Sunteți pe pagina 1din 16

MINORITATEA GREACĂ DIN ROMANIA

Oricât de cosmopolit aş fi din naştere,


de vagabond îndrăgostit de orizonturi
nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân
totuşi: român, prin mamă şi prin limbă
şi frumoasa mea Brălia; grec, prin tată
şi iubita sa patrie.

(Panait Istrati)
MINORITATEA GREACA DIN ROMANIA

Contemplarea devenirii noastre istorice relevă permanenta prezenţă


a grecilor în spaţiul carpato-dunareano-pontic. Nici un alt popor, mai
apropiat sau mai depărtat de hotarele noastre, nu se ridică la măsura
contribuţiei greceşti în privinţa influenţei exercitate asupra românilor,
asupra foloaselor dobândite dintr-o convieţuire inaugurată în epoca
elenistică şi extinsă astăzi la societăţile transnaţionale.
Fie că ne gândim la Acornion, solului lui Burebista, sau la Pilarino,
medicul lui Constantin Brâncoveanu, fie că este vorba de Apostol Arsaki,
primul ministru al lui Al.I.Cuza sau de bancherul N.Chrissoveloni din
perioada interbelică, concluzia care se desprinde este aceea a unei
participă organice şi integraţioniste a grecilor în viaţa poporului român.
Mai înainte, însă, de a vorbi despre minoritatea greacă din România
la timpul prezent, vom face câteva referiri legate de noţiunea de
minoritate, precum şi de politica României în domeniul protecţiei
drepturilor minorităţilor naţionale.

1. Consideraţii sumare privind conceptul de minoritate

Originea minorităţilor trebuie căutată în mobilitatea ridicată a


grupurilor umane începând cu mult timp în urmă, precum şi în dinamica
condiţiilor economice, culturale şi politice.
O încercare de definiţie a minorităţii ar putea fi: un grup care nu e
majoritar în cadrul mai larg în care există, alcătuit din oameni având
conştiinţa apartenenţei la acel grup, oameni având în comun trăsături,
idei, deprinderi, preocupări prin care se disting de majoritate şi care caută
să apere, promoveze, perpetueze interesele sale şi/sau acel element
comun distinct al său.

2
Intr-o altă accepţiune1, „minoritate” este un cuvânt aplicat de
specialiştii în ştiinţe sociale grupurilor subordonate în termeni de putere şi
de privilegii, în raport cu majoritatea, sau grupul dominant.
M.J. Deschenes, propunea în 1985 în cadrul unui studiu adresat
Comisiei pentru drepturile omului a Consiliului Economic şi Social O.N.U.
următoarea definiţie a minorităţii: „ termenul de minoritate desemnează
un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membrii
care au cetăţenia acestui stat au caracteristici etnice, religioase sau
lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa
de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba2”.
Richard Schaefer defineşte grupul minoritar ca un grup subordonat,
ai cărui membrii au într-o măsură semnificativă mai puţin control sau mai
puţină putere asupra propriei lor vieţi, în comparaţie cu membrii grupului
dominant sau majoritar3.
In concuzie, în afara numărului, care nu constituie întotdeauna un
criteriu obligatoriu de distincţie pentru o minoritate, membrii grupului
minoritar au în comun, după cum se desprinde din definiţiile de mai sus:
descendenţa comună, limba sau credinţele religioase, trăsăturile fizice,
culturale precum şi un sentiment de diferenţiere faţă de indivizii ce
alcătuiesc majoritatea. Pe această conştiinţă a diferenţei şi inferiorităţii
numerice, minorităţile îşi întemeiază anumite revendicări politice, fie
pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru tratament special bazat pe
recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru autonomie sau în cele mai mai
extreme cazuri, separare.
Funcţie de trăsăturile definitorii comune ale grupul minoritar, în
literatura de specialitate4 se face distincţie între minorităţi naţionale,
etnice, religioase sau lingvistice, grupuri rasiale, de gen şi de orientare
sexuală.
1
Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Ed.TipoMoldova, Iaşi, 2003, p.10
2
Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
http://www.ipp.md/publications/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-nou.pdf
3
Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Ed.TipoMoldova, Iaşi, 2003, p.12
4
Idem, p.11

