Capitolul 1. Piața bunurilor și serviciilor. Concepte de bază.

Piața este un concept ce reflectă realitatea complexă și diferită în timp și spațiu.

Noțiunea de piață nu are o definiție acceptată unanim. Punctele de vedere exprimate în
legatură cu acest concept au aspecte comune care formează elementele absolut necesare pentru a
defini piața.
Astfel, piața este considerată un spațiu economic în care își desfășoara activitatea
persoane fizice și juridice, dar și locul real, geografic, unde au loc întâlniri ale agenților
economici, ce se împart în 2 categorii, vânzători și cumpărători.
O altă viziune asupra acestei noțiuni este dată de faptul că pe piață are loc întâlnirea
dintre cerere și ofertă, repsectiv ansamblul producătorilor și beneficiarilor. Agenții economici își
echilibrează activitatea în funcție de raportul în care se află cererea și oferta, una fața de cealaltă.
Piața este definită și ca locul de formare a prețului la care are loc vânzarea și cumpărarea
de bunuri economice. În funcție de prețul format, agenții economici modifică cantitatea și/sau
structura ofertei, respectiv a cererii.
În consecință, piața este reprezentată de diversitatea de acțiuni prin care agenții
economici intră în contact și schimbă bunuri și servicii, indiferent de locul propriu zis de
desfașurarea a acestora.
Cele mai reprezentative tipuri de piețe sunt piața bunurilor și serviciilor, piața monetară,
piața capitalurilor, piața forței de muncă și piața externă.
Piața bunurilor și serviciilor este formată din mai multe piețe sectoriale care armonizează
bunurile și serviciile produse sau cumpărate în societate, organizate în funcție de diverse criterii
(piața bunurilor de consum, piața serviciilor, piața mijloacelor de producție, etc.).
În economia de piață, unde cererea de consum a unui bun sau serviciu urmează a fi pusă
în concordanță cu oferta pentru a fi obținută o stare de echilibru, sunt prezente o multitudine de
situații prin care se găsesc parteneri de schimb.
Ca și situații relevante, pe piața bunurilor și serviciilor, avem:
 Concurență perfectă
Aceasta este reprezentată de atomicitatea producătorilor și consumatorilor unui anumit
produs. În acest caz, prețul este unul fixat în urma raportului dintre cerere și ofertă. Datorită
prețului impus de piață, intrarea pe piața produsului respectiv a unor agenți economici noi
este ușoara, având în vedere că valoarea costului unitar propriu pentru obținerea produsului
să fie sub nivelul pieței. Piețe ce se apropie de o concurență perfectă sunt bursa de valori,
piețele țărănești, etc.
 Concurență imperfectă
Prin concurență imperfectă este caracterizată piața în general. Spre deosebire de
concurența perfectă, în cea imperfectă nu doar producătorii, ci și compărătorii exercită
presiuni asupra prețului. În funcție de cum se identifică cumpărătorii și producătorii pe piață,
se întâlnesc 2 situații:
 - Concurența de monopol – este caracterizată prin faptul că pe piața de desfacere a unui
produs, pentru care nu sunt substituienți, se află un singur producător. Producătorul
are pe piața produsului o influență însemnată asupra prețului, el fiind cel care
stabilește valoarea prețului. Excepția de la această regulă este atunci când statul este
cel care fixează prețul. Intrarea pe piața unui astfel de produs este grea, uneori fiind
chiar imposibilă. Un exemplu sugestiv în cazul pieței de monopol este Banca
Naționala a României.
- Concurența de oligopol – este reprezentată prin existența unui număr mic de
producători pe piața unui anumit produs, fiecare dintre aceștia având o parte
importantă pe piața de desfacere a produsului, timp în care cererea își respectă
caracterul de atomicitate. Prețul este influențat de producători în funcție de modul de
cooperare pe piața desfacerii produsului. După modul de cooperare, există mai multe
situații:
o Cournot - este echilibrul prin care fiecare producător își urmărește
maximizarea profitului, fără a colabora cu ceilalți concurenți;
o Cartel – este situația în care există cooperare între concurenți, toți având
scopul de a maximiza profitul total;
o Stackelberg – este tipul de comportament în care este prezent un liber pe piața
produsului respectiv. Ceilalți producători urmăresc deciziile luate de lider, iar
politica lor este orientată în funcție de cea a lider-ului.
o Bertrand – este situația în care producătorii unui produs mențin fixat prețul pe
piață.
Alte tipuri de competiții mai sunt cea monopolistică, monopolul bilateral sau monopolul
în cascadă.
Analog cuncurenței de monopol și de oligopol, în care piața este privită din prisma
producătorilor, mai există ți concurența de tip monopson și oligopson, în care piața este analizată
din punctul de vedere al lipsei atomicității consumatorilor.
1.1 Formarea cererii și a ofertei pe piață.

