2.

PIAŢA
2.1. PIAŢA-CONCEPT ŞI PREMISE ALE REGLĂRII
ECONOMIEI PRIN MECANISMELE ACESTEIA
Piaţa, în sens larg, reprezintă un sistem de relaţii prin care vânzătorii şi
cumpărătorii intră în contact pentru a schimba bunuri şi servicii. Aşadar, piaţa
reuneşte vânzătorii şi cumpărătorii de bunuri şi servicii.
Anumite pieţe, de exemplu magazinele, reunesc vânzătorii şi
cumpărătorii în acelaşi loc fizic, iar altele operează prin intermediari, care
tratează afacerile în numele clienţilor, ca de exemplu bursa [3].
În esenţă, piaţa reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de cumpărători,
privind ce şi cât să consume, de producători, privind ce şi cât să producă, şi de
lucrători, privind cât şi pentru cine să muncească, decizii care sunt
armonizate, în principal, prin mecanismul preţurilor [3].
Piaţa, prin intermediul preţurilor, permite societăţii să rezolve problema
privind ce, cât, cum şi pentru cine să producă. Să presupunem că pentru masa
de prânz servim o omletă într-o cafenea. Am ales cafeneaua pentru că este
rapidă, iar omleta Întrucât este ieftină. Aşadar, preţul, în mod obiectiv “va
delimita un segment de cumpărători care vor consuma omletă, deşi preferă
friptură” [3].
Proprietarul cafenelei întreprinde această afacere întrucât, avându-se în
vedere preţul ouălor şi a ingredientelor necesare preparării omletei, obţine un
profit. Lucrătorul din spatele tejghelei lucrează în cafenea, întrucât este o slujbă
convenabilă pentru el, având în vedere salariul pe care îl primeşte, nivelul lui
de pregătire şi lipsa capitalului pentru a iniţia o afacere pe cont propriu.
Aşadar, preţurile orientează decizia cumpărătorului privind consumul de
omletă, a proprietarului cafenelei de a produce şi vinde omletă şi a lucrătorului
din cafenea de a accepta slujba. Societatea alocă o parte din resurse - ouă,
clădiri, forţă de muncă ş.a. pentru producţia de omletă prin intermediul
sistemului de preţuri. Desigur că există şi o dorinţă a oamenilor de a consuma
omletă, dar această dorinţă nu este suficientă pentru a determina societatea să
aloce o parte din resurse pentru producţia de omletă. De exemplu, dacă la un
moment dat din cauza unei epidemii mor multe găini, preţul ouălor va creşte
ceea ce va scumpi costul omletei, iar o parte din segmentul consumatorilor de
omletă vor cumpăra sandviciuri, reducându-se producţia de omletă şi crescând
producţia de sandviciuri.
Piaţa liberă, prin mecanismul preţurilor, este mâna invizibilă, cum o
numeşte A. Smith, care generează coerenţa în adoptarea deciziilor de alocare a
resurselor, stabilind ce, cât, cum şi pentru cine să se producă.
Spre deosebire de economia reglată prin mecanismele pieţii libere, există
economia de comandă, în care guvernul şi alte organe centrale adoptă aproape
toate deciziile privind consumul şi producţia. Aceste organe decid ce şi cât să
se producă, cum şi pentru cine să se producă [3]. Subiectivismul şi

19
voluntarismul unui asemenea mod de a conduce economia, asociată cu
complexitatea sarcinii de planificare detaliată a producţiei şi a consumului,
generează ineficientă la scara întregii societăţi, fenomen evidenţiat în fostele
ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est. Economia reglată pe baza
mecanismelor pieţei libere, în care indivizii îşi urmăresc propriile interese, cu o
intervenţie extrem de limitată a statului în economie, precum şi economia de
comandă, cu o slabă afirmare a libertăţilor economice individuale, reprezintă
două variante extreme ale reglării economiei. Între aceste variante extreme se
plasează aşa-zisa economie de piaţă mixtă, în care guvernul şi piaţa liberă au un
rol aproape la fel de important în reglarea economiei [3].
În cadrul economiei de piaţă mixte, guvernul intervine în economie nu
prin măsuri administrative, ca în cazul economiei de comandă, ci împreună cu
parlamentul, creează cadrul juridic în care indivizii îşi pot promova propriile
interese, controlând, totodată, o parte importantă a proceselor economice, prin
intermediul taxelor şi a impozitelor, a producţiei şi a consumului unor bunuri şi
servicii, a adoptării unor măsuri de protecţie socială - acordarea de compensaţii,
limitarea unor preţuri, etc. În acest tip de economie chiar intervenţia guvernului
în economie se bazează pe studierea pieţei, a cererii şi a ofertei, a preţului ca
pârghie importantă de asigurare a echilibrului economiei .
Funcţionarea economiei pe baza mecanismelor pieţei implică unele
premise, cum sunt: ponderea ridicată a proprietăţii private, autonomia largă a
întreprinderii, un nivel de dezvoltare a economiei care să asigure un echilibru
relativ între cerere şi ofertă, o structură a economiei care asigură concurenţa
între agenţii economici, liberalizarea preţurilor, manageri competenţi,
stabilitatea politică, anumite valori culturale [3]. Proprietatea privată asupra
activelor de producţie constituie fundamentul economiei de piaţă, Întrucât
aceasta asigură concurenţa reală între agenţii economici, autonomia largă a
întreprinderilor, liberalizarea preţurilor. Totodată, proprietatea privată
stimulează interesul agenţilor economici pentru creşterea producţiei,
îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, introducerea formelor şi
metodelor moderne de management, într-un cuvânt pentru creşterea eficienţei
economice. Aşa cum demonstrează practica tuturor ţărilor, chiar şi a celor mai
puternic capitaliste, alături de proprietatea privată coexistă, într-o proporţie mai
mare sau mai mică, şi proprietatea publică. Mecanismele pieţei funcţionează
mai bine în condiţiile unei ponderi mai ridicate a proprietăţii private.
În trecerea ţărilor cu economie de comandă la economia de piaţă, una din
primele măsuri care trebuie adoptată de guvern şi parlament constă în
privatizarea economiei, prin adoptarea legii privatizării şi aplicarea acesteia.
În ţara noastră, deşi unele începuturi au fost făcute, totuşi s-a tergiversat
nejustificat de mult rezolvarea de fond a problemei.
Autonomia largă a întreprinderii este o altă instituţie fundamentală a
economiei de piaţă. Firmele au competenţa să stabilească ce să producă, cât să

20
producă, la ce preţ să vândă, cum să-şi folosească fondurile de investiţii ş.a.
Totodată, indivizii au libertatea să-şi aleagă ocupaţia pe care o doresc şi să
iniţieze afaceri în orice domeniu al economiei.
În cadrul unei economii reglate strict pe baza mecanismelor pieţei libere,
cu o intervenţie foarte limitată a guvernului, autonomia întreprinderii este mai
largă decât în cadrul unei economii de piaţă mixte, dar în oricare din aceste
două forme de conducere a economiei libertăţile întreprinderii sunt mult mai
mari decât în economia de comandă. Guvernul şi parlamentul României prin
legile 15 şi 31 din 1990 privind regiile autonome şi societăţile comerciale, au
creat un cadru adecvat privind libertăţile întreprinderii în condiţiile economiei
de piaţă.
Funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei este influenţată sensibil de nivelul
de dezvoltare a economiei, de posibilitatea echilibrării cererii cu oferta. Dacă
în anumite ramuri ale economiei nivelul de dezvoltare este slab, oferta
situându-se cu mult sub nivelul cererii, atunci preţurile ating un nivel foarte
înalt, cu implicaţii sociale grave, care pot genera tulburări sociale, ceea ce
frânează şi mai mult nivelul de dezvoltare. Competiţia reprezintă o altă premisă
a economiei de piaţă. Firmele şi indivizii trebuie să lupte pentru recompense
economice superioare - profit mare, posturi mai bune, promovare, cifră de
afaceri mare, produse şi servicii dorite, câştiguri substanţiale. În această
competiţie apar elemente de darvinism social: viaţa este o competiţie şi o luptă
În care câştigă cei care sunt mai întreprinzători, mai muncitori, mai bine
pregătiţi profesional.
Competiţia în cadrul pieţei asigură o serie de avantaje, cum ar fi:
- piaţa competitivă va permite mecanismul preţului să reflecte nivelul
cererii şi al costurilor şi astfel să maximizeze folosirea eficientă a capitalului şi
a altor resurse;
- competiţia va încuraja inovaţia tehnică, economică şi managerială, cu
implicaţii benefice asupra reducerii costurilor pe termen lung,
- piaţa concurenţială va asigura consumatorilor o gamă largă de produse
şi servicii de o calitate superioară;
- competiţia va asigura difuzarea echitabilă a veniturilor, vor obţine
venituri mai ridicate firmele şi indivizii mai competitivi.
Pentru a se asigura competiţia între firme, în primul rând este necesară o
asemenea structurare a ramurilor economiei, încât în fiecare ramură să
acţioneze un număr cât mai mare de firme. Competiţia reală se asigură în
condiţiile în care oferta firmelor dintr-o anumită ramură tinde să echilibreze
cererea din ramura respectivă. Aşadar, chiar dacă între o ramură există un
număr mare de firme, dar dacă producţia totală a acestor firme se situează sub
nivelul cererii, atunci nu se asigură o competiţie reală, întrucât fiecare firmă
poate să-şi desfacă producţia indiferent de nivelul de eficienţă a activităţii sale.
În ţara noastră legislaţia referitoare la funcţionarea firmelor caută să

