UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞ OARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE Ş I PSIHOLOGIE

SECŢ IA: PSIHOLOGIE

CÂ ND Ş I DE CE NU ÎŞ I MAI DOREŞ TE CLIENTUL SĂ SE

TERMINE TERAPIA?

NECHITA DANIELA
ANUL III
GRUPA 4

Timişoara
2009
 „Pacienţii apelează la terapie fiindcă vor să-şi uşureze într-un fel sau altul
suferinţa; această uşurare (şi, adeseori, necesara schimbare concomitentă de
personalitate) constituie beneficiul principal – raţiunea de a fi a psihoterapiei. Nu
rareori însă, pacientul resimte o anume satisfacţie, deloc neglijabilă, din faptul în sine
că se află într-un proces de terapie; foarte posibil să-i facă plăcere solicitudinea
neîntreruptă şi fără sfârşit, atenţia totală acordată fiecărui gând al său, prezenţa
liniştitoare a terapeutului atotoştiutor şi proteguitor, starea de animaţie suspendată
în care nu trebuie luată nicio decizie importantă. Nu de puţine ori, satisfacţiile
secundare pot fi atât de mari, încât dorinţa de a rămâne în terapie devine mai
puternică decât dorinţa de vindecare”.
Irvin Yalom şi Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape: O psihoterapie povestită de
ambii participanţi, 2009, p. 327