3
Laponce distinge între minorităţi prin voinţă, adică acelea care sunt
pregătite să-şi accepte statusul de minoritate, din dorinţa de a-şi
conserva identitatea, şi minorităţi prin forţă, adică acele minorităţi care se
asigură împotriva asimilării de către grupurile dominante.
Se mai face distincţia între minorităţi asimilaţioniste – care vor să
asimileze, minorităţi pluraliste – acelea care doresc să rămnă distincte,
minorităţi secesioniste – acelea care doresc separarea şi minorităţi
militante – adică acelea ce doresc transformarea grupului dominant într-o
minoritate (Wirth).
De asemenea, se face distincţia între minoritate etnică şi minoritate
naţională, după cum există sau nu un alt stat decât acela în care trăiesc
cetăţeni aparţinând respectivei minorităţi şi în care persoanele de aceeaşi
origine naţională constituie o majoritate. Spre exemplu, în România,
maghiarii, germanii ori grecii sunt minoritate naţională, în timp ce ţiganii
sunt minoritate etnică.
În mod obişnuit se consideră că naţionalitatea desemnează apartenenţa la
o comunitate conturată suficient de exact din punct de vedere politic, ce
are la bază unitatea de teritoriu, limbă, viaţă economică, socială, culturală
şi de factură psihică şi are conştiinţa originii şi a propiului destin.
Apartenenţa etnică desemnează legătura unei persoane cu o entitate
distinctă de indivizi, constituită ca formă istorică de comunitate între
oameni şi care are la bază unitatea de teritoriu, limbă, cultură, tradiţii,
etc.
Intr-un cuvânt, grupurile minoritare desemnate prin etnicitatea lor
se diferenţiază de grupul dominant prin originea naţională sau modelele
culturale distinctive, precum şi prin percepţia existenţei unor strămoşi
comuni5. Trăsăturile culturale ale grupului minoritar şi care îşi au originea
în ţara natală sunt menţinute prin intermediul unor practici culturale, a
căror realizare este facilitată, în unele cazuri, de întemeierea unor
asociaţii sau cluburi proprii (de exemplu Uniunea Elenă din România).
5
Idem, p.25

4
Doctrina juridică, însă, consideră nesemnificativă distincţia între
minoritate naţională şi minoritate etnică, având în vedere că normele
internaţionale şi naţionale apără drepturile omului fără vreo deosebire pe
criterii de limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau naţională.
Minorităţile au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din
populaţia României. In anul 1930, populaţia României Mari era puţin
peste 18 milioane de locuitori, iar românii reprezentau un procent de 73%
din populaţia ţării după limba maternă şi un procent de 71,9% după etnie.
La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 20 de minorităţi etnice.
Conform recensământului din ianuarie 2002, structura populaţiei este
următoarea:
TOTAL POPULATIE – 21.698.181 100%
din care:
2. Români 89,5%
3. Maghiari 6,6%
4. Rromi 2,5%
5. Ucraineni–Ruteni 0,3%
6. Germani 0,3%
7. Ruşi-Lipoveni 0,2%
8. Turci 0,2%
9. Tătari 0,1%
10. Sârbi 0,1%
11. Slovaci 0,1%
12. Bulgari *
13. Croaţi *
14. Greci *
15. Evrei *
16. Cehi *
17. Polonezi *
18. Italieni *
19. Armeni *
20. Alte etnii(grupuri etnice) *

*sub 0,1%
Sursa: http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc
2. Politica României în domeniul protecţiei
drepturilor minorităţilor naţionale