21
reglementeze o structură de organizare a economiei care să favorizeze
competiţia. Astfel legea nr. 15/1990 prevede: “Se interzic orice acorduri Între
societăţile comerciale sau regiile autonome, orice decizie de asociere între
acestea şi orice practici concertate care sunt susceptibile a afecta comerţul între
agenţii economici şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea
sau denaturarea jocului concurenţei... Sunt interzise activităţile unui agent
economic sau ale unui grup de agenţi economici care ocupă o piaţă, o poziţie
dominantă caracterizată printr-o situaţie de monopol...” [3].
Cu toate măsurile adoptate pe plan legislativ, nu se poate asigura încă o
concurenţă reală, întrucât cea mai mare parte din întreprinderi sunt publice sau
cu capital majoritar de stat, iar în cele mai multe ramuri economice nivelul
ofertei se situează cu mult sub nivelul cererii.
Funcţionarea şi reglarea normală a economiei pe baza mecanismelor pieţei
impune liberalizarea preţurilor produselor, serviciilor şi a resurselor. Astfel,
dacă preferinţele consumatorilor se schimbă în favoarea unor produse, preţul
acestora va creşte, stimulându-se producătorii în sporirea ofertei acelui produs.
Sunt situaţii când din motive de protecţie socială guvernul adoptă preţuri
limită la unele produse. În aceste condiţii stimulentul producătorului pentru
creşterea ofertei este limitat, accentuându-se disproporţia dintre cerere şi ofertă,
Întrucât a fost alterată funcţia de reglare a preţului. Funcţionarea în condiţii
bune a mecanismelor pieţei cere manageri competenţi şi un sistem evoluat de
management al firmelor. Mecanismele pieţei difuzează pe scară largă puterea
conducătorilor de a adopta decizii economice. Fireşte, că pentru a adopta
decizii bune conducătorii trebuie să fie competenţi. Totodată, în condiţiile
economiei de piaţă, conducătorii trebuie să posede calitatea de Întreprinzători,
adică să posede înclinaţiile şi abilitatea spre iniţiativă, inovaţie, organizare şi
asumarea unui risc calculat. Conducătorii întreprinzători sparg barierele rutinei,
promovează noi produse, noi tehnologii, găsesc noi resurse şi noi metode de
conducere şi organizare a producţiei şi a muncii. Funcţionarea bună a
mecanismelor pieţei cere şi un sistem managerial evoluat, exprimat prin
raţionalitatea sistemului informaţional şi a structurii organizatorice, precum şi
prin folosirea unor metode ştiinţifice de conducere şi adoptare a deciziilor.
Funcţionarea normală a mecanismelor pieţei cere o stabilitate politică necesară
guvernului şi parlamentului pentru a crea cadrul juridic în care să funcţioneze
sistemul pieţei. Un guvern slab şi instabil afectează negativ mecanismele pieţei
prin promovarea unor legi contradictorii şi schimbarea frecventă a politicii
economice, care generează o stare de confuzie şi neîncredere în mecanismele
pieţei.
Reglarea economiei prin mecanismele pieţei se bazează pe anumite
valori culturale şi o mentalitate specifică. Economia de piaţă se bazează pe
respectul faţă de individ şi garantarea drepturilor acestuia, pe simţul proprietăţii
private, pe acceptarea acordării diferenţiate a veniturilor în funcţie de

22
performanţele individuale. Totodată, în condiţiile economiei de piaţă, indivizii
trebuie să accepte şomajul, să fie pregătiţi pentru schimbarea profesiei, să
accepte incertitudinea şi competiţia.
Economia de piaţă se bazează pe un sistem de valori şi o mentalitate
diferită de cele promovate în condiţiile economiei de comandă, în care
interesele individuale erau subordonate intereselor generale, riscul şi
incertitudinea individuală erau reduse, promovându-se o politică de
uniformizare a repartiţiei, ceea ce limita competiţia şi concurenţa între indivizi.
Aşadar, trecerea la economia de piaţă impune schimbări profunde în
mentalitatea oamenilor, or aceste schimbări se fac în timp. În consecinţă,
menţinerea unui sistem de valori şi a unor mentalităţi proprii economiei de
comandă constituie o frână importantă în trecerea accelerată la economia de
piaţă.
Absenţa unor condiţii fundamentale ale economiei de piaţă impune
acţiuni guvernamentale în vederea creării lor.

2.2. PIAŢA. ORIGINI, REALITATE ACTUALĂ ŞI PERSPECTIVE

Dintre fenomenele şi procesele specifice economiei de piaţă
contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu multe secole
în urmă ca punte istorică de legătură între producătorii şi consumatorii
autonomizaţi. Între producţie şi consum, ca două universuri complementare ale
vieţii economice, s-a strecurat - remarca F. Braudel - un al treilea univers,
îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el, de la întâia privire,
schimbul sau, dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar
impunându-şi constrângerile şi, în mod sigur, revoluţionară. Abordând
fenomenul schimbului, Alvin Toffler remarca: “Piaţa a avut ca premisă
sciziunea dintre producător şi consumator, ea devenind necesară abia atunci
când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă” [3].
De-a lungul secolelor, schimburile dintre producători şi consumatori s-au
dezvoltat atât în lărgime, cât şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase
în sfera pieţei, produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au
intrat în procesul schimbului. În acelaşi timp, modalităţile de schimb, tehnicile
şi instrumentele acestora au devenit tot mai rafinate. Orice observator
contemporan al fenomenului rămâne uimit de imaginaţia creativă a înaintaşilor
pe calea creării facilităţilor monetare - marfare (au fost create, de pildă, noi
instrumente monetare, au apărut şi s-au perfecţionat variate forme de pieţe, au
fost omologate forme de credit tot mai variate etc.).
În antichitate şi în evul mediu relaţiile de schimb s-au extins cu
încetineală; în unele intervale şi zone ele au cunoscut chiar însemnate refluxuri.
O asemenea evoluţie s-a aflat în deplină concordanţă cu dinamica lentă a
factorilor de producţie, cu caracterul primitiv al aparatului productiv şi nivelul
scăzut al productivităţii, toate acestea fiind explicate prin interesul redus al

23
producătorilor direcţi (sclavi şi iobagi) în sporirea producţiei şi ridicarea
calităţii acesteia [3].
De aceea, atunci când a început revoluţia industrială, relaţiile de piaţă
erau, chiar în ţările din Europa occidentală, destul de firave. În ţările din
celelalte continente, astfel de relaţii erau cu totul periferice. Diversele reţele de
comis-voiajori, de distribuitori angrosişti, de negustori cu amănuntul, reţele de
bănci comerciale, ca şi diverse alte facilităţi obligatorii ale pieţei erau puţine şi
destul de rudimentare.
Timp de peste trei secole, în ţările care au păşit primele pe calea
transpunerii în viaţă a exigenţelor revoluţiei industriale, s-au investit energii
enorme pentru constituirea şi modernizarea sistemului pieţei. Negustorii s-au
răspândit pe tot globul, antrenând noi categorii de populaţie în sfera producţiei
pentru schimb. Tot mai multe bunuri au devenit mărfuri, s-a extins rapid
ponderea schimbului de mărfuri în ansamblul vieţii oamenilor, viaţa lor
depinzând hotărâtor de piaţă şi mecanismele ei. Tranzacţiile s-au amplificat. A
crescut, de asemenea, numărul intermediarilor şi s-a complicat hăţişul
conductelor din reţeaua schimbului. Populaţia ocupată în sfera circulaţiei
mărfurilor deţine ponderi de circa o treime în totalul celor ocupaţi în viaţa
economico-socială a ţărilor avansate economic [3].
Piaţa contemporană, realitate şi concept. Tradiţional, noţiunea de piaţă
desemnează un moment distinct al vieţii economice, o reţea de activităţi şi
funcţii ce se interpun între producţie şi consumaţie. Pentru a desemna
conţinutul sferei economice care acoperă reţelele de schimb, ca şi timpul
traseului pe care-l parcurg bunurile economice de la încheierea procesului de
producţie propriu-zis până la ajungerea lor în sfera consumului final, unii autori
au optat pentru noţiunea de distribuţie [3]. În prezent, prin noţiunea de piaţă
sunt exprimate relaţii de schimb foarte ample şi în continuă diversificare. În
genere, piaţa exprimă raportul dintre oferta şi cererea de bunuri economice
(corporale şi necorporale), prima fiind forma de manifestare a producţiei în
condiţiile economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile umane solvabile,
însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se
dovedesc a fi convenabile pentru ei. Este vorba, mai întâi, de cererea şi oferta
de bunuri de consum personal (de satisfactori, cum le numesc unii specialişti),
începând cu bunurile corporale de folosinţă zilnică (pâinea, carnea, apa),
continuând cu cele de folosinţă îndelungată (frigidere, autoturisme), până la
bunurile necorporale şi la serviciile de orice fel necesare oamenilor pentru a fi
consumate individual (serviciile telefonice personale, serviciile culturale etc.).
De asemenea , în sfera cuprinzătoare a pieţei contemporane se includ relaţiile
multiple dintre cererea şi oferta de factori de producţie. În acest sens, există
piaţa capitalului, ca cerere şi ofertă de bunuri investiţionale, de titluri de
proprietate pe termen lung, piaţa financiară, ca sistem de relaţii, prin care
resursele băneşti temporar disponibile sunt oferite acelor agenţi economici care

24
au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Piaţa resurselor naturale (a
petrolului şi gazelor naturale, de pildă) a devenit cu mult timp în urmă o piaţă
de interes general, universal. Deosebit de complexe sunt relaţiile de pe piaţa
monetară, inclusiv cea valutară. În angrenajul reţelei schimbului, se include şi
piaţa muncii, adică raportul dintre cererea şi oferta de resurse de muncă.
Prezintă numeroase particularităţi piaţa informaţiei, a rezultatelor cercetării
ştiinţifice (vânzarea-cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii
ştiinţifice), piaţa serviciilor manageriale, de marketing, a tuturor serviciilor
tehnice, ştiinţifice, juridice etc., prestate pe baze comerciale.
Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al relaţiilor de schimb,
este important de precizat că piaţa în ansamblul ei se prezintă în două ipostaze
strâns legate între ele: piaţa reală şi piaţa fictivă. Dacă piaţa reală exprimă
cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de producţie, care se prezintă
ca rezultate efective ale activităţii economice şi ca entităţi identificabile ce
satisfac direct sau indirect nevoi umane de consum personal sau productiv,
piaţa fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta de titluri de
proprietate asupra acestor bunuri, vânzare-cumpărare de semne băneşti ale
bunurilor corporale.
De pildă, la bursa de mărfuri din Chicago se vând şi se cumpără adesea
cereale aflate în lan, tranzacţiile respective repetându-se înainte de recoltare,
una şi aceeaşi cantitate oferită de unul şi acelaşi producător fiind vândută-
cumpărată de mai multe ori. În ceea ce priveşte bursele de valori, aici
tranzacţiile repetate sunt şi mai numeroase.
În timp ce capitalul real din cadrul societăţii pe acţiuni, de pildă, îşi derulează
rotaţia sa unică, specifică fiecărei activităţi în parte, la bursă acţiunile sunt
vândute-cumpărate de zeci de ori.
Din cele de mai sus, rezultă caracterul deosebit de complex al relaţiilor
multiple de schimb, pe care la numim cu un singur cuvânt - piaţă.
Piaţa este deci un mod specific de confruntare dintre producători şi
consumatori, procese care iau forma unor relaţii specifice dintre vânzători şi
cumpărători, dintre creditori şi debitori, dintre cererea şi oferta de bunuri
economice. “Piaţa - afirmă economistul francez M. Didier - apare ca un
ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se
informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie,
despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre
ei să se încheie”. Deci, piaţa este înainte de toate “un contract social”, mai mult
sau mai puţin spontan, care defineşte locul economiei în ansamblul vieţii
sociale.
Conceptul de piaţă desemnează adesea ansamblul acelor fenomene şi
procese care, concomitent în spaţiu şi consecutiv în timp, asigură realizarea
punţilor de legătură între producători şi consumatori, cum sunt: fluxurile de
bunuri corporale şi necorporale care ies din cadrul autoconsumului şi intră în