Din analiza citatului de mai sus se poate desprinde ideea centrală a existenţei
unor beneficii secundare pe care pacienţii le pot obţine într-un proces terapeutic,
beneficii care pot uneori surclasa şi împiedica obţinerea beneficiului principal al
psihoterapiei, acela de a uşura durerea existenţială .
Oglindind această idee în contextul mai amplu al psihoterapiei relatată din dubla
persectivă a terapeutului şi pacientei, aşa cum este acesta conturat în cartea mai sus
menţionată , în cadrul demersului meu eseistic voi analiza implicaţiile acestei idei
din mai multe perspective.
În primul râ nd, voi ară ta că există nevoi specifice cu care clienţii intră în terapie,
nevoi a că ror satisfacere este echivalentă cu obţinerea beneficiilor secundare
menţionate în citatul de mai sus. De asemenea, expectanţele clienţilor, care joacă un
rol important în realizarea transferului, contribuie la stabilirea coordonatelor
relaţiei psihoterapeutice în cadrul că reia clientul poate deveni dependent.
În al doilea râ nd voi sublinia rolul terapeutului, care, folosind ca instrument relaţia
psihoterapeutică , îi asigură clientului anumite beneficii secundare, însă poate şi
trebuie să urmă rească atingerea scopului principal al terapiei, ajutâ ndu-l şi pe
clientul să u să nu se mulţumească cu obţinerea acestor beneficii care-l menţin într-o
relaţie de dependenţă ci să se dezvolte într-o persoană autonomă şi integrată .
Nu întotdeauna pacienţii sau clienţii obţin o satisfacţie deosebită din faptul
că se află într-un proces de terapie. În literatura de specialitate gă sim mai frecvent
situaţii în care clienţii renunţă la terapie sau în care alianţa terapeutică suferă
rupturi, decâ t situaţii de dependenţă de terapie.
Pacienta care-şi expune povestea de psihoterapie în cartea din care este extras
citatul supus analizei, avusese mai multe experienţe terapeutice anterioare celei
relatate, experienţe fă ră miză , din care ieşise cu destulă uşurinţă , ba chiar încerca
diferite metode terapeutice simultan, datorită sentimentului că ceea ce face nu o
ajută prea mult. Ş i, totuşi, cu ce a fost diferită experienţa despre care vorbim?
Elementul esenţial care diferenţiază acest caz de celelalte este reprezentat de faptul
că terapeutul a folosit ca instrument relaţia psihoterapeutică , o relaţie care s-a
instituit, încă de la primul contact al protagoniştilor, într-una specială , de tip
transferenţial.
După 18 luni, pacienta nu fă cuse niciun progres în cadrul terapiei de grup, iar
terapeutul menţionează că avea motive să creadă că aceasta a continuat terapia în
primul râ nd pentru a nu pierde contactul cu el. În foarte scurt timp, înainte de
începerea terapiei de grup, pacienta obţinuse suficientă energie din relaţia ei cu
terapeutul ca s-o ţină un an şi jumă tate. Pacienta mă rturiseşte „din chiar acea primă
întrevedere cu el, sufletul meu şi-a pierdut capul” (Yalom şi Elkin, 2009, p.28).
Care sunt elementele care contribuie la crearea unei legă turi atâ t de puternice, într-
un timp atâ t de scurt, între un pacient şi terapeutul să u? În cazul menţionat mai sus,
pacienta fusese implicată în diverse terapii cu mai mulţi terapeuţi despre care
relata, distant, că au eşuat în încercarea lor de a avea un impact pozitiv asupra vieţii
ei.
În primul râ nd este vorba despre nevoia, conştientă sau mai puţin conştientă ,
cu care pacienta a intrat în terapie, şi care a apă rut la suprafaţă în diferite faze ale
procesului terapeutic, care era o nevoie stringentă de ataşament. Sentimentul de
neajutorare, nevoia de a primi dragoste protectoare, convingerea că va fi
abandonată , sentimentul că „numai fiind nebună ” s-ar putea bucura de atenţia şi
grija terapeutului (p.181) relevau tiparul disfuncţional de ataşament al pacientei.
Putem deduce din relată rile pacientei că regresia emoţională a acesteia în relaţia cu
terapeutul ei era foarte puternică . Ea menţionează , la un moment dat, că ceea ce
doreşte să obţină din această relaţie este sentimentul de securitate şi dragoste al
unui bebeluş îngrijit de mama lui: „nu-mi doresc decâ t să fiu înfă şată şi legă nată de
tine” (Yalom şi Elkin, 2009, p.65). Cu altă ocazie, pacienta recunoaşte că nu doreşte
să se facă bine, ca să nu-l piardă pe terapeut (p.95).
Bowlby (1988, apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008) credea că terapeutul este
privit ca o figură de ataşament, indiferent dacă clientul este sau nu conştient de
acest construct. Prin intermendiul interacţiunilor clientului cu terapeutul,
structurile relaţionale implicite ale clientului sunt exprimate şi proiectate. Acesta
este materialul pe care clientul îl aduce în contextul terapeutic. Rupturile, reunirile
şi legă turile care apar natural în terapie sunt cele ce probabil activează ră spunsurile
bazate pe ataşament (Baldwin, 2007 apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008). Aşadar,
blocajul survenit în evoluţia procesului terapeutic în discuţie, generat de dorinţa
mai mare a pacientei de ră mâ nere în terapie decâ t de vindecare, poate fi un astfel de
ră spuns bazat pe ataşament. Terapeutul notează la un moment dat că pacienta „se