1.1.1. Formarea cererii

Alocarea anumitor venituri bănești pentru achiziționarea bunurilor necesare satifsacerii
nevoilor consumatorilor provine din comportamentul acestora. Acest comportament este ilustrat
de structura cheltuielilor de consum. Preferințele consumatorilor sunt materializate în structura
cererii acestora, care se evidențiază pe piața bunurilor de consum. Alocarea veniturilor bănești
limitate de cumpărătorii raționali care se hotărăsc să cumpere anumite bunuri este teoria care stă
la baza cererii.
Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic pe care consumatorul
intenționează să o achiziționeze într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri ale prețului.
Cererea totală a unui bun se calculează însumând cererea tuturor consumatorilor de pe piața
acelui bun.
Cererea poate fi exprimată în raport cu:
- Cantitatea maximă dintr-un anumit bun dorită și care poate fi achiziționată la un
anumit preț;
 - Prețul maxim care poate fi plătit pentru achiziționarea unei anumite cantități din
bunul respectiv.
Luand in considerare natura bunurilor, putem distinge 3 categorii de cereri:
- Cererea bunurilor substituibile (exemplu: ulei de floarea soarelui si ulei de masline);
- Cererea bunurilor complementare (exemplu: autoturisme si combustibil);
- Cererea derivata (exemplu: cererea pentru paine determina cererea pentru faina).
Cresterea cererii, respectiv procesul de extindere, este influentata de diminuarea pretului
unitar, pe cand scaderea cererii, repectiv contractia acesteia, este determinata de cresterea
pretului unitar. Relatia dintre cererea unui bun si evolutia pretului poate fi prezentata printr-un
tabel, o functie sau un grafic (curba cererii).

350

300

250

200
Preț

150

100

50

0
0 1 2 3 4 5 6 7 8

Cantitate

Figura 1.1. Curba cererii – Economie – pag. 92(6.1)

Conform acestei legi cand pretul unitar creste, cererea scade, iar cand pretul unitar scade,
cererea creste.
Legea cererii se verifica atat pentru bunurile normale, cat si pentru bunurile inferioare. In
cazul bunurilor inferioare, cresterea preturilor determina extinderea cererii, iar scaderea
preturilor produce contractia cererii. Aceste fenomen ce denumirea de „paradoxul Giffen”, este
reprezentat de cele doua efecte ale cresterii pretului pentru un anumit bun, respectiv:
- Efectul de substitutie - reprezentat de majorarea cantitatii cerute ale altor bunuri
atunci cand preturile acestora nu au crescut
- Efectul de venit – reprezentat de diminuarea venitului real.
Intre variatia veniturilor reale si cantitatea ceruta, pentru bunurile inferioare, este o relatie
inversa, respectiv negativa. Insa daca pretul bunului inferior se majoreaza, iar efectul de
substitutie este mai mic decat efectul de venit, atunci cantitatea ceruta creste.
Legea generala a cererii este constituita de raportul de cauzalitate dintre schimbarea
pretului unitar al unui produs si modificarea cantitatii cerute al bunului respectiv.
 Cererea unui anumit bun poate sa se modifice intr-o perioada determinata de timp, in
functie de evolutia anumitor factori, tinand cont de faptul ca nivelul pretului ramane constant. In
acest caz, la un anumit nivel al pretului unitar, cantitatea ceruta variaza. Concomitent,
modificarea cererii la o anumita oferta genereaza o variatie a pretului. Acest fenomen de
modificare a cererii poate fi ilustrat atat printr-un tabel sau functie cat si printr-un grafic.

1800

1600

1400

1200

1000
Preț

800

600

400

200

0
0 50 100 150 200 250 300 350

Cantitate

Figura 1.2. Modificarea cererii – Eonomie – pag. 93(6.2)

Factorii principali care genereaza modificarea cererii pe piata unui anumit bun economic
sunt:
- Schimbarea veniturilor banesti ale cumparatorilor;
- Variatia preturilor altor produse;
- Numarul de consumatori;
- Preferintele cosumatorilor;
- Previziunile asupra evolutiei preturilor si veniturilor.
Modificarea totala a cererii la un anumit nivel al pretului este determinata prin
cunoasterea proportiei, fractiunii sau procentului de influenta a fiecarui factor.
Elasticitatea cererii reprezinta sensibilitatea acesteia la variatia pretului sau la unul din
factorii cererii. Coeficientul de elasticitate al cererii ( EC ) ilustreaza proportia, gradul sau
procentajul variatiei cererii in functie de modificarea pretului sau altei conditii a cererii. Acest
coeficient este determinat utilizand raportul dintre variatia cererii, varabila dependenta, si
variatia unui factor al acesteia, variabila independenta. Coneficientul de elasticitate al cererii
pentru un bun x, in functie pe variatia pretului bunului respectiv ( ECPx ) se poate calcula in trei
modalitati, astfet:

− ΔC Δ P −C 2−C 1 P2−P1
I. ECPx = : = :
C1 P1 C1 P1

ΔC
−
−%Δ C C 1 −ΔC P1
II. ECPx = = = ∙
%ΔP ΔP Δ P C1
P1
 −Δ C ΔP −ΔC ( P1 + P2 ) :2 −Δ C ( P1 + P2 )
III. ECPx = : = ∙ = ∙
( C 1 +C2 ) :2 ( P1 + P2 ) :2 Δ P ( C1 +C 2) :2 Δ P ( C 1 +C2 )

Unde ΔC reprezinta variatia cererii cu C 1cantitatea initiala si ΔP proportia de modificare

a pretului cu P1 pretul initial.
In functie de valoarea coeficientului elasticitatii cererii, cererea poate imbraca mai multe
forme, precum:
- Cerere elastica, cand ECP > 1;
- Cerere inelastica, cand ECP < 1;
- Cerere cu elasticitate unitara, cand ECP = 1;
- Cerere perfect elastica, cand ECP = ∞;
- Cerere perfect inelastica, cand ECP = 0.
Cererea perfect elastica si cea perfect inelastica sunt valori mai mult teoretice decat
practice, doarece se intalnesc foarte rar si doar in anumite conditii de piata.
Preț

Cantitate

Figura 1.3. Coeficientul de elasticitate al cererii in functie de pret – Economie –

pag.95(6.7)
Coeficientul de elasticitate al cererii pentru un bun x in functie de variatia preturilor altor
bunuri y si z, atunci cand ceilalti factori pentru determinarea cererii acelui bun raman
neschimbati, se poate calcula astfel:
% ΔCx
ECxPy ( z )=
% Δ P y ( z)

Cand cererea pentru bunul x creste datorita cresterii pretului bunului y, atunci putem
substitui bunul y cu bunul x. In acest caz ECxPy va fi > 0.
Cand cererea pentru bunul x scade datorita cresterii pretului bunului z, atunci spunem ca
bunul z este complementar bunului x. ECxPz va fi < 0.
 Modificarile pretului unui bun sau a conditiilor cererii pot genera schimbari pozitive sau
negative, mai mici sau mai mari in cererea produsului respectiv. Schimbarile produse pot fi
evaluate doar daca este cunoscuta influenta factorilor ce determina elasticitatea cererii. Factorii
sudstantiali ce determina elasticitatea ofertei in functie de pret sunt:
- Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit produs din bugetul total al unei familii;
- Gradul de substituire al bunurilor;
- Gradul necesitatii in comun;
- Durata intervalului de timp de la schimbarea pretului.
Cunoasterea tipului de elasticitate al cererii reprezinta o mare importanta in procesul
decizional, deoarece daca se practica preturi scazute, se va obtine profit maxim doar in urma unei
cereri elastice.
Simultan, maximizarea profitului este influentata de raportul dintre variatia cererii si a
pretului. Cu cat este mai mare procentul de majorare a cererii fata de cel de diminuare a pretului,
cu atat mai mare devine profitul.
1.1.2. Formarea ofertei
Oferta reprezinta cantitatea dintr-un anumit bun economic pe care vanzatorul
intentioneaza sa o vanda la un anumit pret, intr-o anumita perioada de timp. Oferta individuala
reprezinta oferta unui singur producator, pe cand oferta totala se calculeaza prin insumarea
ofertei tuturor producatorilor de pe piata acelui bun.
Oferta este exprimata ca o relatie de cauzalitate intre nivelul pretului unui anumit bun
economix si cantitatatile oferite spre vanzare intr-un anumit interval de timp. Oferta poate fi
determinata in functie de:
- Cantitatea maxima pusa la vanzare de vanzatori la un anumit pret unitar;
- Pretul unitar minim la care vanzatorii sunt dispusi sa dea spre vanzare o anumita
cantitate din bunul respectiv.
Oferta reprezinta evolutia in timp a comportamentului economic al producatorului. Pentru
maximizarea profitului, ofertantul urmareste un stadiu optim al productiei care sa coincida cererii
anticipate de el pe piata avuta in vedere. Cantitatea vanduta difera de cantitatea oferita in functie
de nivelul la care se afla cererea. Productia vanduta in final poate fi determinata numai de
cererea efectiva, producatorul avand optiunea de a ajunge si la o oferta excedentara, respectiv
cantitatea oferita din produsul sau sa fie diferita de cantitatea vanduta.
Oferta poate lua trei forme distincte in functie de natura bunurilor economice, precum:
- Oferta de bunuri independente (exemplu: oferta de autoturisme sau oferta de
calculatoare);
- Oferta complementara – atunci cand bunurile secundare sunt rezultate din productia
bunurilor principale (exemplu: productia de carne);
- Oferta mixta, atunci cand aceeasi nevoie sau cerere este satisfacuta de mai multe
bunuri oferite (exemplu: oferta ce ceai, de cafea sau de lapte).
Oscilatiile ofertei sunt determinate de schimbarile pretului pe piata, astfel incat unui
anumit nivel al pretului ii corespunde o anumita cantitate oferita.
Extinderea ofertei, respectiv marirea cantitatii oferite, este determinata de cresterea
pretului, pe cand contractia ofertei sau diminuarea cantitatii oferite se produce la reducerea
pretului. Aceste modificari ale cantitatii oferite in functie de nivelul pretului pot fi usor analizate
prin 3 metode: tabel, functie sau grafic.

