ȘCOALA TĂȘNĂDEANĂ.

OAMENI CARI AU FOST

2016
1
Nu ne putem scufunda de două ori în același râu
(Heraclit din Efes)

2
 Cuvânt-înainte
Binevoitor și drag lector sau iubite cetitoriule, în cuvintele cronicarului Miron Costin, Eu,
Ionuț-Adonis Pomian, modest profesor(aș) de provincie, deschid, alături de alți colegi de breaslă,
în aceste pagini, „depozitele” memoriei și dau drumul „peripețiilor” vieții așa cum sunt ele
așezate statornic pe „rafturile” acestora: unele mai în față, deci încă proaspete și mai aproape de
sufletul autorului / autorilor, altele așezate în cotloanele dosnice, unde păstrează resemnate
parfumul trecutului de care nu te poți cu totul despărți.
Le-am scos la lumină pe unele și pe altele, lăsându-le în voie să se completeze și sedimenteze,
pentru a reda cu sinceritate, responsabilitate și în spiritul adevărului „povestea” câtorva dintre
stâlpii înțelepciunii tășnădene. Așadar, ne înfățișăm ție, cititorule, așa cum ne-a fost croit
„destinul”: cu bune și rele, cu succese și înfrângeri, cu supărări și bucurii de toate felurile, dar
mai ales cu amintirile irepetabile ale unor oameni pe care i-am cunoscut, și anume dascălii locali
care și-au pus pecetea în mod definitiv asupra evoluției existențiale și profesionale a zeci de
generații.
De aceea, am căutat și, sperăm, reușit să îi descriem sine ira et studio (lat. „fără ură și
părtinire”) pe câțiva dintre dascălii de ieri ai Școlii tășnădene (unii chiar rude, prieteni, colegi,
vecini, dar cu siguranță mentori), privindu-i cu ochii intelectualului matur, responsabil, sincer,
iar nu în ultimul rând conștienți că „nici ieste șagă a scrie”și că „scrisoarea ieste un lucru
vécinicŭ”, în cuvintele aceluiași cronicar.
Volum fără pretenții exhaustive, cu intenții de sensibilizare, omagiere și rememorare a unor
mituri ale locului (spiritus loci), acesta este oglindirea unor experiențe de viață irepetabile, al
unor întâlniri memorabile și prietenii unice, întotdeauna dezinteresate. El se dorește un document
psihologic veritabil, o mărturie sau flacără vie a celui implicat în sfera de preocupări ale unui
dascăl, o reconstituire modestă, dar autentică a unui topos inefabil, populat de personalități
inconfundabile și exemplare, câteva fire de nisip ale vieții intelectualității tășnădene la interfața
dintre milenii,, a modului de a gândi, de a descoperi și de a educa destine, cu necazuri și idealuri,
cu împliniri și opinteli, cu lacrimi și clipe de fericire fără de care TIMPUL ar deveni limitat,
Glasul memoriei voluntare și involuntare răzbate în fiecare pagină, rând, cuvânt și literă a
volumului de față.
După o carieră didactică bogată și plăcută, încheiată la momentul oportun ori, în unele cazuri,
mult prea devreme, noi, semnatarii acestor modeste și, pe alocuri, incomplete articole, nu credem
că vom putea accepta vreodată că ne aflăm „la capătul drumului”. În acest sens, îmi amintesc (cu
încredere în ziua de mâine) de reflecția aproximativă a istoricului nostru C. C. Giurescu, care

3
afirma în memoriile sale că întotdeauna este bine a te consideri nu la marginea vieții, ci în
mijlocul ei, în tumultul preocupărilor tale.
De aceea, pentru oricare dintre noi, fiecare zi trebuie să aibă o coloană vertebrală pe care se
așază în chip firesc orele și celelalte unități de timp, la care ne raportăm la sfârșitul zilei pentru a
ne exprima mulțumirea ori insatisfacția consumării timpului. Crezul fiecăruia dintre noi,
indiferent de vârsta cronologică, din buletin, trebuie să fie același ca al înaintașilor noștri evocați
în paginile de față. Acesta suna astfel: nu poți crea ceva durabil recitind sau rostind mereu
versurile lui Lucian Blaga din poezia „De profundis”:
Încă un an, o zi, un ceas –
și drumuri toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas,
Încă un an, și-un vis,și-un somn –
și-oi fi pe sub pământuri domn
al oaselor ce drepte dorm.
Post-scriptum:
De câte ori trăiești sau te încearcă astfel de sentimente „metafizice”, trage o fugă la școală să
auzi vuietul coridoarelor, să stai puțin de vorbă cu colegii, să întrebi la bibliotecă ce cărți noi au
mai intrat și, în felul acesta, tonusul va reveni cu certitudine la normal. Până când? Pronia
cerească va hotărî.
1 februarie 2016 Prof. dr. Ionuț-Adonis Pomian

4
 IN MEMORIAM:
'I'eodora-Beatrice Rus
(1946-2005)

Într-o zi cenuşie de 29 noiembrie 2005, pe când ,,Toamna şi iarna / Coboară amândouă”,

timpul s-a oprit rece şi înfiorător, vestind că doamna profesoară Teodora-Beatrice Rus, un
suflet nobil şi generos, iubitor şi duios ne-a părăsit. Ştirea, comunicată cu tristeţe de domnul
director Eugen Lateş în sala profesorală, a căzut ca un trăsnet, iar între colegi s-a aşternut o
linişte de mormânt, urmată de minute de reculegere. Iubita noastră dăscăliţă şi-a luat rămas bun
cu regretul pe care îl exprima Tudor Arghezi într-un ceas când perdelele de fum ale morţii
începeau să îi acopere şi lui ochii: ,,Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultaţi
vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veţi călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca şi că
veţi sorbi lumina, care pe mine nu mă va atinge, că veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului,
suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al
vostru ... “
Să rosteşti un nume precum Beatrice Rus (la care aş putea adăuga alte câteva nume ale unor
dascăli tăşnădeni de renume) înseamnă să vorbeşti despre mituri. Nu trebuie să ne temem de a
folosi cuvinte mari, deoarece ele au fost create de Dumnezeu pentru oameni, au fost create
pentru a ne împărtăşi gândurile, impresiile, sentimentele şi, oricum, cuvintele sunt neputincioase
în a exprima tot ceea ce simţim. Este pentru prima dată când scriu în memoria cuiva şi îmi este
destul de greu. E o misiune ingrată, pentru că nu pot condensa în câteva rânduri experienţa de
viaţă a unui om, întregul noian de amintiri care mă copleşeşte ori de câte ori mă gândesc la întâia
mea profesoară de limba şi literatura română, care mi-a fost mereu atât de aproape de suflet. Om
de o vastă cultură, poliglot (cunoştea româna, germana, engleza, italiana, latina şi maghiara),
dascăl inimos, doamna Beatrice Rus se înscrie printre aristocraţii spiritului, care şi-au dedicat
viaţa familiei şi şcolii în mod armonios. Teodora Beatrice Curticean a văzut lumina zilei pe 25
iunie 1946, la Arad, a absolvit liceul din aceeaşi localitate, iar apoi a urmat Facultatea de
5
Filologie din Cluj-Napoca. Activitatea profesională a început-o la Tăşnad, în 1966, an în care s-a
căsătorit cu profesorul de limba şi literatura română Viorel Rus. Împreună au condus paşii a zeci
de generaţii de elevi în labirintul sinuos, dar fascinant al Logosului, iar, familial, s-au împlinit
prin cei doi copii, Felician şi Octavian. Cariera doamnei Beatrice Rus a început la liceul din
Tăşnad şi s-a statornicit la Şcoala Generală din localitate, continuând să predea limbile latină şi
germană în liceu. Misiunea de dascăl şi-a îndeplinit-o cu pasiune şi credinţă timp de aproape
patru decenii, elevii Domniei Sale fiind astăzi profesori, medici, universitari, oameni calificaţi în
diverse domenii de activitate. Unii dintre foştii elevi sunt încă liceeni. S-a remarcat ca o
profesoară de excepţie, carismatică, descoperind copiii

6
talentaţi şi valorificând potenţialul lor intelectual, îndrumându-i sau, rareori, dojenindu-i cu
vorba duioasă, implicându-se în activităţile culturale, didactice şi ştiinţifice atât pe plan local, cât
şi judeţean. A colaborat şi la revista noastră "Azur" încă de la primul număr din 1969!
1.
3.
2.
Datorită profesionalismului, a fost aleasă
şefă a catedrei de limba şi literatura română timp
de mulţi ani. Ca o recompensă pentru întreaga
activitate didactică, cu prilejul pensionării, în luna
septembrie 2003, Inspectoratul Şcolar Judeţean i-
a acordat Diploma de Excelenţă! DIPLOMĂ de EXCELENŢĂ
Din nefericire, după doi ani, pe 1 Se acordă Doamne; profesor
Decembrie 2005, aveam să o conducem pe RUS TEODORA
ultimul drum întristaţi, tăcuţi, nostalgici ... Se ştie pentru Întreaga actÎ\'itate
didactică
că şi în căderea unei frunze există providenţa,
darămite în apusul unui om mare ...