temea de schimbare, fiindcă orice progres ar fi însemnat să mă piardă pe mine”
(Yalom şi Elkin, 2009, p.19).
Al doilea ingredient esenţial al legă turii puternice care s-a format între
pacientă şi terapeutul ei se referă la personalitatea terapeutului şi la competenţele
acestuia. Putem face observaţia că acea satisfacţie resimţită „din faptul în sine că se
află într-un proces de terapie”, este mai mult în legă tură cu relaţia terapeutică decâ t
cu procesul în sine şi, în special, cu capacitatea terapeutului de a manifesta acea
„solicitudine neîntreruptă şi fă ră sfâ rşit” de a acorda acea atenţie deosebită astfel
încâ t să creeze un mediu securizant în care clientul care explorează relaţia cu
terapeutul să poată tră i o experienţă afectivă vie cu acesta.
Terapeutul care intuieşte nevoia clientului şi posedă abilitatea de a crea o atmosferă
de siguranţă şi securitate, de a transmite (verbal şi nonverbal) un sentiment de
încredere şi de a empatiza cu clientul să u, are toate şansele să -şi întâ mpine clientul
şi să poată stabili o alianţă terapeutică fertilă cu acesta.
Stolorow şi Atwood (1996, apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008) consideră că , pe
mă sură ce terapia progresează într-o asemenea alianţă , clientul devine capabil să
înţeleagă cum anume îşi reglează afectiv stă rile pe calea autoreglă rii sau a
interacţiunii cu terapeutul într-un mediu securizat şi poate să tră iască o evoluţie a
afectelor – de la formele timpurii, în care acestea sunt tră ite ca senzaţii corporale –
la stă ri subiective care, treptat, pot să fie exprimate verbal.
Astfel poate fi depă şită „starea de animaţie suspendată în care nu trebuie luată nicio
decizie importantă”, corespunză toare primei faze a terapiei caracterizată de fixaţia
afectivă a pacientului asupra persoanei terapeutului pe modelul relaţiei pă rinte –
copil.
De asemenea, este important faptul că terapeutul recunoaşte şi utilizează transferul
şi contratransferul.
În cazul analizat, pacienta îşi privea terapeutul ca fiind omnipotent şi omniscient, i-a
supraevaluat înţelepciunea şi abilită ţile, s-a îndră gostit de acesta.
După opinia lui Dafinoiu (2007), expectanţele pacientului ocupă un loc central în
definirea transferului.
„Nu numai că pacienţii, clienţii vor tră i sentimente faţă de terapeuţii lor, sentimente
ce nu sunt determinate sau obţinute de terapeuţi; ei vor avea şi expectaţii
esenţialmente inadecvate (bazate pe transfer) cu privire la sentimentele şi
comportamnetele terapeutului faţă de ei şi ale lor faţă de acest terapeut. Clienţii vor
avea tendinţa de a distorsiona terapeuţii lor astfel încâ t să -i facă să corespundă
acestor expectaţii şi îşi vor modifica inclusiv comportamentele şi sentimentele lor
conform acestor expectaţii” (Gelso şi Carter, 1994, apud. Dafinoiu, 2007).
Este important de subliniat faptul că terapeutul a utilizat acest transfer pozitiv,
fă câ ndu-l să funcţioneze într-un mod benefic pentru pacientă .
În demersul să u terapeutul trebuia să se asigure că această relaţie de tip
transferenţial nu va împiedica testarea realită ţii de că tre pacientă , capacitatea ei de
a diferenţia realitatea de fantezie, iar, în final, această dependenţă de tip
transferenţial trebuia lichidată (Holdevici, 1999), ceea ce, în acest caz, terapeutul a
reuşit să facă .
Ş i contratransferul recunoscut de că tre terapeut a fost folosit, în acest caz, în
beneficiul pacientei. „Eu am fost Pygmalion, ea mi-a fost Galateea. A trebuit s-o
transform, să reuşesc acolo unde alţii eşuaseră . ...Fă -te bine pentru mine, ajută -mă
să fiu un vindecă tor, un salvator, un fă că tor de minuni” (p. 350). Terapeutul admite
că şi lui i-a fă cut plă cere să prelungească terapia (p. 115), admite „sentimentele de
confort şi intimitate” (p. 352) pe care le avea câ nd erau împreună .
În concluzie, există situaţii câ nd clienţii nu îşi doresc să se termine terapia,
situaţii în care nevoile lor cele mai profunde sunt satisfă cute în terapie, prin relaţia
psihoterapeutică , iar separarea, ieşirea din această relaţie şi întreruperea procesului
terapeutic ar avea un caracter privativ, frustrant pentru clienţii în cauză . Deşi
situaţia de dependenţă în care se poate afla un asemenea client poate fi frenatoare
pentru atingerea succesului actului terapeutic, terapeutul trebuie să se asigure că
acest proces este unul intermediar, în care se construieşte un cadru de siguranţă şi
încredere pentru client, în care procesul terapeutic să poată evolua spre escaladarea
blocajului şi atingerea obiectivului final al psihoterapiei.

BIBLIOGRAFIE:

1. Yalom, I., Elkin, G. (2009). Cu fiecare zi mai aproape: o psihoterapie povestită

de ambii participanţi. Bucureşti: Editura Trei
2. Dafinoiu, I. (2007). Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Editura Polirom
3. Holdevici, I. (1999). Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Editura All
4. Greenspon, T., Dales, S. şi Jerry, P. (2008). Ataşament, reglare afectivă şi
sincronie mutuală în psihoterapia adultului. American Journal of
Psychotherapy (ediţia în lb. româ nă ). Bucureşti: Editura Trei