9.

FACTORII DE PRODUCŢIE
9.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A FACTORILOR DE
PRODUCŢIE
Activitatea productivă poate fi definită ca acea activitate în urma căreia
se satisface o anumită trebuinţă, prezentă sau viitoare.
Paul Heyne precizează: “o activitate este productivă dacă permite
oamenilor să obţină o satisfacţie pentru care sunt dispuşi să plătească” [3].
Ansamblul activităţilor productive au ca premisă resursele productive.
Resursele productive reprezintă totalitatea mijloacelor disponibile şi
posibil de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi servicii.
Acele resurse productive atrase şi utilizate în activitatea economică se
numesc factori de producţie.
În cadrul activităţilor productive, sunt folosiţi simultan mai mulţi factori
de producţie. Aceştia pot fi clasificaţi conform mai multor criterii. Conform
celei mai cunoscute clasificări, factorii de producţie sunt: pământul, munca şi
capitalul [6].
Pământul
Pământul, sau factorul natural al producţiei, reprezintă totalitatea
resurselor naturale, care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
Pământul este punctul de plecare al întregii activităţi economice. El
constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei (minerale,
petrol, apă) cât şi forţa motrice necesară pentru dezvoltarea producţiei de
bunuri materiale şi servicii (resurse primare de energie).
Pământul este arareori utilizat în starea lui naturală. Pentru a putea fi
folosit, pământul trebuie de cele mai multe ori curăţat, nivelat, drenat.
Investiţiile făcute în scopul amenajării solului duc la creşterea valorii
economice a acestuia, transformându-l în pământ capital.
Munca
Munca - factorul primar de producţie - reprezintă activitatea intelectuală
şi/sau fizică desfăşurată în scopul realizării bunurilor şi serviciilor necesare
satisfacerii unor trebuinţe imediate şi de perspectivă.
Munca este factorul de producţie activ şi determinant, prin intermediul
căruia sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, realizându-se combinarea şi
utilizarea lor eficientă.
Factorul muncă este supus în prezent unor modificări importante, cum ar
fi: reducerea relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin
capital, accentuarea efortului intelectual şi fructificarea acestuia prin înlocuirea
activităţilor manuale cu procesele automatizate şi robotizate. Factorul muncă
poate fi analizat din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.
Din punct de vedere cantitativ, factorul muncă trebuie analizat în
legătură cu dimensiunile populaţiei. Populaţia aptă de muncă a unei ţări
reprezintă potenţialul de muncă.

155
 Totalitatea membrilor apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă
în limitele legale de muncă, reprezintă populaţia activă.
În România, limitele de vârstă ale populaţiei active sunt 16-55 (57) ani
pentru femei şi 16-60 (62) ani pentru bărbaţi.
Totalitatea persoanelor care au loc de muncă formează populaţia
ocupată.
Şomajul reprezintă diferenţa dintre populaţia activă şi populaţia ocupată.
Din punct de vedere calitativ, factorul muncă depinde de nivelul de
cultură generală şi instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare
economică a ţării. Creşterea ponderii muncii complexe, superior calificate, care
înlocuieşte treptat şi continuu munca simplă, necalificată, au transformat
educaţia şi formarea profesională într-o problemă esenţială a dezvoltării
oricărei economii. Perfecţionarea permanentă a pregătirii populaţiei ocupate
este impusă şi de accelerarea procesului de depreciere a stocului de cunoştinţe
acumulate.
Capitalul
Capitalul poate fi definit ca totalitatea bunurilor, a căror utilizare face
posibilă desfăşurarea producţiei şi utilizarea factorilor primari - munca şi
pământul.
După modul în care se consumă şi se înlocuiesc, capitalul se grupează în:
capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix: reprezintă acea parte a capitalului format din bunuri
folosite în mai multe cicluri de producţie care se consumă treptat şi se
înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul fix este format din construcţii - clădiri, hale şi alte instalaţii
industriale, magazine, infrastructura materială din agricultură, echipamente de
producţie - utilaje şi maşini, unelte agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi
dispozitive de reglare, mijloace de transport, etc.
Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi
pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii
capitalului fix, datorată atât uzurii fizice cât şi celei morale.
Uzura fizică a capitalului fix reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor
lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor
naturali. Uzura morală a capitalului fix reprezintă pierderile de capital fix ca
urmare a schimbării preţului acestor bunuri pe piaţă, a uzurii prin învechire, sau
prin simpla trecere a timpului.

9.2. PIAŢA MUNCII

9.2.1. Cererea de muncă

156
 Piaţa muncii, ca şi piaţa produselor, este formată din furnizori şi clienţi.
Preţul muncii (salariul) este determinat de interacţiunea cererii cu oferta.
Anumite grupuri sociale, cărora nivelul salariului determinat pe piaţă nu le
convine, întreprind diferite acţiuni, în vederea schimbării acestuia. Înainte însă
ca aceste acţiuni să fie luate în discuţie, se va studia modul de funcţionare a
pieţei. Conceptul care stă la baza cererii de muncă îl reprezintă produsul fizic
marginal (PFM) al unei resurse. Acesta poate fi definit ca fiind numărul de
unităţi adiţionale de producţie care pot fi obţinute prin folosirea unei unităţi
suplimentare dintr-o resursă. Valoarea produsului fizic marginal (VPFM)
reprezintă valoarea producţiei suplimentare obţinute prin folosirea unei unităţi
suplimentare dintr-o anumită resursă. Valoarea produsului fizic marginal al
unei resurse folosite de o firmă perfect concurenţială, confruntată cu o cerere
perfect elastică, se obţine înmulţind preţul unitar al producţiei (P) cu PFM [6].
PFM VPM

7 100
75
6
50

0 50 60 Munca 0 40 50 60 Munca

Figura nr. 9.1. Produsul fizic marginal şi valoarea produsului fizic marginal
VPFM = P*PFM
În cazul firmelor imperfect concurenţiale care se confruntă cu o cerere
descrescătoare, se foloseşte un termen similar valorii produsului fizic marginal
şi anume venitul produsului marginal (VPM) care are aceeaşi definiţie, dar se
calculează înmulţind venitul marginal VM cu PFM.
În figura 9.1 se prezintă relaţia dintre produsul fizic marginal şi valoarea
produsului marginal.
VPM = VM*PFM
Datorită faptului că în cazul firmelor perfect concurenţiale preţul este
acelaşi cu venitul marginal, venitul produsului marginal poate fi folosit pentru
orice tip de firmă [6].
Din cauza legilor randamentelor descrescătoare, PFM al unei resurse
scade pe măsura creşterii cantităţii folosite. De aceea, graficul PFM este
reprezentat de o linie descendentă (figura 9.1). Curba VPM are aceeaşi alură.
Singura diferenţă este aceea că, în graficul VPM, unitatea de măsură de pe
ordonată este valorică.
O firmă care urmăreşte maximizarea profitului, măreşte cantitatea
folosită dintr-o anumită resursă până în punctul în care preţul acesteia egalează
valoarea produsului marginal. Dacă firma opreşte creşterea cantităţii de resursă
folosite înaintea acestui punct, ea renunţă nejustificat la o parte a profitului. Se

157
presupune că preţul muncii este de 75 unităţi băneşti/zi şi firma angajează 40 de
zile munca. Cea de a patru zecea zi muncă adaugă la producţia firmei o valoare
de 100 unităţi băneşti. Continuând angajările până la 50 zile muncă, firma va
adăuga la profit o valoare egală cu triunghiul haşurat.
Salariul de 7 unităţi băneşti se poate menţine până la 50 zile muncă. La
60 zile muncă, salariul va fi de 50 unităţi băneşti pe zi. De aceea, în condiţiile
maximizării profitului curba VPM pentru o resursă reprezintă în acelaşi timp şi
curba cererii pentru resursa respectivă.
9.2.2. Maximizarea profitului - criteriu al folosirii muncii
După cum s-a prezentat anterior, regula de maximizare a profitului, ca
urmare a folosirii muncii, era: angajările continuă până când preţul resursei Pr
egalează VPM al resursei respective.
Deci: Pr = VPM
După cum s-a arătat în capitolul 6, o firmă obţine profit maxim la acel
nivel al producţiei la care preţul produsului (P) egalează costul marginal (CM),
respectiv: P = CM
Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare de
producţie. Costul producerii unei unităţi suplimentare de producţie prin
folosirea unei cantităţi mai mari dintr-o resursă r este egal cu:
CM = Pr/PFMr sau Pr = P*PFMr
unde: Pr = profitul
PFMr = produsul fizic marginal al resursei
P = preţul resursei
Având în vedere faptul că: VPMr = P*PFMr
rezultă egalitatea: VPMr = Pr
Aceasta dovedeşte că legea maximizării profitului pentru factorii de
producţie este aceeaşi cu legea maximizării profitului pentru producţie.
Cererea de forţă de muncă a pieţei este însumarea volumului solicitat de
toţi cei care fac angajări pe piaţa respectivă, pentru un anumit nivel de salarii.
Procedura este similară aceleia a cererii de produse a pieţei.
9.2.3. Oferta de muncă
Oferta de muncă reprezintă cealaltă jumătate a pieţei muncii. Similar
definiţiei ofertei de produse, oferta de muncă reprezintă relaţia pozitivă dintre
preţ (salariu) şi cantitate. Aceasta înseamnă că oferta de muncă este mare atunci
când salariul este mare, scăzând pe măsura reducerii acestuia.
Se vor investiga mai în detaliu principalii factori care influenţează oferta
de muncă. Se presupune că există două modalităţi de folosire a timpului de care
dispune o persoană: munca şi odihna. Cea de a doua include somnul şi toate
activităţile desfăşurate de o persoană care nu munceşte pentru obţinerea
salariului. Banii obţinuţi prin muncă pot fi folosiţi pentru procurarea de bunuri
şi servicii, sau pot fi economisiţi. Dacă salariile cresc, se amplifică volumul
bunurilor care pot fi procurate. De aceea, o persoană cu salariu mare care îşi ia

158
o zi liberă renunţă la procurarea unei cantităţi mai mari de bunuri şi servicii
decât o alta cu un salariu mai mic. Costul de oportunitate al odihnei constă în
bunurile şi serviciile la care se renunţă atunci când se optează pentru timpul
liber. Când salariul creşte, costul de oportunitate creşte. Altfel spus, când
salariul creşte, costul odihnei creşte. De aceea, atunci când preţul odihnei
creşte, timpul acordat acesteia va scădea. Acest efect poartă numele de efect de
substituire. Oamenii înlocuiesc (substituie) odihna cu munca atunci când preţul
odihnei creşte.
Un al doilea factor îl reprezintă efectul venitului.
Când salariul şi veniturile cresc, oamenii au mai mulţi bani cu care îşi pot
“procura” odihna. De aceea, ei pot munci mai puţin. Nu se poate aprecia care
dintre cele două efecte este mai puternic [6].
În ultima jumătate de secol, lungimea săptămânii de lucru a rămas
aproximativ aceeaşi. Acest lucru s-a petrecut pe fondul compensării reciproce a
celor doi factori şi al creşterii continue a ofertei de muncă, ca urmare a creşterii
populaţiei. Pe de altă parte, nu există prea multe alternative în ceea ce priveşte
lungimea săptămânii de lucru: majoritatea posturilor presupune 40 ore de
muncă săptămânal, deşi oamenii ar prefera ca durata acesteia să scadă.
9.2.4. Determinarea salariului
Salariile se determină similar preţurilor bunurilor şi serviciilor, pe baza
cererii şi a ofertei. Intersecţia curbelor cererii şi ofertei determină salariul de
echilibru. Dacă salariul efectiv se situează deasupra celui de echilibru,
cantitatea de muncă oferită o depăşeşte pe cea cerută şi rezultă un surplus. Pe
piaţa muncii, surplusul poartă numele de şomaj. Dacă salariul efectiv este mai
mic decât cel de echilibru, apare lipsa forţei de muncă. Dacă piaţa muncii ar
acţiona ca alte pieţe, surplusul de muncă ar trebui să determine reducerea
salariului, iar criza de muncă creşterea acestuia. Dacă cea de a doua situaţie se
întâlneşte mai frecvent, prima apare mai rar în practică din cauza rezistenţei faţă
de reducerea salariilor [6].
9.2.4.1. Patronii perfect concurenţiali
Un patron perfect concurenţial se caracterizează prin aceea că angajează
o mică parte a muncii disponibile pe piaţă şi de aceea nu deţine controlul asupra
salariului practicat pe piaţa respectivă. Un astfel de patron este confruntat cu o
ofertă de muncă perfect elastică.
Salarii Salarii
Cererea Oferta
S2 Cererea
S0
S1 Oferta
S1

S0

159
 0 Q0 Q1 Q2 Q3 Munca 0 Q0 Q1 Munca

a) b)
Figura nr.9.2. Piaţa muncii
Oferta cu care se confruntă firma corespunde salariului determinat pe piaţă, aşa
cum reiese din figura 9.2. Pentru a-şi maximiza profiturile, firma angajează o
cantitate Q1 de muncă. Oprirea angajării lor la o cantitate Q0 reduce profitul
corespunzător suprafeţei haşurate din figură. În principiu, patronii sunt
cumpărători perfect concurenţiali de muncă, întrucât angajează doar un mic
segment al pieţei muncii.
În figura 9.2 este prezentată determinarea salariului în condiţii de
concurenţa perfectă pe piaţa muncii. Firmele mari din localităţile mici
angajează de obicei salariaţi din întreaga ţară. Pe de altă parte, nici o firmă,
oricât de mare, nu angajează un segment foarte mare al populaţiei active a ţării
respective [6].

9.2.4.2. Patronii imperfect concurenţiali

Deşi de obicei patronii nu sunt imperfect concurenţiali, se va aborda şi
acest caz. Un patron imperfect concurenţial se confruntă cu o curbă crescătoare
a ofertei de muncă.
Aceasta înseamnă că în situaţia în care doreşte să-şi sporească numărul
de salariaţi, firma trebuie să mărească salariile. Dimpotrivă, ea micşorează
salariile în situaţia în care diminuează ritmul angajărilor. Costul angajării de
forţă de muncă suplimentară este denumit de economişti costul marginal al
resurselor de muncă (CMR). La orice nivel al forţei de muncă angajate, CMR
este mai mare decât salariul plătit. Astfel, dacă dorim să reprezentăm această
relaţie pe o diagramă, curba CMR se află deasupra curbei ofertei şi creşte într-
un ritm înalt, aşa cum se poate vedea în figura 9.3.
Salarii
VPM CMR

S0

Q0 Q1 Munca
Figura nr. 9.3. Piaţa muncii

160
 Se poate observa faptul că CMR, privit din punct de vedere al
cumpărătorului care acţionează pe piaţa muncii, este analog cu venitul marginal
privit din punctul de vedere al vânzătorului care acţionează pe piaţa de produse.
Venitul marginal este mai mic decât preţul deoarece, pentru a vinde mai mult,
reducerea de preţ se aplică la toate unităţile vândute. Costul marginal al
resurselor de muncă este mai mare decât salariul, deoarece dacă se angajează
mai mulţi salariaţi, trebuie să li se acorde un salariu mai mare tuturor
angajaţilor - nu numai angajaţilor marginali. Cu alte cuvinte, CMR al unui
angajat suplimentar reprezintă salariul plătit acestuia plus creşterea globală a
salariilor care trebuie plătită tuturor celorlalţi angajaţi [6].
Pentru maximizarea profitului, firma trebuie să egaleze costul marginal al
resurselor de muncă CMR cu venitul producţiei marginale VPM şi să angajeze
o cantitate Q1 de muncă. Dacă ar opri angajările la o cantitate Q0 , puţin mai
mică, contribuţia unei unităţi marginale de muncă ar fi mai mare decât costul.
Creşterea angajărilor de la Q0 la Q1 se va concretiza într-o mărire a profitului
egală ca valoare cu triunghiul haşurat din figura 9.3.
Tot din figura 9.3 rezultă şi faptul că salariul plătit de patronul imperfect
concurenţial este S0 care reprezintă punctul corespunzător lui Q1 de pe curba
ofertei, cantitatea de muncă angajată. La această cantitate de muncă, oamenii
doresc să lucreze la un salariu S0.
Spre deosebire de situaţia patronului imperfect concurenţial, VPM este mai
mare decât salariul. Aceasta nu înseamnă că firma imperfect concurenţială îşi
exploatează salariaţii. Ea se comportă exact ca şi firmele perfect concurenţiale.
Face angajări până la punctul în care costul adiţional al angajării unei unităţi
suplimentare de muncă CMR este egal cu contribuţia acelui angajat la valoarea
producţiei (VPM).
Totodată, pe aceeaşi piaţă, salariile plătite de cumpărătorul imperfect
concurenţial de muncă nu diferă de cele perfect concurenţiale. Dacă salariile nu
ar fi egale, angajaţii l-ar părăsi pe patronul care plăteşte mai puţin, îndreptându-
se spre cel care plăteşte mai mult.
9.2.5. Modificări ale cererii de muncă
Anterior, s-a studiat modul în care salariile sunt determinate pe două
tipuri de pieţe ale muncii. În continuare, vor fi explicate modificările salariului
şi cele ale nivelului angajărilor. Dacă piaţa produselor se află în echilibru,
singurul mod în care poate apărea o schimbare de preţ este modificarea fie a
cererii, fie a ofertei produsului respectiv, fie a ambelor.
Ceea ce se poate spune despre modificările cererii de muncă este valabil
pentru orice altă resursă. Creşterea cererii de muncă C2 respectiv VPM2 este
urmată de creşterea salariului de echilibru şi invers, reducerea cererii de muncă
D0 şi respectiv VPM0, de o reducere a acestuia.

161
 Întrucât valoarea produsului marginal pentru un cumpărător de muncă
perfect concurenţial se obţine prin înmulţirea produsului fizic marginal, aceşti
doi factori reprezintă cauze ale modificării cererii de muncă.
Acest lucru este valabil şi pentru cumpărătorii de muncă imperfect
concurenţiali, deoarece modificarea preţului atrage după sine schimbarea
venitului marginal [6].

Salarii C2
C1
C0
S2 Oferta

S1
S0 cererea creşte

cererea scade
Q0 Q1 Q2 Munca

Figura nr. 9.2.

Deci, cauzele modificării cererii de muncă sunt următoarele:

1. Modificarea preţului produsului. O creştere a preţului produsului va
determina creşterea valorii produsului marginal la un anumit nivel al folosirii
resursei. În cazul scăderii preţului produsului, este valabilă situaţia contrară.
2. Modificarea produsului fizic marginal. Există trei factori principali
care pot modifica produsul fizic marginal.
Aceştia sunt:
a) Modificarea cantităţii şi calităţii resurselor complementare
O resursă este complementară unei alte resurse date, deci şi muncii,
atunci când creşterea cantităţii şi calităţii ei determină creşterea produsului
marginal al celeilalte.
Salarii
Lei VPM2 CMR
VPM1
S2
VPM0
S1 Oferta
S0
Cererea creşte

Cererea scade
Q1 Q2 Q3 Munca

Figura nr. 9.3.

162
Un exemplu de resurse complementare faţă de muncă îl reprezintă materiile
prime şi materialele precum şi echipamentele şi instalaţiile pe care le foloseşte
forţa de muncă. Cu cât cantitatea de mortar, cherestea, cărămizi va fi mai mare,
cu atât muncitorii vor fi mai productivi.
De asemenea calitatea echipamentelor de birou folosite de o secretară va
determina productivitatea unei secretare. Astfel, folosirea unui computer
personal în locul maşinii de scris mecanice va face ca munca secretarei să fie
mult mai productivă.
b) Modificarea cantităţii şi calităţii resurselor substituibile
O resursă este substituibilă altei resurse, deci şi muncii, atunci când
creşterea cantităţii şi calităţii ei are ca rezultat reducerea produsului fizic
marginal al celeilalte.
Nu este întotdeauna foarte clar dacă, într-o activitate productivă,
resursele sunt complementare sau substituibile muncii. În anumite cazuri,
capitalul este complementar muncii. Creşterea cantităţii de capital folosit
determină creşterea produsului fizic marginal, deci productivitatea unora dintre
muncitori. Însă pentru muncitorii cu vechime sau calificare mai redusă,
cantitatea capitalului va reprezenta o sursă substituibilă. Aceştia nu vor mai fi
necesari procesului de producţie respectiv, vor deveni şomeri şi va trebui să-şi
caute un alt loc de muncă. La fel se întâmplă şi cu calitatea resursei
substituibile. De exemplu, creşterea vitezei şi capacităţii unui computer
determină reducerea produsului fizic marginal al unui contabil, preluându-i
sarcinile.
c) Modificarea calităţii resursei respective (muncii) Prin educaţie şi
pregătire, oamenii au devenit mai productivi. Ei şi-au mărit produsul fizic
marginal, ceea ce a dus la creşterea cererii de muncă.
9.2.6. Modificări în oferta de muncă
Oferta de muncă tinde să fie mai stabilă decât cererea de muncă. Oferta globală
de muncă a unei ţări depinde atât de mărimea, cât şi de structura populaţiei. Cu
cât populaţia ete mai numeroasă şi tot mai multe categorii ale acesteia sunt
atrase în procesul muncii (de exemplu femei sau studenţi), cu atât creşte oferta
de muncă.
Creşterea gradului de educaţie şi a calificării forţei de muncă, deci a
calităţii acesteia, determină de asemenea oferta de muncă. Dacă măsurăm
munca în unităţi omogene de eficienţă, un număr dat de persoane cu înaltă
calificare echivalează cu un număr mai mare de persoane mai slab pregătite.
Oferta de muncă într-o anumită ramură sau zonă se poate modifica şi ca
urmare a modificării salariilor din alte zone sau ramuri. De exemplu, creşterea
salariilor într-o anumită zonă geografică va atrage o parte a populaţiei din alte
zone, unde oferta de muncă va scădea [6].
9.2.7. Modificări ale salariului şi gradului de ocupare

163
 Tendinţa care s-a observat în ultimii ani în ţările dezvoltate a fost aceea
de creştere a salariilor şi a gradului de ocupare. Principalii factori care au
condus aceste creşteri sunt [6]:
a) creşterea folosirii resurselor complementare, în special a capitalului;
b) creşterea calităţii forţei de muncă prin ridicarea gradului de cultură.
Cu toate acestea, la nivelul unor zone geografice sau al unor ramuri,
poate avea loc reducerea cereri de muncă. Aceasta poate apărea atunci când
scade cererea pentru produsele realizate. Ca urmare, firmele afectate reduc
cantitatea de resurse folosite complementare muncii, în special capital şi materii
prime. În mod logic, în această situaţie se poate preconiza reducerea salariilor şi
a gradului de ocupare. Fiind însă vorba de muncă, nu este indicat ca firma să
recurgă imediat la aceste măsuri care i-ar afecta psihic pe muncitori. În aceste
condiţii, aceştia nu ar mai obţine randamentul şi profitul scontat.
De aceea, în loc să reducă salariile, atunci când scade cererea de muncă,
cea mai mare parte a firmelor preferă concedierile, cel puţin pe termen scurt.
Concedierile îi afectează numai pe salariaţii marginali. Ceilalţi îşi continuă
lucrul în condiţii normale. şomerii, deşi nemulţumiţi, nu afectează
productivitatea firmei. Scăderea salariilor apare numai în cazul în care scăderea
cererii de muncă este foarte mare şi se prelungeşte. O astfel de situaţie a avut
loc în timpul crizei de la începutul anilor ´80 [6].
9.2.8. Diferenţele de salariu
Diferenţele mari între salariile diferitelor categorii de salariaţi pot părea
uneori nejustificate.
Această diferenţă poate fi explicată prin legea cererii şi a ofertei.
Persoanele cărora talentul le permite să activeze în domenii foarte solicitate, în
care oferta este mică, se pot bucura de salarii foarte mari. Restul, care au
meserii pentru care oferta de muncă este mare, câştigă mult mai puţin.
Unele ocupaţii solicită o pregătire îndelungată, care reduce oferta.
Doctorii, avocaţii, profesorii universitari, de exemplu, se pregătesc mulţi ani
pentru a-şi putea exercita profesia.
Diferenţe de salariu există şi în cadrul aceleiaşi profesii. De exemplu,
chirurgii care fac transplanturi de cord (şi) câştigătorii premiului Nobel se
bucură de venituri incomparabil mai mari decât cele ale colegilor lor,
necunoscuţi. Diferenţele de salarii sau de venituri reflectă diferenţe ale
competenţei sau productivităţii. Nimeni nu se poate bucura de o reputaţie
internaţională fără a avea realizări deosebite.
Unele profesii beneficiază de un salariu mediu mai ridicat decât altele cu
cerinţe de educaţie similare, datorită unor sindicate puternice. Astfel, medicii
din U.S.A. câştigă mai mult decât profesorii universitari, deoarece sunt
reprezentaţi de un sindicat puternic, “Asociaţia medicilor americani” (AMA), în
timp ce profesorii, în mare parte nu sunt membrii de sindicat.

164
 În unele ţări există meserii pentru practicarea cărora doritorii, deşi au
calificarea corespunzătoare, trebuie să plătească taxe substanţiale. Un exemplu
ar fi agenţii de bursă, care îşi cumpără şi îşi vând locurile de muncă la un preţ
de mii de dolari. Existenţa taxei de intrare arată că veniturile orare sunt mult
mai mari decât în meseriile alternative. Costul de oportunitate al banilor plătiţi
pentru taxele de intrare egalează deci câştigurile nete ale ocupaţiilor alternative.
Diferenţa salariilor reflectă de asemenea şi diferenţa de condiţii de
muncă. Meseriile care se desfăşoară în condiţii grele sau periculoase sunt de
obicei mai bine plătite decât cele uşoare, desfăşurate într-o atmosferă
nepoluată. Constructorii sau minerii de exemplu, câştigă mult mai bine decât
vânzătorii sau funcţionarii. Explicaţia este aceea că oferta de muncă pentru
meserii grele şi periculoase este mult mai mică decât pentru cele uşoare.
Totodată, aceste categorii de salariaţi se unesc în sindicate foarte puternice.
9.2.9. Sindicatele
Problematica factorului muncă ar fi incomplet tratată fără luarea în
considerare a aspectelor legate de activitatea sindicatelor. Acestea contribuie la
bunăstarea membrilor lor militând pentru: 1) condiţii de lucru mai bune; 2)
siguranţa locurilor de muncă; 3) creşterea salariilor.
9.2.9.1. Condiţii de lucru mai bune
Concurenţa din lumea afacerilor impune tuturor firmelor obţinerea de
profit în vederea supravieţuirii. Creşterea profitului este influenţată sensibil de
reducerea costurilor de producţie.
Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale salariaţilor este costisitoare.
Firmele care fac aceste cheltuieli pot ieşi din afaceri dacă creşterea
productivităţii obţinute în urma măsurilor luate pentru satisfacerea salariaţilor
nu compensează cheltuielile făcute.
Dacă majoritatea salariaţilor dintr-o ramură sunt membri de sindicat, ei
pot forţa firmele ale căror angajaţi sunt sindicalişti să îmbunătăţească condiţiile
de lucru, prin ameninţări şi greve. Această putere este limitată, deoarece firmele
nesindicalizate le vor concura pe piaţă pe cele sindicalizate prin preţuri mai
mici, putând să le scoată pe acestea din urmă din afaceri.
Rezultate mai bune sunt obţinute prin convingerea guvernelor de a
aproba legislaţii care să asigure un anumit standard al condiţiilor de muncă.
Promulgarea unei astfel de legislaţii poate obliga şi firmele nesindicalizate să se
supună regulilor respective.
Creşterea importurilor din ţările sărace ale lumii reprezintă o ameninţare
pentru condiţiile de muncă ale muncitorilor din ţările dezvoltate din punct de
vedere economic. Importurile ieftine au acelaşi efect pe care firmele
nesindicalizate îl au asupra celor sindicalizate. Această problemă impune
cooperare şi acorduri internaţionale.
9.2.9.2. Siguranţa locurilor de muncă

165
 Este binecunoscut faptul că nerecunoaşterea perioadei pentru care
salariaţii au locul de muncă asigurat le provoacă nesiguranţă şi stres.
Nesiguranţa şi stresul sunt amplificate în cazul concedierii şi negăsirii unui nou
loc de muncă. Nici patronii firmelor nu sunt scutiţi de aceste temeri, pentru că
afacerile lor sunt permanent ameninţate de concurenţă. Sindicatele au încercat
să promoveze siguranţa locurilor de muncă pentru membrii lor, prin contracte
sindicale şi legislative. De exemplu, un contract feroviar poate specifica faptul
că fiecare locomotivă trebuie să fie condusă de două persoane, deşi compania
poate susţine că, prin folosirea tehnicii noi, o singură persoană este suficientă
[6].
Încercările de a promova siguranţa locurilor de muncă au fost fără
succes. Totuşi, în perioadele de creştere a şomajului, sindicatele au pledat pe
lângă guverne pentru a mări sumele pe care le necesită reducerea şomajului.
Când şomajul este scăzut, siguranţa locului de muncă creşte.
9.2.9.3. Salarii mai mari
Sindicatele au încercat folosirea a trei modalităţi de creştere a salariilor
membrilor: 1) creşterea cererii de muncă; 2) reducerea ofertei de muncă;
3)negocierea salariilor [6].
9.2.9.3.1. Creşterea cererii de muncă
Această măsură este cea mai indicată, dar cel mai greu de realizat. Este
indicată, deoarece are ca urmare atât salarii mai mari, cât şi o mai bună ocupare
a forţei de muncă. Este greu de realizat, deoarece sindicatele au o influenţă
limitată în acest domeniu.
O modalitate de a spori cererea de forţă de muncă este sporirea cererii
pentru produsul final. În trecut, sindicatele foloseau în acest scop reclama,
încercând să-i convingă pe consumatori să cumpere produsele realizate de
sindialişti. În prezent, acest lucru nu se mai practică.
În ultimii ani, sindicatele din ţările dezvoltate luptă pentru descurajarea
importurilor, cerând tarife protecţioniste şi taxe de import. Succesul acestor
măsuri este greu de apreciat, întrucât limitarea importului are ca efect şi
limitarea exportului. Prin limitarea importurilor de produse ieftine provenite din
statele slab dezvoltate, acestea nu-şi pot procura valuta care le este strict
necesară pentru a putea importa, la rândul lor, produse din ţările dezvoltate. Ca
urmare, scade cererea de exporturi ale produselor realizate de firmele
sindicalizate.
Creşterea productivităţii muncitorilor, a produsului fizic marginal pe care
îl pot realiza, face ca aceştia să fie căutaţi. De aceea, sindicatele luptă pentru
maximizarea potenţialului muncitorilor, prin îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi reducerea săptămânii de lucru. Ele încurajează educaţia şi lupta pentru
programele de perfecţionare profesională.
9.2.9.3.2. Reducerea ofertei de muncă

166
 Sindicatele au folosit, cu mult mai bune rezultate, în vederea creşterii
salariilor membrilor lor, metoda reducerii ofertei de muncă. Această metodă a
fost folosită cu succes, în special în sindicatele ale căror membrii au o înaltă
calificare. Ea constă în limitarea, pe căi, a accesului în cadrul ramurii sau
domeniului de activitate pe care îl reprezintă sindicatul. O cale este blocarea
accesului la programele de pregătire, absolut necesare pentru obţinerea
calificării impuse de domeniul respectiv.

Salarii Salarii

Cererea Oferta VPM CMR

SS Oferta
SS
S0
SO

0 QC QO QS Munca 0 QO QS Munca

a) b)
Figura nr.9.5. Negocierea salariilor

Oferta de muncă în această situaţie, fiind mai mică decât în cazul în care
intrarea în domeniul respectiv de activitate ar fi liberă, numărul angajaţilor este
mai mic şi salariul mai mare. Sindicatele şi asociaţiile profesionale, de exemplu
AMA, au folosit aceste practici cu succes pe termen scurt pentru că, în acest
mod, salariile sunt mai mari, iar nivelul şomajului este scăzut.
Cei afectaţi de această metodă sunt persoanele care ar fi putut obţine
venituri mai mari dacă le-ar fi fost permisă intrarea în domeniul de activitate
respectiv, precum şi cumpărătorii, care trebuie să plătească mai mult pentru a
avea acces la produsele şi serviciile oferite. Dacă salariile şi costul serviciilor
devin excesiv de mari, opinia publică poate exercita presiuni asupra guvernului,
cu scopul ca acesta să mărească libertatea de intrare. O altă consecinţă este
apariţia produselor sau serviciilor substituibile.
9.2.9.3.3. Negocierea salariilor
Negocierile colective reprezintă cea mai folosită modalitate de creştere a
salariilor. În acest caz, sub ameninţarea grevei, sindicatele negociază cu
patronul, încercând să obţină creşterea salariilor peste nivelul de echilibru.
Această metodă este folosită în special de către sindicatele de ramură, de

167
exemplu cele care îi reprezintă pe muncitorii din industria autoturismelor,
oţelului etc.
Spre deosebire de sindicatele specialiştilor, care limitează participarea,
scopul sindicatelor industriale este de a-i atrage pe toţi salariaţii din ramurile
respective. Explicaţia acestei politici este aceea că pregătirea scăzută, sau lipsa
de pregătire a celor care lucrează în aceste ramuri determină existenţa une
numeroase forţe de muncă substituibile. În cazul când forţa de muncă
sustituibilă este mai ieftină decât cea sindicalizată, existentă în firmă, ea poate
fi angajată de patroni în locul acesteia. Totodată, sindicatele de ramură pot avea
succes numai atunci când toate firmele din ramura respectivă sunt formate din
sindicalişti. Plătind salarii mai mari, firmele sindicalizate au costuri mai mari şi
sunt scoase de pe piaţă de firmele nesindicalizate, care pot vinde la preţuri mai
mici, deoarece au costuri mai mici [6].
Prin negocieri, sindicatele de ramură încearcă să obţină pentru membrii
lor salarii mai mari decât salariul de echilibru So, care corespunde intersecţiei
dintre cerere şi ofertă, atât pe o piaţă perfect concurenţială cât şi pe o piaţă
imperfect concurenţială. Salariul cerut de sindicat este notat cu Ss, în ambele
cazuri.
Este de remarcat faptul că, în cazul concurenţei perfecte, impunerea
salariului cerut de sindicat conduce la reducerea cantităţii de muncă angajate pe
piaţă de la Qs la Q0. Pentru ca patronii să poată plăti salariile mai mari, trebuie
să reducă numărul de angajaţi până la acel număr care permite venitului
producţiei marginale să se ridice la nivelul salariului. Dacă nu ar reduce
numărul de personal, salariul muncitorilor marginali ar depăşi valoarea
producţiei pe care aceştia o realizează.
Trebuie remarcată şi creşterea cantităţii de muncă în căutarea de lucru de
la Q0 la Qs, ceea ce face şomajul să fie egal cu segmentul QoQs. Acest segment
reprezintă lista celor care aşteaptă, sperând să găsească de lucru.
Efectul impunerii salariului pe o piaţă a muncii imperfect concurenţială
este surprinzător. În această situaţie, cumpărătorul de forţă de muncă angajează
la un salariu So o cantitate de muncă Qo. Dar, când sindicatul negociază salariul
Ss, patronul creşte angajările până la Qs. Acest lucru se explică prin faptul că
salariul stabilit de sindicate anulează curba iniţială a costului marginal al
resurselor CMR. La nivelul Ss al salariului, firma poate angaja orice cantitate
de muncă, fără a plăti mai mult pentru muncitorii adiţionali.
La prima vedere, acest lucru pare avantajos pentru membrii de sindicat.
Salariile lor sunt mai mari şi gradul de ocupare creşte, deoarece salariul stabilit
se află între salariul de echilibru şi punctul unde curba costului marginal al
resursei intersectează curba venitului marginal al producţiei. Pe termen lung
însă, pe măsura creşterii salariilor, costurile cresc şi profiturile scad.

168
 Firmele care obţin doar profituri normale au tendinţa de a părăsi
afecerile, producţia scade şi ca urmare cererea de forţă de muncă scade şi ea
numărul locurilor de muncă împuţinându-se.
Totodată deoarece patronii angajează în general procente mici ale forţei
de muncă de pe piaţa respectivă, oferta de muncă în care se confruntă aceste
firme este elastică, în special pe termen lung.
Pe plan mondial s-au făcut studii asupra succesului repurtat în creşterea
salariilor de sindicate. La prima vedere, succesul pare evident. Se observă că
negocierile conduc la creşterea salariilor în ramurile sindicalizate. Dar având în
vedere ponderea mică a acestor ramuri în totalul economiei, creşterile nu
afectează ansamblul forţei de muncă al unei ţări. Dimpotrivă, creşterea
salariilor în ramurile sindicalizate poate duce la reducerea salariilor la scară
naţională. Creşterea salariilor şi restricţionarea angajărilor conduc la reducerea
locurilor de muncă în ramurile sindicalizate şi la creşterea ofertei de muncă în
celelalte ramuri. După cum se ştie, când oferta creşte, preţul, în cazul acesta
salariul, scade [6].
9.2.9.3.4. Legile salariului minim
Deşi nu sunt singuri iniţiatori ai acestei acţiuni, sindicatele luptă pentru
legislaţia salariului minim. Aceasta prevede ca patronii să plătească salariaţilor
cel puţin salariul minim stipulat. Salariul minim depinde de la o ţară la alta şi a
cunoscut o creştere stabilă. De aceasta beneficiază în special adolescenţii şi cei
care o calificare foarte redusă. Legea salariului minim garantează cel puţin o
anumită sumă la dispoziţia fiecărui angajat, dar nu şi existenţa locurilor de
muncă suficiente la această sumă. Dacă salariul minim îl depăşeşte pe cel de
echilibru, va scădea numărul de locuri de muncă pentru cei cu câştiguri foarte
mici.
În situaţia în care cererea pieţei, afectată de salariul minim, este elastică,
ceea ce este posibil din moment ce există înlocuitor pentru o astfel de muncă,
creşterea salariului minim va duce la scăderea câştigurilor totale ale celor aflaţi
la extremitatea inferioară a scării de salarizare.
Procentul de reducere a numărului de locuri de muncă este mai mare
decât cel de creştere a ratei salariilor. De aceea, legea salariului minim poate
duce la o distribuţie mai inegală a veniturilor.
Cercetările efectuate au devenit justeţea afirmaţiilor de mai sus. Efectul
acestei legi este resimţit în special de adolescenţi, îndeosebi de cei din grupurile
minoritare, precum şi cei care nu lucrează cu normă întreagă, implicaţi în
comerţ şi sfera serviciilor.

9.3. CAPITALUL ŞI DOBÂNDA

În cadrul oricărui proces de producţie, în vederea obţinerii bunurilor
finite, munca se combină cu capitalul. Având în vedere că cea mai mare parte a

169
capitalului (capitalul fix) se foloseşte mai mult de un an, trebuie găsită
modalitatea de măsurare a costului anual al acestuia.
O altă problemă constă în determinarea randamentului capitalului precum
şi a ratelor dobânzilor care trebuie percepute pentru capitalul împrumutat [6].
9.3.1. Definirea capitalului
Definirea şi clasificarea capitalului au fost prezentate în ultima parte a
capitolului. În continuare, vor fi prezentate câteva diferenţe între muncă şi
capital, care îşi pun amprenta asupra studiului celor două categori de factori de
producţie.
O primă diferenţă este aceea că, spre deosebire de muncă, capitalul este
un factor de producţie lipsit de viaţă. Prin urmare în cazul său, nu se pune
problema condiţiilor de muncă, a lungirii săptămânii de lucru şi a împlinirii
profesionale într-o activitate de prestigiu.
În al doilea rând, la procurarea capitalului fix, firma plăteşte serviciile pe
care acesta le va oferi pe întreaga sa durată de viaţă, care este mai lungă de un
an. Capitalul circulant ca şi munca sunt procurate pentru uzul curent. Între
patron şi angajat pot apărea înţelegeri cu privire la durata de muncă. Însă plata
salariaţilor nu se face la angajare pentru totalitatea activităţilor pe care aceştia
le vor desfăşura. Prestaţiile lor vor fi recompensate băneşte pe parcurs.
O a treia diferenţă între capital şi muncă este aceea că procurarea
primului poate provoca o cheltuială anterioară datei când va începe să devină
productiv. Populaţia activă aflată în procesul de pregătire poate fi privită, la
rândul ei, ca o formă specială de capital - capitalul uman.
Acest lucru poate fi justificat prin investiţia care se face pentru efectuarea
studiilor, cheltuieli care sunt recuperate mult mai târziu, când absolvenţii încep
să lucreze.

9.3.2. Costul anual al capitalului

Costul anual al capitalului este format din două componente. Prima
dintre acestea este deprecierea.
Deprecierea reprezintă reducerea în timp a valorii capitalului. Suma
plătită la achiziţionarea capitalului este recuperată din vânzări, pe întreaga
durată de funcţionare a acestuia.
Deci costul anual al deprecierii va fi cuprins între 0 şi valoarea de
achiziţionare a utilajului.
Se presupune că o firmă achiziţionează un utilaj care costă 10.000.000
lei. Valoarea lui nu va fi recuperată integral într-un an. Dacă deprecierea anuală
va fi de 30% valoarea ei va fi de 3.000.000 lei, iar valoarea de piaţă la sfârşitul
primului an 7.000.000 lei.
A doua componentă a costului anual al capitalului este dobânda. Dacă
cei 10.000.000 lei au provenit dintr-un împrumut , această valoare este explicită
şi se calculează cunoscând rata dobânzii fixate la acordarea împrumutului

170
respectiv. Chiar dacă suma cu care s-a achiziţionat utilajul a aparţinut
cumpărătorului, dobânda trebuie totuşi luată în calcul, având în vedere costul
de oportunitate al banilor. În cazul în care ei nu ar fi fost folosiţi pentru
cumpărarea utilajului, ar fi fost păstraţi în cont, banca plătind dobândă, sau ar fi
putut fi folosiţi pentru cumpărarea unei alte categorii de capital care ar fi adus
un venit. În cazul utilajului din exemplul de mai sus, o rată a dobânzii de 10%,
valoarea acesteia în primul an ar fi fost de:
0,1*10.000.000 = 1.000.000 lei.
Costul anual al capitalului se calculează prin însumarea deprecierii şi
dobânzii. În cazul utilajului respectiv, costul acesteia va fi în primul an de:
3.000.000 + 1.000.000, deci de 4000000 lei.
În al doilea an, dobânda se va aplica la suma de 7.000.000 lei rămasă
după scăderea deprecierii. Deci dobânda va fi de 700.000 lei. La acelaşi procent
de 30% valoarea deprecierii va fi de 0,30*7.000.000 = 2.100.000 lei. Deci
costul capitalului în anul al doilea va fi de:
2.100.000 + 700.000 = 2.800.000 lei.

Deprecierea
Deprecierea capitalului are două cauze: 1) uzura fizică şi 2) uzura
morală, pe care le-am definit anterior.
Uzura fizică a utilajului determină reactualizarea valorii de piaţă a
utilajului. Cu cât un utilaj este mai vechi, cu atât durata rămasă de viaţă
productivă a acestuia este mai mică. De exemplu dacă un utilaj a avut la
punerea în funcţiune o durată de viaţă de 10 ani, după 5 ani de funcţionare,
durata rămasă de viaţă productivă a acestuia este de 5 ani.
Deşi utilajul folosit poate realiza în unitatea de timp aceeaşi producţie,
nimeni nu va fi dispus să plătească pentru achiziţionarea lui aceeaşi sumă pe
care ar oferi-o pe unul nou. În primul rând, din cauza faptului că durata sa de
folosire este mai scurtă, în al doilea rând pentru că este mult mai expus la
defecţiuni.
Uzura morală este rezultatul progresului tehnic, în urma căruia se
produce capital cu costuri mai mici, sau cu eficienţă mai mare.
Deci deprecierea capitalului este determinată de propria productivitate,
sau de productivitatea capitalului produs în urma progresului tehnic.
Este foarte dificilă, sau aproape imposibilă aprecierea intervalului de
timp în care utilajul se va uza moral. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
separarea uzurii în fizică şi morală.
Cele două metode larg întrebuinţate în vederea estimării deprecierii sunt:
1) metoda liniei drepte şi 2) metoda procentelor constante. Ambele sunt
reprezentate în figura 9.4.
Valoare
[Lei]

171
 2500

2000
Variaţie
1500 liniară
Procent
1000 constant

500
2 4 6 8 10 Ani
Figura nr. 9.6.

- Metoda liniei drepte constă în reducerea valorii utilajului cu aceeaşi

sumă anuală. De exemplu, dacă depreciem un utilaj cu valoarea iniţială de
10.000.000 lei într-o perioadă de 10 ani, prin metoda liniei drepte, valoarea
anuală a deprecierii va fi de 1.000.000 lei.
- Metoda procentelor constante constă în stabilirea valorii deprecierii
anuale prin aplicarea unui procent constant la valoarea de piaţă a utilajului în
fiecare an. De exemplu, dacă utilajul din exemplul folosit anterior se depreciază
cu cca. 30% anual, valoarea deprecierii va fi de 3.000.000 lei în primul an,
2.100.000 lei (7000000*0,3) în anul al doilea, 1.470.000 lei în al treilea an etc.
Prin folosirea celei de a doua metode, deprecierea anuală este mai mare
atunci când utilajul este nou. De asemenea, utilajul nu se depreciază până la
zero, deşi se ajunge destul de aproape.
Metoda de depreciere şi durata deprecierii se alege în funcţie de
categoria de capital avută în vedere. Metoda procentelor constante este mai
realistă în majoritatea cazurilor, întrucât deprecierea este mai mare în primii ani
de folosire a utilajului.

9.3.3. Produsul marginal al capitalului

Pentru a lua decizii privitoare la achiziţionarea sau păstrarea unui
echipament sau a altei categorii de capital, este necesară cunoaşterea atât a
costurilor, cât şi a veniturilor aduse de acestea. Costurile au fost analizate
anterior. Urmează studierea veniturilor pe care le aduce o anumită categorie de
capital. Capitalul, la fel ca şi ceilalţi factori de producţie, contribuie la
realizarea bunurilor şi serviciilor. Această contribuţie poate fi măsurată atât în
unităţi fizice de producţie, prin produsul fizic marginal (PFM), cât şi în unităţi
monetare, ca venit sau valoarea a produsului marginal (VPM). Se reaminteşte
că PFM reprezintă producţia obţinută cu ajutorul unei unităţi suplimentare de
factori de producţie - în cazul de faţă capitalul iar valoarea produsului marginal
este valoarea producţiei suplimentare obţinută dintr-o unitate suplimentară de
capital.
Valoarea netă a produsului marginal al capitalului este diferenţa dintre
valoarea producţiei adiţionale anuale şi cheltuielile pe care le presupune

172
posedarea şi folosirea de maşini, combustibil, reparaţii, muncă suplimentară,
asigurări.
9.3.4. Randamentul capitalului
Deoarece bunurile de capital sunt de obicei procurate spre a fi folosite pe
o perioadă de mai mulţi ani, contribuţia acestora la obţinerea producţiei este în
funcţie de valoarea lor la începutul anului. Randamentul capitalului reprezintă
suma de bani care se obţine din fiecare unitate bănească a valorii capitalului,
după scăderea tuturor cheltuielilor, inclusiv a deprecierii. Modul de exprimare
folosit de obicei este cel procentual. Se presupune, de exemplu, că în urma
scăderii deprecierii şi a celorlalte cheltuieli din valoarea brută a produsului
marginal al utilajului de 10.000.000 lei, au rezultat câştiguri de 1.200.000 lei.
Aceasta înseamnă că randamentul capitalului este de 0,12 sau 12% (1.200.000
lei/10.000.000). Cu alte cuvinte, pentru fiecare leu investit, se obţin anual 0,12
lei.
9.3.5. Rata dobânzii
Formarea capitalului are loc în urma procesului investiţional. Printre
sursele fondurilor necesare pentru realizarea unei investiţii se numără:
împrumuturile şi vânzarea de acţiuni.
Preţul pe care investitorul îl plăteşte pentru fondurile împrumutate se
numeşte rata dobânzii. Mărimea ratei dobânzii se determină pe piaţă prin legea
cererii şi a ofertei.
Din punct de vedere al cererii, există două categorii de împrumuturi. În
primul rând, împrumuturi pentru finanţarea noilor investiţii. În al doilea rând,
împrumuturi casnice pentru cheltuieli mari, cum ar fi: cumpărarea de case,
maşini, precum şi pentru alte scopuri: plata educaţiei etc. Aşa cum rezultă din
figura 8.7, curba cererii este descrescătoare. Cu cât rata dobânzii este mai
redusă, cu atât va creşte suma împrumuturilor contractate [6].

Rata

C O

r2
r1
r0

Lei
Figura nr. 9.7.

Din punct de vedere al ofertei de împrumuturi, aceasta reprezintă sumele

de bani pe care oamenii doresc să la retragă din consumul curent, în favoarea
economisirii. Având în vedere că firmele sunt în proprietatea oamenilor,
definiţia anterioară este valabilă şi la nivelul acestora. Aşa cum se poate vedea

173
din figura 9.5, curba ofertei de fonduri pentru împrumuturi este crescătoare. Cu
cât creşte rata dobânzii, cu atât suma oferită spre împrumut va fi mai mare
(condiţiile celelalte rămân constante).
Ca pe orice altă piaţă, există un preţ (rata a dobânzii) de echilibru r1. La o
rată a dobânzii mai înaltă, de exemplu r2, se oferă o sumă de bani mai mare
decât cererea de împrumuturi, deci pe piaţa împrumuturilor va exista un surplus
de bani. Cei care cer împrumuturi, observând acest surplus, vor face presiuni în
vederea reducerii ratei dobânzii, în timp ce aceia care oferă împrumuturi, dacă
doresc ca acestea să fie acceptate, sunt forţaţi să satisfacă cererile clienţilor lor.
Similar, când rata dobânzii este mai mică decât echilibrul, de exemplu r0,
fondurile disponibile pentru împrumuturi nu vor fi suficiente astfel încât cei
care doresc să le obţină, vor trebui să plătească o rată mai mare a dobânzii.
La fel ca şi pieţele produselor şi muncii, curbele cererii şi ale ofertei se
pot translata în poziţii diferite, în funcţie de diferiţi factori, modificând
echilibrul. Cererea de fonduri de împrumuturi va depinde de posibilităţile de a
investi. Estimarea unor profituri viitoare ridicate şi progresul tehnic reprezintă
factori care determină creşterea cererii de fonduri pentru investiţii şi deci
translatarea curbei cererii spre dreapta.
Oferta de împrumuturi poate fi modificată la rândul ei, ca urmare a mai
multor factori. Inflaţia este unul dintre aceştia. Creşterea anuală sau preconizată
a inflaţiei duce la reducerea ofertei de împrumuturi. Cei care oferă bani spre
împrumut, sau îi depun în bancă, sunt conştienţi de faptul că atunci când îi vor
primi înapoi aceştia vor avea o putere de cumpărare mai mică.
Pentru a compensa această pierdere, cei care oferă împruuturi cer rate
mai mari ale dobânzii.
Diferenţierea ratei dobânzii
Pentru simplificare, s-a considerat până acum o rată a dobânzii
predominantă în economie la un moment dat. De fapt, în funcţie de diferitele
pieţe ale dobânzii, există diferite rate ale dobânzii. Firmele mari, cu risc redus,
primesc de la bănci împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, în timp ce firmelor
mai mici precum şi persoanelor particulare li se percep, pentru împrumuturile
contractate, rate mai înalte.
De obicei, diferenţierea ratelor dobânzilor pe categorii de clienţi reflectă
condiţii foarte diferite ale cererii şi ofertei pe segmente de pieţe împrumutului.
Totodată, diferenţa este determinată şi de costul estimat al acordării unui
împrumut. Acest cost are două componente. Cea mai importantă o constituie
riscul acordării împrumutului. Deşi niciodată acest risc nu poate fi deplin
anulat, experienţa bancherilor poate ajuta să îl reducă foarte mult, diferenţiind
clienţi în funcţie de garanţiile de credibilitate pe care le oferă.
A doua componentă a costului estimat al împrumutului este costul
administrativ al acordării şi colectării banilor. Acesta este cu atât mai mare pe

174
unitate bănească, cu cât împrumutul este mai mic. Acest caz include salariul
angajaţilor care perfectează împrumutul şi apoi urmăresc colectarea lui.
Rata nominală şi rata reală a dobânzii
Rata dobânzii abordată anterior se numeşte rata nominală.
Rata reală este rata nominală corectată cu rata inflaţiei. Se presupune că
se acordă un împrumut de 100.000 lei la o dobândă de 15%, rambursabil într-un
an. Rata inflaţiei, în acest interval, va fi de 10%. Procentul de 10% înseamnă că
la sfârşitul anului sunt necesare 110.000 lei pentru a putea cumpăra ceea ce la
începutul anului se putea cumpăra cu 100.000 lei. De aceea, acordând
împrumutul, banca a câştigat la puterea reală de cumpărare, numai 5000 lei. Cu
alte cuvinte, rata reală a dobânzii este de 5%. Se poate spune deci: rata reală
este egală cu rata nominală din care se scade procentul creşterii anuale a
preţurilor.
Dacă nu ar exista restricţii cu privire la nivelul ratei nominale a dobânzii,
piaţa împrumuturilor ar stabili o rată nominală de echilibru a dobânzii suficient
de mare pentru a compensa inflaţia. În realitate, se interzice prin lege ca limita
maximă a ratei nominale a dobânzii să se ridice la nivelul ratei de echilibru. De
aceea, în anii cu inflaţie ridicată, rata reală a dobânzii este adesea negativă,
deoarece rata nominală a dobânzii este mai mică decât rata inflaţiei. Motivul
pentru care băncile acordă împrumuturi în aceste circumstanţe este acela că,
prin păstrarea banilor în bancă, din cauza inflaţiei, sumele s-ar devaloriza şi mai
rapid. Totuşi, împrumuturile vor fi acordate preferenţial instituţiilor mari, cu
risc redus.

Funcţiile de raţionalizare şi repartizare ale ratei dobânzii

Rata dobânzii îndeplineşte, după cum s-a arătat mai sus, rolul de preţ al
împrumutului. În această calitate, ea contribuie la folosirea fondurilor limitate
pentru investiţiile cele mai profitabile.
Astfel, în sectorul privat, investiţiile nu vor fi iniţiate dacă rata de
recuperare a acestora nu este mai mare decât rata dobânzii. În felul acesta, rata
dobânzii contribuie la repartizarea fondurilor, canalizându-se spre sectoarele
unde investiţiile sunt foarte profitabile.
În ceea ce priveşte sectorul public, deşi profitul nu reprezintă întotdeauna
considerentul principal în iniţierea unei investiţii, rata dobânzii trebuie totuşi
luată în calcul. Pentru ca o investiţie publică să fie profitabilă din punct de
vedere social, contribuţia sa la produsul naţional trebuie să fie suficient de mare
încât rata de recuperare a investiţiei să fie cel puţin egală cu rata de recuperare
brută marginală a unei alternative de investiţie privată.

9.3.6 Evaluarea profitabilităţii proiectului de investiţie

175
 Pentru a verifica dacă rata de recuperare a unei investiţii este suficient de
mare, proiectul trebuie supus unei analize riguroase. În acest scop se foloseşte
analiza fluxului de numerar şi analiza profitabilităţii estimate.
9.3.6.1. Analiza fluxului de numerar
O decizie importantă pe care trebuie să o ia managerii unei firme este
aceea dacă să investească sau nu într-o anumită categorie de capital. Luând în
considerare faptul că uneori o investiţie poate costa milioane de lei, trebuie
analizat dacă investiţia este profitabilă, dacă profitul adus de acesta este cel
puţin la fel de mare cu dobânda plătită pentru fondurile împrumutate, sau cu
costul de oportunitate al fondurilor firmei.
O tehnică adeseori folosită pentru evaluarea profitabilităţii unei investiţii
este analiza fluxului de numerar. Aceasta compară ieşirile de numerar
(costurile) cu intrările de numerar (veniturile). Aceste informaţii sunt sintetizate
în tabelul fluxului de numerar.
Tabelul fluxului de numerar
Tabelul fluxului de numerar conţine patru categorii de informaţii:
1. Ieşirile brute de numerar - costul categoriei de capital.
2. Intrările brute de numerar - veniturile brute suplimentare obţinute ca
urmare a folosirii bunului respectiv de capital.
Valoarea se obţine făcând diferenţa între veniturile brute obţinute după
procurarea capitalului şi cele obţinute fără procurarea capitalului.
3. Cheltuielile suplimentare - acestea reprezintă cheltuieli cu reparaţiile,
combustibilul, taxele şi manopera impuse de posedarea activului. Nu includ
dobânda şi deprecierea. Aceste informaţii sunt folosite pentru calcularea ratei
de recuperare.
4. Fluxul net de numerar - intrările nete de numerar minus cheltuielile
suplimentare [6].
Folosirea tuturor acestor informaţii în scopul evaluării unei investiţii
poate fi explicată mai bine cu ajutorul unui exemplu.
Se presupune posibilitatea procurării unui apartament care costă
2.000.000 lei. Informaţiile cu ajutorul cărora se poate realiza tabelul fluxului de
numerar sunt următoarele:
Preţul de achiziţie 2.000.000 lei
Venituri locative 324.000 lei
Cheltuieli suplimentare 124.000 lei
Preţul de vânzare estimat peste 4 ani 2.000.000 lei
Pentru simplificare, se va presupune că la cumpărare se dispune de
întreaga sumă, iar veniturile locative, precum şi cheltuielile suplimentare apar
la sfârşitul fiecărui an. Tabelul fluxului de numerar va avea forma prezentată în
tabelul 8.1.
Motivul existenţei în anul al patrulea a unor intrări mari de numerar este
acela că ele includ preţul previzionat de vânzare a apartamentului.

176
 Intrările nete de numerar totalizează, în cei patru ani, 2.800.000 lei. De
aceea investiţia pare profitabilă. Se cheltuiesc 2.000.000 lei şi se încasează
2800000 lei. Problema constă în aceea că banii nu valorează în viitor la fel de
Tabelul 9.1
Anul 0 Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4
Ieşiri de numerar - 2000000
Intrări brute de numerar 324000 324000 324000 2324000
Cheltuieli suplimentare -124000 -124000 -124000 - 124000
Intrări nete de numerar - 2000000 +200000 +200000 +200000 2200000
mult cât valorează la momentul respectiv. De aceea este necesară calcularea
valorii actualizate a investiţiei.
9.3.6.2. Valoarea actualizată a investiţiei
O unitate bănească valorează mai mult în viitor decât în prezent. Cei care
doresc o anumită sumă de bani în prezent fac un împrumut, ceea ce impune
plata unei dobânzi. Valoarea netă a sumei rămase după plata dobânzii datorate
se numeşte valoare actualizată.
Formula de calcul a valorii actualizate a unei unităţi băneşti este [6]:
VA = 1/(1+r)n
în care: VA = valoarea actualizată
r = rata dobânzii
n = numărul de ani după care se actualizează venitul de o unitate
bănească.
Valoarea actualizată a veniturilor obţinute în viitor de pe urma casei la
momentul cumpărării ei se calculează în felul următor:
VA=200.000/(1+r)1+200.000/(1+r)2 + 200.000/(1+r)3 + 2.200.000/(1+r)4
La o rată a dobânzii de 12%, valoarea actualizată va fi de 1.881.680 lei,
deci mai mică decât suma cheltuită. Acest lucru arată că investiţia nu este
profitabilă. Rata dobânzii folosită în relaţia de calcul a valorii actualizate este
aceea plătită pentru banii împrumutaţi sau costul de oportunitate al fondurilor.
9.3.6.3. Rata internă de recuperare
Având în vedere faptul că investiţiile sunt evaluate prin rata de
recuperare, informaţiile din fluxul de numerar sunt sintetizate adesea prin
intermediul acestui indicator.
Rata internă de recuperare este o rată a dobânzii care egalează valoarea
actualizată a veniturilor viitoare cu costul investiţiei.
Rata internă de recuperare este obţinută prin încercări repetate. Dacă
valoarea actualizată calculată conform unei anumite rate a dobânzii este mai
mică decât costul investiţiei, rata internă de recuperare este mai mică decât rata
dobânzii. Invers, dacă valoarea actualizată este mai mare decât costul
investiţiei, rata internă de recuperare este mai mare decât rata dobânzii folosite.
În cazul apartamentului, rata internă de recuperare este de aproximativ 10%.
Folosind o rată a dobânzii de 10%, valoarea actualizată va fi de 2.004.340 lei.

177
Astfel, rata internă de recuperare a acestei investiţii este puţin mai mare de 10%
[6].
9.3.6.4. Venit - cost
Până în prezent s-au prezentat două metode de evaluare a profitabilităţii
unei investiţii: 1) comparând valoarea actualizată cu preţul de cumpărare a
capitalului; 2) comparând rata internă de recuperare cu rata dobânzii.
O a treia metodă, destul de apropiată de prima, este metoda raportului
venit - cost (V/C).
Raportul V/C se calculează împărţind valoarea actualizată a venitului la
costul investiţiei. Dacă raportul V/C este supraunitar, investiţia este profitabilă.
Acest lucru înseamnă că valoarea actualizată depăşeşte costul investiţiei.
9.3.6.5. Efectele inflaţiei
În exemplul apartamentului, se presupune că nivelul preţurilor rămâne
constant. În realitate, se poate preconiza apariţia inflaţiei, deşi nu se poate şti cu
exactitate cât de mare va fi aceasta. Inflaţia măreşte valoarea intrărilor brute de
numerar, a cheltuielilor suplimentare precum şi a intrărilor de numerar pe
întregul interval. Deşi intrările brute de numerar şi cheltuielile adiţionale cresc
cu acelaşi procent, în valori absolute, creşterea primelor va fi mai mare întrucât
sunt mai mari. Astfel, intrările nete de numerar devin mai mari. Exemplul
apartamentului, la o rată a inflaţiei de 6%, devine [6]:
Tabelul 9.2
Anul 0 Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4
Ieşiri de numerar - 2000000
Intrări brute de numerar 343440 362880 385560 2928240
Cheltuieli suplimentare - 131440 -138880 -147560 - 156240
Intrările nete de numerar - 2000000 212000 224000 238000 2772000
Având în vedere faptul că valoarea intrărilor de numerar o depăşeşte pe
aceea în care inflaţia nu este luată în calcul, rata internă de recuperare pentru o
investiţie dată creşte cu inflaţia. Acest rezultat nu trebuie interpretat prin aceea
că investiţiile vor fi mai profitabile în timpul unei perioade de inflaţie. În timpul
unei astfel de perioade creşte şi rata nominală a dobânzii. Acest lucru cere, de
asemenea, ca rata internă de recuperare să fie mai mare pentru ca investiţia să
fie profitabilă.
9.3.6.6. Ierarhizarea posibilităţilor de investiţii
Cea mai mare parte a firmelor şi a agenţilor publici au o varietate foarte
mare de posibilităţi de a investi. Pentru a o alege pe cea mai profitabilă trebuie
efectuată o analiză a fluxului de numerar a fiecărei variante. Aşa se face
ierarhizare conform ratei interne de recuperare. O ierarhizare cumulativă, ca
aceea din figura 9.6, prezintă rata internă de recuperare a unităţii marginale
investite. Dacă se investesc 1.000.000 lei, se obţine o rată internă de recuperare
de 21%. Pe măsură ce se investesc mai mulţi bani, se realizează proiecte cu rate
interne de recuperare mai mici. Investind 2.400.000 lei, rata internă de
recuperare este de numai 15% şi aşa mai departe. Cu ajutorul acestei informaţii,

178
firma poate hotărât cât de mult trebuie investit. Dacă rata dobânzii este de 15%,
pentru maximizarea profitului trebuie investite 2.400.000 lei. Investind mai
puţin, de exemplu 1.000.000 lei, firma pierde în mod iniţial profituri egale cu
valoarea triunghiului haşurat [6].
Rata internă de recuperare
25

21

15

10

1000 2000 2400 investiţia annualä

Figura nr. 9. 8.
Deşi procedura de evaluare a unei investiţii este simplă, partea dificilă
este identificarea cât mai exactă a datelor, în special pentru costurile şi
veniturile viitoare. Tehnica îşi pierde din utilitate dacă se folosesc date eronate.
Exactitatea estimării costurilor şi veniturilor depinde de competenţa şi intuiţia
celui care face evaluarea.
9.4. Rezumat
În acest capitol au fost tratate probleme legate de factorii de producţie şi
în special de doi dintre aceştia: munca şi capitalul. Unul dintre obiectivele
capitolului a fost acela de a prezenta factorii care determină mărimea salariilor
şi motivele diferenţierii acestora. Pentru a crea o imagine completă asupra
problematicii forţei de muncă, a fost abordată activitatea sindicatelor şi rolul
acestora în trei direcţii:
1) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
2) siguranţa locurilor de muncă;
3) creşterea salariilor.
În orice activitate de producţie, munca se combină cu capitalul. Având în
vedere faptul că o pondere însemnată în totalul capitalului o deţine capitalul fix,
care funcţionează mai mult de un an, în acest capitol este prezentat modul de
calcul al costului anual al capitalului. S-au discutat problemele împrumutului şi
ale ratei dobânzii. Totodată, s-a abordat şi problematica evaluării proiectelor de
investiţii.

179