25
reţeaua schimbului: formele şi tehnicile de comerţ, începând cu cele elementare
şi terminând cu cele mai sofisticate forme de desfacere a mărfurilor; suprafeţele
comerciale privite după criteriul teritorialităţii (urbane, naţionale, zonale,
mondiale) în cadrul cărora se negociază; segmentele specializate privind
schimbul de mărfuri pe categorii de bunuri, pe forme de magazine; formele
reale şi formele fictive ale vânzării-cumpărării factorilor de producţie;
structurile specifice ale derulării comerţului, adică reţelele de unităţi comerciale
de vânzare cu ridicata, cu amănuntul etc.
Perspectivele pieţei. Problema dezvoltării, în continuare, a relaţiilor de
schimb se pune pe termeni foarte diferiţi pe ţări şi grupe de ţări. Pe baza
observării situaţiei din cele mai multe ţări dezvoltate industrial, unde în
ultimele decenii ponderea pieţei s-a menţinut sau chiar a scăzut, unii specialişti
au ajuns la concluzia că, în aceste ţări, au apus vremurile eroice ale extinderii
relaţiilor de schimb şi ale edificării unor noi reţele şi mecanisme de desfacere a
mărfurilor. Cel mai puternic indiciu al limitelor extinderii pieţei şi
mecanismelor ei constă în dimensiunea costului ei social. De pildă, costul
schimbului de mărfuri - măsurat prin etalonul convenţional al numărului de ore
de muncă cheltuită - depăşeşte, în unele ţări, costul producţiei materiale. Cu alte
cuvinte se consumă mai mult timp social pentru schimbul bunurilor materiale şi
a serviciilor decât pentru producerea lor. În aceste ţări, problema care se pune
în prezent este cea a trecerii la o nouă calitate a pieţei, la o nouă fază în relaţiile
de schimb. Întreţinerea, renovarea şi modernizarea pieţei - iată care sunt
problemele de mare actualitate în ţările avansate economic. În marea majoritate
a ţărilor lumii, piaţa are însă numeroase rezerve de dezvoltare atât în lărgime,
cât şi în adâncime [3].
În ţara noastră, de pildă, problema realizării unor reţele moderne de schimb
presupune atât f'ăurirea de noi structuri, extinderea sferei distribuţiei, cât mai
ales modernizarea celor existente, astfel încât să se ajungă la acel sistem de
pieţe capabil să faciliteze relaţiile dintre producătorii tot mai eficienţi şi
consumatorii din ce în ce mai îndestulaţi şi civilizaţi.
Evidenţiind limitele sociale şi economice ale extinderii pieţei, specialişti
de mare autoritate în probleme de viitorologie consideră că “ceea ce este astăzi
în joc înseamnă mai mult decât alternativă politică, mai mult decât problemele
energiei, alimentaţiei, populaţiei, capitalului, materiilor prime sau locurilor de
muncă; în joc este rolul pieţei în viaţa noastră şi însuşi în viitorul civilizaţiei, o
civilizaţie capabilă să se îndrepte spre alte preocupări, tocmai pentru că piaţa a
fost deja edificată şi desăvârşită” [3].
Pe baza celor afirmate mai sus, se pot face anumite consideraţii
principale cu privire la conţinutul general, la sfera de cuprindere şi dinamica
istorică a pieţei. Schimbul de mărfuri cu ajutorul banilor - una din marile creaţii
ale geniului uman - s-a efectuat, se efectuează şi se va efectua sub cele mai
diverse sisteme economice şi regimuri politice (în timp de pace, ca şi în timp de

26
război, în regimuri democratice, ca şi în regimuri totalitare, fie ele de dreapta
sau de stânga) [3],
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea
factorilor de producţie şi cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării
acestora. La un anumit nivel al dezvoltării economice, au fost create condiţiile
pentru instaurarea sistemului economic de piaţă, ale cărui trăsături
fundamentale s-au identificat, o bună perioadă de timp, cu cele ale sistemului
economic capitalist. Deci, fără producţie pentru piaţă, mai mult sau mai puţin
generalizată, nu poate exista economia de piaţă. Dar generalizarea pieţei nu este
suficientă pentru a exista economia de piaţă. Sistemul economic capitalist s-a
dovedit a fi doar o formă istorică de economie de piaţă, cea mai semnificativă
până în prezent. Dar, nici în trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale
- stabilite cu greu de-a lungul mileniilor - nu au definit conţinutul vreunui
sistem economic. în prezent, continuă A. Toffler, piaţa nu este nici capitalistă,
nici socialistă [3].
În condiţiile statului totalitar de tip stalinist, piaţa apărea ca o ameninţare la
adresa socialismului şi de aceea lupta împotriva sistemului economic capitalist
s-a dus mai ales prin ofensiva asupra pieţei, ale cărei reguli de funcţionare erau
identificate cu cele ale regimului burghez. Efortul factorilor politici şi
administrativi din fostele dictaturi de stânga era orientat în direcţia convertirii
regulilor implacabile ale pieţei în disimulatori ai constrângerii extraeconomice.
De aceea, se poate spune că în aceste ţări au existat relaţii de piaţă, evident pe
măsura nivelului lor de dezvoltare, relaţii puse în slujba conducerii planificate
centralizat. Lipsea însă economia de piaţă şi, cu atât mai mult, lipseau
mecanismele libere ale economiei de piaţă.
Logica implacabilă a evoluţiei istorice a progresului favorizează
concluzia, conform căreia este posibilă instaurarea unei autentice economii de
piaţă contemporană, fără a se recurge la sisteme economice anacronice.

2.3. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

Activitatea economică s-a desfăşurat de-a lungul timpului în variate
forme. Diferite forme de economie s-au deosebit şi se deosebesc între ele în
funcţie de civilizaţiile construite de omenire, de condiţiile naturale în care au
apărut şi existat aceste civilizaţii, de circumstanţele istorice şi tradiţionale, de
voinţa colectivităţilor umane şi opţiunea lor politică, de capacitatea oamenilor
de a elabora proiecte şi strategii de dezvoltare. Disponibilitatea popoarelor de a
pune în mişcare sisteme funcţionale şi eficiente de producţie, schimb, repartiţie
şi de consum, ocupă un loc aparte în acest proces [3].
Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când au fost create
condiţiile tehnice, economice şi sociale necesare, omenirea a trecut - în
momente diferite şi în forme specifice - la economia de piaţă.

27
 Există însă autori care neagă acest adevăr istoric, considerând că
economia s-a desfăşurat din totdeauna pe baza regulilor economiei de piaţă. Cei
mai aprigi susţinători ai acestui tip de economie afirmă adesea că aceasta a
apărut odată cu societatea umană însăşi, doctrina acestui sistem economic
găsindu-şi izvoarele în Biblie. Exagerate sunt şi acele idei care identifică
economia de piaţă cu piaţa însăşi.
Informaţiile ştiinţifice actuale, bazate pe variante probe istorice, atestă că
nimeni şi niciodată nu i-a considerat pe faraonii egipteni şi pe sclavii lor
participanţi la economia de piaţă. De asemenea, nu se poate susţine cu temei că
grecii antici, aşa cum ne-au fost ei prezentaţi de marele Homer, au trăit în
condiţiile sistemului economic respectiv, chiar dacă în toate cetăţile greceşti au
existat numeroşi comercianţi puternici. Apropiindu-ne de timpurile noastre, nici
economiile închise şi nici corporaţiile meşteşugăreşti din Evul Mediu nu se
încadrează în structurile şi mecanismele economiei de piaţă. Dimpotrivă,
majoritatea covârşitoare a specialiştilor în istoria economică consideră că
sistemul economic de piaţă a reprezentat de fapt negaţia acestor forme de
economie medievală, preponderent naturală, în care relaţiile de piaţă aveau o
pondere redusă.
Sistemul economic de piaţă reprezintă un sistem economic modern,
contemporan, ale cărui începuturi au fost marcate de apariţia sistemului
capitalist în Europa Occidentală. Cu toată istoria sa relativ îndelungată, în
prezent, doar circa un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări care pot fi
considerate a avea economie de piaţă modernă. Sistemul economic de piaţă are
încă mari rezerve de extindere pe plan mondial [3].
Rezultă deci că economia de piaţă poate fi delimitată prin comparaţii
succesive cu: economiile precapitaliste, în care era predominantă economia
naturală; economiile naţionale dominate de regimuri totalitare (fie ele de
dreapta, fie de stânga); economiile contemporane ale ţărilor slab dezvoltate şi în
curs de dezvoltare [3].
Cele mai multe dintre modelele teoretice surprind şi redau conţinutul
sistemului economic de piaţă, folosindu-se de trei planuri conceptuale:
ideologic-spiritual; formal-instituţional; tehnic-substanţial.
Sub raport ideologic, gândirea socială şi filosofia secolului al XVIII-lea,
ca şi economia politică clasică - dezvoltate şi adaptate continuu la noile condiţii
- au aşezat la temelia sistemului economic de piaţă primordialitatea individului
naturalmente bun şi inteligent. Individualismul şi principiul liberalismului, în
cadrul căruia liberalismul economic ocupă un loc central, sunt fundamentele
ideologice ale economiei de piaţă, apărută ca negaţie a sistemului medieval, în
care dependenţa oamenilor faţă de stăpânii feudali era baza însăşi a sistemului
[3].
Instituţional - economia de piaţă se bazează pe instituţii juridice şi
economice adecvate (dreptul de proprietate individuală, deplina egalitate între