5
Anterior anului 1918 populaţia majoritară română se identifica cu
statul însuşi, având ca trăsătură comună faptul că cetăţenii săi vorbeau
aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceleaşi credinţe religioase, creştin
ortodoxe. Evreilor, de exemplu, li se refuza automat cetăţenia datorită
diferenţelor de credinţe religioase. Si totuşi realitatea era alta:
aproximativ 28,5% din populaţia României era constituită din persoane
aparţinând altor naţionalităţi, etnii, non-vorbitori de limbă română. Statul
român era lipsit la acea vreme de orice tradiţie, precedent în gestionarea
diferenţelor entice. Slăbiciunea instituţiilor civile dar şi lipsa valorilor şi
obiceiurilor ce constituie fundamentul unei societăţi democratice, au
determinat ca politica României vis-à-vis de minorităţi să fie apreciată ca
fiind una de “românizare”6.
Diferitele şi micile concesii făcute până la căderea regimului
comunist de către România în domeniul politicilor minoritare - de exemplu
minorităţii ungare, după 1948, şi, din nou în 1965 - s-au constituit în fapt,
în mişcări politico-tactice impuse României sub presiunea opiniei publice
internaţionale, dar şi sub presiunea unei eventuale intervenţii nedorite a
Uniunii Sovietice sub pretextul încălcării drepturilor aparţinând
minorităţilor naţionale. Ca răspuns la această politică de asimilare,
numeroşi etnici germani şi evrei au emigrat, cel mai puternic exod fiind
cel al etnicilor evrei din perioada 1947-1965.
După căderea regimului comunist, presiunea asimilaţionistă asupra
minorităţilor a scăzut simţitor. Primul act adoptat după 1989 a fost
“Declaraţia asupra drepturilor minorităţilor naţionale” în care se
condamnă politica ceauşită şi statutează garantarea drepturile individuale
şi colective aparţinând minorităţilor naţionale.
Au fost repuse în legalitate partidele şi organizaţiile reprezentând
minorităţile şi au apărut noi organizaţii reprezentative ale minorităţilor
naţionale: Uniunea Democrată a Maghiarilor din România(UDMR),

6
Anna-Maria Biro, Minority Policies in Romania, Occasional Papers no.6, disponibil la adresa:
http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/politika/relations/occ006/occ006.htm

6
Forumul Democrat al Germanilor din România, Partida Rromilor, Uniunea
Sârbilor din România, Uniunea Armenilor din România, Uniunea Elenă
din România, etc. Fondurile alocate de la bugetul de stat pentru
sprijinirea organizaţiilor minorităţilor naţionale au crescut progresiv.
Astfel, în anul 2002 din suma totală de 133.564.435.000 lei au fost
alocaţi 126.498.435.000 lei pentru organizaţii şi 4.400.000.000 lei pentru
finanţare de proiecte interetnice7.
Constituţia României din 21 noiembrie 1991, astfel cum a fost
revizuită în 2003, fixează cadrul legal general de protecţie a minorităţilor.
Art.6 recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale la “păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. De asemenea,
art.32 alin.3 consacră dreptul la instruire în limba maternă, dispoziţie ce
se completează cu cele ale Legii învăţământului nr.84/1995. Limba
maternă poate fi folosită de cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale în faţa instanţelor de judecată (art.128 alin.2 din Constituţie).
Reprezentarea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale în Parlamentul României este asigurată, potrivit art.62 alin.2 din
Constituţia României, în situaţia în care reprezentanţii acestor organizaţii
nu întrunesc în alegeri numărul necesar de voturi pentru a fi reprezentate
în Parlament.
La ora actuală, din cele 20 de minorităţi naţionale recunoscute în
România, 19 sunt reprezentate automat în Parlamentul României, cu
excepţia celei maghiare, care întruneşte numărul cerut de lege pentru
reprezentativitatea parlamentară. In urma alegerilor generale din 26
octombrie 2001, au obţinut mandat de deputat un număr de 46 de
persoane din rândul minorităţilor naţionale. Uniunea Elenă din România
este reprezenată de deputatul Sotiris Fotopoulos.

7
Politica României în domeniul protecţiei drepturile minirităţilor naţionale,
http://www.publicinfo.ro/INITIAT/politica%20rom2.pdf