1400

1200

1000

800
Preț

600

400

200

0
0 50 100 150 200 250 300 350
Cantitate

Figura 1.4. Curba ofertei – Economie – pag.100(7.1)

Legea generala a ofertei este constituita din raportul de cauzalitate dintre escilatiile
pretului si a cantitatii oferite.
Conform legii ofertei rezulta urmatoarele concluzii:
- Cresterea cantitatii ofeite este determinata de cresterea pretului;
- Reducerea cantitatii oferite este determinata de diminuarea pretului.
Avand in vedere ca ceilalti factori care influenteaza schimbarile ofertei si conditiile
acesteia raman neschimbati se poate trage concluzia ca evolutia pretului si a cantitatii oferite se
afla intr-o relatie directa, pozitiva.
Oferta se poate extinde sau micsora in raport cu cantitatea oferita la un anumit nivel al
pretului doar daca intr-o perioada de timp determinata nivelurile pretului pe piata unui anumit
bun raman constante. Fenomenul de crestere sau diminuare al ofertei se poate ilustra printr-un
tabel, o functie sau un grafic.
 1800

1600

1400

1200

1000
Preț

800

600

400

200

0
0 50 100 150 200 250 300 350
Cantitate

Figura 1.5. Modificarea ofertei – Eonomie – pag. 101(7.2)

Factorii principali, respectiv conditiile ofertei, ce determina oscilatiile cantitatii oferite la
un anumit nivel al pretului sunt:
- Costul de productie;
- Pretul altor produse;
- Numarul firmelor ce produc aceleasi produse;
- Taxele si subsidiile;
- Previziunile privind progresul pretului;
- Evenimentele social-politice si naturale.
Elasticitatea ofertei este determinata de proportiile sau gradul schimbarii ofertei in functie
de modificarea pretului. Elasticitatea este ilustrata prin coeficientul de elasticitate al ofertei.
Pentru a determina valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei pentru un anumit bun in
functie de pret ( EOP ) se pot folosi urmatoarele metode:
% Δ O Δ O Δ P ΔO P
I. EOP = = : = ∙
%ΔP O 0 P 0 Δ P O

II.
ΔO ΔP Δ O ( P0 + P1 ) :2 Δ O P0 + P1 2 ΔO ( P0 + P1 )
EOP = : = ∙ = ∙ ∙ = ∙
( O0 +O1 ) :2 ( P0 + P1 ) :2 Δ P ( O0 +O1 ) : 2 Δ P 2 O0 +O1 Δ P ( O0 +O1 )

Valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei in functie de pret determina mai multe

forme ale ofertei astfel:
ΔO Δ P
- Oferta elastica, cand EOP > 1 deoarece > ;
O 0 P0
ΔO Δ P
- Oferta cu elasticitate unitara, cand EOP = 1 deoarece = ;
O0 P0
 ΔO Δ P
- Oferta inelastica, cand EOP < 1 deoarece < ;
O 0 P0
ΔP
- Oferta perfect elastica, cand EOP = ∞ deoarece =0 ;
P0
ΔO
- Oferta perfect inelastica, cand EOP = 0 deoarece =0 .
O0

In procesul decizional, o mare importanta este detinuta de elasticitatea ofertei, asemenea

elasticitatii cererii, datorita faptului ca veniturile totale incasate depind de forma de elasticitate a
ofertei si de posibilitatea ofertei de a de adapta in functie de evolutia pretului pe piata fiecarui
produs. Cei mai importanti factori ce determina elasticitatea ofertei sunt:
- Costul productiei;
- Posibilitatea de stocare a produselor;
- Costul stocarii;
- Perioada scursa de la modificarea pretului:
o Perioada pietei;
o Perioada scurta;
o Perioada lunga.