28
oameni, întreprinderea privată individuală sau colectivă, piaţa cu rolul hotărâtor
al regulilor ei în desfăşurarea activităţii economice, statul ca agent economic
autonom).
Tehnic-substanţial, economia de piaţă are la temelie tehnologiile
moderne care permit producţii de serie mare, în care se integrează noile cuceriri
ale ştiinţei şi care permit înfăptuirea revoluţiilor industriale, atunci când acestea
devin necesare şi posibile pe plan mondial.
Economia de piaţă reprezintă deci o formă modernă de organizare şi
funcţionare a activităţii economice, în care oamenii acţionează în mod liber,
autonom şi eficient, în concordanţă cu favorabilităţile şi regulile universale şi
dinamice ale pieţei, nu după obiceiuri şi practici zonale şi nici sub autoritatea
vreunei comenzi din afară, fapt ce face posibilă valorificarea maximă a
resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţele umane
nelimitate [3].
Conţinutul economiei de piaţă contemporană este pus în evidenţă prin
caracteristicile ei esenţiale. În ansamblul elementelor definitorii ale economiei
de piaţă, un rol esenţial îl ocupă componenta sa tehnică substanţială. Numai la
un anumit nivel al dezvoltării şi pe baza unei anumite structuri tehnologice, de
ramură şi teritoriale se poate edifica şi consolida, prin voinţa adânc resimţită a
tuturor indivizilor organizaţi în cadrul a diferite sociogrupuri, structurile
instituţionale economice şi juridice specifice economiei de piaţă. În aceste
condiţii, apar şi se dezvoltă noile concepţii şi mentalităţi, favorabile sistemului
economic de piaţă. Starea şi dinamica activităţii economice - desfăşurate pe
baza tehnicii şi tehnologiilor avansate - volumul şi evoluţia rezultatelor
obţinute reprezintă criteriul cel mai sigur de apreciere a funcţionalităţii
instituţiilor economiei de piaţă, a rolului jucat de gândirea social-economică,
care propagă libera iniţiativă, egalitatea oamenilor în faţa legilor şi democraţia
[3].
Mobilul combinării şi utilizării factorilor de producţie, al modernizării
lor în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, constă în obţinerea de
cantităţi mari de produse (bunuri economice), de calitate superioară şi cu
costuri cât mai mici, toate acestea însemnând câştiguri, profituri cât mai mari.
Economia de piaţă ridică profitul la rang de mobil principal al activităţii
economice. Mărimea şi dinamica profitului sunt criterii de apreciere a modului
de combinare şi folosire a factorilor de producţie.
Proprietatea individuală reprezintă o caracteristică de bază a economiei
de piaţă, indiferent de formele de organizare a modului de folosire a obiectului
proprietăţii. În nici una din societăţile antice şi medievale nu s-a acordat, prin
lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi proprietari. Inviolabilitatea dreptului de
proprietate al fiecărei persoane şi apărarea acestui drept sunt principii de
acţiune a statului democrat în condiţiile economiei de piaţă. Proprietatea

29
individuală este premisa fundamentală a liberei iniţiative, a manifestării tuturor
celorlalte libertăţi economice [3].
O altă caracteristică esenţială a economiei de piaţă este egalitatea
deplină a participanţilor independenţi şi autonomi la viaţa economică.
Proclamată juridic şi susţinută de statul democratic, egalitatea economică între
oameni şi sociogrupurile legal constituite are la bază principiul autonomiei lor
de voinţă şi se concretizează în libera alegere a profesiei, în posibilitatea legală
a fiecărui individ de a se angaja într-o afacere pe cont propriu, de a se asocia cu
alte persoane în vederea producerii sau vânzării de bunuri, de a dispune de
capacitatea lui de muncă cum doreşte etc. [3].
Întreprinderea privată - individuală sau colectivă - este entitatea economică de
bază a economiei de piaţă, aceasta constituind locul de combinare şi substituire
a factorilor de producţie, de folosire eficientă a acestora. Întreprinzătorul
(individual sau colectiv) este promotorul raţionalităţii economice în condiţiile
economiei de piaţă. El promovează interesele producătorilor, ale unei anumite
unităţi producătoare în raporturile ei cu alţi producători, cu cele ale
consumatorilor, ale băncilor şi administraţiilor publice.
Existenţa unei ample reţele unitare de pieţe constituie o altă trăsătură
esenţială a economiei de piaţă. Este vorba aici de saltul calitativ în evoluţia
procesului istoric de dezvoltare a pieţei, caracterizat prin realizarea unităţii
dintre pieţele factorilor de producţie şi cele ale bunurilor de consum personal,
dintre pieţele reale şi cele fictive, dintre pieţele monetare, financiare şi ale
capitalurilor [3].
Statul democrat de drept este garantul bunei funcţionări a instituţiilor
economice şi juridice specifice economiei de piaţă. În particular, statul
legiferează şi apără structurile economice globale, care răspund intereselor
generale ale cetăţenilor, ale naţiunii. În acest context, el consacră şi apără
proprietatea individuală, asigură cadrul juridic al contractelor economice. Statul
de drept se manifestă şi prin aceea că reglementează raporturile asociaţilor şi
ale acţionarilor cu societăţile din care fac parte, relaţiile între cumpărători şi
vânzători, pe cele între debitori şi creditori. Statul adoptă, în mod democratic,
Codul comercial şi supraveghează aplicarea lui [3].
O altă caracteristică a economiei de piaţă pune în evidenţă faptul că acest
sistem a luat naştere şi s-a dezvoltat având la bază tehnica maşinistă şi
tehnologiile moderne de fabricaţie. Revoluţiile industriale şi progresul tehnico-
ştiinţific au fost factorii hotărâtori ai sporirii continue a ofertei de mărfuri, ai
menţinerii nivelului ridicat, ca regulă de bază a funcţionării normale a
sistemului economic de piaţă.
Băncile, instituţiile financiare şi de asigurări au devenit un agent
economic autonom indispensabil al economiei de piaţă. Fără reţeaua relativ
atotcuprinzătoare şi dinamică de instituţii bancar-financiare nu s-ar putea
asigura mobilizarea resurselor băneşti temporar disponibile şi orientarea lor, pe

30
bază de interes economic, spre unităţile care, la un moment dat, au nevoi
suplimentare de resurse financiare. Pe de altă parte, nu poate fi vorba de
economie de piaţă modernă fără mecanisme financiare operative şi active.
Sistemul economiei de piaţă şi mecanismul de funcţionare a acestuia s-au
dovedit a fi excelente stimulatoare ale creşterii economice. Stau dovadă
concludentă în acest sens remarcabilele rezultate economice ale ţărilor care au
evoluat consecvent pe temeliile economiei de piaţă. Prin undele sale de progres
economic, sistemul economic de piaţă a antrenat ameliorarea generală a
bunăstării oamenilor, marcând astfel efectul său de antrenare în planul
progresului social [3].
Specialiştii în problemele economiei de piaţă apreciază că aceasta
generează unele fenomene economico-sociale negative. Astfel, regulile de joc
ale economiei de piaţă favorizează pe cei puternici economic şi îi penalizează
pe cei slabi (falimentele fac parte din aceste reguli). De asemenea, lupta pentru
profitul maxim implică minimizarea costurilor factorilor de producţie, inclusiv
a cheltuielilor cu factorul muncă, producătorii proprietari tinzând să reducă
salariile sau să le menţină la niveluri mai joase decât cele care ar deveni
posibile pe baza creşterii productivităţii. În ciuda sloganurilor de genul
“consumatorul-suveran”, “clientul-stăpân”, numeroşi consumatori sunt
dominaţi de producătorii-vânzători, nevoile lor legitime fiind limitate drastic
prin sporirea preţurilor etc.
Funcţionarea normală a economiei de piaţă este întreruptă periodic de
crize. Societatea în ansamblu şi, îndeosebi, anumiţi membri ai ei sunt nevoiţi să
suporte costurile sociale ale disfuncţiilor - inflaţia, şomajul, etc.
Economia de piaţă modernă se caracterizează prin existenţa unor agenţi
economici specifici, prin funcţiile lor autonomizate, ca şi prin relaţii
determinate între aceştia.
Noţiunea de agent economic este folosită adesea cu sensuri variate.
Astfel, el apare ca: persoană participantă la viaţa economică; om, care -
individual sau în colectiv - transformă mediul său natural şi produce bunuri
materiale şi servicii; subiect al proprietăţii; persoană juridică producătoare
pentru piaţă. În ultimul timp, termenul este nu numai extrem de frecvent
utilizat, dar lui i se atribuie şi un conţinut specific. Agentul economic este
abordat atât dinspre individ şi subiect de proprietate, cât şi dinspre mecanismul
macroeconomic şi fluxurile economice naţionale [3].
Agentul economic reprezintă o persoană sau o grupare de persoane fizice
şi/sau juridice dintr-o economie naţională care exercită funcţii specifice,
autonomizate în cadrul diviziunii muncii, folosindu-se în acest scop de
mijloace şi instrumente adecvate domeniului [3].
Deci, agenţii economici se delimitează între ei prin funcţiile ce le revin în
cadrul activităţii economice şi prin instrumentele pe care le pot utiliza. De
pildă, unii agenţi economici se ocupă cu producerea de bunuri materiale şi

31
servicii pentru piaţă, aceştia prezentându-se sub toate formele de proprietate şi
ca subiecţi de proprietate diverşi. Invers, indivizii ca subiecţi de proprietate se
manifestă în toate domeniile activităţii economice, aceşti subiecţi îndeplinind
atât funcţii de producţie, cât şi de consumaţie, atât de administraţie cât şi de
redistribuţia financiară.
Între agenţii economici şi subiecţii de proprietate există mai multe deosebiri. În
primul rând, subiecţii de proprietate au existat din totdeauna şi vor exista
întotdeauna, comparativ cu agenţii economici, care sunt legaţi de economia de
piaţă modernă. În al doilea rând, abordarea şi analiza subiecţilor de proprietate
trebuie să înceapă de la fiecare om, de la individ, în timp ce agentul economic
îşi are punctul de pornire în fluxurile economice din cadrul unei ţări. În al
treilea rând, delimitarea unui subiect de proprietate de altul se realizează în
raport de bunuri identificabile şi măsurabile, fiecare bun aflându-se numai în
posesia cuiva; în cazul agentului economic această delimitare se face pe baza
funcţiilor majore din activitatea economică, funcţii privite din punctul de
vedere al economiei de piaţă.
În economia modernă se manifestă următorii agenţi economici principali:
întreprinderile, menajele, administraţiile, băncile, instituţiile financiare şi
societăţile de asigurări, restul lumii sau exteriorul.
Desigur, caracteristicile economiei de piaţă au mai ales funcţia de a
contura modelul teoretic al acestui sistem economic. Importanţa cunoaşterii
acestui model şi înţelegerea faptului că el reprezintă doar un model şi nimic mai
mult este însă enormă. Pe o asemenea bază teoretico-principală pot fi delimitate
tipurile concrete de economie de piaţă existente în lume, ca premisă a analizei
mecanismelor lor de funcţionare [3].

2.4. MECANISMELE ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Realităţile economice dintr-o ţară sau alta, din diferitele ei perioade de
dezvoltare atestă că economia de piaţă integrează două laturi inseparabile:
sistemul economic şi mecanismul ei de funcţionare. Indiferent de modul de
abordare a acestor două laturi şi de opticile autorilor, ele îşi găsesc reflectarea
chiar şi în cazul când se operează doar cu conceptul de sistem economic.
Caracterizarea economiei de piaţă se face, de regulă, pe baza a trei
întrebări simple, pe care şi le pune orice om matur care încearcă să înţeleagă
viaţa economică la care obligatoriu participă într-un fel sau altul. Aceste
întrebări sunt extrem de simple, şi poate, tocmai de aceea, sunt esenţiale, aşa
cum se poate constata [3]:
- Cine este subiectul principal al vieţii economice, deci cui îi aparţine
iniţiativa şi responsabilitatea în economie?
- în ce scop se desfăşoară activitatea economică, care este finalitatea ei
social-umană?