7
La nivel guvernamental reprezentarea minorităţilor naţionale se face prin
intermediul Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul
Ministerului Informaţiilor Publice, Directiei Generale pentru Invăţământ în
Limbile Minorităţilor Naţionale şi Accesul la Educaţie din cadrul Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, Comitetului Interministerial pentru Drepturile
Omnului, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, organ de
specialitate al administraţiei publice centrale subordonat guvernului,
precum şi de instituţia Avocatului poporului.
Legislaţia românescă – Legea 215/2001, nu permite organizarea
administrative-teritorială pe criterii entice, aceasta funcţionând conform
principiului general al autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor
publice. Folosirea limbii materne de către autorităţi sau de cetăţenii
minorităţilor naţionale în unităţile administrative-teritoriale se face în
condiţiile în care cetăţeni aparţin minorităţilor au o pondere de 20% din
numărul locuitorilor. Hotărârile cu caracter normative se aduc la
cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în
limba maternă.
La sfârşitul anului 2004, reprezentanţi parlamentari ai minorităţilor
etnice din Romania au simţit necesitatea iniţierii proiectului de Lege
privind minorităţile etnice8. Deşi, cum am evidenţiat mai sus, referiri cu
privire la drepturile individuale sau colective ale minorităţilor naţionale se
regăsesc în diferite acte normative, totuşi s-a simţit nevoia suplimentării
acestora cu o lege fundamentală a minorităţilor. Nouă asemenea iniţiative
legislative s-au înregistrat din 1989, toate eşuate. Proiectul de legea
aduce o clarificare a rolul Consiliului Naţional al Minorităţilor, instituţie ce
funcţionează în cadrul Departamentului Informaţiilor publice, în calitate de
corpul consultativ al Guvernul României.Deşi speranţele iniţiatorilor cu

8
Áron Balló, Law on ethnic minorities in Romania likely to be adopted next year, articol
disponibil la adresa: http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

8
privire la adoptarea legii se îndreptau către 2004, cel mai probabil aceasta
va fi adoptată în decursul anului 2005.

3. Minoritatea greacă din România la timpul prezent


Prezenţa unor puternice comunităţi proto-greceşti pe actualul
teritoriu al României este atestată începând cu sec. al VII-lea î.Hr. pe
ţărmul vestic al Mării Negre. Aici se instalează primele colonii greceşti, La
Histria, Tomis şi Calatis, aflate toate pe actualul teritoriu al judeţului
Constanţa. De aici grecii au penetrat întreg teritoriul naţional, prin
intermediul comerţului. Legătura aceasta s-a aprofundat cu timpul,
excedând plan economic, spre noi orizonturi culturale şi spirituale. Paula
Scalcău în cartea sa Greci din România apreciază că “negustorii greci au
fost cei dintâi care, prin ideile şi valorile cu care au venit în contact şi pe
care le-au răspândit, au deschis calea intelectualilor”, împreună cu aceştia
pătrunzând şi primele cărţi şi manuscrise greceşti.
Prăbuşirea Imperiului Bizantin (1453) determină un adevărat exod
al grecilor spre Ţările Române, constituind ceea ce Nicolae Iorga avea să
numească “Bizanţ după Bizanţ”. In timpul domniilor fanariote greci
constantinopolitani iau drumul Principatelor din raţiuni politice. Odată cu
aceştia pătrunde şi o agresivă clientelă administrativă, dar şi numeroşi
clerici, medici şi farmacişti, profesori, tipografi, librari, editori şi
comercianţi. Corupţia, presiunea fiscală, monopolul economic turcesc,
războaiele purtate pe teritoriul ţării, jafurile tătarilor, calamităţile de tot
felul au făcut ca aceată perioadă să fie considerată de unii istorici drept o
o epocă de “apăsare, jefuire, corupţie, degradare, de apunere a
naţionalităţii”(N.Bălcescu). Epoca fanariotă nu poate fi contestată în
totalitate; şi aceasta “nu numai pentru creaţiile ei evidente din sfera
culturii, ci şi pentru reverberaţia ulterioară” (Georgeta Filitti).
Invăţământul, justiţia, medicina continuă şi după revenirea domnilor
pământeni. De asemenea, este meritoriu să amintim de Constituţia lui
Constantin Mavrocordat de la 1746, publicată în “ Mercure de France” ce

