Lidia Handabura

Figurile lombroziene ale timpului

E adevarat ca Cesare Lombroso a fost cumva depasit si ca marii criminali nu e neaparat necesar sa aibe
o fiziognomie rudimentara, cu fruntea tesita, prognatism, asimetrie faciala, urechi mari si dinti
anormali, plus privire imbecil-sadica. Uneori insa imi amintesc de seminariile de criminalistica, tinute
in partea de demisol a facultatii, cu draperii negre groase, lasate doar putin intredeschise, sa se
ingrozeasca studentii de la Utilaje Tehnologice, care aveau cale de acces prin spatele Dreptului. Se
ingrozeau de la proiectiile cu scene de omor deosebit de grav facut de criminali in serie, activi chiar pe
timpul lui Ceausescu. Celebrul Ramaru, pe care am facut si studii, arata ca un macho al zilelor noastre,
avea chiar trasaturi regulate, dar, la o privire mai atenta, chiar pe fotografii normale ( nu de la
ancheta, unde ochii ii sunt intredeschisi si arata a zombie) se intrezareste acea “determinare” in ceva
ce nu duce cu gandul la bine. Privirea e aparent senina, de tanar de viitor, dar in ea intrezaresti o
obsesie. Evident, daca nu stii cine e, te gandesti ca e obsesia de a face cariera sau de a atinge un
record in vreun sport, de a obtine un Nobel pentru o descoperire stiintifica…

Cum locuiam in chirie in cartierul unde a locuit el in ultimii ani, ca student, la o straduta de ea lui, cand
ma intorceam uneori noaptea, pe strada cu teii batrani care faceau bolta peste soseaua cu piatra
cubica, aveam senzatia ca-l vad venind pe acelasi troturar, cu mainile in buzunare, in geaca in care
apare in ultimele fotografii. Iata o fraza prea lunga! In Cotroceniul anilor 80 erau totusi niste
“felinare”, care, vara, luminau filtrat din coronamentele tailor. Iti auzeai pasii pe strazile pustii, cam la
fel de pustii ca acum in carantina. Daca aveai tocuri, se auzea clar: tc, tc, tc, tc…Ca sa imi treaca groaza
incepeam sa schimb ritmul si brusc, ma opream dupa cate un trunchi gros de tei. Din vilele vechi se
mai auzea cate un pian sau o harfa, locuiau destui muzicieni in zona. Asta ma linistea, grabeam pasul.
Apoi, dupa ce acordurile se stingeau in urma mea, incepeam sa am alte senzatii: ca printre tc-urile
pasilor mei, intercalat, se aud alti pasi. Ma uitam inapoi: nimeni. Dar daca se opreste si el in spatele
unui tei din urma mea? Imi aminteam brusc sfatul mamei: “Sa nu umbli noaptea!”. Dar imi placea
Bucurestiul noaptea, imi placea apoi Bucurestiul pentru lumea lui pitoreasca, pentru patina bizantina
pe care, pe alocuri, o mai avea, imi placea cum miros teii in Bucuresti, cum vorbea lumea buna si cum
injurau, inventiv, cocalarii din mahalale. Care imi aminteau de romanul “Maidanul cu dragoste”. Nu
intelegeam de ce, intoarsa acasa in vacante, prietenii imi spuneau ca mi-am schimbat accentul, ca imi
schimb fizionomia. “Dar cresc si eu!”, ripostam. “Nu pot sa raman mereu cu figura bleaga din liceu, cu
ochii usor descendenti si privirea amabila”. Apoi, usor, am inceput sa-mi dau seama ca figura imi
exprima schimbarea interioara. Fiecare noua experienta, fiecare nou desfrau lasa un stigmat fin, in
trasaturi. Cine stie sa citeasca figurile, rapid intuieste cu cine are de-a face, in pofida tuturor
declaratiilor sale. Si nu neaparat prin aspecte evidente, frunte tesita, maxilare proeminente, privire
crancena sau, dimpotriva, figura suava, privire decenta si nas frumos, ci in acea subtila dizarmonie
dintre trasaturi si un anumit detaliu, care tradeaza tot. Detaliu care poate fi, la un moment dat, doar
felul de clipi la auzul anumitor cuvinte.