32
 - Cu ce metode şi procedee se organizează şi se conduce economia, cu ce
forme juridice sunt puse în mişcare eforturile umane şi sub ce formă sunt ele
recompensate?
Oricât de sumară ar fi reflecţia asupra sensurilor întrebărilor, se poate
constata că ele vizează atât structurile economiei, sistemul acesteia, cât şi
mecanismele ei de funcţionare. În funcţie de structurile tehnico-ştiinţifice şi
economico-sociale, de modul în care personalitatea umană şi libera iniţiativă a
oamenilor se manifestă, sistemele şi mecanismele economice pot fi diferite ca
tip fundamental (liber sau de comandă), dar şi ca formă concretă de manifestare
a unuia sau altuia dintre tipuri.
Tipul de acţiune economică se defineşte, se delimitează atât printr-o
seamă de caracteristici care se referă la sistemul economic, cât şi la mecanismul
lui de funcţionare.
Clasicii economiei politice, de pildă, comparând economia de piaţă cu
cea a evului Mediu şi cu regimurile absolutiste feudale, o caracterizau în felul
următor:
1. Subiectul vieţii economice este individul - spun ei - de unde
denumirea de sistem individualist, în care iniţiativa revine fiecărui ins sau unor
sociogrupuri, în cadrul cărora oamenii intră în mod liber, fiind egali între ei.
2. Scopul activităţii este utilitatea individuală, motiv pentru care sistemul
este numit utilitarist, deviza “totul pentru individ” traducându-se prin dreptul
lui de a lupta pentru bani şi de a realiza un profit cât mai mare.
3. Procedeele şi mijloacele de realizare a scopului oricărei acţiuni
economice îşi au originea în libera iniţiativă a individului, mecanismul
economiei de piaţă fiind de tip liberal, nu de comandă, de subordonare a unor
oameni faţă de alţii.
Fiind latura dinamizatoare a acţiunii economice, mecanismul trebuie
abordat şi analizat în continuarea acestei acţiuni, ale cărei trăsături definitorii
sunt raţionalitatea şi eficienţa.
Conţinutul mecanismului acţiunii economice depinde hotărâtor de tipul
activităţii umane practice, al activităţii economice.
Activitatea economică implică, pe de o parte, raportarea oamenilor la
nevoile, interesele şi ţelurile lor (conştiinţa semnificaţiei activităţii economice),
iar, pe de altă parte, pe baza condiţiilor naturale, tehnico-ştiinţifice (relaţia
dintre existenţa socială, dintre lupta pentru satisfacerea trebuinţelor umane şi
natură, respectiv mediul înconjurător). Este vorba aici de o anumită îmbinare şi
confruntare a scopurilor individuale cu cele sociale.
Măsura realizării raportului dintre scopul, mijlocul şi efectul acţiunii
economice este raţionalitatea economică, care s-ar putea traduce prin faptul că
economia se desf'ăşoară cu participarea oamenilor şi pentru oameni. Deci,
sensul şi finalitatea acţiunii economice are atât determinări obiective, cât şi

33
condiţionări subiective, omul are nevoile sale constituindu-se în scopul
economiei [3].
Mecanismul economiei de piaţă constă tocmai din modalitatea specifică
de realizare a raporturilor, a legăturilor sau corelaţiilor dintre activităţile
desfăşurate în vederea satisfacerii nevoilor umane şi resursele solicitate în acest
scop, respectiv de modificare a acestor raporturi pe baza schimburilor ce survin
atât în existenţa socială, cât şi în volumul, structura, calitatea şi dinamica
resurselor.
Pornind de la viziunea praxiologică asupra activităţii economice,
conform căreia aceasta este formată din două componente esenţiale - starea sau
situaţia, pe de o parte şi realizarea, pe de alta - mecanismul acţiunii economice
poate fi identificat cu realizarea. Aceasta are loc pe baza condiţiilor tehnico-
ştiinţifice existente şi prin intervenţia în domeniul dreptului sacru la
proprietatea particulară în numele intereselor general-sociale.
Mecanismul acţiunii economice pune, deci, în evidenţă modul în care are
loc reglarea realizării vieţii economice în dinamica ei, prin conexiunea
reciprocă a elementelor ei structurale, prin schimbarea poziţiilor acestora şi a
modificării raporturilor lor de dependenţă pe baza disponibilităţilor şi
favorabilităţilor pieţei. Mai mult, conceptul de mecanism economic are mai ales
sens de evoluţie a vieţii economice, ceea ce presupune implicarea elementelor
obiective şi subiective ale acestuia, schimbarea poziţiilor acestora şi
reevaluarea raporturilor de dependenţă, trecerea de la un anumit echilibru
relativ la altul [3].
Mecanismul economiei de piaţă constă din ansamblul mijloacelor şi
metodelor de antrenare a resurselor, ca şi din pârghiile de susţinere a
activităţilor prin care economia în ansamblul ei şi fiecare verigă a acesteia sunt
puse în mişcare cu raţionalitate şi eficienţă economică.
Ca mecanism liber, spontan al acţiunii economice, mecanismul
economiei de piaţă se caracterizează prin:
- libera iniţiativă a agenţilor economici pe baza proprietăţii private şi în
condiţiile legii, acestea fiind modalitatea de asigurare a echilibrului relativ între
resursele limitate şi nevoile umane nelimitate;
- fiecare agent economic agregat (producătorii, consumatorii, băncile
etc.) şi fiecare agent economic individual, fiecare subiect de proprietate îşi
apără interesele cu forţele lui economice;
- schimburile de bunuri materiale şi de servicii, de factori de producţie şi
de bunuri de consum personal se desfăşoară pe baze economice, mobilul
acestora fiind profitul obţinut în condiţii de concurenţă loial;
- echilibrul dintre producţie şi consum se asigură cu ajutorul pârghiilor
economice, pe baza legii cererii şi ofertei şi a mecanismului preţurilor;

34
 - statul democrat de drept - prin funcţiile sale de agent economic
autonom şi prin politicile economice duse - are un rol tot mai notabil în
ansamblul mecanismului economiei de piaţă.
Mecanismul economiei contemporane îmbină în maniere specifice şi în
proporţii diferite, mai multe submecanisme, cele mai importante fiind
mecanismul pieţei şi mecanismul planificării. Având determinări obiective
diferite şi deţinând ponderi variate pe ţări şi perioade, piaţa şi planul au un
caracter complementar. Nici piaţa şi nici planul nu sunt în măsură să asigure,
fiecare separat, realizarea raporturilor dintre existenţa socială şi resursele atrase
şi folosite în acest scop. Atât piaţa, cât şi planificarea reprezintă câte un reglator
cu funcţie imperfectă al economiei moderne. Este o descoperire istorică a anilor
de după al doilea război mondial că destinul economic al unei naţiuni poate fi
dirijat. Ţelul a fost o dirijare conştientă şi raţională a vieţii economice prin
instituţii de planificare sub control democratic şi pe baza favorabilităţii pieţei
[3].
Combinarea concretă a celor două submecanisme, eficienţa fiecăruia şi a
ambelor depind de sistemul economic real, ca şi de factori sociali, tehnologici,
de mediul internaţional etc.
Mecanismul economic de piaţă este un mecanism concurenţial sau al
pieţei concurenţiale. Aceasta înseamnă că în mecanismul respectiv şi prin
intermediul lui se confruntă producătorii şi consumatorii, vânzătorii şi
cumpărătorii, dar şi producătorii între ei, consumatorii între ei. Mecanismul
preţurilor, confruntarea cererii şi a ofertei pe toate tipurile de pieţe scoate la
suprafaţă toate acele aspecte profunde ce ţin de libera iniţiativă, de apărarea
proprietăţii cu propriile forţe ale subiectului de proprietate.
Baza obiectivă a concurenţei o formează producţia şi circulaţia
mărfurilor, respectiv condiţiile acestora, specializarea tot mai puternică a
producătorilor de mărfuri, concomitent cu creşterea şi diversificarea acestor
producători şi vânzători pe baza preponderenţei proprietăţii private, a dreptului
fiecărei persoane de a fi proprietar asupra unor factori de producţie, indiferent
de forma de folosire a obiectului proprietăţii (individuală, prin angajarea de
salariaţi, asociativă).
Prin concurenţă, se transpune în plan economic principiul liberei
iniţiative a întreprinzătorilor, oricare ar fi forma de întreprindere, se realizează
dreptul de proprietate al oamenilor, se testează calităţile lor de proprietar.
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producătorii de bunuri şi
prestatorii de servicii pentru a acapara segmente cât mai mari ale diferitelor
pieţe, pentru a atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor În
vederea realizării de câştiguri, profituri cât mai mari şi mai sigure. Ea exprimă
comportamentul specific al agenţilor producători de bunuri materiale şi
prestatori de servicii în condiţiile pieţei, un raport dinamic de forţe între
participanţii la actele de vânzare-cumpărare. Obiectivele luptei de concurenţă

35
se urmăresc (unii le şi ating) pe căi, cu instrumente diverse de natură economică
şi de natură extraeconomică. Deci, mecanismul luptei concurenţiale exprimă
unitatea acţiunilor subiective ale agenţilor economici concurenţi şi a cerinţelor
şi exigenţelor obiective ale vieţii economice în ansamblu. Dintre instrumentele
economice, cele mai semnificative sunt: reducerea costurilor de producţie,
producerea de bunuri la costuri mai mici decât ale concurenţilor direcţi, ca
punct esenţial şi cert de asigurare a competitivităţii produselor şi serviciilor
oferite; practicarea de reduceri temporare de preţuri în vederea atragerii
clientelei şi, apoi, ridicarea preţurilor pentru a obţine pe ansamblu câştiguri
superioare, faţă de perioada anterioară şi de foştii concurenţi egali etc.
acordarea de condiţii favorabile clienţilor (credite de consum; asigurarea
service-ului la bunurile de folosinţă îndelungată etc.), comparativ cu ele oferite
de ceilalţi vânzători [3].
Dintre instrumentele extraeconomice se detaşează ca importanţă
următoarele: presiuni morale sau chiar politice asupra firmelor concurente;
violarea secretelor de fabricaţie, comerciale sau bancare; crearea unor situaţii
artificiale pe diferite pieţe, pe care la folosesc în scopuri speculative. În funcţie
de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în loială şi
neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie
de către vânzători a unora dintre instrumentele economice amintite, în condiţiile
accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de
reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare. Concurenţa neloială constă în
mărirea artificială a forţei concurenţiale a propriilor produse, în stimulente
deosebite acordate unor clienţi, în utilizarea unor mijloace extraeconomice de
pătrundere şi menţinere pe piaţă etc. În ţările cu economie de piaţă, s-au adoptat
reglementări speciale, care incriminează actele de concurenţă neloială, cum ar
fi: faptele de natură a crea confuzie în legătură cu activitatea industrială sau
comercială a unui concurent, afirmaţiile false în exercitarea comerţului pentru a
discredita produsele concurentului etc. De aceea, concurenţa neloială este
cunoscută sub denumirea de concurenţă incorectă sau ilegală.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de
la o ţară la alta, de la un tip de piaţă la altul. Delimitarea diferitelor forme de
luptă concurenţială se face pe baza următoarelor criterii: numărul, dimensiunea
şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor; gradul de omogenitate
sau de diferenţiere a mărfurilor; posibilitatea de a intra într-o ramură sau într-un
sector, facilităţile sau limitările în acest sens; gradul de transparenţă a pieţei,
respectiv de informare reciprocă a vânzătorilor şi cumpărătorilor; mobilitatea
sau rigiditatea preţurilor; gradul de libertate În ceea ce priveşte determinarea
preţurilor, raportul dintre preţurile libere şi cele administrate.
Conţinutul concurenţei şi formele ei au evoluat o dată cu modificările în
structurile tehnologice, în cele de ramură şi zonale ale ţărilor. Relaţiile de
condiţionare arătate pot fi observate mai ales în ţările avansate economic, în

36
acele ţări care au parcurs numeroase etape istorice de fluxuri şi refluxuri ale
mecanismelor economice concurenţiale. Diferitele modalităţi de confruntare a
agenţilor economici, a participanţilor la actele de vânzare-cumpărare pot fi
sintetizate ca în schema de mai jos:

Tabelul nr. 2.1

Forme de pieţe şi concurenţa specifică
Piaţa Tipul de piaţă
Monopol pur Oligopol Monopolistică Concurenţă pură
Strategia Un singur Câţiva vânzători Mulţi vânzători Mulţi vânzători de
disponibilă vânzător ce sensibili fiecare la de produse produse identice
stabileşte preţul preţul celuilalt diferenţiabile (nediferenţiabile)
pentru un
produs unic
Concurenţă Nu există O anumită O anumită Piaţa stabileşte
prin preţ concurenţă concurenţă concurenţă preţul
Singurul Preţ al liderului sau Prin gama de
vânzător preţuri apropiate ale preţuri
stabileşte preţul concurenţilor
Diferenţiere Nu există, Variabilă, în funcţie Anumită Nu există
între nefiind alte de ramură Diferenţiere faţă Produse identice
produse produse de produsele
concurenţei
Extinderea Redusă Într-o anumită Mare Redusă
reclamei cu scopul măsură Obiectul este Obiectul este
creşterii cererii Scopul este diferenţierea informarea
pentru clasa de informarea şi produselor faţă clienţilor că
produs eliminarea de cele ale produsele sunt
concurenţei concurenţei disponibile
preţurilor
Din tabelul 2.1. se observă că tipul de piaţă influenţează sensibil
intensitatea concurenţei prin preţ şi, natura diferenţierii produsului şi amploarea
reclamei. O firmă trebuie să recunoască tipul general de piaţă concurenţială
pentru a înţelege şi promova strategiile sale şi, cu deosebire, strategia de preţ.
Firma trebuie să ştie ce preţuri practică firmele concurente. Genurile de
concurenţă care au semnificaţii teoretice şi practice mai deosebite sunt:
concurenţa perfectă, concurenţa monopolistică, concurenţa tip monopol şi cea

37
imperfectă (această formă de piaţă concurenţială este contrapusă adesea celei
perfecte, toate tipurile de pieţe fiind încadrate în aceasta).
Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie
monopolistă) presupune ca toţi producătorii, toţi ofertanţii să fie capabili să
vândă toată producţia, toate mărfurile pe care le pot oferi la preţul pieţei, fără a-
l influenţa în mod hotărâtor. Totodată, ea presupune că toţi cumpărătorii pot
cumpăra ceea ce doresc şi cât doresc la preţul pieţei, fără a-l putea influenţa
hotărâtor.
Premisele acestui tip de piaţă sunt următoarele: atomicitatea
participanţilor, omogenitatea produselor, accesibilitatea producătorilor în
ramură, fluiditatea atât a ofertei cât şi a cererii, transparenţa pieţei, mobilitatea
factorilor de producţie [3].
După doctrina liberală, piaţa cu concurenţă perfectă are menirea de a
asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului economiei de piaţă. Ea este
“corolarul” suveranităţii consumatorului şi al echilibrului ideal. În căutarea
profitului, producătorul se supune voinţei consumatorilor. În aceste condiţii
preţul de echilibru este cel care rezultă din confruntarea liberă a producătorilor
şi consumatorilor, preţ care se formează la intersecţia curbei cererii cu cea a
ofertei, ambele având caracter elastic în raport de preţ.
Acest gen de concurenţă este întâlnit în puţine cazuri, în realitatea
economică întâlnim concurenţa perfectă în unele cazuri de tranzacţii la bursă.
Totuşi, concurenţa perfectă a servit ca model teoretic de analiză a mecanismului
pieţei, pe baza lui uşurându-se înţelegerea concurenţei reale.
O variantă a pieţei cu concurenţă pură este piaţa cu concurenţă
monopolistică. În această formă de piaţă se păstrează trăsăturile definitorii
(premisele) concurenţei perfecte cu excepţia aceleia care se referă la
omogenitatea produselor. Dimpotrivă, în concurenţa monopolistă capătă
pondere diferenţierea produselor. Cumpărătorii pot alege din multitudinea
vânzătorilor pe cei care le oferă mărfurile care corespund dorinţelor şi
posibilităţilor lor materiale, veniturilor de care dispun. Existând concomitent
diferenţierea produselor şi un număr mare de vânzători, piaţa cu concurenţă
monopolistică asigură o bună satisfacere a cererii - cumpărătorul având
posibilitatea să aleagă. Acest tip de piaţă îmbină forma de piaţă perfectă cu cea
de monopol. Mizându-se pe o clientelă fidelă, diferenţierea produselor va face
ca cererea să nu mai fie elastică faţă de preţ, ea devenind rigidă. Pe de altă
parte, întreprinderile au o oarecare latitudine în alegerea cuplului preţ-cantitate.
De aceea, preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai ridicat decât
costul marginal.
Concurenţa monopolistică permite punerea în evidenţă a importanţei
concurenţei prin produs, prin calităţile variate ale acestuia. În prima etapă,
producătorul este preocupat îndeosebi de alegerea produsului pe care urmează

38
să-l vândă; în a doua etapă el va alege simultan între cantitatea de producţie şi
preţul mediu al produsului [3].
Prin antiteză cu piaţa având concurenţă perfectă, piaţa cu concurenţă de
monopol se caracterizează prin situaţii distorsionate între vânzători şi
cumpărători. Fie unii, fie alţii reuşesc să-şi impună condiţiile în raport cu
ceilalţi. Acest tip de piaţă presupune încălcarea aproape a tuturor premiselor
pieţei pure sau perfecte. Această dominaţie a pieţei poate veni atât dinspre
producători cât şi dinspre consumatori. Cele mai răspândite pieţe sunt cele
având caracter de oligopol, când pe piaţă domină câţiva producători - vânzători.
Pentru a evita o seamă de riscuri spre care ar putea fi împins de
consumatorul-suveran, întreprinzătorul va încerca să domine piaţa bunurilor
produse şi vândute de el. De aceea, monopolurile, oligopolurile sau
semimonopolurile caută să orienteze consumul în funcţie de ceea ce ele pot să
producă şi le este mai avantajos.
Printre mijloacele utilizate de oligopoluri şi monopoluri în lupta lor de
concurenţă cu partenerii lor nemonopolişti pot fi enumerate: privarea de
materiile prime şi energia necesară; utilizarea dumping-ului, respectiv
practicarea unor preţuri scăzute pentru ruinarea întreprinderilor mai mici şi apoi
impunerea de preţuri ridicate la mărfurile aduse la piaţă de firmele monopoliste;
crearea de restricţii artificiale de acordare a creditului pentru firmele incomode;
boicotul şi corupţia etc. În mai toate ţările dezvoltate economic, există
reglementări speciale prin care se stabilesc măsuri de limitare a tendinţelor
obiective spre monopolizarea uneia sau alteia dintre pieţe; pe baza acestora,
organele de stat specializate caută să ţină sub control monopolul. Concentrarea
producţiei şi acordurile dintre întreprinzători vor avea efecte deosebite asupra
mecanismului pieţei. Astfel, preţul nu va mai fi rezultatul singular al
echilibrului dintre cererea şi oferta de bunuri. Dimpotrivă, el va fi mai ales
expresia gradului de dominaţie exercitată de o întreprindere sau un grup de
întreprinderi pe pieţele bunurilor de consum personal şi pe cele ale factorilor de
producţie.
Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie pe piaţă când firmele
sau menajele (vânzătorii-cumpărătorii) sunt capabile să influenţeze prin
acţiunile lor preţul produselor. Această formă de concurenţă este predominantă
în lumea contemporană. În acest caz, una sau mai multe din condiţiile
concurenţei perfecte sunt încălcate, ele prezentându-se astfel: variaţia
numărului de participanţi la actele de vânzare-cumpărare (există - fie puţini
vânzători şi mulţi cumpărători, fie puţini cumpărători şi mulţi vânzători etc.);
diferenţierea reală sau imaginară a produselor, accentuarea acesteia; crearea de
condiţii pentru ca anumiţi agenţi economici să exercite un efectiv control
asupra preţurilor; apariţia de dificultăţi în ceea ce priveşte intrarea de noi
producători în una sau alta din ramuri; manifestarea de rivalităţi în relaţia cu
publicul în privinţa calităţii etc.

39
 Modalităţile de desfăşurare a luptei de concurenţă imperfectă sunt o
întrepătrundere specifică a instrumentelor tuturor formelor de concurenţă
arătate mai sus. În plus, în cadrul procesului este implicat şi statul. Luând în
considerare restricţiile impuse de etapa istorică prin care trece fiecare ţară,
statul democratic modern adoptă legi corespunzătoare pentru a asigura
concurenţei condiţii normale de manifestare. Totodată, el ia măsuri pentru a
preveni tendinţele monopoliste în economie şi a controla monopolul dacă
acesta a apărut. Prezenţa statului în mecanismul concurenţial este multiplă: ca
legiuitor, ca apărător al legilor adoptate în acest domeniu, ca agent economic
autonom.
Mecanismul pieţei concurenţiale asigură atât alocarea resurselor
corespunzător nevoilor consumatorilor, cât şi consumarea lor cu eficienţă
sporită. Acest mecanism - concurenţial şi competitiv - este intolerant cu lipsa de
eficienţă, a cărei cauză este lipsa de competenţă a întreprinzătorilor şi
managerilor.
Concurenţa “efectivă” (adică acea concurenţă care rezultă din
întrepătrunderea tuturor formelor acesteia) reprezintă condiţia prealabilă cea
mai sigură pentru inovaţie şi progres. În sistemul economic de piaţă, ea este
singurul mecanism prin care se asigură dezvoltarea tehnicii, reducerea
costurilor, diversificarea produselor, creşterea productivităţii muncii etc. Din
efectele economice ale tuturor acestor procese, consumatorii au de câştigat. În
acelaşi timp, concurenţa generează o serie de confruntări neloiale între
parteneri, risipă de resurse, îndeosebi de muncă, sacrificarea intereselor unora
dintre consumatori, stimularea unor consumuri neraţionale etc. De aceea,
adesea a fost nevoie de negocieri şi concilieri între producători şi consumatori,
administraţiile de stat fiind chemate să intervină pentru aplanarea conflictelor.
În realitatea vieţii economice, în cea mai mare parte a cazurilor din ţările
democratice nu există nici concurenţă pură, aşa cum este ea descrisă în teoria
economică, nici monopol absolut, aşa cum fusese el instaurat în economiile
comuniste, ci o combinaţie de concurenţă imperfectă şi monopol controlat [3].

2.5. TIPURI DE ECONOMII DE PIAŢĂ

În funcţie de rolul statului şi pieţei în activitatea economică, în asigurarea
funcţionării echilibrate şi eficiente a economiilor naţionale, pot fi identificate
mai multe tipuri de economii de piaţă. O clasificare prezentată în lucrarea
[Popescu], scoate în evidenţă următoarele tipuri:
1. economia de tip anglo-saxon;
2. economia de tip vest-european;
3. economia socială de piaţă;
4. economia de tip nordic;
5. economia paternalistă (japoneză);
6. economia de piaţă orientată spre exterior.

40
 1. Tipul anglo-saxon caracterizează economiile de piaţă cele mai liberale,
care sunt mai puţin înclinate spre dirijism şi reticente la intervenţia statului în
economie. Economiile anglo-saxone sunt cele mai fidele ideii superiorităţii
iniţiativei private şi libertăţii de acţiune. Ţările cu o astfel de economie sunt:
SUA, Anglia, Canada etc. La baza acestor economii stă concurenta între agenţii
economici şi flexibilitatea în adaptarea la condiţiile pieţei, piaţa însăşi
reglementează deciziile agenţilor economici, rolul statului constând în a veghea
la crearea mediului economic favorabil în promovarea concurenţei drept
condiţie a funcţionării economiei. În acest tip de economie predomină sectorul
privat, marile companii deţin poziţii dominante cu ponderi fundamentale în
toate domeniile, inclusiv în cercetarea ştiinţifică, fluxurile investiţionale şi
comerţul exterior.
Autorităţile guvernamentale elaborează, de obicei, programe de politică
economică şi prognoze economice pe termen mediu şi lung. Acest tip de
economie mai poate fi numit şi neoliberale, monetariste, privilegiază economia
ofertei, stimulând economia cererii. În astfel de economii apar discrepanţe din
punct de vedere material (financiar) între părţi mai mari sau mai mici de
populaţie, o parte a cesteia greu adaptabilă sau incapabilă să facă faţă rigorilor,
restricţiilor impuse de concurenţa acerbă. Apar astfel bogaţi şi săraci, adaptaţi
şi neadaptaţi. Problemele sociale care apar datorită acestor diferenţe sunt o grea
povară pentru guvernanţi.
2. Tipul vest-european se caracterizează printr-o pronunţată tentă dirijistă
şi care diferă, ca intensitate, de orientarea politică a guvernului aflat la
conducere la un moment dat. Statul intervine atât în sectorul public cât şi în
programarea economiei. În astfel de economii găsim sectorul privat puternic
dezvoltat care coexistă alături de sectorul de stat care acoperă sectoarele
strategice, securitatea naţiunii, infrastructuri etc.
Pot fi caracterizate ca economii concurenţiale dar cu flexibilitatea
mecanismelor de piaţă mai mult sau mai puţin afectată de intervenţia statului.
Ţările cu o astfel de economie sunt: Italia, Franţa etc.
3. Economia socială de piaţă se caracterizează prin aceea că tinde spre
reunirea pieţei cu armonia socială. Expansiunea producţiei are loc nestânjenit
dar care să aibă în vedere şi problemele sociale, economice şi politice. În acest
tip de economii statul intervine activ în vederea direcţionării şi controlului
activităţii tuturor membrilor societăţii pentru realizarea unui consens social.
Piaţa rămâne cu rolul său predominant, economia funcţionează pe baza
mecanismelor pieţei libere.
Intervenţia statului în economie este în principal pe latura legislativă şi mai
puţin pe cea executivă. Ţările cu o astfel de economie sunt: Germania, Austria,
Olanda etc.
4. Economia de piaţă de tip nordic se caracterizează printr-o cooperare
între sectorul privat şi cel de stat, cu angajamente reciproce, în vederea

41
satisfacerii unor cerinţe de ordin economico-social cum ar fi repartiţia
echilibrată a veniturilor, asistenţa socială a membrilor societăţii, accesul
echitabil la serviciile sociale, la gratuitatea unora etc.
Statul intervine în acest cadru şi în mecanismele de repartiţie, în relaţiile
sindicate-uniuni patronale, favorizând o limitare a concentrării bogăţiei şi ca
urmare a polarizării societăţii. Instrumentele de intervenţie sunt de natură
fiscală (impozite progresive mari), promovându-se multiplicarea şi lărgirea
conţinutului sferei serviciilor sociale.
Ţările cu o astfel de economie sunt: Suedia, Norvegia, Danemarca.
5. Economia paternalistă de piaţă îmbină elemente tradiţionaliste şi
naţionale. Rolul statului, de catalizator, se înfăptuieşte prin modalităţile ce
reflectă o transpunere la nivel macro a sistemului paternalist de la nivel
microsocial. Japonia este este cel mai elocvent exemplu de ţară cu economie
paternalistă. Paternalismul este un tip de relaţie caracteristică între patroni şi
angajaţi, patronul având în raport cu angajaţii legături şi interese de tip
paternal. Patronul are obligaţia de a angaja pe viaţă salariatul, de a asigura un
nivel de trai decent pentru salariat; salariatul are obligaţia de a presta o muncă
de calitate cerută de patron. Din acest motiv în Japonia grevele sunt de tip
diferit decât în alte ţări ale lumii, fără întreruperea lucrului ci numai pentru
atenţionarea conducerii, printr-o banderolă şi în urma căreia conducerea are
obligaţia de a interveni imediat. Tipul paternalist nu renunţă la legile generale
ale economiei de piaţă (proprietatea privată majoritară, rolul hotărâtor al pieţei,
rolul hotărâtor al raportului cerere/oferta etc).
6. Economia de piaţă orientată şi dependenţă de exterior este specifică
unor state mai mici, multe foste colonii. Ca foste colonii au moştenit rămâneri
în urmă în ceea ce priveşte nivelul economic şi doresc o recuperare rapidă.
Asemenea state îşi bazează economia pe valorificarea la export a unei singure
resurse, considerând exportul ca soluţie unică în a rezolva problema
subdezvoltării.

2.6. PIAŢA CA LOC DE ÎNTÂLNIRE A CERERII CU OFERTA

Piaţa este locul unde se întâlnesc cei care produc bunurile şi serviciile
sau cei care le comercializează, cu consumatorii produselor ca şi cumpărători,
fie că sunt cumpărători individuali fie că sunt firme care redistribuie produsele
pe diverse reţele. Din punct de vedere geografic piaţa poate fi cu întindere
locală, regională, naţională, internaţională, sau mondială în funcţie de situaţie.
Aproape toate societăţile indiferent de organizarea politică folosesc piaţa ca un
mecanism eficace în stimularea concurenţei cu scopul de a asigura satisfacerea
cererii consumatorilor sub aspectul, calităţii produselor şi serviciilor precum şi
al preţului de cost. Piaţa prin accesul liber al ofertanţilor, prin libera iniţiativă în
condiţiile accesului la informaţii despre piaţă precum şi a unui cadru legislativ
adecvat economiei de piaţă, poate elimina efectele negative ale poziţiilor de

42
monopol pe care firmele caută să-l ocupe indiferent de situaţie, ştiut fiind
avantajele care le revin din aceasta. Indiferent de modul de organizare socială şi
politică orice societate ar trebui să-şi pună din punct de vedere economic
următoarele întrebări: Ce şi cât să se producă?; Cum se va dezvolta producţia,
prin prisma nivelului tehnologic şi al resurselor implicate în procesul de
producţie?; Cine şi cum va prelua produsele, în ce mod vor fi distribuite?; Cum
este gândită producţia şi distribuţia în ideea posibilităţii acestora de a se adapta
rapid schimbărilor în timp? Răspunsul la toate întrebările este dat de “decizia”
consumatorilor şi ofertanţilor, lăsaţi liberi pe piaţa produselor şi serviciilor să
“le dirijeze” în direcţia în care doresc în ideea în care consumatorul urmăreşte
satisfacerea dorinţelor cumpărând produse şi servicii la preţuri cât mai mici şi
calitate cât mai ridicată iar ofertantul urmăreşte creşterea profitului. Cele două
tendinţe aparent contradictorii asigură cadrul relaţional între producători,
consumatori şi pieţele resurselor şi cea a produselor aşa cum reiese din figura
2.1. În figură este prezentată o imagine simplificată a relaţiilor care se stabilesc
între pieţe, producători şi consumatori. După cum se observă este vorba despre
două categorii de pieţe: piaţa produselor şi piaţa resurselor.

Pământ, forţă de muncă, resurse naturale, capital investit, talent managerial

PIAŢA
Plăţi în bani pentru: RESURSELOR salarii, taxe,
Impozite, rate, dobânzi, dividende
Ofertă Venituri Costuri Cerere

CONSUMATORII PRODUCĂTORII
PROPRIETARII PERSOANE FIZICE
RESURSELOR FIRMELE
PERSOANE FIZICE ORGANIZAŢII
ORGANIZAŢII NON-PROFIT

Cerere Cheltuieli Încasări Ofertă

Plata bunurilor şi serviciilor cumpărate

PIAŢA
PRODUSELOR

Consumatorii cumpără bunuri şi servicii oferite de către firme pe piaţă

Figura nr. 2.1. Circuitele şi fluxurile economice

Circuitele economice dau naştere la fluxuri economice care se stabilesc
între consumatori – proprietarii resurselor şi consumatori. Din aceste
dependenţe reciproce caută să câştige toţi şi producătorii şi consumatorii.

43
 Ce este firma? Firma este un agent economic care participă pe piaţă
cumpărând resurse de diverse tipuri şi în acelaşi timp îşi vinde produsele şi
serviciile. Firma creează condiţiile şi organizează activităţile interne în ideea
transformării cât mai eficiente a resurselor limitate în produse şi servicii care
sunt apoi vândute pe piaţă cu scopul obţinerii de profit.
De ce există o firmă? Răspunsul, desigur, constă în aceea că firma
speră să câştige din activitatea comercială pe care o desfăşoară. Aceasta
înseamnă că firma este capabilă să ofere consumatorilor bunuri, produse şi
servicii la costuri de producţie şi de comercializare mai scăzute şi în condiţii de
calitate mai bune decât ar face acest lucru consumatorul însuşi.
Cum funcţionează piaţa? Modelul cererii şi ofertei
Noţiunea de piaţă apare atunci când există ofertanţi care oferă produse şi
servicii şi consumatori ale acestora. Atitudinea consumatorilor faţă de oferta de
produse şi servicii, modul de acţiune şi deciziile acestora pot fi analizate pe
baza curbei cererii care arată dependenţa cantităţii de produse sau servicii în
funcţie de preţul acestora. Modul de acţiune şi deciziile ofertanţilor de produse
şi servicii pe o piaţă pot fi analizate pe baza curbei ofertei.

Cererea de produse şi servicii pe o piaţă. Curba cererii

Cererea de produse sau servicii pe o piaţă arată intensitatea cu care
consumatorul doreşte şi este dispus să plătească pentru produsele sau serviciile
respective. Cantitatea de produse sau servicii pe care un consumator sau
grupuri de consumatori doresc să le achiziţioneze la un moment dat, depinde de
foarte mulţi factori (dorinţele consumatorilor, preferinţele, veniturile,
aşteptările în legătură cu produsele sau serviciile, preţul acestora etc) dintre
care cel mai important este preţul.
Considerând relaţia preţ-cantitate pe baze matematice se poate spune că
legea cererii arată că cu cât preţul unui produs sau serviciu este mai mic cu atât
consumatorul este dispus să achiziţioneze cantităţi mai mari din acel produs sau
serviciu în situaţia în care ceilalţi factori rămân constanţi. Figura 2.2 arată o
formă de variaţie a legii cererii pentru un produs sau serviciu.
Preţul
Lei A

P1

P2
P3
B Cererea I
P4
Cererea II
0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q

44
 Figura nr. 2.2. Forme ale cererii
Dacă preţul scade de la valoarea P2 la valoarea P1, cantitatea solicitată de
consumator va creşte de la valoarea Q1 la valoarea Q2. Această lege poate fi
obţinută pe baza unui program proiectat iniţial sau pe baza unor predicţii din
istoricul firmei, din analiza vânzărilor pe o perioadă de timp. Schimbarea din
punctul A în punctul B se numeşte schimbarea cantităţii cerute, iar schimbarea
de pe această lege pe alta se numeşte schimbarea cererii, figura 2.3

Preţul Preţul
Lei Lei

P1
P1 Cererea II Cererea I

Cererea I P2 Cererea II

0 Q1 Q 0 Q1 Q2 Q
Figura nr. 2.3. Creşterea sau scăderea cererii

Când schimbarea se realizează de la D2 la D1 se spune că cererea de

produse sau servicii creşte şi invers când schimbarea se produce de la D1 la D2
se spune că cererea scade.
Oferta pieţei şi curba ofertei
Oferta de produse sau servicii pe o piaţă arată disponibilitatea
ofertantului de a creşte cantitatea de produse sau servicii oferite consumatorilor
în directă legătură cu preţul acestora pe piaţa respectivă. Astfel dacă preţul
acestora creşte, cantitatea oferită va creşte corespunzător şi invers dacă preţul
scade, cantitatea oferită va scădea corespunzător legii, figura 2.4.

Preţul Preţul
Lei Lei

P2
Oferta I
Oferta II P1
P1

Oferta I P2 Oferta II

0 Q1 Q 0 Q1 Q2 Q

Figura nr. 2.4. Scăderea sau creşterea ofertei

Stabilirea preţului de piaţă

45
 Interacţiunea dintre cererea de produse sau servicii şi oferta de produse
sau servicii pe o anumită piaţă duce la stabilirea unui preţ numit preţ de
echilibru. Se numeşte de echilibru deoarece punctul de intersecţie dintre cerere
şi ofertă corespunzător unui preţ şi o anumită cantitate cerută la un anumit
moment de timp se reglează automat prin interacţiunea liberă dintre cerere şi
ofertă. Curba corespunzătoare cererii pieţei arată cât de mulţi consumatori vor
solicita produsele sau serviciile oferite de firmă la diferite valori ale preţului,
iar curba ofertei arată cât de mare este oferta de produse sau servicii la diferite
preţuri. Prin reprezentare grafică a celor prezentate mai sus se obţine graficul
din figura 2.5.

Preţul
Lei Cererea Oferta
Zona I

Surplusul Zonă
Cumpărătorului fără
importanţă
PE pentru analiza pieţei
Surplusul
ofertantului
Zona II

0 QE Q

Figura nr. 2.5. Autoreglarea punctului de echilibru al pieţei

Aşa cum reiese din figură în zona I se observă că la orice preţ mai mare
decât preţul de echilibru nu se pot realiza tranzacţii datorită diferenţelor între
cantitatea cerută şi cantitatea oferită la acelaşi preţ, astfel încât apare o
deplasare a preţului spre valoarea preţului de echilibru. În zona I cererea este
scăzută datorită preţului prea mare preţul corespunzător cantităţii iar pentru
ofertă preţul este atractiv dar aceasta nu se întâlneşte cu cererea la cantitatea şi
preţul respectiv. În zona II cumpărătorul nu găseşte produse sau servicii la

46
preţuri aşa mici şi cantităţile aferente, iar ofertantul nu este dispus să ofere
produsul sau serviciul la asemenea preţuri şi cantităţi.
Pierderile consumatorilor, ofertanţilor şi ale societăţii datorate unei
competiţii imperfecte (monopol).
În condiţiile în care peste o piaţă concurenţială apare monopolul acesta
este interesat să practice preţuri cât mai mari pentru a-şi acoperi costurile şi a-
şi asigura profitul dorit în condiţiile în care nu este obligat să facă eforturi
pentru îmbunătăţirea calităţii, având posibilitatea de a-şi asigura câştiguri
maxime. În aceste condiţii apar o serie de “pierderi” (risipă) pe care le suportă
consumatorii produselor şi serviciilor, ofertanţii produselor şi serviciilor
precum şi societatea în ansamblul ei, figura 2.6.

Preţul
Lei A

M N ZONA I OFERTA

U
B E ZONA III

T
ZONA II CEREREA
C

0 Q1 QE Q

Figura nr. 2.6. Suprapunerea competiţiei perfecte cu cea de monopol

Pentru a ilustra ce se întâmplă în cazul în care pe o piaţă concurenţială
apare situaţia de monopol, vom considera o cerere şi o ofertă liniară (pentru a
nu complica inutil figura). Considerăm o cerere şi o ofertă pentru anumite
bunuri economice sau servicii pe o anumită piaţă şi pe o anumită perioadă de

47
timp, se va stabili un preţ numit de echilibru (punctul E). Se spune că cererea şi
oferta se întâlnesc pe piaţă şi stabilesc preţul produsului sau serviciului în
discuţie. Aşa cum am mai arătat acest punct comun cererii şi ofertei se schimbă
în permanenţă, se caracterizează printr-o dinamică accentuată, am spus că se
autoreglează (figura 2.5). Să revenim la figura 2.6. Dreapta BE împarte
suprafaţa AEC în două părţi asemănătoare unor triunghiuri: AEB respectiv
BEC. Suprafaţa AEC se numeşte surplusul consumatorului în literatură aceasta
este definită ca diferenţa dintre suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus
să o plătească pentru o anumită cantitate dintr-un produs sau serviciu şi suma
de bani pe care acesta o plăteşte ca urmare a preţului mai mic al produsului pe
piaţă. Suprafaţa BEC reprezintă surplusul ofertantului definit ca diferenţa dintre
suma de bani la care cel care oferă produsul sau serviciul ar fi dispus să accepte
tranzacţia şi suma de bani la care aceasta se realizează ca urmare a stabilirii
preţului (mai mare) stabilit prin mecanismele specifice pieţei concurenţiale.
După cum am mai arătat în porţiunile notate pe figura 2.6 cu I, II respectiv III
nu se realizează tranzacţii. Dacă peste piaţa concurenţială apare oferta de
monopol, să presupunem la preţul de monopol corespunzător dreptei MN,
acesta (preţul) va fi acelaşi pentru orice cantitate între O şi Q1. Monopolul va
căuta preţuri cât mai mari cu putinţă din motive de profit fără să fie interesat de
calitatea produselor sau serviciilor, de posibilitatea consumatorului de a alege şi
blochează mecanismele pieţei concurenţiale. Astfel că surplusul
consumatorului se va reduce la suprafaţa AMN mult mai mică decât în cazul
pieţei concurenţiale, iar surplusul ofertantului (monopolul) creşte corespunzător
suprafeţei trapezoidale MNTC. Suprafaţa MNTC este mult mai mare decât
BEC corespunzătoare ofertantului în condiţii de concurenţă, ceea ce explică
câştigurile mai mari ale firmei care deţine monopolul pieţei. Ce se întâmplă cu
suprafeţele corespunzătoare triunghiurilor NEU şi UET? Acestea reprezintă
pierderile consumatorilor şi ale ofertanţilor în acelaşi timp, în comparaţie cu
situaţia de competiţie, de existenţă a mai multor ofertanţi, le numim pierderile
societăţii în favoarea “unora” care reprezintă monopolurile. Mai mulţi
consumatori în mod cert există altfel nu se justifică apariţia ofertanţilor decât ca
răspuns la o cerere pentru anumite produse sau servicii.
În concluzie monopolurile sunt profitabile, acesta fiind şi motivul
susţinerii lor din anumite interese de obicei de grup sau politice, cu excepţia
intervenţiilor statului asupra anumitor sectoare considerate strategice. Orice
firmă din orice parte a lumii şi-ar dori poziţia de monopol. Profiturile sunt mari
şi sigure. Profitul obţinut se observă este suportat de societate, de consumatori
care sunt, de fapt persoanele fizice sau juridice, noi toţi.

48