Odată cu ,,marea trecere”, Teodora-Beatrice

Rus ne-a lăsat o moştenire care nu este consemnată
în dicţionare sau în fişierele bibliotecilor, dar care este adânc
imprimată în conştiinţele a mii de oameni (din familie, prieteni, colegi, elevi). Este o moştenire
ce configurează multitudinea de valori în care Domnia Ei a crezut…
Prima dintre aceste valori este erudiţia. Discuţiile cu acest spirit ales erau mereu o
încântare. Puteam discuta ore în şir despre Creangă sau Eminescu, despre evoluţia limbii
române, despre şcoală, biserică, educaţie şi multe altele. Ascultând-o, mă simţeam ca în faţa unei
enciclopedii. Vorba ceea: o oră petrecută cu un profesor compensează cu o întreagă zi în
bibliotecă.
A doua valoare este omenia. Tot ceea ce a întreprins a fost făcut cu gândul curat şi cu
dorinţa de a nu nedreptăţi pe cineva. Nici nu putea proceda altfel, pentru că făcea parte din
categoria oamenilor buni şi altruişi. Era un spirit reconciliant şi oricând pregătit de sacrificii. A
fost o rara avis.
Trebuie să relev apoi pedantismul, generozitatea şi jovialitatea care o caracterizau din
plin. Profesorul şi omul Beatrice Rus reprezenta pentru mine simbolul naturii umane
necontrafăcute, iar prezenţa Domniei Sale era reconfortantă ca aerul de munte. Acestui dascăl
ales îi datorez, în mare măsură, pasiunea nemărginită pentru dulcea limbă românească. Era un
interlocutor pur, de mare caracter, o fiinţă capabilă să te convingă că binele şi frumosul,
modestia şi iubirea sunt virtuţile supreme. ,,Sfioasa dăscăliţă” avea o inimă deschisă, fără
corigenţi şi repetenţi.
De câte ori o întâlneam, zâmbetul care îi inunda chipul încă tânăr, glasul blând şi vorba
înţeleaptă mă fascinau indiferent de starea în care mă aflam. A sădit în mine, ca şi în foarte mulţi
alţi elevi, dragostea de carte, a sădit emoţii chiar şi în faţa unei definiţii gramaticale abstracte.
Astăzi sunt şi eu profesor de română şi sunt obligat să îi continui dificila, dar nobila misiune,
fără a-i lua locul, pentru că am alţi elevi, sunt în alte vremuri... Evoc aici şi un moment extrem
de emoţionant pentru mine pe care l-am trăit pe data de 8 martie 2004. Eram în primul an de
profesorat şi organizam o manifestare cultural-artistică dedicată Zilei Internaţionale a Femeii.
Lansam, cu acest prilej, şi primul număr al noii ediţii a revistei ,,Azur”. La îndemnul dnei
Margareta Bicăzan, am invitat-o şi pe mama mea. Când aceasta a apărut, s-a aşezat alături de
doamna Beatrice Rus ("Doamna Bea", cum i se adresa lumea cu drag) şi a lăcrimat văzându-mă
în inedita ipostază de profesor (visul meu dintotdeauna!). Astăzi, când scriu aceste rânduri, cele
două fiinţe alese nu mai sunt printre noi… Îmi vine acum în minte o vorbă biblică: ,,Cei pe
care-i iubeşte Dumnezeu mor mai repede.”

7
4.
Pe plan familial, doamna Beatrice Rus s-a remarcat, de asemenea, ca un om de excepţie.
A fost o soţie, o mamă şi o bunică devotată, o fiinţă pentru care nu exista nimic mai frumos şi
mai presus decât familia, printre ai cărei membri, nepoţeii Andrei, Sergiu şi Miruna erau ,,sarea
în bucate”, prin exuberanţa şi candoarea specifice vârstei de aur a copilăriei. În ultimii ani, s-a
dedicat acestora în exclusivitate, dornică fiind să le ofere sprijinul de care toţi aveau atâta
nevoie ... Însă ,,timpul nu mai avea răbdare”. Fervoarea celei de la care ne aşteptam să ne
îÎncânte încă mult timp s-a întrerupt brusc, lăsându-ne stupefiaţi. Fără a putea înţelege tainele
vieţii, acest spirit nobil a ars pentru noi doar atât. Noi am luat lumină şi, într-un târziu de toamnă,
sufletul inocent, dar obosit ,,s-a dus să mai moară puţin.“

Tăşnad, martie 2006 Iubită Dăscăliţă,

,
Mă plec cu
reverenţă,
Ionut,Pomian

IN MEMORIAM AUREL NETEA

(23 februarie 1947-23 octombrie 2010)

Nu e carte să înveți
Ca viața s-aibă preț,
Ci trăiește, chinuieste
8
 Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește.
M. Eminescu.
Fără să exagerez, eu unul am convingerea că, pentru orice scriitor, una dintre cele mai dificile
și incomode ipostaze este aceea de a evoca la timpul trecut personalitatea unui om cunoscut, fie
el părinte, coleg sau apropiat.
Și totuși...pentru a doua oară în paginile revistei noastre, conștiința, inima, formația
profesională și responsabilitatea de coordonator al reviste școlare AZUR îmi impun să recompun
în câteva cuvinte profilul spiritual și profesional al regretatului profesor tășnădean Aurel Netea.
Domnul Aurel Netea s-a născut pe data de 23 februarie 1947, în localitatea Ciumeghiu, județul
Bihor. Absolvent al Liceului din Beiuș (1965) și, ulterior, al Facultății de Matematică-
Mecanică, specializarea mașini de calcul, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-
Napoca, (1965-1970), Domnia Sa a devenit profesor titular la catedra de matematică a liceului
tășnădean, începând cu toamna anului 1970. Cariera Domniei Sale s-a întins pe parcursul a 40 de
anii, perioadă în care, datorită pregătirii și seriozității, a ocupat diverse funcții și s-a remarcat
printr-o multitudine de valori și responsabilități pe care și le-a asumat cu o demnitate și o
exigență impecabile. Astfel, între anii 1978-1982, a ocupat funcția de director al instituției
noastre școlare, iar, ulterior, pentru mulți ani, a fost metodist, inspector de rută, șeful catedrei de
matematică-informatică, respectiv coordonatorul revistei școlare Caiete matematice tășnădene.
În planul carierei didactico-științifice, domnul profesor Aurel Netea a obținut gradul didactic I,
respectiv a fost membru al Societății de Științe Matematice din România, filiala Satu Mare.
Domnia Sa a fost un om împlinit și în plan personal, fiind căsătorit din anul 1971 cu doamna
profesoară de limba rusă și limba latină Elena Netea și având doi copii, Aurel și Elena, de
asemenea absolvenți ai liceului nostru, respectiv ai Universității Babeș-Bolyai.
Subsemnatul, prof. Ionuț Pomian, mă număr și eu printre elevii și, mai târziu, colegii acestui
dascăl de excepție, ale cărui calități de vârf au fost, fără doar și poate, profesionalismul și
exigența.
Întâlnit pe stradă, în cancelarie, în sala de clasă ori pe culoarele liceului, îmbrăcat simplu, fără
geantă ”diplomat”, omul putea părea obișnuit. De îndată ce ajungea la catedră, distincția se
impunea.Unii veneau aici cu dosare masive și tratate, cum recunosc, făcui și eu uneori, pentru a
produce parcă un aer grav, doctoral, alții se prezentau cu mâna goală, încât elevii sau auditoriul
putea să nu mai aibă încredere în informația care i se dădea, însă domnul profesor Netea găsise și
aici o formulă personală. Purta cu dumnealui doar câteva planșe sau fișe de buzunar pe care le
așeza tacticos și elegant pe masă. Din când în când, arunca o privire discretă asupra lor. N-am
știut niciodată dacă aceste fișe îi folosesc la ceva sau constituie un simplu truc, pentru ca, în cele
din urmă, să aflu că pe acestea erau concentrate la minimum etapele cele mai sofisticate de
rezolvare a unor exerciții matematice complexe ori figuri geometrice ce aveau însemnate
9
rezultatele la care noi, elevii, trebuia să ajungem. Oricum, astăzi, privind din perspectiva unui
profesor de literatură, afirm că imaginea acestui dascăl în fața noastră mi-l amintea pe marele
critic literar George Călinescu, despre care unii contemporani au povestit cum, la conferințele
publice, acesta scotea, din când în când, din buzunar, un petec de hârtie la care se uita pieziș.
Desigur, impresia nu era străină de o anumită ciudățenie, deși scopul era unul nobil, exclusiv de
a-și confirma sieși că obiectivele urmărite au fost atinse.
Stăpân absolut pe specialitatea sa, profesorul Aurel Netea se transforma la catedră în actor,
ajutându-se doar de cretă, de mimică, de gesturi, de modulațiile tonului, de surâsul complicitar,
care făceau ca formulele matematice, graficele, înseși demonstrațiile să devină veritabile
personaje, ființe vii care puteau face concurență stării civile Nu pot uita, de asemenea, nici
apelativele, replicile savuroase sau citatele literare, de cele mai multe ori cu substrat ironic, pe
care ni le adresa de câte ori eram neatenți, de câte ori ne uitam la ceas ori când îndrăzneam să ne
scuzăm, pueril și nejustificat, că nu am avut timp să învățăm ori să ne facem temele de casă: Ce
spui tu, străine? Măi, mânca-te-ar purecii!, Hai Cehalu, fă-i de rușine pe orășeni!, Nu te
băga între tărâțe, că te mănâncă porcii!, Știutu-l-ai pe Ghița Pepii?, Ionuțule, Mariana lui
Botezan, treceți la tablă!
În calitate de cercetător, colaborator al revistei Gazeta matematică, membru al SSMR, autor
al revistei școlare Pagini matematice tășnădene, organizator a numeroase concursuri locale,
județene și interjudețene, Domnia Sa a publicat, pe lângă exerciți și probleme de matematică,
câteva articole de specialitate, dintre care reținem, aici, următoarele:
a. Sur un probleme de programmation lineaire aleatoire pseudo-booleenne.
by: Aurel Netea, in Operations research, Proc. 3rd Colloq., Cluj-Napoca/Rom. 1978, 194-
198 (1979) http://www.eco.rug.nl/mally/biblio/SPPRIME.HTML;

b. Probleme de programare matematică liniară cu mai multe funcții obiective

la a VIII-a Conferință anuală a Societății de Știițe Matematice din România, Ploiești 20-23
mai 2004
c. http://www.gazetamatematica.net

