Moara cu noroc.

particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un text narativ studiat

-Ghiță-

Publicată în 1881, în volumul de debut Novele din popor, nuvela realistă de factură
psihologică „Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea
moralizatoare a lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. Opera a fost
considerată de G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, „o nuvelă
solidă cu subiect de roman”, al cărei personaj central este extrem de complex, prin „zugrăvirea pe
mai multe planuri a conflictului dintre fondul uman cinstit și dorința de a face avere prin concesii”
(Dumitru Vatamaniuc). „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă prin temele abordate, prin
verosimilitatea aspectelor redate, a intrigii și a personajelor, prin obiectivitatea perspectivei
narative, prin surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor
tipice și prin atenția acordată analizei psihologice. Din perspectiva conținutului, opera este o nuvelă
psihologică, întrucât accentul este pus pe conflictul psihologic, motivațional, prin folosirea
monologului interior, surprinderea gesticii și a mimicii și a stilului indirect liber ca modalitate de
redare a trăirilor și frământărilor personajului central.
Tema nuvelei este reprezentată de consecințele nefaste și dezumanizate ale dorinței de
îmbogățire, în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului transilvănean. Problematica
nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela arată încercarea
lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină cârciumar) și de a asigura
familiei un trai mai bun. Din perspectivă moralizatoare, scriitorul accentuează consecințele nefaste
ale dorinței de a avea bani, iar din perspectivă psihologică, nuvela dezvoltă conflictul interior trăit
de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie.
Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate modifica și
controla, săvârșind „hybrisul” care va conduce în final la pedeapsa capitală.
Fiind nuvelă psihologică, opera aduce în prim-plan conflictul interior al protagonistului:
moral și psihologic. Personajul principal, Ghiță, este sfâșiat de două tendințe contradictorii: dorința
de a rămâne om cinstit și dorința de a se îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în
plan exterior, în confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Ghiță este personajul central al nuvelei „Moara cu noroc”, un personal „rotund”, al cărui
destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Potrivit esteticii realiste, acesta face
parte dintr-o categorie socială – tipul cârciumarului interesat de bani, cu trăsături condiționate de
mediu și o evoluție care îl individualizează. Personajul oscilează între cele două valori: familia și
banii, iar evoluția sa este anticipată de dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, în care
se confruntă două concepții despre viață și fericire.
Statutul social inițial îl prezintă pe Ghiță ca fiind un cizmar sărac, dar om harnic, blând și
cumsecade, soț iubitor, care ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga bani
pentru a-și deschide un atelier și pentru a asigura familiei un trai mai bun. Atâta timp cât este un om
de acțiune, cu inițiativă, lucrurile merg bine: cârciuma aduce profit, familia trăiește în armonie.
Din punct de vedere psihologic și moral, Ghiță se construiește ca un personaj dinamic,
marcat prin involuție. Discuția cu soacra și momentul inițial al arendării relevă un om modest ce își
dorește doar binele familiei. Însă, după venirea la han a Sămădăului „un om rău și primejdios” și
sub influența lui distrugătoare, Ghiță se înstrăinează de familie și se dezumanizează treptat. Bun
cunoscător de oameni, Lică se folosește de slăbiciunea cârciumarului pentru bani și îl atrage în
afacerile sale necurate, îi strivește personalitatea și îi distruge relația cu familia.
Modalitățile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidență complexitatea și
transformarea morală a personajului principal atât prin caracterizarea directă, cât mai ales prin
mijloace de investigație psihologică, precum: scenele dialogate, monologul interior, stilul indirect
liber, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
 Prin caracterizarea directă, naratorul omniscient, obiectiv îi conturează portretul fizic
redus la câteva detalii, „înalt și spătos”, dar și moral „era om cu minte”, iar celelalte personaje îi
dezvăluie adevărata față a lui Ghiță „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu
minte”, spune Lică când își dă seama ca Ghiță este un om de nădejde. Ana îi cedează lui Lică,
deoarece, spune ea că bărbatul ei „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.
Frământările și transformările interioare ale protagonistului sunt urmărite prin tehnicile
analizei psihologice: notarea gesturilor - „ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el” , monologul interior -
„Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!...” sau stilul indirect liber - „Dar acești trei ani
atârnau de Lică. Dacă se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică
sunt darnici”.
O primă secvență semnificativă privind conturarea acestui personajeste confruntareadin
capitolul al V-lea, care prezintă două caractere tari: Lică și Ghiță. Lică are o atitudine de stăpân
asupra vieților tuturor și dictează după bunul său plac termenii „asocierii”, în timp ce Ghiță încearcă
să-și câștige un statut cât mai favorabil și demn în fața Sămădăului: „-Lică, tu trebuie să înțelegi că
oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți.”. Analiza psihologică relevă
încordarea și hotărârea celor doi: „Câtva timp ei steteră tăcuți față în față hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul”. Dacă Ghiță la început pare stăpân pe situație, treptat își pierde
cumpătul, iar la sfârșit cedează în fața „împrumutului”făcut de Lică de la el. Sămădăul îi ia
agoniseala cinstită pentru a-l lega cu promisiunea unor câștiguri fabuloase. Banii sunt slăbiciunea
cârciumarului, iar Lică se folosește cu cinism de aceasta:„Cel ce vine aici vine să-și facă bani”.
Secvența amintește de pactul faustic. Cum Sămădăului nu-i convine un om care să nu-l știe de frică,
treptat, distruge imaginea de om cinstit pe care Ghiță o avea în fața oamenilor. Astfel, Ghiță se
trezește implicat în diferite nelegiuiri.
O altă secvență narativă semnificativă este oferită de deznodământul nuvelei în care Ana
este ucisă. În ipostaza de criminal, Ghiță ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Orbit de furie
și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își sacrifică soția, sperând până în ultimul
moment că Ana va rezista influenței malefice a lui Lică. Dezgustată de lașitatea lui Ghiță, care se
înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece spune
ea, Lică este „om”, pe când Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Astfel, toate
acestea îl aduc pe Ghiță în situația de a-și ucide soția. Apoi, din ordinul lui Lică, Ghiță este
împușcat, iar cârciuma incendiată.
Perspectiva narativă obiectivă, impune o relatare la persoana a III-a, de către un narator
detașat, omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor se
realizează prin folosirea stilului indirect liber „Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se
vedea că a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă?”.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe, „sărac, cu repetarea acelorași cuvinte în
interiorul acelorași fraze” (Tudor Vianu). Limbajul naratorului și al personajelor valorifică aceleași
registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, popular, oralitatea. Bătrâna, soacra lui Ghiță,
formulează în incipitul și în finalul nuvelei concepția populară despre fericire și destin: „Omul să
fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Aceste cuvinte stau la baza întregii acțiuni, fixând destinul personajelor. Finalul nuvelei este
moralizator și simbolic, confirmând ideea inițială, simetric prin cuvintele bătrânei: „așa le-a fost
dată!...”.
„Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, urmărește dezumanizarea personajului principal, Ghiță,
ca efect al dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței și conflictul
interior al protagonistului. Măiestria lui Slavici constă în finețea analizei psihologice care susține o
teză morală: goana după înavuțirea cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei.