Tema 8.

Estetica si designul marfurilor

Estetica reprezintă o disciplină filosofică, care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi

structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea,
valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi
conştiinţă sau ale creaţiile omeneşti.
În Dicţionarul explicativ al limbii române Estetica este definită ca ştiinţa care studiază
legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a
frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la
metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei.
Categoria fundamentală a esteticii este frumosul. Frumosul nu are sens decât pentru
oameni şi numai pentru cei capabili să-l perceapă. El oglindeşte atât ordinea lumii exterioare, cât
şi armonia trăirilor interioare, subiective, îmbinând planul afectivităţii cu cel al raţionalităţii
lucide.
Estetica studiază:
- frumosul natural;
- frumosul artistic;
- frumosul industrial.
Frumosul industrial reprezintă obiectivul esteticii industriale. Estetica industrială este
un proces de implicare a artei în structura produsului industrial. Ea cuprinde atât elemente de
proiectare cât şi elemente de psihologie a formelor, de teorie a consumurilor, de sociologie a
gusturilor.
Estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză, a cărei cunoaştere impune cunoştinţe
economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie şi practică artistică.
Designul este un cuvânt englezesc, ce defineşte un fenomen de civilizaţie. Dicţionarele
recunosc pentru design accepţiuni ca: intenţie, schemă de abordare a unei lucrări, construcţie,
proiectare, compoziţie. Principala lui semnificaţie rămâne proiectarea estetică – procesul
complex de concepere şi proiectare a formelor funcţionale şi totodată frumoase. Când termenul
design se referă la producţia în serie, se foloseşte expresia design industrial. Designul face parte
integrantă din industria şi economia contemporană, fiind o componentă esenţială a culturii
materiale, a esteticii şi mediului înconjurător.
Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul categoriilor
estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia, desenul, stilul, ornamentul,
simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.
Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi reprezintă
manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită într-un sens vag, ca
fiind configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens mai precis, ca fiind aranjamentul
părţilor care determină această configuraţie.
Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate şi
utilitate. Forma produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al valorii lui, un
purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o reacţie emoţională, prin
care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau
displace. Pentru ca forma unui obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie
corelată cu compoziţia, iar compoziţia să corespundă obiectului, construcţiei, materialului de
fabricaţie.
Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta
dezvoltării tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la forme grele,
încărcate la simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor electrocasnice şi
electrotehnice). În prezent formele sunt raţionale şi au o linie elegantă, formele geometrice şi
aerodinamice înlocuiesc formale tradiţionale, creând o atmosferă modernă şi plăcută.
Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare sortimentală şi de
creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe piaţă, dacă pe lângă o funcţie
bună va avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne îmbinarea armonioasă a elementelor
funcţie-formă, forma produselor fiind de aşa manieră concepută, încât să corespundă atât sub
raport estetic, cât şi funcţional-utilitar.
Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine seama în
proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia produsului, adică scopul
pentru care a fost creat, forma exprimă configuraţia produsului, prin care obiectul apare ca
produs al muncii, ca marfă, iar structura exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul
şi coeziunea moleculelor, în vederea alcătuirii ei.
Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a unităţii dintre
formă, structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii industriale, este modalitatea prin
care se poate atinge perfecţiunea evidentă şi emoţională numită frumos industrial.
Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi circumscrie toate
obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme.
Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care determină
armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii imitative, reproduc
elemente din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând senzaţia de mişcare; linii
geometrice, care dau senzaţia de echilibru; linii orizontale, verticale sau oblice etc.
Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită contrastului
lor implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei, obţinându-se desenul.
Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau imaginea
unei idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative, nefigurative, statice,
dinamice etc.
O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul desenului
trebuie să se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de aplicarea culorilor şi valorile
tonale.
Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în multe cazuri
subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.
Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii, epoci. Stilul
poartă amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care individualizează un domeniu al
culturii la un anumit moment istoric. Ca atare, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei
artistice, ci cuprinde toate acele manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter
estetic.
Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare varietate de
şcoli şi orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic, Renaştere, Baroc, Regence,
Ludovic al XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În activitatea turistică în funcţie de zonă,
categorie, destinaţie, se utilizează diferite stiluri de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de
turism. În schimb, producţia de mare serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o
funcţionalitate continuu îmbunătăţită, cu o finisare exterioară şi interioară superioară.
Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite tehnici,
independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un obiect sau un edificiu.
Este o proprietate minoră, cu pondere mare din totalul proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra
cumpărătorilor.
Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre simplificarea
formelor, suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea ansamblului, nu trebuie
eliminată în totalitate decoraţiunea. Ornamentul capătă o valoare estetică majoră în condiţiile
când nu este un adaos de prisos, când nu este strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde
unor nevoi, necesităţi estetice, stimulând bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales
la produse industriale ca: stofe, ţesături, confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri,
rame, grilaje etc.
Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi dispunere, de
potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în totalitate. Fiind proprietatea
reală a unui ansamblu alcătuit din elemente care răspund anumitelor reglementări, părţile se pot
raporta la un centru, la o axă, la o distanţă, un plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi
de armonie, echilibru, proporţionalitate.
Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din punct de
vedere al mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în raport cu altul într-
o anumită mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar întreg ansamblul este alcătuit
din raporturi precise.
Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând impresia finală
de plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale unui întreg, unitatea
conţinutului şi a formei. Armonia este considerată atribut sau efect al frumosului.
Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor care
stimulează percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează variabilitatea, permite
compararea unor valori estetice cu altele, conturarea caracterelor proprii ale elementelor
ansamblului, etalarea expresivităţii întregului.
Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de umbră şi
lumină, de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.
Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii. Culoarea, ca
efect, nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci numai o interpretare
fiziologică.
În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se împart în
două categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu au lungimi de undă
mari şi se numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au lungimi de undă mici şi se
numesc culori reci.
Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi
saturaţie.
Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei
luminoase, folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.
Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ şi indicată
cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.
Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii, reprezentând
grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai saturată, cu cât pare mai
amestecată cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia
este numai parţial uniformă, ele apare cenuşiu. Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului
vizibil cu aceeaşi intensitate, apare alb.
Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de
individualitate a produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de legi ale
percepţiei, ci şi de convingeri şi de predilecţii personale. În afară de valoarea afectivă, deoarece
toate produsele cumpărate sunt colorate, culoarea are şi o mare valoare economică.
Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special, prin
concepţia cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei industriale o
preocupare majoră.