La fel de spiritual era și în relația cu colegii de serviciu, onoare pe care am avut-o și eu odată
cu revenirea mea ca profesor de limba și literatura română în liceul tășnădean. Adeseori, în
pauzele dintre ore, la activitățile școlare sau, mai rar, chiar în ședințe, își păstra jovialitatea,
întrebându-și colegii despre rezultatele competițiilor fotbalistice și handbalistice, despre ultimele
directive transmise de liderii sindicali și inspectorii școlari, despre activitățile școlare viitoare și
multe altele. De fiecare dată, exprimarea profesorului era extrem de concisă, directă, la subiect și
politicoasă (Doamna Iulia, ce ziceți despre...?, Sebi, ai văzut aseară meciul? etc).
Spiritul erudit al dascălului nostru s-a reflectat, de-a lungul anilor, în performanțele elevilor
săi, în educația pe care insuflat-o elevilor atât ca profesor, cât și ca diriginte (opt promoții în

10
intervalul 1976-2008), respectiv în articolele publicate în revistele de specialitate din țară și din
străinătate.
În acest moment, trebuie să amintesc faptul că dl ing. Dorin Micu, elevul dumnealui (1972-
1976) a obținut cele mai mari premii din istoria de peste un jumătate de secol a școlii noastre.
Este vorba de premiul II, respectiv premiul III la etapa națională a olimpiadei de matematică.
Nu în ultimul rând, trebuie să spunem că domnul profesor Aurel Netea a predat, în școala
noastră, câteva discipline opționale, precum matematică aplicată, istoria matematicii și
astronomie. La orele de astronomie utiliza manualul editat de profesorul universitar clujean, de
origine din Santău, Gheorghe Chiș, fost director al Observatorului Astronomic din Cluj-
Napoca, despre care ne spunea adeseori că a fost oaspetele liceului nostru de două ori, în 1970,
respectiv 1977. În cadrul acelorași ore, vorbind despre conceptele astronomice nadir și zenit,
domnul profesor Netea mă punea să recit versurile cunoscutului poet-matematician Ion Barbu
din poemul Joc secund, rugându-mă ulterior să explic semnificația metaforică a nadirului în
poezia barbiană.
Ca încheiere a rândurilor mele mai mult sau mai puțin encomiastice, dar, cu siguranță, sincere,
doresc să spun că domnul profesor Aurel Netea face parte din pleiada marilor dascăli sătmăreni,
un dascăl de reală și profundă vocație, a cărui personalitate, adânc imprimată în conștiința foarte
multor oameni, este simbioza perfectă a unor valori deosebite, între care erudiția,
profesionalismul și exigența ocupă poziții privilegiate.
Fervoarea intelectuală a celui de la care mai așteptam împliniri și colaborări s-a întrerupt brusc,
lăsându-ne pe mulți dintre noi stupefiați. Dumnezeu să vă odihnească, Domnule Profesor!

Prof. dr. Ionuț Pomian

11
 IN MEMORIAM

CĂLIN-NICOLAE HĂRDĂLĂU

(1973-2011)

În ziua de 17 septembrie 2011 a plecat în altă galaxie, cum ar fi spus Mircea Eliade, profesorul
și prietenul nostru apropiat CĂLIN HĂRDĂLĂU, cadru didactic de educație fizică și sport din
orașul Tășnad, tânăr dascăl ale cărui pregătire și dăruire profesională vor rămâne întipărite în
memoria multor generații de elevi pe care i-a educat, dar și oameni care l-au cunoscut.
Încă îmi este foarte greu să accept ideea că numele lui CĂLIN HĂRDĂLĂU trebuie pus în
chenar de doliu, că el, care era expresia desăvârșită a dinamismului, a trecut, pe neașteptate și
mult prea devreme, în lumea nemișcată a morții eterne.
L-am cunoscut în studenție, când destinul său profesional și intelectual era în deplină
ascensiune, iar eu, un simplu practicant în cadrul liceului tășnădean. Nu l-am avut profesor, dar
i-am simțit spiritul novator și carismatic, prietenia sinceră și dezinteresată de la prima întâlnire în
cancelaria școlii. Încă din prima zi în care ne-am cunoscut, s-a legat o strânsă și statornică
prietenie, prin discuțiile și întâlnirile amicale de mai târziu, alături de tinerii profesori și colegi ai
noștri, ale căror nume merită de asemenea menționate: Florin, Iulia, Sebi, Felicia, Mircea,
Dorina, Mihai, Reimond, Hajni, dar și Ioana, Noemi sau Margareta. Ieșirile amical-colegiale, cu
prilejul unei onomastici, zile de naștere, unui eveniment școlar, extrașcolar sau, pur și simplu, de
dragul evadării din banalul cotidian, fie la mine, la el, pe terasa cofetăriei, la pădurea Ceanului
sau în poienița lui Florin (întotdeauna cele mai reușite) erau mereu reconfortante, plăcute,
nelipsite și animate de prezența lui Călin. Pe lângă mititeii, fripturile, tortul și obligatoriul
bograci unguresc, întâlnirile noastre erau acompaniate în surdină de muzica lui Chopin ori
Rimski-Korsakov.
Să amintim câteva date din biografia sa. Călin Hărdălău s-a născut la 25 noiembrie 1973, în
comuna Cehal, jud. Satu Mare. Clasele primare și gimnaziale le face în satul natal. Urmează
cursurile Colegiului Național „Mihai Eminescu” la Satu Mare, pe care le absolvă în anul 1992,
apoi Facultatea de Educație Fizică și Sport (1997-2001). Și-a început cariera didactică în calitate
de profesor în satul natal Cehal în anii ”90, după care devine profesor de educație fizică și sport

12
la Grupul Școlar Industrial din Tășnad, respectiv la Școala cu clasele I-VIII din Tășnad
până la sfârșitul vieții. Pe parcursul carierei sale, și-a îndeplinit misiunea nobilă cu multă pasiune
și seriozitate.
În scurta, mult prea scurta sa clipă cea repede / Ce i s-a dat , Călin Hărdălău, autentică figură
nonconformistă, dar, în același timp, renascentistă, permanent deschisă și dispusă lărgirii
orizontului cunoașterii, stăpân absolut pe specialitatea sa, a avut realizări notabile, concretizate
în activitățile și rezultatele deosebite ale învățăceilor săi, dar și proiecte pentru încă o mie de ani,
citând-o pe scriitoarea Greta Tartler. A fost un dascăl care și-a cheltuit și sacrificat, cu
generozitate, energia, inteligența, talentul, uriașa sa putere de muncă, răspunzând cu plăcere și
interes tuturor solicitărilor meseriei sale, relevându-și, astfel, vocația de profesor autentic
Spun cu mare și inexprimabilă întristare în suflet că a plecat dintre noi un om a cărui amintire
nemângâiată îmi va sta în suflet pentru totdeauna. Călin Hărdălău reprezenta pentru mine,
asemenea tatălui său, distinsul profesor și coleg de limba și literatura română GHEORGHE
HARDĂLĂU, simbolul naturii umane necontrafăcute. Prietenia lui îmi era, adeseori, necesară
ca aerul de munte. De altfel, omul avea similitudini cu piatra înălțimilor pe care cresc brazii. Era
un interlocutor pur, de mare caracter, neînduplecat în credințele lui, rafinat și exigent meloman și
cititor, capabil oricând să te provoace la un dialog de înaltă ținută și prestanță intelectuală. Cultul
prieteniei i-a adus mulți apropiați. Avea casă și inimă deschise și, cu inimitabilul său umor și
ascuțită inteligență, știa să întrețină o atmosferă înveselitoare, confortabilă.
Și în plan personal, profesorul și omul Călin Hărdălău s-a împlinit prin căsătoria cu profesoara
de limba și literatura română Adriana Hărdălău, respectiv fiica lor Olimpia, alături de care a dus
o viață armonioasă, liniștită și frumoasă.
Călin Hărdălău avea pe deasupra un autentic dar pentru lectura cărților de calitate. De câte ori
îl întâlneam, îmi vorbea despre o carte recent achiziționată sau citită. Printre preferații săi erau
clasicii ruși, Dostoievski, Bulgakov, dar și Cervantes, Eliade ori Cioran. Nu de puține ori, spunea
pe un ton dulce-amar: Ionuț, afară ninge! Vreme de citit Dostoievski.
Fără îndoială, Călin Hărdălău se înscrie în pleiada de mari dascăli pe care i-a avut școala
tășnădeană, ca perfectă simbioză trup-suflet, tradiție-modernitate, om simplu-profesionist, însă
fervoarea intelectuală și fizică a celui de la care așteptam încă multe și noi împliniri profesionale
și familiale s-a întrerupt brusc, lăsându-ne stupefiați, întristați și, pe unii, revoltați. Lumea
umbrelor, spre care s-a îndreptat de curând, va fi cu siguranță mai blândă și mai liniștită cu Călin
decât suferința necruțătoare care l-a răpus și, poate, chiar decât o parte a lumii pe care a părăsit-
o.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească!
Cu dor infinit, al tău coleg de baricadă,
Ionuț Pomian!
13
14
 IN MEMORIAM
PROF-ÎNV. SILVIA BOTEZAN
(1932-2012)

