https://inclusiv.

ro/
Istoricul educației românești,
de la Cuza la Coronavirus
Ruxandra Pătrașcu-Maian

25/06/2020
Lectură de 10 minute
Când vânam pentru supraviețuire, învățarea era un
proces liber, trăit prin observare și imitare. Cu timpul
însă a devenit stratificată, adesea fiind un privilegiu
destinat celor cu resursele materiale necesare pentru a-l
cumpăra. Astăzi, educația e un drept universal.
În viziunea Organizației Națiunilor Unite (ONU), ea are scopul
de a dezvolta personalitatea indivizilor și de a le spori respectul
pentru drepturile omului. 

Instituționalizarea educației are abia câteva sute de ani în

spate, iar educarea în masă a populațiilor este chiar mai
tânără. 

Până prin secolul XIX, copiii din familii sărace erau exploatați
prin muncă (practică care continuă, din păcate, și în prezent,
când milioane de copii sunt exploatați).

Introducerea instrucției în masă la nivel european a fost

răsfirată până la începutul secolului al XIX-lea, excepție făcând
țările scandinave care experimentau asta de două-trei secole.

Obligativitatea învățământului, indiferent de gen, clasă, etnie și

rasă, a fost promulgată în majoritatea statelor europene ca să
asigure o educație de bază populației generale.
Dacă până în urmă cu câteva decenii, educația instituționalizată
avea un rol mai degrabă utilitar, cea a prezentului-viitor se
concentrează pe cunoaștere, aptitudini, atitudini și valori.

Explorarea cronologică de mai jos e construită în jurul a cinci

piloni de schimbare din învățământul românesc modern: 1864,
1948, 1978, 1995, 2011. În fiecare dintre acești ani au apărut
modificări legislative importante, care au modelat semnificativ
mersul societății. Pentru a explora aceste momente, ne-am
consultat cu cercetătorii Ciprian Fartușnic, cadru didactic
asociat al Universității București, cercetător în Unitatea de
Politici și Evaluarea în Educație și fost director general
ISE, Bogdan Florian, lector universitar în cadrul Facultății
Politice, SNSPA și Marian Ilie, Director al Centrului de
Dezvoltare Academică al Universității de Vest din Timișoara și
Conf. universitar doctor în cadrul Departamentul pentru
Pregătirea Personalului Didactic. 

Sistemul educațional românesc s-a inspirat din curente

internaționale. În perioada interbelică ne ghidam după Școala
Franceză, cu focus înspre artă, literatură, istorie, democrație,
filosofie etc., între 1930-1944 din Școala Germană, în special în
ceea ce înseamnă domeniul tehnic, iar după al Doilea Război
Mondial școala sovietică rusă ne îndrepta către matematică,
fizică, chimie etc. În prezent, sistemul nostru educațional nu are
o influență clară, ci este un hibrid între școlile americane,
englezești și cele europene.

Intră în comunitate
Credem în comunități. Credem în solidaritate. Credem că împreună putem face
lucrurile mai bine. De aceea, publicația noastră a fost fondată și este susținută
financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Poți pune umărul cu doar 2 euro
pe lună.

Devino membru
Înscrie-te
1864 - 1948
În Principatele Țării Românești și ale Moldovei, Legea
Instrucțiunii din 1864 prevedea obligativitatea și gratuitatea
învățământului primar pentru fete și băieți, pentru patru
ani. Diferențele dintre pregătirea fetelor și a băieților erau parte
din viața de zi cu zi, iar asta a fost un impediment în accesul
multor femei la studii universitare. La Marea Unire din 1918
existau patru sisteme de învățământ (rezultatul unirii
Principatelor cu Transilvania, Bucovina și Basarabia) care
trebuiau integrate.

1864

Legea Instrucțiunii Publice

Programul legislativ din perioada Regatului Românesc propune

generalizarea educației cu scopul de a crește alfabetizarea
populației. Învățământul de patru clase devine obligatoriu
pentru toți copiii cu vârste cuprinse între opt și doisprezece ani.
Articolul 61 prevede înființarea unui număr egal de școli și
pentru fete și pentru băieți, atât la orașe, cât și la sate. Conform
legii, părinții care nu trimit copiii la ore sunt amendați sau sunt
obligați să muncească în folosul comunității.
1864 – 1898

Extinderea învățământului vocațional profesional

Nu există destule școli la nivel național, iar repartizarea

favorizează zonele central urbane, în defavoarea periferiilor și a
zonelor rurale. Așa că după 1864 sunt promulgate mai multe
legi pentru crearea de școli profesionale. În 1870 apare o lege
care prevede înființarea a câte trei asemenea instituții de
învățământ în fiecare județ.
1898 – 1899

Dezvoltarea școlii la sate și reorganizarea universitară

Reforma de la sfârșitul secolului XIX imaginează o școală
democratică care respectă cunoașterea și individualitatea
copilului prin împletirea curentelor umaniste cu cele realiste și
încurajează activitățile extrașcolare. Învățământul de opt clase
devine obligatoriu și este răspândit în rural. Reorganizarea
învățământului universitar începe în 1900 și se introduc cursuri,
conferințe, lucrări practice de seminar și laboratoare, iar în
cadrul corpului didactic universitar apar asistenții, preparatorii
și docenții (i.e conferențiarii). Facultățile pot elibera și diplome
de doctorat, pe lângă cele de licență.
1918

Marea Asamblare

Odată cu Marea Unire, România trebuie să integreze patru

sisteme diferite de învățământ și să crească alfabetizarea unei
populații a cărei școlarizare în limba maternă a fost
fragmentată. Ca primă măsură, în 1924 este adoptată legea
pentru învățământul primar al statului, iar învățământul
obligatoriu e de șapte ani. Învățământul primar e considerat
liantul prin care statul poate aduce oarecare coerență în toate
regiunile alipite. Profesorii din teritoriile noi au și
responsabilitatea asimilării culturale a celor uniți, fiind
remunerați mai bine decât în alte regiuni. Bugetul educației e
12% din PIB, uneori chiar și 16%, dar sistemul burselor pentru
susținerea copiilor performanți din rural nu este reglementat.
Ponderea elevilor de la țară care continuă studiile în urban este
de doar 1%. În 1925 este introdus pentru prima dată „examenul
de maturitate”, echivalentul examenului de bacalaureat.

1948 - 1989
În dictatura legionar-fascistă profesorii universitari sunt uciși sau
forțați să se pensioneze, lucru repetat și de regimul socialist.
Educația trece de la un sistem de inspirație francez-liberal, la
unul stalinist, centralizat și ierarhic. În 1930, rata de alfabetizare
a Regatului României este 57%, ceea ce determină regimul
comunist să concentreze prima reformă pe reducerea
analfabetismului. „E adevărat, pe de altă parte, că nu era chiar
pentru toată lumea. Dacă aveai ceea ce se numește „origini
nesănătoase”, dacă existau orice fel de probleme ideologice cu
tine, nu aveai acces la acest parcurs,” spune Bogdan Florian. 

Alfabetizarea trece de 90% în timpul comunismului, sunt

realizate campanii de educare pentru adulți și educația în
limbile minorităților este reintrodusă. Sociologia e aproape
interzisă, iar filosofia, psihologia și dreptul sunt reformate astfel
încât să corespundă doctrinei. Școlile private și cele religioase
sunt închise și preluate de stat, iar multe universități devin
institute tehnice. Bugetul alocat educației oscilează între 4,78%
și 7%, fiind în medie în jurul a 6% din PIB.

1948

Uniformizarea sistemului educațional

Decretul nr. 175/1948 naționalizează sistemul educațional. Sunt

introduse manualele unice, care devin răspunderea Comisiei de
Învățământ a Direcției de Agitație și Propagandă a Comitetului
Central al PCR. Admiterea în învățământul superior se face pe
baza dosarului politic și mulți profesori sunt înlăturați de la
catedră.
1955

Restructurarea învățământului secundar

Scopul este de a potrivi nevoile planului cincinal cu sectorul

agricol și cel industrial. Școala primară și secundară sunt unite
într-un sistem general de educație, cu opt clase obligatorii.
Liceele și universitățile sunt organizate conform nevoilor
economiei. Neajunsurile acestor măsuri devin vizibile la
începutul anilor ‘60 când sistemul devine supra-centralizat și nu
ține pasul cu dezvoltările tehnologice din societate. Este nevoie
de extinderea studiilor în domenii precum: cibernetică, 
automatizare, genetică și sociologie. 
1966
Decretul 770 – Interzicerea avortului

Actul legislativ brutal care interzicea practicarea avorturilor și a

omorât zeci de mii de femei, a dus automat la creșterea
natalității la nivel național. Lectorul Bogdan Florian spune că
decretul avea rolul de a genera forță de muncă mai numeroasă
pentru construirea industriei românești. Iar fiindcă statul totalitar
trebuia să se pregătească pentru școlarizarea copiilor care
urmau să fie născuți, a început o dezvoltare a infrastructurii
școlare, care a durat până pe la mijlocul anilor 70.
1968

Eficientizarea forței de muncă

Legea nr. 11/1968 propune îmbunătățirea forței de muncă și

completarea lipsei de abilități de pe piața muncii, de a mări
calitatea producției cu dorința de a concura pe piețele
internaționale. Învățământul devine obligatoriu pentru zece ani.
1973

Integrarea sistemului educațional

Este creat un plan pentru dezvoltarea forței de muncă și a

învățământului pe termen lung, iar educația e integrată cu
pregătirea practică a producției la toate nivelurile. Scopul este
de a avea un traseu clar de învățare începând cu educația
timpurie până la facultate. Învățarea permanentă este încurajată
prin dezvoltarea unor noi programe de instruire, inclusiv pentru
femei.
1978

„Ingineria“ educației

Legea educației din 21 decembrie permite o aparentă

deschidere la nivelul universitar, cum ar fi colaborarea științifică
cu alte state, și altele decât cele incluse în Tratatul de la
Varșovia, ne spune Bogdan Florian. Legea prevede pregătirea
studenților într-o manieră multilaterală, prin instruirea studenților
în științe exacte, dar și o inducere mai puternică a
naționalismului socialist. Se normalizează și munca în „folosul
comunității” (fie în agricultură sau în fabrici) atât pentru studenți,
cât și pentru cadrele didactice. Este o perioadă în care
învățământul se concentrează înspre pregătirile inginerești.
Mulțumim că ne citești.
Abonează-te la newsletter.

Email
Submit

După 1989
Spectrul educațional al anilor ’90 e dinamic și fragmentat, iar
măsurile adoptate sunt mai degrabă reactive. Educația de după
revoluție a fost remodelată prin acțiuni punctuale, iar o
perspectivă uniformă a apărut abia în 1995. Până atunci
sistemul educațional a funcționat conform cadrului legislativ din
1978, promulgat în Republica Socialistă România.

Pentru dezvoltarea educației am primit sprijin financiar, dar și

de expertiză de la diferiți actori internaționali. Discuțiile despre
modificarea educației sunt multiple, de la autonomia școlilor și
descentralizarea sistemului, la introducerea manualelor
alternative, unirea ariilor de curriculum pentru a genera abordări
multidisciplinare și încuraja colaborarea profesorilor,  la
formarea profesorilor care trebuie familiarizați cu un nou mod
de raportare față de învățare și regândirea sistemului
managerial al școlilor. Un subiect important din 1989 încoace
este învățământul profesional, care deși a trecut prin multiple
modificări, încă nu este corelat eficient cu piața muncii, greutate
la care i se mai adaugă și preconcepțiile noastre față de școlile
profesionale. 

Ca perspectivă centrată asupra dezvoltării didactice,

cercetătorul Ciprian Fartușnic spune că era o perioadă
entuziastă fiindcă noul curriculum era mai puțin rigid, însă
fiindcă sistemul educațional era crescut într-o manieră
centralizată, noua libertate de decizie prezentată profesorilor a
fost învățată treptat. „Schimbările, pentru vremea asta par
simple, dar pentru vremea aia erau mari pietre de încercare
pentru că pur și simplu treceai ușor la o nouă etapă și la un
nou mod de a înțelege cum predai o disciplină.”

1990

Încropirea unui nou sistem

În primii ani de după revoluție, intervențiile sunt mai degrabă

structurale decât sistemice – se acționează pe bucăți, nu dintr-o
perspectivă de ansamblu. Între ’90 și ’91 sunt introduse măsuri
ca reducerea învățământului obligatoriu de la zece la opt ani,
educația politehnică nu mai este percepută ca bază a politicilor
publice de educație, asigurarea autonomiei universităților,
eliminarea examenelor de treaptă, introducerea garantării
accesului la educație în limba maternă a minorităților (prevăzut
în Constituția din 1991), reintroducerea limbilor străine precum
franceza, engleza, germana etc., revenirea materiilor umaniste
(sociologie, psihologie, filosofie și educație civică) și reapariția
școlilor private cu predare alternativă.

Ca primă tentativă de reglementare a fost Hotărârea nr.

521/1990. Tot atunci, are loc o dezbatere publică despre
evoluția educației și sunt depuse peste 2000 de amendamente
din partea profesorilor, părinților și a ONG-urilor.
1993

Improvizarea unui sistem universitar privat

Legea 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ

superior are scopul de a opri fenomenul universităților private.
În cadrul Parlamentului se înființează Comisia Națională pentru
Evaluare și Acreditare Academică (ARACIS), care reușește să
închidă și să limiteze funcționarea acestor universități private,
care nu ofereau nimic din punct de vedere al pregătirii, doar o
diplomă în schimbul unei sume de bani, spune Bogdan Florian.
1995

Învățământul, prioritate națională

Conform articolului doi dinLegea învățământului nr.

84/1995 învățământul este o prioritate de țară. Se încearcă
trecerea de la un sistem de învățământ descentralizat, cu valori
occidentale. Discuțiile despre reforma educației includ și experți
externi de la diferite instituții internaționale, cum ar fi de la
Banca Mondială, Uniunea Europeană, Open Society, UNICEF
etc., care oferă asistență, dar și suport financiar de sute de
milioane de dolari.

Reforma propune restructurări administrative, de curriculum,

introducere a instrumentelor de evaluare sistemică și pregătirea
profesorilor (reglementarea statutului didactic având loc în
1997), dar și accesul gratuit la educație pentru toți, indiferent de
grupul social de apartenență și introducerea pregătirii elevilor
cu nevoi speciale. Începe un proiect de creștere a corelării
pregătirii tinerilor cu standardele UE, în învățământul
profesional.
2001-2009

Învățăm competențe

Introducerea competențelor, care înlocuiesc obiectivele

educaționale, ca scop final ale curriculumurilor
școlare.  Competențele urmăresc abilitatea unui elev de a
selecta, a combina și utiliza, cunoștințe, abilități, valori și
atitudini (aceștia fiind cei patru piloni ai
educației contemporane) pentru a realiza eficient
învățarea. Competențele au apărut după ce Tratatul de la
Lisabona puncta educația ca prioritate pentru a transforma
Europa într-o economie dinamică. În 2006 Uniunea
Europeană îndeamnă guvernele să se concentreze pe
dezvoltarea a opt competențe cheie pentru o învățare pe tot
parcursul vieții. 
2005

Europenizarea sistemului universitar

Învățământul superior din România devine parte a Procesului

Bologna, un sistem transeuropean care pune accentul pe
deschiderea și accesibilizarea învățământului superior.
Sunt introduse trei cicluri de învățământ superior: licență,
masterat, doctorat. Scopul este de genera o mai mare
recunoaștere internațională a calificărilor studenților pentru a
încuraja și ușura colaborările internaționale.
2007

O analiză a sistemului educațional

Un raport al comisiei prezidenţiale subliniază patru aspecte ale

sistemului educațional: „este ineficient, nerelevant, inechitabil şi
de slabă calitate.”

Ca răspuns, apare Pactul pentru educație, un angajament

colectiv, fără implicații legislative, semnat de partidele vremii,
împreună cu 22 de asociații, în care agreează asupra opt
obiective esențiale pentru modernizarea învățământului. 
2011

O nouă lege a educației

La fel ca în legea din 1995, învățământul constituie o prioritate

naţională.

Legea propune o viziune aliniată cu obiectivele internaționale

care pun accentul pe un învățământ bazat pe cunoștințe,
aptitudini, atitudini și valori, așa că legea își propune formarea
„infrastructurii mentală a societății românești”.
Un exemplu este flexibilizarea catedrei didactice în sistemul
universitar. Angajarea și avansarea cadrelor se face în funcție
de competențe, nu de vechimea petrecută în sistem.
2015-2020

Agenda Europa 2020: Pachete de strategii 

Se propun strategii în conformitate cu Europa 2020: pentru

învățarea pe tot parcursul vieții, pentru învățământul terțiar, a
formării profesionale, a modernizării infrastructurii
educaționale și reducerii părăsirii timpurie a şcolii în România. 

Conform datelor, doar 1,6% din adulţii din România au

participat la activități care încurajează învățarea pe tot parcursul
vieții, comparativ cu media UE de 8,9%, în 2011. Obiectivul
României de a creşte participarea la 10% până în 2020 a fost
ratat. Ținta pentru învățământul terțiar pentru 2020 era 26,7%,
iar până în 2018 România înregistra 24.6%, fiind cea mai
scăzută creștere din UE.  Valoarea actuală a indicatorului PTȘ
rămâne departe de ținta națională de 11,3% fixată pentru anul
2020, aceasta fiind practic egală cu cea de acum 10 ani (16,6%
în 2009).
2016

Desegregarea școlară

Un ordin de ministru aprobat în 21 decembrie interzice

segregarea școlară (din motive etnice, a cerințelor educaționale
speciale, al nivelului socio economic etc.) în unitățile de
învățământ preuniversitar.

Înaintea acestui ordin au mai fost emise două acte similare în

2007 și în 2004. În 2019 este publicată metodologia de
monitorizare a segregării, iar acum se află în pilotare în trei
județe.
2016 – 2020
„România educată“

Inițiativa administrației prezidențiale „România educată” are

scopul de a dezvolta o nouă strategie de îmbunătățire a
învățămâtnului dezvoltat pe trei etape.

Președintele Klaus Iohannis include proiectul în Strategia

Națională de Apărare pentru perioada 2020-2024, unde
educație este prezentată ca o vulnerabilitate la adresa
siguranței naționale.
2019

Imaginarea viitorului

„Educația ne unește”  este un program de țară, inspirat

de Obiectivele de Dezvoltare Durabilă asumate pentru 2030 de
către ONU.
2020

Școala de acasă

Educația online devine obligatorie din cauza pandemiei.

Asigurarea resurselor necesare accesării școlii pe net (ex:
laptop, PC, tabletă, telefon) este responsabilitatea părinților,
încurajând astfel creșterea inechității educaționale.
2020

Prezent

Programul național de reformă continuă strategiile anterior

menționate, cu un focus pe învățământul terțiar, dezvoltarea
educației antreprenoriale, creșterea calității învățământului,
corelarea lui cu piața muncii și îmbunătățirea accesibilizării
educației.
Ținte pentru zece ani

Strategia națională pentru o dezvoltare durabilă, adoptată

în 2018 își asumă mai multe ținte educaționale până în 2030,
printre care: reducerea ratei de părăsire timpurie a școlii;
dezvoltarea unui învățământ axat pe competenţe și centrat pe
nevoile elevului, căruia îi este oferită o mai mare libertate în
definirea priorităților de studiu; concentrarea asupra educației
civice, a principiilor şi noţiunilor despre o societate durabilă
pașnică, incluzivă, în care învățăm despre valorile democrației
și ale pluralismului.
Antropologul Vintilă Mihăilescu scria în „De ce este România
astfel?” că modele de guvernare românești au un obicei de a se
axa pe partea rațională, a dezbaterilor de idei, față de cea
empirică, adică practica implementării lor.

Probabil ultimele luni ilustrează asta mai bine ca oricând.

Introducerea perspectivei TIC (tehnologia informației și a
comunicațiilor) în școlile românești a început, la nivel de discuții,
încă din anii ’90, iar Ministerul Educației declara competențele
tehnologiei și a comunicațiilor ca priorități încă din 1998.

Deși până în prezent au fost derulate multiple proiecte de

digitalizare, precum Elearning.Romania, portal.edu.ro sau
eTwinning, sau CRED, în ultimele luni aproape un milion de
copiii au avut fie un acces limitat limitat la școala online în
timpul pandemiei, fie au fost off the grid.

Desigur că aici se suprapun mai mulți factori, însă pe lângă

echiparea școlilor și a cadrelor didactice cu cunoștințele și
tehnologiile necesare, e necesară și accesibilizarea acestor
instrumente către beneficiarii lor principali: elevii.