Din situatiile ilustrate privind posibilitatea modificarilor cererii si ofertei datorita

schimbarii factorilor specifici fiecareia, respectiv conditiile cererii si ale ofertei, se pot
concluziona urmatoarele:
- Cresterea pretului este determinata de o crestere a cererii atunci cand conditiile ofertei
sunt constante, sau de o minimizare a ofertei atunci cand conditiile cererii raman
neschimbate;
- Diminuarea pretului este influentata de o crestere a ofertei atunci cand conditiile
cererii nu se modifica, sau de o reducere a cererii atunci cand conditiile ofertei raman
constante.
Aceste doua concluzii reprezinta axiomele fundamentale ale legii cererii si ofertei.

1.2 Formarea echilibrului

O economie moderna este reprezentata de o economie de piata, respectiv o economie a
schimburilor libere. La baza interpretarii acestor mecanisme specifice ale economiei de piata sta
problema de fixare a pretului.
Pretul reprezinta puterea marfii de a se schimba pe piata, respectiv cantitatea de moneda
sau suma de bani pe care cumparatorul o poate oferi, la un moment dat, producatorului sau
vanzatorului pentru achizitionarea unei unitati din bunul pe care acesta il prezinta pe piata.
Procesul de formare a pretului are la baza negocierea si consensul dintre cumparatori si
vanzatori, ca purtatori ai cererii si ofertei. Astfel, pretul devine un rezultat firesc al pietei si este
considerat ca fiind determinat de piata.
Pentru formarea libera a preturilor, atat cumparatorii cat si vanzatorii tin cont de
conditiile necesare negocierii, precum transparenta pietei, calculul economic al eficientei si
echilibrului microeconomic, dar si de strategia pretului de vanzare in cazul comportamentului
producatorilor (al vanzatorilor) si strategia pretului de cumparare in cazul comportamentului
beneficiarilor (al cumparatorilor).
Pentru a putea lua o decizie asupra preturilor si cantitatilor ce urmeaza a fi produse, o
firma trebuie sa cunoasca indeaproape nivelul costurilor,cererii, dar si a concurentei.
Cu ajutorul costurilor, fiecare intreprindere isi poate efectua calcule economice de efort.
Costurile reprezinta cheltuieli de exploatare a capacitatii de productie, utilizare a resurselor de
materii prime si forta de munca. Producatorul isi poate calcula costurile si marja beneficiului
normal, obtinandu-se astfel curba costurilor, respectiv a preturilor unitare de revenire, in afara de
marja beneficiului. Avand in vedere productia posibila si costurile unitare adecvate, se observa
ca nivelul costului unitar scade pe masura ce productia totala creste, confom graficului Curbei
experientei.
Producatorul utilizeaza graficul Curbei experientei ca un joc strategic, unde alege
cantitatile produselor in functie de cost si marja beneficiului, in raport cu pretul format pe piata.

500
450
400
350
Cost unitar

300
250
200
150
100
50
0
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000

Producția totală

Figura 1.6. Curba Experientei – Preturi si consurenta – pag. 20(1.3)

Pretul recomandat de producator pentru negocierea cu cumparatorii este alcatuit din
costul unitar si marja de beneficiu.
Potrivit inclinatiilor contrare ale miscarii libere a pretului se obtine pretul negocial la
nivelul j 1 sau j 2 .
 Figura 1.7. Formarea pretului liber – Preturi si concurenta – pag. 21(1.4)
Din grafic se poate observa ca aspura pretului de oferta actioneaza de jos in sus factori cu
o mare influenta, respectiv costul si profitul, astfel obtinandu-se expresia dorintei firmei de a
acoperi integral costurile si de a obtine profit pentru fiecare unitate de produs.
Jocul liber al pretului (j) este format din doi factori, respectiv concurenta si raportul dintre
cerere si oferta.
Atunci cand cererea este mai mare decat oferta, pretul urca ( j 1 ), astfel avem o concurenta
intre cumparatori si inevitabil o cresterea pretului de cumparare.
Cand cererea este mai mica decat oferta, pretul coboara ( j 2), iar concurenta este intre
producatori si se produce o diminuare a pretului de vanzare.
Pentru a putea fi studiata cererea, trebuie sa se afle cantitatea marfii pentru care
cumparatorii sunt solventi la pretul fixat si afisat.
Cantitatea cumparata se modifica invers proportional cu pretul, astfel cantitatea creste
atunci cand pretul scade si se diminueaza cand pretul creste. Din aceasta afirmatie se desprinde
concluzia ca cererea nu este o cantitate fixa. Ea reprezinta relatia dintre preturile posibile si
cantitatile de produs care pot fi cumparate pentru fiecare pret in parte.
n
C=∑ q i pi
i=1

Unde C reprezinta cererea totala a bunurilor i exprimata valoric prin preturile pi.
In cadrul graficului pentru determinarea curbei cererii, cerera este curba care uneste
punctele rezultate de cantitatea cumparata de cumparatori si pretul propus de producatori.
 500
450
400
350
300
Preț

250
200
150
100
50
0
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000

Cantitate

Figura 1.8. Curba cererii in functie de pret– Preturi si concurenta – pag. 22(1,5,a)
Oferta este exprimata de relatia dintre preturile posibile si cantitatile produsului care ar fi
vandute pentru fiecare pret.
n
O=∑ qi p i
i =1

Unde O prezinta oferta totala a produsului i exprimata valoric la preturile pi.