Când tremurându-și jalea și sfiala

Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.
Într-o dimineață de sâmbătă din luna septembrie a anului 2012 (Cine spunea că răpciunele este
cea mai frumoasă lună a anului?) mi-a parvenit vestea incredibilă a trecerii în neființă a Doamnei
SILVIA BOTEZAN, întâia mea învățătoare. Pentru micul târg provincial, profesorul și
învățătorul Silvia Botezan rămâne un reprezentant de marcă, un punct de referință al
intelectualității Școlii tășnădene ori, în alți termeni, un cadru didactic pasionat și carismatic
educator. Personal am fost foarte atașat de ilustrul om dispărut. De altfel, vestea neașteptată mi-a
readus în memorie cuvintele pe care le notase Zaharia Stancu în ultimii ani ai vieții sale: „Să nu
ne certăm cu nimeni, fiindcă nu se știe când murim și nu ne mai putem împăca!”. Dar
Profesorul-Învățător Silvia Botezan a murit împăcată cu toată lumea.
În tradiţia academică, didactică, dar și sufletească a spiritualității românești, a existat și
continuă să existe practica de a-ţi elogia înaintașii care și-au lăsat definitiv amprenta asupra
15
personalității tale. Ca excepție, l-aș menționa pe poetul-filozof Lucian Blaga care, ales fără
înaintaș, membru titular al Academiei Române, a avut ca temă a Discursului de Recepţie
elogierea unei nemuritoare prezenţe care n-a ocupat niciun scaun în acea nobilă instituție
cultural-științifică numită ACADEMIA ROMÂNĂ. A făcut Elogiul satului românesc.
La 25 de ani de la prima mea zi de școler (15 septembrie 1987), îmi asum cu profund respect,
responsabilitate și tristețe deopotrivă misiunea de a așterne, în simple, puține, dar, cu siguranță,
sincere cuvinte, portretul acelei ființe unice care mi-a pus pentru întâia oară tocul de scris între
degete, distinsa și mult-iubita mea doamnă învățătoare SILVIA BOTEZAN.
Pe lângă părinți, familie, prieteni și colegi, dascălii (printre care, în primul rând,
învățătoarea/învățătorul) reprezintă stâlpii înțelepciunii fiecăruia dintre noi.
De ce stâlpi ai înţelepciunii? Cine consultă DEX-ul află că înţelepciune este un cuvânt
moştenit din latină şi are legătură cu a înţelege. Cuvântul are mai multe sensuri: capacitate
superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor, cumpătare, prudenţă, moderaţie
determinată de experienţă; spirit de prevedere, ştiinţă. Stâlp este un împrumut din slavă şi
înseamnă element de susţinere a unei construcţii, (fig.) persoană care constituie un sprijin, un
reazem. Deci prin stâlpi ai înţelepciunii înţeleg, aici, persoane care au avut capacitatea
superioară de înţelegere a lucrurilor şi care au constituit sprijinul în dezvoltarea și evoluția
mea existențial-profesională. În plus, înţelepciune înseamnă şi ştiinţă, deci au fost oameni
cunoscători de carte, de la care am învăţat multe.
Dacă ar fi să enumăr numele care intră în această ecuație, lista ar fi interminabilă, cu atât mai
mult, cu cât mulți dintre acești maeștri sunt încă în viață. Și totuși, hai să o fac și pe asta, nu din
orgoliu sau egocentrism, ci pentru că, fără ei, nu aș fi ajuns un slujitor al educației și al
lingvisticii, iar numele meu nu s-ar afla, astăzi, în cataloage, carnete și diplome, pe coperțile ori
în paginile unor cărți: Maria Oprea, Maria Virag, Maria Erdei, Claudiu și Maria Botezan,
Maria Tărțan, Doina Ionescu, Doina Pondea, Cristina Șoltuz, Viorel Rus, Dorina
Mitracska, Annamaria și Dinu Andrișca, Eugen Lateș, Gheorghe Hardălău, Ioan-Paul
Orha, G. G. Neamțu, G. Gruiță, Gabriela Pană Dindelegan.
Există diverse feluri de a prezenta o personalitate. În prezenta evocare, deși descrierea mea se
restrânge la o singură persoană, l-am luat, în mod parțial, ca model pe Plutarh, biograf și moralist
grec, autor al celebrei lucrări Viețile paralele, memorabilă prin cele 46 de colecții de biografii,
grupate două câte două, una a unui grec comparată cu cea a unui roman.
Dacă pictorii obțin asemănarea cu originalul după trăsăturile feței și după privirea modelului
(care vorbesc despre caracterul acestuia) și dau mai puțină atenție celorlalte părți ale trupului, tot
așa aș vrea să mi se îngăduie și mie să mă preocup mai degrabă de semnalmentele sufletului și,
pornind de la acestea, să reconstitui o parte din viața unui mare dascăl, lăsând însă și în seama
altora întregirea sa. Diferența expunerii de față constă și în aceea că mă voi folosi de tehnica
16
decupajului și cea a rezumării, evidențiind cu precădere momentele importante și interesante pe
care eu, un exponent al Generației Cu Cheia La Gât le-am trăit în prezența Domniei Sale,
respectiv câteva date privind traseul existențial, profesional și familial al acestui spirit nobil.
În continuarea prezentului articol, vom întreprinde un scurt excurs în biografia Doamnei Silvia
Botezan (născută Mocan). Domnia Sa a văzut lumina zilei pe data de 28 noiembrie 1932 în satul
Valea Morii (Moara Banfi, Cuiu Morii sau cum i-o mai fi zicând), comuna Tășnad, raionul
Carei, Regiunea Sălaj/Maramureș, într-o casă rustică, tipic românească, de oameni simpli. A
urmat clasele primare și gimnaziale în localitatea natală, începând cu anul școlar 1939-1940. În
vara anului 1952 este absolventă a Școlii Pedagogice (de învățătoare) din Carei, an în care își
începe cariera didactică în următoarea ordine cronologică:
 1952-1956: cadru didactic (învățătoare-profesoară) la Școala de 7 ani din Berbești,
astăzi județul Maramureș, perioadă în care a activat, în mod complementar și ca
îndrumător de practică pedagogică în cadrul Școlii Pedagogice din Sighet (13 aprilie
1953-1 septembrie 1953), respectiv profesor suplinitor la Școala de 7 ani Nr. 1
Sighet (1 sept. 1953-30 iunie 1956).
 1956-1957: învățătoare la Școala de 7 ani Cehal;
 1957-1961: profesor suplinitor la Școala de 7 ani Supuru de Jos;
 1961-1962: profesor suplinitor de limba franceză la Liceul de Cultură Generală
Tășnad;
 1962-1989: învățătoare și profesoară la Școala Generală Tășnad;
De-a lungul carierei pedagogice, desfășurate pe parcursul a aproape patru decenii, Doamna
Silvia Botezan a promovat cu calificative excelente examenele de grad didactic (gradul didactic
II: 1971 , respectiv gradul didactic I: 1977) și s-a evidențiat prin numeroase alte calități și
atribuții profesionale (responsabil sindical, membru în corul Casei de Cultură, metodist,
conducător de cercuri pedagogice etc.), merite pentru care, în anul 1979, avea să fie premiată,
acordându-i-se TITLUL DE ÎNVĂȚĂTOR EVIDENȚIAT, prin ordinul eliberat de către
Ministerul Educației și Învătămîntului. Se cuvine să subliniem, aici, că, și în calitate de elevă a
Școlii Pedagogice de Fete din Carei, s-a evidențiat prin rezultate deosebite la învățătură și
purtare, acordându-i-se astfel din partea conducerii școlii o DIPLOMĂ DE MERIT, cu atât mai
mult cu cât, în cadrul acestei instituții a avut dascăli și mentori de excepție, precum profesorul de
limba română Gheorghe Pop, devenit mai târziu profesor universitar și gramatician de renume la
Facultatea de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare, respectiv pe profesoara de
pedagogie Ambruș.
Încă înainte de venirea mea în clasa întâi, știam de existența viitoarei mele doamne învățătoare
(tovarășă, în termenii acelor vremuri) ca fiind un nume de referință al Școlii tășnădene, o

