Nitrificarea ca proces biologic și productivitatea

solului
 CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. AZOTUL ÎN NATURĂ

1.1. AZOTUL – ELEMENTUL ESENȚIAL BIOGEN. IMPORTANȚA

PENTRU CALITATEA SOLULUI ȘI ETAPE
1.2. BIOTEHNOLOGII RECOMANDATE PENTRU FIXAREA
AZOTULUI ÎN SOL

CAPITOLUL 2. IMPLICAREA MICROORGANISMELOR ÎN CIRCUITUL

AZOTULUI ÎN NATURĂ

2.1. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII CERCETĂRILOR ASUPRA

MICROORGANISMELOR CE REALIZEAZĂ CIRCUITUL AZOTULUI ÎN NATURĂ

2.2. PRINCIPALELE ETAPE ALE CIRCUITULUI AZOTULUI ÎN NATURĂ

2.2.1. FIXAREA AZOTULUI ATMOSFERIC

2.2.2. AMONIFICAREA

2.2.3. BACTERIILE NITRIFICATOARE

2.2.4. DENITRIFICAREA

CAPITOLUL 3. EVALUAREA GRUPELOR ECOLOGICE DE

MICROORGANISME IMPLICATE ÎN CIRCUITUL AZOTULUI ÎN NATURĂ

3.1. DETERMINAREA MICROFLOREI FIXATOARE DE AZOT

3.2. DETERMINAREA MICROFLOREI AMONIFICATOARE

3.3. DETERMINAREA MICROFLOREI NITRIFICATOARE

3.4. DETERMINAREA MICROFLOREI DENITRIFICATOARE

CAPITOLUL 4. REZULTATE OBȚINUTE PRIVIND GRUPELE ECOLOGICE
DE MICROORGANISME CARE REALIZEAZĂ CIRCUITUL AZOTULUI ÎN
LOCAȚIA...

CONCLUZII
 CAPITOLUL 1. AZOTUL ÎN NATURĂ

1.1. Azotul – elementul esențial biogen.

Importanța pentru calitatea solului și etape

Azotul este un gaz incolor, inodor, insipid, diatomic

și nemetalic care ocupă 78,08% din atmosfera Pământului și
este considerat elementul cel mai important în formarea ecosistemelor, deoarece ajută la
constituirea aminoacizilor, elemente care pun baza în formarea proteinelor. La acest procent se
adaugă și cantități semnificative de azot care există în structura plantelor, dar și a animalelor
terestre, în humus, în roci și în substanțele organice existente în organismele vii din mări și
oceane. În natură, azotul se găsește în diferite forme: monoxid de azot (NO), dioxid de azot
(NO2), acid azotic (HNO3), acid azotos (N2O), amoniac (NH3) etc.

În circuitul azotului în natură întâlnim azotul mineral, care este folosit de către plante și
apoi inclus în structura acestora sub forma unor constituenți celulari. Pentru că au nevoie de o
sursă de azot, animalele au o dependență mare de plante. Țesuturile de origine vegetală și
animalele care mor ajung să fie mineralizate printr-un proces de proteoliză și amonificare și apoi
sunt transformate prin procesul de nitrificare, în niște forme care le conferă accesibilitate
plantelor. Chiar și așa, solul suferă pierderi mari de azot, atunci când au loc procesele de
denitrificare și levigație, iar plantele de cultură și cele adiționale sunt afectate. Se întâmplă de
multe ori ca să fie depășită cantitatea de azot disponibilă, iar atunci trebuie să se îmbunătățească
solul în azot combinat, ori în mod natural, prin fixare biologică a azotului atmosferic, ori
artificial, adăugându-se îngrășăminte azotate (Stevenson, Cole, 1999)

Solul este o sursă principală de nutrienți minerali, dar și de apă, de care au nevoie
plantele. Plantele care sunt cultivate au nevoie de elementele principale din natură: apă, lumină,
dioxid de carbon, dar și de nutrienți minerali (azot, potasiu, calciu, fosfor, sulf, magneziu și alte
microelemente). Pentru ca solul să asigure nutrienții care sunt necesari pentru plante, trebuie să
se analizeze nivelul acestuia de fertilitate. Atunci când se încearcă o îndepărtare naturală a
nutrienților din sol, prin absorbția acestora în planta propriu-zisă, prin levigare sau prin oricare
alte procese de tipul acesta, conținuturile formelor mobile conținute de elementele nutritive scad,
iar capacitatea de producție a solurilor cunoaște, în mod treptat, un declin.

De aceea, este foarte important ca să se aplice îngrășăminte minerale și organice.

Mobilitatea nutrienților prin procese naturale scade și ea (absorbție, fixare etc), însă pentru
protejarea mediului, trebuie să se gestioneze și să se utilizeze în mod corect îngrășămintele în
orice tip de exploatație, fie ea agricolă sau agrozootehnică (Borlan, 1994).

Atunci când se folosesc îngrășămintele, trebuie să se realizeaze și o previziune realistă de

către producătorul agricol, întrucât trebuie să se ia în seamă condițiile pedoclimatice de la nivel
local, de potențialul productiv pe care îl au culturile, dar și de nivelul tehnologic al unității
agricole. Îngrășămintele organice și minerale care conțin azot, datorită comportamentului
complex pe care îl are acest nutrient în sol și modul atât de ușor cu care acesta se pierde sub
forma nitraților, prin atrenarea apelor de infiltrație și a scurgerilor de suprafață, are nevoie de o
atenție deosebită în zonele vulnerabile la poluarea apeloc cu nitrați agricoli (Cod de bune
practice Agricole, 2003).