Pe grafic, oferta este curva care imbina punctele determinate de cantitate oferita de
producator si pretul platit de consumatori.

2000
1800
1600
1400
1200
Preț

1000
800
600
400
200
0
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 500

Cantitate

Figura 1.9. Curba ofertei in functie de pret – preturi si concurenta – pag. 23 (1,5,b)
Un alt factor care participa la formarea ofertei in raport cu cererea este concurenta.
Aceasta implica prezenta mai multor producatori si cumparatori, fiind total opusa unei economii
bazate pe monopol. Monopolul este un avantaj pentru producator, intrucat este singurul vanzator
pe piata si poate creste pretul garantandu-si marja beneficiului unitar foarte mare. Dar, daca pe
piata exista mai multi producatori ai aceluias bun, atunci pretul va fi influentat spre scadere si nu
va mai putea fi stabilit de un singur producator, ci este influentat de toti producatorii, in mod
individual, ajungandu-se astfel la nivelul de concurenta al pretului pietei. Pentru a-si ademeni
clientii, producatorii vor fi tentati sa scada pretul, pana la atingerea nivelului de acoperire a
costurilor si obtinere a unui beneficiu minim.
Intr-o economie de piata deschisa avem un pret de concurenta, ca fiind pretul de vanzare
minim al pietei. Concurenta ajuta la extinderea pietei prin cresterea cererii, doar stimuland
reducerea preturilor, astfel devenind tot mai puternica pe masura ce preturile scad. Dar,
concurenta dusa la un nivel paradoxal poate ajunge sa fie periculoasa atat pentru vanzatori cat si
pentru cumparatori, ajungandu-se la infractiuni precum selectarea preferentiala a clientilor,
ademenirea unor intermediari pentru vanzare sau reclama falsa.
Pretul de concurenta nu trebuie vazut ca un pret de decadere sau ca o limita la intrarea pe
piata a altor producatori, ci sa fie considerat un pret de acoperire al costului.
Pretul este tratat ca o variabila independenta. Variatia sa modifica cererea si oferta in sens
invers una fata de cealalta. Insa orice nivel ar avea pretul, cererea si oferta ajung la egalitate,
precum si cantitatea vanduta a unui produs va fi intotdeauna egala cu cantitatea cumparata. Piata
oricarui bun economic functioneaza pe baza echilibrului dintre cerere si oferta care se obtine
prin pretul de echilibru. Pretul de echilibru nu este stabil, ci el variaza in timp, fiind o
componenta importanta in jocul de stabilire si continua modificare a preturilor, prin cresterea sau
scaderea lor.
Acest pret format pe piata fiecarui produs in parte este influentat, atat direct cat si
indirect, de pretul de echilibru al altor piete, inclusiv de nivelul acestuia de pe piata factorilor de
productie al produsului respectiv, dar si de cel al pietei unor bunuri asemanatoare sau
inlocuitoare.

Curba cererii
Curba ofertei
Exces de ofertă

Prețul de echilibru

Exces de cerere

Figura 1.10. Formarea pretului de echilibru – Economie – pag. 61(14)

 Graficul demonstreaza formarea pretului de echilibru si reconstituirea neincetata a
echilibrului pietei prin cresterea sau scaderea pretului liber. Pretul de echilibru se formeaza la
intersectia dintre curba cererii si cea a ofertei. Spatiul de deasupra intersectiei celor doua curbe
reprezinta excedentul de oferta, iar cel de sub pretul de echilibru simbolizeaza excedentul de
cerere.
+Echilibru Walras si Marshall