17
personalitate a locului care a condus multe generații de elevi, alături de alte veritabile dăscălițe,
ale căror nume se cuvine a fi cel puțin menționate aici: Florica Kincses, Elena Pascu, Maria
Bilanici, Maria Cristea, Eugenia Vereș, Rozalia Coșarcă, Lucreția Dohan, Szucs Ecaterina, Vécsi
Maria, Eugenia Paulik, Stela Șofineți.
Chiar dacă timpurile s-au schimbat, amintirile au rămas la fel de proaspete ca în urmă cu un
sfert de veac. Adeseori, îmi revin pe buze versuri din poeziile patriotice și nu numai, scrise de
scriitorii care făcuseră pactul mefistofelic cu regimul comunist, precum Natalia Poșa, Victor
Eftimiu, Elena Dragoș sau Radu Felecan, versuri învățate, de voie, de nevoie, la lumina lămpii,
căci curentul se întrerupea în fiecare zi, și repetate continuu, în casă, în curtea din fața blocului,
în drum spre școală, în pauze, în autobuz sau uneori chiar în somn. Cu permisiunea dumitale,
dragă cititorule de astăzi, ascultă cu îngăduință câteva crâmpeie, scrise cu î din i, în spiritul
ortografiei antedecembriste: Țara mea de visuri,/ Țara mea de cînt,/ Floare între stele,/ Soare pe
pămînt! sau În cravata mea cu tricolor/ Înfloresc toți macii din cîmpie,/ Grîul unduiește-n viitor/
Apele scriu imn de bucurie.
Și totuși, printre cele mai frumoase versuri învățate de la iubita mea învățătoare se află cele din
volumul „Carte pentru învățat ALFABETUL minunat” de Adrian Frățilă, carte pe care o
păstrez asemenea unei biblii de suflet, întrucât pe pagina întâi are așternută, cu un scris
impecabil, artistic chiar, dedicația Doamnei Învățătoare Silvia Botezan ( Cu toată dragostea de
la tov. înv. S. Botezan). Această carte cuprinde poezia dedicată Serbării Abecedarului de la
finalul clasei întâi, din care eu, IONUȚ POMIAN, aveam să rostesc următoarele versuri: Oare
lebădă să fie/ Sau un șarpe mititel?/ Dacă pun mîna pe el/ Stă cuminte pe hîrtie./ Cred că voi ați
înțeles/ Că l-am scris pe S (deci es).
Avea să sosească și toamna anului 1988, când, elev în clasa a II-a, am devenit pionier al
patriei. Trecerea la stadiul de pionier de la cel de șoim presupunea o muncă elaborată, sârguință
și o serbare de învestire cu totul și cu totul excepțională. Desfășurată în cadru festiv, în cea mai
frumoasă sală din incinta Muzeului Orășenesc, festivitatea a avut loc în prezența dragii noastre
învățătoare, a cadrelor didactice ale Școlii Generale Tășnad și a mult iubiților noștri părinți.
Învestirea solemnă aveau să o facă elevii claselor a patra, și anume elevii altor două distinse
Doamne Învățătoare ale Școlii tășnădene, care din păcate au plecat și Domniile Lor în lumea
umbrelor mult prea devreme. Este vorba despre clasele conduse de învățătoarele Maria Cristea
și Florica Kincses, ale căror portrete se regăsesc de asemenea în paginile acestei broșuri
omagiale.
Și în plan personal, Doamna mea Învățătoare a avut parte de un traseu frumos, imaculat, fericit
și împlinit. S-a căsătorit pe data de 17 februarie 1955 cu domnul profesor Sebastian Botezan, alt
stâlp al înțelepciunii din modesta, dar prolifica comunitate tășnădeană. În acest paragraf, doresc
să îmi exprim cu respect și responsabilitate o părere de rău, scuzele sincere și necesare vizavi de
18
personalitatea Domnului Profesor Botezan, director timp de 18 ani al liceului din Tășnad. În anul
2008, cu prilejul serbării Jubileului liceului tășnădean, am fost coordonatorul volumului omagial
care închide în paginile sale numele tuturor dascălilor și elevilor care au slujit în cadrul instituției
noastre.
Om de mare formație intelectuală, dascăl erudit, de mare rigurozitate, exigență, profesionalism
și seriozitate din toate punctele de vedere, figură emblematică a comunității locale, sub
directoratul căruia s-au deschis porțile noii și actualei clădiri a liceului, în toamna anului 1972,
autorii articolului dedicat directorilor școlii am omis, fără rea intenție evidențierea meritelor
impresionante ale Domniei Sale. Se impune astfel să adaug că, datorită calităților sale
profesionale, manageriale și personale, Consiliul Local al Orașului i-a acordat DIPLOMA DE
CETĂȚEAN DE ONOARE AL ORAȘULUI PENTRU ACTIVITATEA DEOSEBITĂ
DESFĂȘURATĂ ÎN SLUJBA COMUNITĂȚII, după cum, în anul 1971, printr-un Ordin
ministerial, i s-a decernat, asemenea soției Domniei Sale, TITLUL DE PROFESOR
EVIDENȚIAT PENTRU REZULTATE DEOSEBITE OBȚINUTE ÎN ACTIVITATEA
ȘCOLARĂ.
Pe data de 26 noiembrie 1955, tânăra și frumoasa doamnă Silvia Botezan îl aduce pe lume pe
unicul copil, Botezan Claudiu-Sebastian, cel care, la maturitate avea să ajungă unul dintre cele
mai îndrăgite, pregătite și carismatice cadre didactice tășnădene. Profesor de fizică și director
timp de peste două decenii al Școlii cu clasele I-VIII din Tășnad, Domnul Claudiu Botezan,
căsătorit cu profesoara de matematică Maria Botezan, s-a impus și remarcat în comunitatea
locală, județeană și nu numai prin abilitățile sale manageriale, comunicative și profesionale, fiind
și astăzi un veritabil primus inter pares, un interlocutor citit și plăcut, un dascăl care știe să
descopere și să cultive mirabilă sămânță a cunoașterii care sălășluiește în sufletele multor elevi,
inițiindu-i cu drag și dăruire în fascinantul, complexul și deopotrivă extrem de actualul domeniu
al fizicii.
Bucuriile și împlinirile familiale ale primei mele doamne învățătoare continuă pe parcursul
întregului Ei traseu existențial, prin nepoții Bianca și Bogdan, care reprezintă astăzi a treia
generație de dascăli ai nobilei familii BOTEZAN, iar în anul 2009 prin strănepotul Adelin.
Subliniez, de asemenea, că distincția morală și pasiunea inegalabilă necesare onorabilei
misiuni de dascăl ale Doamnei Silvia Botezan se reflectau și în ținuta și eleganța incontestabile.
Astăzi, mulți dintre elevii Domniei Ei sunt medici, ingineri, economiști, informaticieni, cadre
militare, magistrați, sau îi urmează misiunea de cadru didactic fie în țară, fie în cele mai
îndepărtate colțuri ale lumii. Printre aceștia din urmă, mă număr și eu, fiul, nora și nepoții
Dumneaei, Bogdan Chiș ori Laura Pondea-Hetel (profesor universitar în SUA).
Pentru a nu cădea în extrema îndurerării și a lacrimilor amare, voi consemna succint și câteva
amintiri hilare din anii petrecuți sub ocrotirea maternă a Doamnei Învățătoare Silvia Botezan:
19
intrarea pe poarta școlii, unde trebuia să prezinți „carnet, cravată, cordeluță”; cântatul imnului
de stat Trei culori în poziție de drepți, la marginea băncii și cu ochii ațintiți la portretul
tovarășului Nicolae Ceaușescu așezat sobru și somptuos deasupra tablei; careul din recreația
mare unde erau scoși la raport elevii indisciplinați, amenințați cu tunsoarea la zero (asemenea
eroului din lecția Prăvale Baba); practica agricolă de la începutul anului școlar, precum culesul
cepelor, unde noi, copiii Generației cu Cheia la Gât găseam, printre straturile dese, cepe alterate
cu care începeam să ne batem de parcă am fi găsit primii bulgări de zăpadă; căratul cărbunilor
din curtea școlii în beci ori în clasa cu sobă de fontă; controlul regulat, în fiecare dimineață de
luni, al batistei și al unghiilor și multe, foarte multe altele.
Un episod care îmi revine în minte și astăzi, cu ocazia fiecărei prime zile de școală de după
vacanța de iarnă și cea de primăvară este acela în care un cadru didactic, cu siguranță superior
ierarhic tovarășei mele învățătoare, intra și întreba astfel: Să se ridice în picioare elevii care au
fost la biserică!, de Crăciun ori Paște, după caz. Într-un an, eu, bravul pionier Ionuț Pomian m-
am ridicat cu discreție și frică deopotrivă, însă iubita și regretata mea Doamnă Învățătoare mi-a
ordonat, printr-o simplă ocheadă, să mă așez, gest salvator pe care l-am urmat în mod
conștiincios și pe care l-am înțeles ulterior, explicația fiind legătura de rudenie și prietenie
deopotrivă dintre familia mamei și cea a Doamnei Silvia Botezan, consătene.
Sentimentul care mă încearcă acum, când scriu aceste rânduri, este unul profund, dureros și
sincer în același timp. Mai exact, este starea aceea în care TIMPUL te obligă să îți reamintești
ceea ce ai avut și ai pierdut, lasând în urmă atât chipuri și momente unice, cât și gustul amar al
continuei, nemiloase, inexorabilei, alunecări în neant, neființă, imaterial.
Sfioasă și iubită dăscăliță, ați ars necontenit asemeni unei lumânări, pentru ca noi să luăm
lumină și să vă păstrăm în amintirile noastre sufletești, rostite sau nerostite, scrise ori nescrise,
dar cu siguranță transmise peste timp în miracolul numit PRIMA ZI DE ȘCOALĂ.
Mă plec cu reverență, dragoste și dor infinit,
Al Dumneavoastră, recunoscător, modest și ultim învățăcel,
Astăzi Prof. Dr. IONUȚ-ADONIS POMIAN.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară.