În ceea ce privește fixarea biologică a azotului atmosferic, aceasta este realizată la o

temperatură și o presiune ambientală. La fixarea biologică este folosită energia solară care este
captată fotosintetic și care se desfășoară în câmp, consumurile energetice care sunt utilizate
pentru transport și pentru administrarea de îngrășăminte chimice fiind excluse.

Pe pajiștile naturale sau semănate, fluxul azotului este realizat cu ajutorul a trei
componente din cadrul relației pe care se bazează culturile, și anume: sol-plantă-animal. De
asemenea, fixarea azotului din atmosferă se poate realiza cu ajutorul a trei căi:

 Biologică;
 Tehnică;
 Atmosferică sau chimică.

Fixarea azotului, la modul general, semnifică procesul de transformare prin care trece
forma inertă a azotului chimic, fie el elementar sau molecular, prin reducere în forme
biodisponibile. Această fixare a azotului reprezintă o parte esențială din cadrul circuitului
azotului în natură.
 Fixarea nesimbiotică a azotului este realizată în sol sau în apă și este formată din procesul
de reduce a azotului până se formează amoniacul. În ceea ce privește fixarea biologică a azotului,
aceasta are loc prin reducerea moleculei de azot în amoniacul, prin complexul de nitrogeneză,
care are și rolul de catalizator.

Pe de altă parte, procesul de denitrificare se realizează invers față de procesul de

nitrificare și acestra poate avea loc în sol sau în plante. Conform unor cercetători de la institutul
Max Planck din Germania, denitrificarea în sol are loc, în mod normal atunci când există condiții
de anaerobioză de către foarte multe bacterii, care se pot clona din o mulțime de populații diferite
și care se pot adapta procesului propriu-zis (Borlan, 1994).

Circuitul azotului este un proces echilibrat în cadrul ecosistemelor naturale datorită

proceselor de fixare, pe când în sistemele unde se practică agricultura intensivă, pierderile
suferite ajung să depășească ritmul de înlocuire. A fost estimat că aproximativ 35% din populația
din lumea întreagă are o dependență ridicată față de îngrășămintele azotate. Deși se înregistrează
scurgeri în cadrul circuitului prin denitrificare și depozitarea unor substanțe organice în
sedimente, per total, bilanțul de la nivelul global al circuitului biogeochimic al azotului este unul
pozitiv în raport cu biosfera. Pozivitatea bilanțului este dată de faptul că azotul este mai mult
fixat, decât se pierde și este un lucru extrem de important, întrucât biomasa biosferei
înregistrează creștere. Activitatea umană are și ea un rol esențial, iar oamenii sunt din ce în ce
mai conștienți de acest aspect, deoarece este nevoie de proteine în alimentație.
 1.2. Biotehnologii recomandate pentru fixarea azotului în sol

Pentru intensificarea unur procese ale fenomenelor naturale s-a făcut cunoscută
importanța biotehnologiilor, care se implică în ciclurile biologice, dar și geochimice naturale,
acestea servind ca și instrumente pentru a repara anumite intervenții umane, sau pentru a obține
avantaje pentru oameni. Rolul biotehnologiilor este de a exploata anumite tipuri de
microorganisme necesare pentru a lupta împotriva unor agenți patogeni pentru om, dar și pentru
mediu. Un lucru extrem de cunoscut este și faptul că bacteriile sunt creatorii ciclurilor de natură
biologică ale azotului, carbonului, sulfului și oxigenului.

Atunci când aceste cicluri sunt modificate, se pot vedea efecte care au acțiuni asupra
metabolismelor naturale, iar apoi, dacă luăm ca exemplu efectului de seră, acesta izolează și
încălzește globul, topește ghețarii și modifică clima. Rolul bacteriilor din ocean este de a fixa
mai mult de 50% din acest ciclu. Dacă procesul de mineralizare este întrerupt, acest lucru poate
duce chiar la dispariția întregii planete.

Bacteriile sunt cele care ajută la degradarea materii organice și produc gazul carbonic
care este fixat la lumina solară de către organismele vegetale superioare, astfel se obțin
proteinele care sunt atât de importante în alimentația oamenilor și a animalelor. Apoi, bacteriile
sunt cele care descompun deșeurile organice care sunt produse de om și de animale.

Azotul inhalat odată cu aerul este eliminat prin procesul de expiraţie, fiind apoi fixat şi
utilizat sub formă de compuşi ca NH3, nitrat de către bacterii, furnizând o mare parte din
proteinele necesare pentru creşterea bacteriilor. Şi de această dată, 50% din azotul atmosferic,
din sol sau apă este adus la stadiul de compuşi asimilabili pentru plante, proces realizat cu
ajutorul bacteriilor.

Cu ajutorul ecologiei microbiene a solului, se poate observa că diversele microorganisme

din sol ajută la menținerea echilibrului, iar fiecare specie în parte are rolul său în cadrul
procesului de îndepărtare a paraziților și a altor insecte care dăunează solului. Ținerea sub
control a ciclului azotului este cel mai important rol pe care biologia îl are în natură, deoarece
fără acesta, nu am obține proteinele, acizii nucleici, clorofila și pigmenții respiratori etc.
 Biotehnologiile sunt cele care au ajutat, până în prezent, la fixarea cea mai rapidă în mod
direct a azotului cu ajutorul anumitor bacterii, care produc enzima nitrogenază. Enzima aceasta
transformă azotul în NH3, putând fi asimilat cât mai ușor de plante. Aceste enzime care fixează
azotul au fost ajutate și de ingineria genetică.