1.3 Mecanisme de reglare

Prin mecanismele de piata agentii economici pot ajunge la o rezolvare eficienta ce se bazeaza
pe echilibrul dintre agenti si la faptul ca valorile bunurilor unui singur agent pot fi independente,
fara a fi centralizate toate informatiile si controlul.
Mecanismele unei economii de piata activeaza pe baza legii cererii si a ofertei, avand ca
epicentru pretul, care regleaza echilibrul pe piata. Pentru a putea sa isi duca la bun sfarsit
misiunea de regulator al pietei, stabilirea pretului trebuie sa fie facuta in conditiile unui mediu
concurential normal, prin prezenta unor coordonate precum:
- Existenta multipla de producatori si cumparatori, conditie care elimina existenta
monopolului si monopsonului;
- Prezenta unui sortiment diversificat a bunului economic, conditie care da agentilor
economici posibilitatea de a avea multe optiuni posibile;
- Intreprinderile trebuie sa aibe un comportament de entitati rationale, alegand
variantele optime pentru combinarea factorilor de productie;
- Decizia valorii pretului sa fie exclusiv a agentilor economici, fara interventia
Guvernului;
- Modul de organizare a pietelor de desfacere sa aibe ca scop principal imbunatatirea
calitatii prestatiilor catre cumparatori;
- Prosperitatea consumatorilor finali, garantata de prezenta cantitatii, calitatii si
diversitatea bunurilor economice pe piata, ale caror preturi pot fi asimilate de
veniturile acestora.
Pentru gasirea unui echilibru exista numerosi algoritmi care pot fi folositi, avand nivele
diferite de descentralizare. Algoritmii de ajustare sau reglare a pietei se impart in doua mari
categorii: algoritmi de tatonare a pretului si algoritmi de tatonare a cantitatii. Noi vam studia o
parte a algoritmilor de tatonare a pretului.
Algoritmii din aceasta categorie fac modificari asupra pretului pentru a obtine valorile
cererii si ofertei adaptate astfel incat piata sa atinga nivelul de echilibru. Relatia care
fundamenteaza aceasta clasa de algoritmi este relatia de tatonare a pretului ilustrata de L. Walras:
d pg
=λ g [ z g ( p ( t ) ) ]
dt
Unde λ g> 0, p g reprezinta pretul produsului g, z g ( p ) este functia de cerere in exces pentru
produsul g, iar λ g coeficientul de ajustare.
Aceasta relatie reprezinta o modalitate de cautare de tipul celeiu mai rapide coborari.
Mecanismul este iterativ, astfel incat productia si consumul apar dupa finalizarea procesului. La
fiecare iteratie in parte, multimea coordonatorului este reprezentata de un vector al preturilor.
Pentru pretul actual de pe piata a unui produs, toti agentii economici declara un vector ce
cuprinde cantitatea pe care ei doresc sa o vanda sau sa o achizitioneze din produsul respectiv.
Astfel, coordonatorul poate actualiza vectorul preturilor bazandu-se pe aceste informatii si poate
trece la o noua iteratie.
Daca echilibrul nu este prezent, atunci nici un algoritm nu il poate determina. Insa, chiar
daca exhilibrul este prezent, se poate ca algoritmul de tatonare a pretului sa esueze la gasirea
echilibrului.
Totusi, daca echilibrul exista, acesta se poate determina dandu-se o conditie suficienta
care sa garanteze aflarea acestuia.
Convergenta. Algoritmul de tatonare a pretului de baza tinde la un echilibru numai daca
pentru orice p care nu este proportional cu vectorul pretului de golire a pietei p¿ este adevarata
afirmatia:
k
p¿ ∑ z i ( p )> 0
i=1

Pentru ajustarea pretului putem utiliza urmatorii algoritmi:

 Algoritmul pentru coordonatorul pretului
p g = 1 pentru g ∈ [ 1 ,… , k ]

λ g pozitiv pentru g ∈ [ 1 ,… , k ]

Se comunica p la toti agentii economici si se primeste vectorul cererii nete z i din partea
fiecarui agent i pentru g = 1,...,k-1 si p g= pg + λg ∑ z ig .
i

Se repeta toti pasii de mai sus pana cand |∑ z | < ε pentru g ∈ [ 1 ,… , k ].

i
ig

Acest algoritm se finalizeaza prin informarea agentilor ca echilibrul a fost atins.

 Algoritmul pentru agentul i
Se primeste p de la coordonator si se transmite acestuia dorinte de cumparare sau vanzare
a agentului printr-un vector al cererii z i ∈ R +¿ ¿. Se repeta acesti pasi pana in momentul in care
k−1

echilibrul a fost atins.

Convergenta promite doar dobandirea unei solutii in varianta continua unde preturile sunt
ajustate conform relatiei:
d pg
=λ g ∑ z ig ( p )
dt i

O varianta mai realista a unei relatii discrete este:

p g ( t +1 )= p g ( t )+ λ g ∑ z ig ( p ( t ) )
i

pentru t = 0,1,2,.....
 Varianta discreta poate tinde catre echilibru doar in conditiile substituibilitatii brute,
respectiv doar atunci cand multiplicatorul λ gse alege suficient de mic. Exista anumite modalitati
de a alege valoarea lui λ g astfel incat algoritmul sa nu depaseasca punctul de echilibru, dar nici sa
nu fie prea lent.
O varianta a acestui algoritm mai adecvata in cazul situatiilor practice s-a demonstrat a fi
algoritmul backtracking. In acest algoritm se modifica linia aferenta alegerii lui λ g astfel:
λ g = 1 pentru g ∈ [ 1 ,… , k ]

In urmatorul pas se inlocuieste iteratia corespunzatoare noului pret p g cu algoritmul de

backtracking. In acest algoritm r reprezinta iteratia curenta.
 Algoritmul de backtracking
Rezultat = Fals, ceea ce rezulta:

prg+1= prg+ λg ∑ z ig ( p rg )
i

Daca

sign
(∑ z ig ( prg )) ≠ sign (∑ z ig ( prg+1 )) ∧ ∑ z ig ( prg+1 ) > 0,9 ∑ z ig ( prg )
| | | |
i i i i

λ g=λ g /2

prg+1= prg

Astfel incat Rezultat = Adevarat doar daca λ g≤ 0,5 si λ g= 2 λ g

Se repeta toti pasii pana cand Rezultat = Adevarat.
O alta varianta a algoritmului de tatonare a pretului de baza este algoritmul Walras de
determinare a pretului de echilibru. La baza acestui algoritm procesul de tatonare aplicat este
diferit de cel al algoritmului de baza. Vectorul preturilor este trimis la agenti de catre
coordonator, iar fiecare agent trimite ca raspuns acestuia o functie de cerere pentru fiecare
produs, preturile celorlalte produse considerandu-se ca fiind date. Functiile de cerere pot fi
trimise catre coordonator asincron intr-o ordine arbitrara. Cand coordonatorul primeste una sau
mai multe functii noi ale cererii pentru un bun, este calculat un nou echilibru echivalent acelui
produs, si astfel este determinat un nou pret de golire a pietei. Pretul nou este trimis apoi
agentilor economici. Acesta influenteaza agentii spre a-si revizui si retrimite functiile de cerere
pentru alte produse.
In anumite circumstante, acest proces tinde spre echilibru. Asemeni algoritmului de
tatonare de baza, in algoritmul Walras agentii sunt prezenti doar dupa se procesul de piata ajunge
cat mai aproape de echilibru. In acest algoritm este complicat de determinat o masura relevanta a
complexitatii acestuia datorita naturii asincrone.
Unul din avantajele ambelor procese de ajustare este reprezentat de simplitatea utilizarii
lor, astfel incat implementarea acestora pe piata este relativ simpla. Un dezavantaj al acetor
procese de ajustare este viteza de convergenta. S-a dovedit ca, in unele situatii, convergenta
algoritmului Walras este mult prea lenta pentru a putea fi folosit, chiar si atunci cand
convergenta este neindoielnica.
 Pentru a creste semnificativ convergenta, considerand ca functiile de cerere sunt
uniforme, se aplica algoritmul Newton – Raphson. In cadrul acestuia, pentru a influenta marimea
modificarii preturilor, se foloseste o informatie derivata.
Formula de ajustare a preturilor utilizata in varianta standard a algoritmului este:

pi+1 =p i−λ ∇−1 z ( pi ) z ( pi )

unde i+1 si i reprezinta indicii iteratiilor, λ este marimea pasului, iar ∇ z ( p ) matricea gradient.
Matricea gradient este definita de urmatoarea relatie:
∂ zi ( p )
∇ z ig ( p )=
∂ pj

Pentru a determina valoarea adecvata a lui λ se utilizeaza concomitent algoritmul de

backtracking.
Spre deosebire de algoritmul Walras si cel de tatonare de baza, in cazul algoritmului
Newton – Raphson este indispensabila folosirea derivatelor partiale ale functiilor de cerere.
Astfel, efortul de calcul al coordonatorului pentru fiecare iteratie este mult mai mare.
Complexitatea acestuia in comparatie cu algoritmul de baza creste si datorita faptului ca, la
fiecare iteratie in parte, mesajul dat ca raspuns agentilor economici contine z ( p i ) si ∇ z ( pi ) ,
avand posibilitatea ca a doua componenta sa fie inversata.
Pe de alta parte, acest algoritm este mult mai rentabil din punctul de vedere al calculelor
si al transmiterii informatiilor, datorita faptul ca derivatele partiale sunt usor de aproximat
numeric, iar numarul de iteratii este semnificativ mai mic. Numarul redus de iteratii necesare in
algoritmul Newton – Raphson spre deosebire de metodele alternative este datorat de faptul ca
lungimea pasului este calculata cu ajutorul derivatelor partiale si preturile sunt actualizate
concomitent. Acesta este un proces de tatonare simultana.