20
 PROFESOR GHEORGHE HARDĂLĂU
O VIAȚĂ DEDICATĂ EDUCAȚIEI
Nu ne putem scufunda de două ori în același râu
(Heraclit din Efes)
Binevoitor și drag lector sau iubite cetitoriule, în cuvintele cronicarului Miron Costin, Eu,
Ionuț-Adonis Pomian, modest profesor(aș) de provincie, deschid, în aceste rânduri, „depozitele”
memoriei și dau drumul „peripețiilor” vieții așa cum sunt ele așezate statornic pe „rafturile”
acestora: unele mai în față, deci încă proaspete și mai aproape de sufletul autorului, altele așezate
în cotloanele dosnice, unde păstrează resemnate parfumul trecutului de care nu te poți cu totul
despărți.
Le-am scos la lumină pe unele și pe altele, lăsându-le în voie să se completeze și sedimenteze,
pentru a reda cu sinceritate, responsabilitate și în spiritul adevărului „povestea” unuia dintre
stâlpii înțelepciunii tășnădene. Așadar, ne înfățișăm ție, cititorule, așa cum ne-a fost croit
„destinul”: cu bune și rele, cu succese și înfrângeri, cu supărări și bucurii de toate felurile, dar
mai ales cu repetabila povară a amintirilor irepetabile ale unui OM pe care l-am cunoscut în
urmă cu 14 ani, și anume profesorul de limba și literatura română, respectiv de limba latină
GHEORGHE HARDĂLĂU, ființă care și-a pus pecetea în mod definitiv asupra evoluției
existențiale și profesionale a zeci de generații de elevi și dascăli
De aceea, am căutat și, sperăm, reușit să îl descriem sine ira et studio pe carismaticul dascăl de
ieri și de azi al Școlii tășnădene, privindu-l cu ochii intelectualului matur, responsabil, sincer, iar
nu în ultimul rând conștienți că „nici ieste șagă a scrie”și că „scrisoarea ieste un lucru
vécinicŭ”, în cuvintele aceluiași cronicar mai sus invocat.
Articolul de față, articol fără pretenții exhaustive, cu intenții de sensibilizare, omagiere și
rememorare a unui mit al locului (spiritus loci), reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât
oglindirea unor experiențe de viață irepetabile, al unor întâlniri memorabile și prietenii unice,
întotdeauna dezinteresate. El se dorește un document psihologic veritabil, o mărturie sau flacără
vie a celui implicat în sfera de preocupări ale unui dascăl, o reconstituire modestă, dar autentică
a unui topos inefabil, populat de personalități inconfundabile și exemplare, câteva fire de nisip
21
ale vieții intelectualității tășnădene la interfața dintre milenii,, a modului de a gândi, de a
descoperi și de a educa destine, cu necazuri și idealuri, cu împliniri și opinteli, cu lacrimi și clipe
de fericire fără de care TIMPUL ar deveni limitat.
Profesorul Gheorghe Hardălău s-a născut la 31 aprilie 1949 în localitatea , județul Bihor.
Absolvent al liceului , urmează cursurile Institutului Pedagogic din Oradea în perioada 1967-
1970, pentru ca în anul 1974 să devină absolvent al Facultății de Filologie din cadrul
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1974), specializarea limba și literatura română-
limba și literatura latină. Devine profesor titular la școala gimnazială din comuna Cehal,
obținând gradul didactic I și funcția de director al acestei unități școlare pentru mai mult de două
decenii (1979-2001), după care se transferă în cadrul liceului tășnădean ca profesor titular de
limba și literatura română, respectiv limba și literatura latina (2001-2014), unde ocupă pentru o
lungă perioadă calitatea de membru al Consiliului de Administrației și pe cea de șef al ariei
curriculare Limbă și comunicare.
Schițele de portret pe care le-am făcut până acum au avut la bază observații adunate timp de
mai mulți ani. De această dată mă aflu în situația neobișnuită de a găsi cuvinte potrivite pentru a
vorbi despre un stâlp al înțelepciunii tășnădene, profesorul Gheorghe Hardălău, fără să fi
colaborat cu Domnia Sa decât odată cu începerea carierei mele didactice. În ciuda acestei
„deficiențe”, nu vreau să lipsesc din corul celor care îl omagiază (mă văd situat în acest cor
undeva într-o margine a ultimului rând, cu capul întins și plecat în poziție de ghiocel, ca să apar
și eu în „poza de familie”).
Îi cer scuze că nu pot preciza când am stat mai mult de vorbă pentru prima dată. Mai precis,
ne-am cunoscut în ipostaza de profesor a dumnealui și a mea de student practicant în decursul
ultimului an de facultate (2002). Îmi amintesc cu drag cum, la intrarea mea în sala profesorală,
ca tânăr învățăcel dornic de a reveni printre foștii mei dascăli în liceul pe care îl absolvisem cu
doar câțiva ani mai devreme (unde fusesem repartizat în vederea satisfacerii practicii pedagogice
la disciplina limba și literatura română), dumnealui răsfoia un manual de literatură sau traducea
un text din limba latină. Eu, indiscret și curios cum am fost dintotdeauna, l-am reperat de la
primul meu pas în cancelarie că nu se preocupa de paginile cărții din mâinile sale, ci atenția
Domniei Sale s-a îndreptat cu amabilitatea, respectul și simpatia care îl caracterizează spre
puștiul rușinoș ce părea a veni să se învoiască de la oră. Când a remarcat că îl urmăresc, mi-a
spus: „Bună, Ionuț! Vino și așază-te aici, căci acest loc este liber!”. Chipul i s-a deschis cu un
zâmbet și un salut primitor, poate puțin intransigent ori neîncrezător în sinea sa, pentru că, așa
cum aveam să descopăr mai târziu, a fost întotdeauna un om disciplinat și numai sentimentul
patern ar fi putut justifica gestul Domniei Sale. (Sentimentul patern este la fel de puternic și
acum, când a devenit bunic, chiar dacă nu unul întru totul fericit, întrucât fiul Călin, profesor la
rându-i, ne-a părăsit mult prea devreme în urmă cu aproape trei ani).
22
 Am absolvit facultatea, am promovat examenul de titularizare cu cea mai mare notă pe județ,
alături de tânăra absolventă Felicia Jurchiș, fostă elevă a acestui mare profesor, Gheorghe
Hardălău, devenind astfel, până astăzi, coleg de catedră sub îndrumarea de excepție a unui stâlp
de înțelepciune în toată puterea cuvântului. Odată începută cariera mea didactică, aveam să cresc
încet, dar sigur „la umbra nucului bătrân”, derogând astfel de la semnificația primară și
încetățenită a vechiului proverb românesc.
Profesorul Gheorghe Hardălău are vocația marilor dascăli
Totodată, prin funcțiile de conducere deținute (director, șef de catedră, membru al Consiliului
de Administrație, diriginte, îndrumător de practică pedagogică), contribuie la transformarea
sistemului educațional, la realizarea unei punți de tranziție, sinuoase, îndelungate, extrem de
solicitantă, dar întotdeauna asumată cu responsabilitatea omului înțelept, dintre modelul
coercitiv și cel democratic, și anume cel ante, respectiv cel post-decembrist. În numeroșii ani
petrecuți la catedră, activitatea managerială a Domniei Sale s-a împletit armonios și roditor cu
activitatea profesională,
Glasul memoriei voluntare și involuntare răzbate în fiecare pagină, rând, cuvânt și literă a
volumului de față.
După o carieră didactică bogată și plăcută, încheiată la momentul oportun ori, în unele cazuri,
mult prea devreme, noi, semnatarii acestor modeste și, pe alocuri, incomplete articole, nu credem
că vom putea accepta vreodată că ne aflăm „la capătul drumului”. În acest sens, îmi amintesc
(cu încredere în ziua de mâine) de reflecția aproximativă a istoricului nostru C. C. Giurescu, care
afirma în memoriile sale că întotdeauna este bine să te consideri nu la marginea vieții, ci în
mijlocul ei, în tumultul preocupărilor tale.
De aceea, pentru oricare dintre noi, fiecare zi trebuie să aibă o coloană vertebrală pe care se
așază în chip firesc orele și celelalte unități de timp, la care ne raportăm la sfârșitul zilei pentru a
ne exprima mulțumirea ori insatisfacția consumării timpului. Crezul fiecăruia dintre noi,
indiferent de vârsta cronologică, din buletin, trebuie să fie același ca al înaintașilor noștri evocați
în paginile de față. Acesta suna astfel: nu poți crea ceva durabil recitind sau rostind mereu
versurile lui Lucian Blaga din poezia „De profundis”:
Încă un an, o zi, un ceas –
și drumuri toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas,
Încă un an, și-un vis,și-un somn –
și-oi fi pe sub pământuri domn
al oaselor ce drepte dorm.
Post-scriptum:

23
 De câte ori trăiești sau te încearcă astfel de sentimente „metafizice”, trage o fugă la școală să
auzi vuietul coridoarelor, să stai puțin de vorbă cu colegii, să întrebi la bibliotecă ce cărți noi au
mai intrat și, în felul acesta, tonusul va reveni cu certitudine la normal. Până când? Pronia
cerească va hotărî.
30 aprilie 2014 Prof. dr. Ionuț-Adonis Pomian
Liceul Tehnologic Tășnad
i.pomian@yahoo.com

DASCĂLUL
În ochii blânzi și umezi primește-ntreaga clasă
O caldă-mbrățișare se oglindește-n ei
Și pare că revarsă o pace luminoasă
Ce-mbujorează dulce obrajii mititei
Cu vocea-i, ce-amintește mătasea cea mai fină
Le mângâie auzul trezind plăcuți fiori;
Micuții simt în suflet o tainică lumină
Ce darnic o revarsă trandafiriii zori
.............................................................
În mintea lui învie mulțime de portrete
- Nu ține toate minte, dar toate dragi i-au fost –
Azi, unora străluce argintul vremii-n plete
Dar mândri că găsit-au vieții trainic rost.
Spre ținte îndrăznețe ca șoimii se ridică
Și mulți atins-au țelul pe care l-au visat
Iar dascălu-i ferice, gândind că părticică
Din sufletu-i de-apostol el tuturor a dat
Și când privește astăzi la timpul lung din urmă
Cu zile mai senine, dar și cu cer noros
C-a mers pe asta cale niciun regret nu-l scurmă
Ci c-un oftat rostește: - Vai, tare-a fost frumos!
Gustul iubirii...

Prof. Ioan Ardelean

24
 Profesorul DINU ANDRIȘCA
RELAȚIA – CREATORUL ȘI
ORGANIZATORUL TERMENILOR

Provocarea de a scrie câteva rânduri despre profesorul și omul Dinu Andrișca, într-un moment
important pentru Domnia Sa, cel al pensionării și despărțirii, în parte, de mediul școlar, m-a
făcut, mărturisesc, să trăiesc sentimente amestecate: mai întâi, un entuziasm aproape copilăresc,
dublat de nedisimulata mândrie că mi se încredințează un asemenea privilegiu; a urmat frenezia
de a răscoli amintiri, bucuria de a retrăi, astfel, multe dintre ele, culminând cu uimirea de a
realiza că mă aflu, astăzi, în postura nu de elev, ci de coleg a dumnealui. În același timp, trebuie
să recunosc că, odată cu asta, au încept însă temerile. Spaime reale, concrete, nu metaforice: am
trăit atâtea în acești ani, alături de Domnia Sa și alți câțiva colegi, încât e imposibil să le cuprizi
în cuvinte, în câteva rânduri, mult prea puține alocate în acest volum. Tocmai de aceea, cu
siguranță vor rămâne dezamăgitor de multe lucruri nespuse...
Apoi, altă teamă: cum să le așez? Realizez că, de fapt, cronologia obiectivă a acestor mulți ani
e în mare parte falsă în raport cu cea reală, interioară mie, căci prea s-au amestecat și adunat
multe, și că nu pot prea bine, nici acum, așa cum nu am putut efectiv niciodată, să separ oglinzile
prin care îl privesc – dascăl, mentor, coleg, șef și prieten. Și, totuși, voi sintetiza cronologic și
punctual câteva dintre coordonatele profesional-existențiale ale Profesorului tășnădean Dinu
Andrișca:
 S-a născut la 1 octombrie 1950, în localitatea Tășnad, jud. Satu Mare.
 Între anii 1957-1965, urmează cursurile Școlii Generale Tășnad
 Și-a făcut studiile liceale (1965-1969) la Liceul de Cultură Generală din Tășnad, secția reală,
fiind prima promoție a liceului cu 12 clase.
 După examenul de admitere (septembrie 1969), devine student al Facultății de Litere (fostă
Filologie), secția română-franceză, cursuri de zi, cu frecvență, a Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj, pe care o absolvă în 1973. Se remarcă drept un student bun, conștiincios, extrem de
ambițios la aproape toate disciplinele, susținând, la finele studiilor, lucrarea de licență
„Substratul traco-dac al limbii române”.
Zise Pomi și se mai gândi..., cum ar spune chiar D. Andrișca, dacă m-ar urmări acum, în timp
ce scriu. Spun aceasta, deoarece, în cei aproximativ 20 de ani de când ne cunoaștem, am
descoperit, în personalitatea Profesorului, pasiunea exacerbată pentru studiul istoriei limbii

25
române, al istoriei naționale și universale, plăcerea lecturii, memoria ieșită din comun de a
reține detalii biografice și numeroase alte calități, foarte rar întâlnite astăzi în rândul
generațiilor tinere
 La 1 septembrie 1973, este angajat, prin repartiție ministerială, ca profesor la Școala
Generală Cean, pentru ca, începând cu toamna anului 1974, să se transfere la Liceul real-umanist
Tășnad, devenit ulterior, Liceul Industrial, Grup Școlar Industrial și, în cele din urmă, Liceul
Tehnologic Tășnad.
 În perioada iunie-decembrie 1975, își satisface stagiul militar la U.M. Zalău, obținând gradul
de sublocotenent.
 În anul 1977, susține examenul de definitivat în învățământ, apoi gradul didactic II (1982),
respectiv gradul didactic I (1987), acesta din urmă cu lucrarea intitulată „Tragicul în nuvelele lui
Ioan Slavici”, din cadrul comisiei făcând parte două somități ale prestigioasei universități
clujene, anume Profesorul Univ. Dr. Maté Gavril și marele critic literar, de talie națională și
mondială Mircea Zaciu.
 În perioada 1975-1989, a îndeplinit funcția de director adjunct cu probleme educative, fără
degrevare de normă. Alte funcții deținute de către Domnia Sa, asumate cu responsabilitatea
omului matur au fost: șef al Ariei curriculare Limbă și comunicare (2000-2004), membru, în
nenumărate rânduri, al Consiliului de Administrație a școlii, funcție pe care o deține și în
prezent, responsabilul comisiei de acordare a burselor (1990-2000), membru, în repetate
rânduri, în Comisii de bacalaureat din județul Satu Mare.
 Drept recompense pentru meritele deosebite ale Profesorului, se cuvine să menționăm cel
puțin o parte dintre acestea, cum ar fi: DIPLOMĂ ȘI INSIGNĂ DE PROFESOR
EVIDENȚIAT (1985), salariu de merit (în repetate rânduri), gradație de merit (2008-2012),
DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ din partea Guvernului României, precum și din partea
cluburilor ROTARY și ROTARACT, diplome de excelență din partea liceului, dar și a MEN,
pentru rezultate deosebite ale activității Dumnealui. Probabil, în semn de prețuire și recunoștință,
trăiesc cu speranța că va trăi și momentul de a primi diploma de Cetățean de Onoare al Orașului
Tășnad.
 Odată cu căderea regimului comunist, la începutul anilor 90, este cofondator al Asociației de
prietenie româno-franceze AMITIÉ 2000, în cadrul căreia a organizat primirea grupurilor de
prieteni francezi din orașul înfrățit, VAL DE REUIL. Cu acest prilej, a avut și oportunitatea de a
organiza numeroase activități culturale, excursii, în cadrul cărora am avut și eu, în calitate de
modest elev, bucuria și frenezia de a lua parte la câteva din cele 21 de reuniuni cu caracter de
cunoaștere interculturală a celor două civilizații, una orientală (comunitatea tășnădeană) și cea
occidental-democratică (franceză). În viața comunității locale s-a remarcat și prin contribuția
Dumnealui de a promova stațiunea balneară, redactând pliante bilingve (româno-franceze) și o
monografie în limba franceză a fostului Centru de pregătire a jandarmilor din orașul Tășnad.
 În calitate de profesor, Domnia Sa a participat la multe programe stagii și proiecte de
perfecționare la nivel național (Bușteni, 6-10 mai 2000, Cluj-Napoca, 24-30 august 2003, 12-
15 decembrie 2003), fapt atestat și în Ghidul metodologic al ariei curriculare Limbă și
comunicare (2000, MEN), prin calitatea de profesor formator de limba franceză.
 În cadrul competițiilor școlare de dinainte și de după anul 1989, Domnul Profesor a avut
numeroase împliniri profesionale, care se reflectă în rezultatele deosebite ale elevilor săi,
obținute și recunoscute pe plan local, județean, dar și național. Este vorba, de exemplu, despre
competițiile mai îndepărtate în timp (cum ar fi concursul de creație literară Tinere condeie),
olimpiadele școlare (unde, spre exemplu, eleva Ioana Săntăuan a reprezentat exemplar județul
nostru, doi ani consecutiv (2007, 2008, la Galați și Iași), la etapa națională a olimpiadei de
limba franceză,) etc.
Calitatea de excepțional dascăl a domnului Dinu Andrișca am descoperit-o odată cu începerea
anilor de licean. Venit de pe băncile școlii gimnaziale cu cunoștințe deja temeinice privind
limba, literatura și civilizația franceză, datorită altui cadru didactic deosebit, dna prof. Cristina