Cercetări în domeniu au evidențiat că prin cultivarea drojdiilor pe parafinele din

bioreactoare, unde sunt introduce parafine, amoniac (o sursă de N, care ajută la menținerea pH-
ului din mediu) și drojdii (Candida sau Saccharomyces), drojdiile oxidând hidrocarburile în acizi
grași cu ajutorul hidroxilazelor. Ulterior, acizii grași urmează să fie degradați cu ajutorul acetil-
CoA, tranformându-se în proteine celulare.

Microorganismele fixatoare de azot pot fi împărțite în două grupe:

 Simbiotice;
 Fixatoare libere.

Pe cale simbiotică, cele mai energice sunt bacteriile fixatoare de azot (simbiotice).
Pornesc din sol, pătrunzând în rădăcinile plantelor prin intermediul perilor radiculari, unde
găsesc hrană din abundență și are loc o înmulțire rapidă. Prin infecție, este stimulate diviziunea
celulelor în țesutul meristematic și stimulează formarea nodozităților. Atât mărimea, cât și forma
acestor nodozități este diversificată. Nodozitățile cele mai mari sunt formate pe rădăcinile de
soia, fasole și lupin și au forma rotunda, iar cele mai mici sunt întâlnite pe lucernă și trifoi.

Măsurarea cantității de azot care este fixate anual nu este exacta, această cantitate fiind
diferită în funcție de speciile de plante, condițiile de mediu existente și de tipul bacteriilor.
Solurile favorizate de bacteriile simbiotice sunt cele fertile, care au reacții aproape neutre.

În legătură cu folosirea nitraginului, această metodă este foarte important în tratarea

plantelor leguminoase cu aceste preparate care au în compoziție bacterii simbiotice, deoarece se
intensifică procesul prin care se fixează azotul. Se folosește nitraginul în cazul în care semănatul
se va face pe un sol în care nu au mai fost cultivate plante leguminoase anterior, dar și în cazul în
care se dorește introducerea tulpinilor de bacterii mai active decât cele care sunt rezistente
spontan în sol. Preparatul de nitragin 1 se livrează în sticle, iar stratul bacterian din flacoane este

1
Un substrat nutritiv, solid, care are pe suprafața lui o cultură bacteriană de forma unui strat mucilaginos, culoarea
fiind una albicioasă.
spălat înainte de semănare, se diluează cu apă și se tratează semințele, pentru a se realiza infecția
sau inocularea cu bacterii.

Avantajele procedurii:

 Producerea rapidă a infecției, bacteriile fiind puse în contact direct prin

intermediul perilor radiculari;
 Este o procedură ușor de realizat;
 Costul nitroginului, care este unul mic.

Alte biotehnologii recomandate pentru fixarea azotului în sol sunt următoarele:

 Ridicarea nivelul de activitate fixatoare pe care le au tulpinile de Rhizobium

atunci când se transferă genele Hup2, cele care au rolul de a asigura o reciclare
eficientă a hidrogenului care se produce în nodozități
 Realizarea transferului genelor Nif la bacteriile nefixatoare de azot pentru a se
obține bacterii noi care să aibă aceeași proprietate. Pentru a se asigura o stabilitate
și un nivel de activitate în celulele noi, trebuie să se tranfere între 20 și 40 de
gene. Alte dificultăți mai apar și din cauză că trebuie să se facă aprovizionarea cu
ATP3, să se protejeze nitrogenaza de acțiunea oxigenului, care poate inhiba, și să
se regleze sinteza anumitor produși codificați în cantitățile necesare.
 Obținerea unor plante care să poată să realizeze fixarea azotului printr-un transfer
a genelor Nif4, în mod autonom
 Ridicarea numărului spectrului gazdelor aflate în simbioze associate, pentru a
putea fi incluse cele mai importante plante de cultură. Partea mai dificilă este
cunoașterea incomplete a bazelor geneticii și biochimiei fixării azotului și a
tuturor asociaților de natură simbiotică. Riscul este acela ca bacteriile noi create
sau plantele care au suferit modificări să stârnească dezeechilibre, afectând
circulația altor elemente din natură (P, K, Mg etc.), să se activeze niște
microorganisme care să intre în competiție cu acelea care au fost modificate din

2
Hidrogenaza de înglobare
3
Denumire prescurtată a acidului adenozintrifosforic, compus, cu rol de acumulator energetic, prezent în toate
celulele vii.
4
Bacterii care au proprietatea de a fixa azotul liber N2 din aer și îl reduce în amoniac (NH3); amoniacul și produșii
săi de transformare difuzează apoi în plantă și solul înconjurător.
 punct de vedere genetic. În urma unor cercetări, s-a reușit transferarea
complexului de gene care controlează fixarea azotului de la
Klebsiellapneumoniae5 la Escherichia coli.

Mai mult decât atât, în urma unor experimente, s-au introus bacterii fixatoare de azot la
pin, utilizându-se fungii ca și purtători de bacterii. În urma procedurii, plantele de pin au fixat
cantități mici de azot. După experiment, ciuperca modificată de acțiunea bacterii a ajuns să
producă daune plantelor de pin și această variantă a fost eliminate. Nu toate experimentele
înregistrează success și de multe ori, intervențiile de genul pot face mai mult rău, decât să aibă
efecte pozitive.

Riscurile care provin din urma acestor transferuri de gene sunt complexe, deoarece nu
este implicat doar transferul genelor care produc nitrogenaza, dar și transferul a acelora care au
rolul de a controla acele mecanisme prin care nitrogenaza este păzită de vreun contact cu
oxigenul. Deși transferul genelor care produc nitrogenază la Agrobacterium este unul reușit,
enzima produsă nu a fost active, întrucât bacteriile de tipul acesta sunt aerobe. De aceea, se
recomandă ca să se aplice acele tratamente optime pe cale biologică și acestea cuprind, cu
precădere, îngrășămintele azotate.

5
KIeksiella pneunumiae constituie un germene multirezistent de la care pornesc epidemiile infecţioase
CAPITOLUL 2. IMPLICAREA MICROORGANISMELOR ÎN CIRCUITUL
AZOTULUI ÎN NATURĂ

2.1. Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor asupra microorganismelor ce realizează

circuitul azotului în natură

Cercetătorul Delwiche (1981) a evidențiat ceva important, chiar dacă este raportat la acea
perioadă, are relevanță și în prezent și este vorba de faptul că deși câștigul total al azotului fixat
ajunge anual la 92 de miloane de tone, pierderile suferite prin procesul de denitrificare se
limitează la 83 de tone N anual. Această diferență de 9 milioane de tone anul poate să reprezinte
cantitatea de azot fixat care este introdusă în fiecare an în biosferă, precum și în cadrul structurii
diverselor molecule prezente în sol, lacuri, râuri, oceane, dar și în rezervoarele subterane.

Conform autorilor Ghinea şi Gheorghiade (l970) se poate întâlni o acţiune directă

împotriva organismelor, alterându-se un proces esențial comun. Se poate întâlni și o acțiune de
tip selectiv, în acest caz procesele vitale ale unui grup de microorganisme fiind supuse inhibării.
Unele erbicide au capacitatea de a favoriza o serie de microorganisme care pot, în felul acesta să
substituiască anumiți compuși care fac parte din microbiotă, modificându-se totodată și echilibrul
microbian al solului.

Microbiota solului are în alcătuirea sa un microsol caracterizat prin dinamism și

complexitate, iar populația sa se află într-un echilibru firav, deoarece acest echilibru se menține
printr-o mulțime de interacțiuni complexe, iar natura acestora nu este cunoscută întotdeauna.
Aceste interacțiuni pot fi tulburate chiar de aplicarea erbicidelor sau a pesticidelor la modul
general. Prin aplicarea acestora, există posibilitatea de tulburare a fertilității adecvate pe care o
are solul. De aceea, un obiectiv important pe care îl are agricultura îl reprezintă este asigurarea
unor condiții optime pentru speciile care sunt importante din punct de vedere comercial,
folosindu-se erbicidele chiar dacă dăunează multor altor specii.
 În general, practica agricolă poate influența atât în mod direct, cât și indirect diversitatea
biologică. Această acțiune este evidențiată pe mai multe nivele, iar cauzele cele mai cunoscute
pentru care biodiversitatea este deterioriată sunt următoarele:

 la nivelul ecosistemelor și habitatelor: a fost influențată în mod direct

scăderea habitatelor a multe specii de insecte, păsări, amfibii, plante
superioare și inferioare, mamifere.
 la nivelul speciilor: folosirea erbicidelor poate dăuna speciilor
comensale, iar utilizarea insecticidelor dăunează microfaunei. Sunt
tulburate ciclurile de dezvoltare în cazul multor organisme.

Cercetătorii au mai observat că atât mecanizarea, cât și fertilizarea dăunează echilibrului

realizate între specii, deoarece acesta se modifică, la nivel genetic spre exemplu, apare o scădere
a numărului de specii, rase folosite etc.

Monocultura are rolul de a aduce elemente benefice în cadrul acestui proces, întrucât are
loc o eroziune genetică ireversibilă a speciilor animale şi vegetale. În urma unui studiu, s-a
observat efectul toxic pe care îl au diverse grupe de erbicide. De astfel, s-a mai analizat și nivelul
diferit de sensibilitate la aminotriazine, în mod special la tulpina care face parte din aceeași
specie microbiană.

În ceea ce privesc diazinele, din punct de vedere microbiologic, a fost supusă studiului
hidrazida maleică. S-a constatat că aceasta, folosită în doze normale, poate provoca o stimulare
ușoară a microbiotei solului, iar dozele folosite în exces pot fi inhibatoare (Atlas, Ronald M. și
colab., 1997). De asemenea, s-a apreciat faptul că acei derivați ai ureei reprezintă cele mai toxice
erbicide și dăunează microbiotei solului la un nivel foarte mare. Pe de altă parte, cei care au un
efect depresiv temporar sunt carbonații.

Mai mult, în timp ce la nivel local (în special în cadrul suprafețelor care sunt supuse
agriculturii intensive) se ridică problema evitării unui deficit de azot, la nivel global, bilanțul
circuitului de azot are o valoare pozitivă. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că, la nivelul
biosferei, nivelul cantității de azot fixat este mai ridicat decât cel pierdut prin intermediul
recoltărilor, denitrificărilor și a depunerilor de sedimente. Prin creșterea aportului de azot, la
nivelul apelor de suprafață și subterane în mod special, apare riscul ca această concentrație de
azot foarte ridicată să ajungă să depășească nivelul care este acceptabil pentru consumul
oamenilor. De astfel, se pune problema riscului ca, la nivel global, denitrificarea să ajungă să fie
esențială pentru a fi controlat nivelul de azot fixat în biosferă. În acest fel, efortul de îmbogățire a
solului în azot se va înblocui cu efortul de menținere, în limite normale, a ciclului de azot
(Tortora, 2012).

2.2. Principalele etape ale circuitului azotului în natură

Circulaţia biologică a azotului este un proces care se desfășoară în mod lent şi

continuucu ajutorul căruia, sub acţiunea a peste 100 de genuri de bacterii diferite, azotul gazos
atmosferic se va converti la forme fixe, care sunt utilizate de plante şi apoi introduse în forme
organice, în constituenţi structurali, utilizându-se energia care este dobândită prin intermediul
fotosintezei. După ce mor plantele şi animalele care au constituit compuşii organici ai azotului,
aceștia trec printr-un proces de mineralizare și restituire în cadrul marelui rezervor atmosferic.

În natură, circuitul azotului cuprinde o mulțime de procese și de organisme care se ocupă

de procesul transformării azotului într-o formă asimilabilă și apoi pus la dispoziția plantelor (fig.
1.). În cadrul sistemelor agricole, nivelul azotului care se află în sol are o corelație puternică cu
nivelul productivității, iar acest lucru sporește importanța care este acordată microorganismelor
care pot converti azotul în forme care nu sunt accesibile pentru plante și care conduc în final la
pierderea unui sol fertil (Delwiche, 1981).

Circuitul azotului în natură implică etapa de fixare a azotului, pe parcursul căreia

bacteriile se ocupă de convertirea azotului atmosferic în amoniac, etapa de descompunere în care
microorganismele descompunătoare eliberează compușii de azot din materia organică, etapa de
amonificare unde bacteriile și fungii au rolul de a transforma compușii organici de azot care
provin de la plante și animale moarte și de a elibera excesul de amoniac și ionii de amoniu,
precum și o etapă în care ionii formați în etapa de amonificare sunt convertiți în nitrați și nitriți.

Fig. 1 Circuitul azotului în natură

În cadrul ecosistemelor agricole modificate pot apărea procese de denitrificare, unde

bacteriile pot face conversia nitraților și a nitriților în azot atmosferic, conducând la o depreciere
a fertilității solului și la apariția carenței de azot.

Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape, unde sunt
implicate mai multe activități biochimice, unele desfășurându-se în anaerobioză iar altele în
prezenţa oxigenului. Etapele acestuia sunt următoarele:

 Fixarea N2;
 Amonificarea;
 Nitrificarea;
 Denitrificarea.

1. Fixarea azotului molecular se poate realiza atât pe cale abiotică, cât şi biotică.
 Pe cale abiotică, fixarea este realizată prin intermediul iradierilor, descărcărilor electrice
şi cu ajutorul precipitaţiilor.

Pe cale biotică, fixarea azotului molecular este un proces care se desfășoară lent şi
continuu prin intermediul căruia acționează peste100 tipuri de bacterii diferite, iar azotul gazos
atmosferic se convertește la niște forme fixe (NH4-, NO3-, NO2-), care sunt utilizate de către
plante și apoi introduse în forme organice, folosindu-se energia obţinută prin intermediul
fotosintezei.

Bacteriile participante la această fixare sunt grupate astfel (Delwiche, 1981):

 Bacterii fixatoare de N2 libere aerobe;

 Bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe;
 Bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele.

În cazul bacteriilor fixatoare de N2 care trăiesc în asociație cu plantele, în funcţie de

relaţia stabilită între cei doi parteneri, se întâlnesc trei tipuri de simbioză:

 Simbioza Rhizobium - leguminoase;

 Simbioza Actinomicete - neleguminoase;
 Simbioza asociativă.

2. Amonificarea se referă la procesul de mineralizare a azotului proteic până la NH3.

3. Nitrificarea conține două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea unde are loc
oxidarea NH3 până la nitriţi și nitraţi.

4. Denitrificarea reprezintă procesul prin care este redus azotului nitric până la azot
molecular, încheiându-se în felul acesta circuitul azotului.

Totalitatea proceselor care se desfășoară pe parcursul acestor patru etape sunt

intermediate doar de bacterii, excepție făcând o etapă care precedă amonificarea, respectiv
proteoliza, în cadrul căreia pot acționa și microfungii.

Pe când în cadrul ecosistemelor naturale, circuitul azotului este un proces realizat în mod
echilibrat, pierderile de azot din sol fiind compensate prin procese de fixare, în cadrul sistemelor
în care are loc activitatea agricolă, pierderile ajung să depășească ritmul de înlocuire.
 Pe când rezervele de azot din sol sunt limitate, ducând la apariţia unor dezechilibre
frecvente între nevoia de azot şi posibilitatea de satisfacere a acesteia, rezerva de azot atmosferic,
este inepuizabilă. Conform calculelor, s-a demonstrat că rezerva de azot atmosferic ar putea
ajunge pentru cel puţin 800.000 ani. Dar, din păcate, această cantitate imensă nu poate fi accesată
în mod direct de organisemele vii și de plantele superioare.

2.2.1. Fixarea azotului atmosferic

Fixarea simbiotică a azotului în plante se face în nodozităţile radiculare aflate în

leguminoase, dar şi în nodozităţile care se dezvoltă pe rădăcinile altor plante. Bacteriile
formatoare de rizobi sunt studiate foarte intens, mai ales cu referire la fixarea azotului în mod
simbiotic, deoarece au o legătură directă managementul privind nivelul de fertilitate pe care îl au
solurile care sunt folosite pentru culturi agricole.

În momentul actual, taxonomia bacteriilor care au capacitatea de a forma rizobi este

cuprinsă din peste 90 de specii, care sunt grupate în 14 genuri, având un număr de specii capabile
de nodulare variat: Rhizobium, Mesorhizobium, Azorhizobium, Sinorhizobium, Ensifer,
Bradyrhizobium, Phyllobacterium, Microvirga, Methylbacterium, Burkholderia, Shinella,
Devosia, Ochrobactrum și Cupriavidus.

