N D P I . E V N A INT 1877
(D ESEN D E C A R O L P O P P D E S Z A T H M Â R Y ,
R E PR O D U S D E R EV ISTA IL U S T R A T A EN G LEZA,
L O N D O N I L L U S T R A T E D N E W S ) (47)

CĂR U ŢĂ G O NIND (D ESEN IN PEN IŢ Ă )


PORT POPULAR M A G H IA R D IN PR EA JM A C LU JU LU I (A CU A RELA )
v In z Ato are de oale u n g u r o a ic a d in m An ă şt iu r , cluj
(A C U A R EL Ă )
ROM ÂNCA D IN B U CO VIN A, IN V EŞM IN TE DE SARBÂTOARE
(A CUA RELA)
CAROL PO PP DE SZATHMARY,
C A PICTO R D E C UR TE A L P R IN Ţ U L U I CHINEZ T A L IF U (FO TOGRAFIE)
S A N D R I ŞI M A M A SA , SZ A T H M A R Y BO T T G E R A N N A ŞA R L O T A
(F O T O G R A F IE F Ă C U T Ă ÎN A T E L IE R U L LU I C A R O L P O P P D E SZATHMARY)
P O I t T D IN M E H E D I N Ţ I ( A C U A R E L A )
F A T A D IN M E H A D IA , B A N A T (ACUARELĂ)
M IR E A S A D IN C A L A T A (ACUARELA)
F A T A D IN A R G E Ş (P O R T D IN A R G E Ş, C R O N O L IT O G R A F IE )
F E M E IE D IN M U S C E L
I

TURCI D ISC U T lN D (A C U A R E L A )

M IN A ST IR E A DE PE M U N T E L E ATH O S (A CUARELA)
H A N ŞI B A Z A R IN A R A B I A (A C U A R E L A )

CALEAŞCA PER SA N A (A CUA RELA)


F O T O G R A F I A L U I C A R O L P O P P D E S Z A T H M A R Y , R E A L I Z A T A IN
1863 I N A T E L I E R U L P R O P R I U ( F O T O G R A F I E F Ă C U T Ă D E P I C T O R )
CO M PO ZIŢIA CO PERTEI: A N D R E I O LSU FIEV

R EPRO D U CERI COLOR:


1. M I n A S T IR E A N E A M Ţ I n 1869 (U L E I)
2. M A R IC IC A V A C A R E S C U D U P Ă C A S A T O R IA C U D O M N IT O R U L
G H . B IB E S C U (A C U A R E L Ă )

3. P O R T P O P U L A R R O M A N E S C M U N T E A N (A C U A R E L A )
4. Ţ A R A N U N G U R D E L A M IJL O C U L S E C O L U L U I T R E C U T (A C U A R E L A )
5. L A P T A R E A S A D IN B U C U R E Ş T I (A C U A R E L A )
6. C E R Ş E T O R I P E R S A N I (A C U A R E L A )
7. P O T C O V IT U L (A C U A R E L A )
8. P O R T U L G A L A Ţ I L A 1860 (A C U A R E L A )
9. T IR G U L M A R E D IN B U C U R E Ş T I (A C U A R E L A )
10. H A G I A L I F U M IN D C U N A R G H IL E A U A (A C U A R E L A )
L E C T O R : M IH A I C A Z IM IR
T E H N O R E D A C T O R : F L O R IC A W E D IA L E
D A T L A C U L E S : 2. X II. 1976. B U N D E T I P A R : 21. II. 1977.
A P A R U T : 1977. C O M A N D A N R . 1355.
T I R A J : 13 000, B R O Ş A T E .
C O L I D E T I P A R : 143/«. P L A N Ş E : 24 A L B -N E G R U + 1 C O L O R .
T I P A R U L E X E C U T A T S U B C O M A N D A N R . 523,
L A ÎN T R E P R IN D E R E A P O L IG R A F IC A „ C R IŞ A N A '
O R A D E A , S T R . M O S C O V E I N R . 5.
R E P U B L IC A S O C IA L IS T A R O M A N IA

S-ar putea să vă placă și