26
Șoltuz, aveam să descopăr, încă de la primele ore, un profesor ale cărui pregătire și dăruire
profesionale m-au uimit și marcat pentru totdeauna. Pentru prima oară în toți acești ani, m-am
întrebat dacă îmi va fi de folos să am parte de rigoarea și exigențele ridicate ale noilor mei
profesori, stâlpi ai înțelepciunii tășnădene, cum am mai obișnuit să îi numesc.
Pentru mine, înainte de toate, Dinu Andrișca este și rămâne Profesorul, adică dascălul prin
excelență, de la care înveți, la rândul tău, să-i fii coleg și prieten, iar, mai târziu, să fii tu însuți
altora profesor, mentor, coleg și prieten. Tocmai de aceea, eu nu sunt în măsură să fac, aici, decât
o schiță de portret, un modest crochiu, să adun, într-o selecție scurtă, dar reconfortantă, amintiri
cu și despre lucrurile pe care le-am admirat și le-am învățat de la Domnul Profesor.
Mai întâi, îi datorez, și eu, multe dintre cunoștințele mele în ale limbii și literaturii franceze,
respectiv în ale limbii române contemporane, pasiunea mea constantă. După deprinderea
noțiunilor de bază, sub îndrumarea regretatei Profesoare Beatrice Rus, ajunsesem în ipostaza în
care trebuia să mă pregătesc în mod temeinic pentru admiterea la Facultatea de Litere din Cluj-
Napoca, examen încă extrem de serios și pretențios în anii `90. Astfel, de la primele întâlniri fie
în biroul de lucru a Domniei Sale, fie în camera mea de studiu, am deprins noțiuni de ortografie,
la foneme și morfeme, de la analize morfosintactice la meșteșugul de a căuta și găsi eu însumi
răspunsuri la probleme de gramatică vechi, dar mereu actuale și mereu susceptibile de
amendamente.
După ce se sacrificase să se uite prin capul meu, concluzia Profesorului ( Tu nu ești prost
deloc, ba chiar prea ambițios și împătimit să descifrezi tainele limbii române) era forma
supremă de apreciere la care puteam spera la numai vârsta adolescenței, când mulți dintre colegii
și prietenii mei încă băteau mingea pe teren. Pe lângă faptul că îi datorez, în parte, intrarea mea
la facultate, îmi dau seama că începusem, pe atunci doar în parte conștientizat, să înțeleg că
Profesorul nu te învață doar gramatică, ci și altceva, poate la fel de important: cum să dăruiești,
din ceea ce știi, celorlalți; cum să o faci cu o aproape exagerată modestie și decență; cum să îți
dovedești competența și superioritatea prin ceea ce transmiți altora, fără efuziuni și fără a face
paradă; cum să îi dai celuilalt încredere fără prea multe cuvinte și fără teatralitate; cum să ai
mulțumirea lucrului bine făcut și să ai puterea de a-i lăsa pe ceilalți să zboare, după ce i-ai
învățat cum să o facă. Aveam să învăț toate astea mai târziu...
Înainte cu un an de întoarcerea mea pe coridoarele liceului, de această dată în calitate de
profesor de limba și literatura română, aveam să mă aflu într-un moment de mare încercare
existențială. Încurajat de părinți, am îndrăznit să îl sun și să îi cer sprijinul moral, atunci când
valurile vieții te izbesc asemenea unui tsunami. Fără ezitare, Profesorul a acționat asemenea unui
prieten, părinte, medic și „viitor” coleg deopotrivă. Alături de Dinu Andrișca, ceilalți mari
profesori ai liceului tășnădean (precum Viorel Rus, Eugen Lateș,) mi-au deschis, atunci, cu o
incredibilă generozitate, încredere și considerație umană și intelectuală, nu doar porțile unei
27
cariere, ci și ale unui destin. Nu întâmplător, așa cum aveam să descopăr, Ei erau și continuă să
fie mai mult decât colegi: erau prieteni, împărtășeau același caracter, aceleași valori, aceleași
preocupări, își apreciau și respectau unul altuia incredibila dedicare pentru specialitatea pe care o
predau. Îmi fuseseră dascăli, mi-au fost apoi colegi și șefi.
Așadar, și într-ale profesiei, totul a început cu acești oameni: primul extemporal, prima
inspecție, prima ședință, comisie, primul salariu de merit, prima mustrare și numeroase altele...
Am învățat, astfel, de toate, treptat și cu o neîncetată mirare față de capacitatea de a transmite, de
a împărtăși cunoștințe, trăiri și experiențe, dar, mai ales, față de ușurința de a-l modela pe
celălalt, aproape pe nesimțite, dar ferm și definitiv. Domnul Profesor a desfășurat o bogată
activitate educativă, fiind diriginte la 10 promoții de elevi, pe care i-a îndrumat cu pasiune și
dăruire.
Astăzi, profesorul Dinu Andrișca se pregătește să părăsească sălile școlii în care a învățat și a
predat preț de o viață. Și pentru că am mărturisit multe lucruri învățate de la Domnia Sa, trebuie
să recunosc că sunt și unele cu care cred că nu am reușit nici măcar să mă obișnuiesc. Mai presus
de orice, știu sigur ce nu vreau și nu voi putea niciodată să învăț: și anume să fac, de fiecare dată
când vă întâlnesc, la școală sau oriunde altundeva, altceva decât ceea ce fac acum: să vă salut cu
respect, întinzându-vă mâna; apoi să sper că urmează o poveste gramaticală sau nu; să aștept să
aud familiarul răspuns privind o dilemă personală! Și nu voi ezita niciodată, dacă voi rămâne ori
nu profesor în această instituție, să vă cer sfatul – într-ale gramaticii, ale școlii, ale prieteniei...
Dacă rândurile de față ar fi un extemporal, la franceză sau la limba română, la Profesorul Dinu
Andrișca, mă întreb, acum, la final, dacă l-aș trece, la cât de multe lucruri au rămas nescrise,
nemărturisite; apoi, inevitabil, cronologia sentimentală a ratat rigoarea necesară cu care m-a
obișnuit; nici concluzii nu pot să am, căci... o altă etapă din viața Domniei Sale începe odată cu
părăsirea catedrei pe care a slujit-o timp de 42 de ani. Mă poate salva doar tema aleasă, căci a
fost subiect la alegere. și abia acum îl pot formula, dând și un titlu: Relația – creatorul și
organizatorul termenilor, așa cum își numea marele gramatician clujean D. D. Drașoveanu unul
dintre articolele științifice. Pentru că, de fapt, despre asta sunt, Domnule Profesor, toate cele de
mai sus: despre relația mea cu profesorul, colegul, șeful și prietenul Dinu Andrișca; despre
privilegiul de a fi acceptat de și împreună cu dumneavoastră într-o sintagmă, structura
întotdeauna binară prin excelență; analiza ei nu e ușoară, nici din perspectiva...organizării
lineare, nici din cea a planurilor conținut / expresie; dar unicitatea ei e, cu siguranță, deja
axiomatică. Iar pentru toate acestea:
DOMNULE PROFESOR, URAREA MEA DE SĂNĂTATE! TREBUIE ÎNSOȚITĂ DE
UN NEÎNCETAT MULȚUMESC!
Prof. Dr. Ionuț Pomian
Liceul Tehnologic Tășnad
28
 CUPRINS
Cuvânt-înainte
Rus BeatriceTeodora (1946-2004)
Călin Hardălău (1973-2011)
Aurel Netea (1947-2010)
Gheorghe Hardălău (1974-2014)
Dinu Andrișca (1973-2015)
Silvia Botezan (1932-2012)
Radu Ioan ()
Oșan Ioan ()
Vereș Maria ()
Bilanici Maria ()
Csizek Tiberiu
Viorel Rus
Sebastian Botezan
Pascu Maria
Cristea Maria ()
Medvei Anton (1929-2002)
Doina Faur (1937-2002)
Vandici Maria
Elena Pascu
Ana Șipoș
Schmidt Maria
Florica Kincses ()
Gabriela Lorincz
Lorincz Ioan
Szilagyi Ștefan
Elena Cornea ()
Varga Eva
Varga Andrei
Tărțan Maria
Doina Ionescu
Doina Pondea
Otilia State
Eugen Lateș
Gavril Ardelean
Ioan Ardelean
Margareta Bicăzan
Mircea Petrișor
Grieb Maria
Oprea Maria
Vecsi Maria ()
Nemethy Csaba
Sajerli Viorica (1943-2015)
29
Jobbagy Gyula ()
Papp Sandor
Lețu Gheorghe
Papp Vasile
Suciu Vasile
Maria Covaci ()
Maria Oșan
Paulik Maria
Nagy Anna
Cornea Ioan ()
Zaharia (soții)
Netea Elena

30