Fixarea nesimbiotică a azotului reprezintă proces complex, pe care îl întâlnim în fiecare

ecosistem terestru, desfășurându-se la suprafața plantelor și în frunze, pe substratul organic mort
de la suprafața solului și în sol, iar resursa atmosferică asigurată acelor microorganisme implicate
în procesul acesta nu are limite.

De-a lungul timpului, fixarea nesimbiotică a azotului s-a transformat într-o sursă critică
de azot, mai ales în acele ecosisteme unde există un număr scăzut de plante care se pot asocia cu
microorganismele pentru a realiza fixarea simbiotică. Printre cele mai reprezentative bacterii
capabile să realizeze o fixare nesimbiotică a azotului este Azotobacterul, în sol fiind întâlnite cel
mai des speciile A. chroococcum, A. agilis, A. paspali și A. vinelandii etc.
 Aceste bacterii transformă azotul atmosferic în amoniac, care reprezintă o formă
accesibilă pentru plante ca și sursă de azot. Pe lângă azot, acestea mai pot produce și
polizaharide. Pe lângă Azotobacter, s-au identificat și o serie de bacterii corespunzătoare
genurilor Beijerinckia, Derxia, Azomonas, Bacillus, Clostridium, Desulfovibrio, Chlorobium,
Rhodopseudomonas și Rhodospirillum.

Fixarea nesimbiotică a azotului din ecosisteme se poate întâlni și la cianobacterii 6 care au

capacitatea de a produce și oxigen prin intermediul proceselor de fotosinteză, iar cele mai
întâlnite genuri sunt: Nostoc, Anabaena, Aulosira, Cylindrospermum și Trichodesmium.

O caracteristică deosebită a cianobacteriilor o reprezintă sensibilitatea ridicată a

nitrogenazei7 față de oxigen și din această cauză nu pot avea loc concomitent cele două procese
în celulele cianobacteriene. Anumite tulpini filamentoase de cianobacterii au înregistrat o
evoluție, producând celule terminale diferențiate, distincte din punct de vedere morfologic și care
sunt specializate în fixarea azotului, acestea numinându-se heterociști. Tipul acesta de evoluție
îngăduie filamentelor care au în conținutul lor heterociști să poată beneficia de procesul de fixare
fotosintetică a dioxidului de carbon în celulele vegetative, dar și de fixarea anaerobă a azotului
atmosferic în heterociști.

2.2.2. Amonificarea

Amonificarea este procesul prin care amoniacul este produs din compuși organici, iar în
cadrul acestui proces participă majoritatea populațiilor bacteriene aflate în sol. În etapa aceasta în
care este transformat azotul, proteinele se descompun în aminoacizi, care sunt supuși și aceștia
unui proces de deaminare pentru a se elibera moleculele de amoniac atunci când organismelor vii
mor.Pe lângă amoniacul, în timpul procesului de amonificare se mai prodoc și acizi nucleici,
uree sau acid uric. Amonificarea este reprezentativă pentru populațiile bacteriene de Bacillus,
Clostridium, Proteus, Pseudomonas, și Streptomyces din sol.
6
Bacterii fototrofe
7
Enzima responsabilă de fixarea azotului
 Amonificarea se desfășoară în două faze succesive:

 Faza nespecifică
 Faza specifică.

Faza nespecifică se referă la hidroliza compușilor organici cu structură complexă până la

nivelul moleculelor, care pot să pătrundă în celulele microorganismelor sau care pot fi
biodegradate.

Proteinele complexe și polipeptidele sunt biodegradate de către microorganisme cu ajutorul

enzimelor proteolitice (exoproteolitice sau endoproteolitice). Proteazele acționează, atât asupra
proteinelor, cât și asupra oligopeptidelor. Sunt prezente două categorii de enzime care pot
acționa asupra proteinelor:

 Proteinazele sunt endoproteinaze și acționează din interiorul structurii proteinelor,

realizând clivarea lor în peptide.

 Peptidazele sunt exopeptidaze care acționează în mod secvențial asupra lanțului

polipeptidic. Unele pot acționa asupra capătului terminal al lanțului cu N și se numesc
aminopeptidaze sau aminoacil – peptid hidrolaze, iar altele pot acționa asupra întregii
grupări – COOH și se numesc carboxipeptidaze ( acil – aminoacid hidrolaze).

Ambele tipuri de peptidaze elibereză tripeptide sau dipeptide, din care vor rezulta aminoacizi
sub acțiunea tripeptidazelor sau dipeptidazelor.

Desfășurarea fazei nespecifice se realizează sub acțiunea proteolitică a unor

microorganisme heterotrofe: Arthrobacter sp., Pseudomonas sp., Proteus sp., Serratia macernas,
Bacillus subtilis, B. megaterium, B. cereus, B. mycoides, B thermoproteolyticus, Clostridium sp.,
Flavobacterium sp. sau a unor fungi ca: Alternaria, Mucor, Aspergillus, Penicillium, Rhizopus.
La acestea se adaugă numeroase exoproteinaze de origine vegetală sau animală.

Faza specifică de amonificare se referă la eliberarea NH 3 din compușii retulați în faza

nespecifică, sub acțiunea enzimelor microorganismelor specifice. Sunt mai multe metode
metabolice prin care se realizează dezaminarea și anume (Delwiche, 1981):
 I. Dezaminarea oxidativă produsă de Aspergillus niger, Escherichia coli, Proteus
sp., Pseudomonas aeruginosa, B. subtilis. Se poate realiza ori cu aminoacid (L și
D) oxidaze, ori cu aminoacid (L) dehidrogenaze.

II. Dezaminarea reductivă este caracteristică bacteriilor anaerobe (Clostridium sp.)

III. Dezaminarea desaturată este realizată cu ajutorul enzimelor de tipul aspartazei,

melilaspartazei, histidazei de către: E. coli, Proteus sp., Clostridium sp.,
Pseudomonas sp., Neurospora sp.

IV. Dezaminarea prin deshidratare este caracteristică hidroxiaminoacizilor și este

produsă de E. coli și Neurospora crassa.

Astfel, amoniacul care s-a format este volatil și se dagajă în atmosferă, unde se poate
combina cu oxizii de sulf și se poate reîntoarce în sol sub forma sulfatului de amoniu, putând
astfel să scadă riscul apariției ploilor acide sau se poate pierde. O parte din amoniacul care s-a
format în sol poate să fie absorbit temporar de către complexele argilo-humice sau poate fi
+¿¿
convertit în aerobioză în NH 4 , apoi oxidat în nitrați, iar la final în nitrați.

Amonificarea se va desfășura în limite normale dacă respectă limitele pH-ului neutru, la

temperaturi cuprinse între 2-40 °C, în straturile superficiale, structurate corespunzător, aerate și cu
o umiditate optimă.

Asimilarea amoniacului

Este realizată de către microorganisme, atât cu ajutorul amoniacului rezultat prin fixarea
N 2, cât și din amonificare.

Încorporarea NH 3 în compuși organici de către microorganisme stă la baza biosintezei

aminoacizilor, a glucidelor aminate, a bazelor purinice și pirimidianice.

Încorporarea NH 3 în compuși organici este realizată prin patru căi (Delwiche, 1981):

1. Aminarea reductivă a α – cetoglutaratului la glutamat, sub acțiunea glutamat

dehidrogenazei.

α- Cetoglutarat + NH 3 + NADPH + H +¿⇆ L¿ – glutamat + H 2O + NADP+¿¿

 2. Combinarea NH 3 cu fumaratul cu ajutorul aspartazei (aspartatamoniu liaza) și
producerea de L – aspartat.

Fumarat + NH 3 ⇆ L – aspartat

3. Încorporarea NH 3 în aminoacizi cu ajutorul alanin - dehidrogenazei

Piruvat + NH 3 + H +¿¿ ⇆ L - α alanină

Aceasta este caracteristică actinomicetelor și genului Bacillus.

4. Producerea de glutamină din acid L – glutamic prin intermediul glutamin

sintetazei și a glutamat sintetazei.

Acid L – glutamic + ATP + NH 3 → glutamină + ADP + Pi + H 2O

Glutamină + NH 3 → α cetoglutamat (α oxoglutarat)

Glutamina are o importanță deosebită pentru sinteza: purinelor, triptofanului, histidinei,

glucozamino- 6- fosfatului și carbamilfosfatului.

Prin aceste transformări vor rezulta o serie de aminoacizi esențiali:

L - glutamat + piruvat ⇄α cetoglutarat + alanină

L - glutamat + oxalilacetat ⇄ α cetoglutarat + L aspartat

L – glutamat + glioxilat ⇄ α cetoglutarat + glicocol

Transaminazele care acționează sunt de trei feluri:

 Transaminaza A : transferă gruparea NH 2 de la glutamat, aspartat,

tirozină, fenilanină, triptofan, metionină și leucină de α cetoacizii
corespunzători.

 Transminaza B : acționază pe glutamat, izoleucină, leucină și valină.

 Transminaza C : acționeză pe alanină și valină.

 2.2.3. Bacteriile nitrificatoare

Nitrificarea reprezintă procesul prin care se oxidează NH3, dar și forme reduse ale N2
anorganic care se eliberează în sol în timpul procesului de amonificare în nitrati, care reprezintă
o formă asimilabilă pentru aproximativ toate plantele verzi.

Nitratii reprezintă în același timp și forma sub care N2 din sol este pierdut, deoarece sunt
solubili și sunt spălați de ploaie sau reduși la NH3, nitrați sau chiar N2 molecular prin procesul
de denitrificare.

Natura biologică a procesului acesta s-a demonstrat prin sterilizarea solului prin încălzire
la 110°C, sau prin tratarea cu ajutorul vaporilor de cloroform. Totodată, s-a demonstrat în
laborator că procesul se desfășoară în două faze:

1. Nitritarea – care constă în dispariția NH3, înlocuindu-l cu nitriți.

2. Nitratarea, înlocuirea nitriților cu nitrați (HNO2 -> HNO3).

Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care își pot procura

energia necesară producerii substanțelor celulare proprii prin reacții chimice oxidative.

Aceste microorganisme sunt aerobe stricte – se răspândesc în toate tipurile de sol, și

folosesc ca sursă de carbon - C mineral din CO2 si carbonați, iar ca sursă de N amoniacul sau
nitriții.

Dintre bacteriile nitroase se pot aminti următoarele: Nitrozomonas europaea,

Nitrosococcus oceanus, Nitrosospira briensis si Nitrosolobus multiformis, având rolul de a
transforma sărurile amoniacale în nitriți.
 Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) cele mai cunoscute sunt: Nitrobacter Winogradskii,
Nitrospira gracilis și Nitrococcus mobilis, care pot realiza cea de-a doua etapă a nitrificarii:
nitratarea, care constă în oxidarea nitriților până la nitrați.

Nitrificarea reprezintă cea de-a 3-a etapă din cadrul circuitului azotului in natura și este
un proces extrem de important, întrucât transformă substanțele azotate într-o formă cât mai
accesibilă pentur plante.

De asemenea, s-a constatat că, în general, numărul de microorganisme nitrificatoare se

află într-o relație de proporționalitate cu fertilitatea solului, de aceea, în solurile fertile se poate
ajunge la până la un milion de bacterii pe gramul de sol. În comparație cu solurile înțelenite,
solurile fertile au un număr mare de nitrificatori deoarece sunt lucrate corespunzător și aerate
cum trebuie.

2.2.4. Denitrificarea

Nitrații care se acumulează în sol, în urma procesului de nitrificare, sunt în mare parte
consumați de către plantele superioare, iar o altă cantitate (care este variabilă) este spălată de
apele de infiltrare și șiroire.

Nitrații pot fi folosiți și de microorganisme, fie prin asimilare în cadrul proceselor de

sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriților), fie că sunt reduși, pentru oxidarea unei
substanțe de natură organică sau minerală.

Denitrificarea reprezintă un proces prin care circuitul este închis, prin întoarcerea
N2 molecular înapoi în natură. În procesul de denitrificare, reducerea nitraților se face fie până la
N2 sau NH3, ori până la stadii intermediare ca nitriți, acidul hiponitros etc.       

Condițiile optime de producere a denitrificării sunt atinse în cadrul solurile saturate cu

apă și în cadrul structurilor profunde în care pot reacționa anumite grupuri de microorganisme.
 Bacteriile denitrificatoare propriu zise care se ocupă de reducerea NO3- la
N2 sunt: Pseudomonas stutzeri si Pseudomonas denitrificans.

Se pot aminti următoarele microorganisme care se află în flora generală a solului și care
au capacitatea de a reduce NO3- la NO2: Bacillus megaterium, Escherichia coli, Pseudomonas
aeruginosa  etc., precum și anumite bacterii sulfuroase ca și: Thiobacillus denitrificans.

Semnificația acestui proces de denitrificare stârnește controverse și în prezent, fiind

considerat de anumiți cercetători drept un fenomen patologic, inconstant și care se produce foarte
rar în condițiile naturale avute de solurile de cultură. Este totuși cert că scăderea nitraților până la
N2 gazos reprezintă pentru solul în cauză o pierdere reală care poate să ajungă până la 120 kg
N2/ha/an, deși o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N 2  anaerobi
precum: Clostridium pasteurianum.

Totodată, o reducere incompletă, până la stadiile intermediare, de nitriți și NH 3, dăunează

mai puțin fertilității respectivului sol, întrucât NH3 poate fi folosit de anumite microorganisme
heterotrofe, pe când nitriții sunt preluați de către nitratbacterii și reoxidări în nitrați.

Pentru procesul de denitrificare este necesară existența (Vidican, 2007):

 Condiţiilor anoxice (mediu lipsit de oxigen cel mult 0,1 mg O2/l)

 Microorganismelor heterotrofe anoxice.

Transformarea azotaţilor la azot gazos are loc cu ajutorul producerii alcalinității, ceea ce
va conduce la o creştere a pH-ului. Valorile optime ale pH-ului se găsesc în domeniu ( 7-8) cu
valorile optime diferind pentru difersele populaţii bacteriene. În caz că nu există destul substrat
organic pentru asigurarea procesului de denitrificare, se pot folosi diferiți compuşi organici
precum: metanol, etanol, acidacetic, reziduuri materiale de natură organică. Printre sursele cele
mai utilizate ca donori de electroni reprezintă materia organică din apa uzată şi metanolul.
Această alegere se face ținând cont de partea economică şi de disponibilitatea locală.

Factorii ce pot influența denitrificarea sunt:

 Temperatura
  pH-ul şi alcalinitatea
 Inhibitorii.

BIBLIOGRAFIE

1. Atlas, Ronald M., Bartha, Richard, Microbial Ecology: Fundamentals and

Applications, 4th Edition, Ed. Benjamin Cummings, 1997.
2. Borlan Z., Fertilitatea şi fertilizarea solurilor, (Compendiu de Agrochimie), 1994.
3. Borlan Z., Potasiul - element nutritiv pentru sporirea recoltelor şi a calităţii acestora,
International Potash Institute, Basel, Switzerland, 1997.
4. Ciocoiu, Emilia, Manole, Mali, Geamăn, Ioan, Microbiologie, Ed. Printech,
București, 2012.
5. Delwiche, C. C., Denitrification, nitrification and atmospheric nitrous oxide, Ed.
John Wiley & Sons Inc, 1981.
6. Dumitru M., Cod de Bune Practici agricole, vol.1, Ed. Expert, Bucureşti, 2003.
7. Ghinea L., Gheorghiade Viorica, Erbicidele in sol, București, 1970.
8. Stătescu, Florian, Măcăescu, Bogdan, Elemente ale complexului ecologic din sol,
Sam Son’s, Iași, 1997.
9. Stătescu, Florian, Pavel, Vasile Lucian, Știința solului, Ed. Politehnium, Iași, 2011.
10. Stevenson, F.J., Cole, M.A., Cycles of Soil: Carbon, Nitrogen, Phosphorus, Sulfur,
Micronutrients, John Wiley & Sons, Inc, Second edition, 1999.
11. Tortora G. J., B. R. Funke, Christine L. Case, Microbiology: An Introduction, Ed.
Benjamin-Cummings Publishing Company, 2012.
12. Vidican, Roxana, Microbiologie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.