9
devansează ansamblul similar de măsuri juridico-administrative luat de
Turgot în ajunul Revoluţiei franceze din 1789.
Un nou val de de emigranţi se înregistrează după pacea de la
Adrianopol (1829), odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre.
Negustori, meşteşugari, marinari se stabilesc la Bucureşti, Iaşi, Galaţi,
Brăila, Constanţa, Braşov, Botoşani, Craiova, Orşova, Turnu Severin9. La
iniţiativa lor, ne spune Paula Scalcău, se vor constitui organisme ce îi vor
defini mai apoi din punct de vedere identitar: comunităţile greceşti,
publicaţiile diverse, societăţile, bisericile, consulatele.
Dar nu numai libertatea comerţului pe Dunăre a făcut să crească fluxul
emigraţiei greceşti în sec.XIX. La sfârşitul conflictelor militare cu turci,
mai mulţi greci, foşti luptători în războiul pentru independenţa Greciei, se
stabilesc pe valea Taiţei în comuna Izvoarele (judeţul Tulcea), unde există
şi astăzi o puternică comunitate grecească. Limba pe care o vorbesc este
asemănătoare celei vorbite în satele din nord-estul Greciei, păstrându-se
nealterată până în zilele noastre10.
Evenimentele începutului de secol (1905-1920) generează un nou
val de emigranţi greci, dar şi armeni, care înţeleg astfel să se ferească din
calea persecuţiilor creştinilor din partea elementelor ultranaţionaliste ce
devin noile autorităţi ale Turciei Moderne. Paula Scalcău face chiar referire
la emigrarea în România a unor familii de greci prigonite din Bulgaria.
Ultimul şi cel mai recent val de emigranţi greci este provocat de
Războiul Civil din Grecia (1945-1948). S-au refugiat în România, ca şi în
alte ţări din fostul bloc comunist – Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria,
Cehia, numeroşi luptători din Armata Democratică Greacă. In 1948 au
ajuns în România 3.000 de copii greci11, ce mai târziu vor fi repartizaţi să
înveţe în şcoli profesionale agricole, sanitare, energetice, textile,
metalurgice, şi care se vor răspândi mai târziu în Bucureşti, Craiova,
Târgovişte, Iaşi, Braşov, Sibiu, Bacău. România a fost loc de exil ospitalier
9
Paula Scalcău, Greci din România, Ed.Omonia, Bucureşti, 2003, p.145
10
Idem, p.146
11
Idem, p.195

10
şi pentru mulţi scriitori greci angajaţi în frontul de stânga, precum:
Menelaos Loudemis, Dimos Rendis, Thodosis Pieridis.
Comunităţile greceşti din România datează încă din sec. al XIX-lea,
fiind recunoscute oficial de domnitorul Al.I.Cuza în 1860, dată care
marchează o importantă etapă în dezvoltarea lor culturală. Acum încep să
se înfiinţeze majoritatea şcolilor şi bisericilor comunităţilor elene,
activitatea tipografică începe să se cristalizeze şi ea, fiind editate 150 de
cărţi şi 26 de periodice legate de viaţa grecilor din România. Deşi
recunoscute oficial de domnitorul AL.I.Cuza de-abia după 1900 un număr
de 8 comunităţi greceşti- Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa,
Tulcea, Sulina şi Giurgiu – au început să funcţioneze ca persoane juridice,
având dreptul de a poseda avere proprie. Urmează o perioadă de
dezvoltare şi prosperitate pentru comunităţile greceşti din România. Astfel
că, la începutul anului 1940, numărul membrilor comunităţilor greceşti se
ridica la circa 50.00012, ele dispunând de o însemnată putere economică,
precum şi de un apreciabil potenţial ştiinţific, susţinut de un important
patrimoniu – şcoli, biserici, instituţii culturale: teatre, cinematografe,
cluburi, biblioteci, baze sportive, etc. De exemplu, Comunitatea Greacă
din Brăila număra în patrimonial său Biserica Buna-Vestire, dispunând de
o şcoală de fete, o sală de conferinţe, o şcoală de băieţi, câteva imobile şi
terenuri. La Galaţi patrimonial comunităţii se suplimenta cu un teatru; de
acelaşi patrimoniu dispuneau şi comunităţile greceşti din Constanţa,
Giurgiu şi Bucureşti.
Odată cu instaurarea regimului totalitar, comunităţilor greceşti, dar
şi membrilor acestora li s-au confiscat treptat bunurile, încercându-se
asimilarea etnicilor greci prin manipularea şi prigonirea unora dintre ei în
cadrul politicii de asimilare forţată. Pentru a evita măsurile represive, o
parte din cei care-şi păstraseră cetăţenia greacă au cerut cetăţenie
română; alţii, însă, au ales reîntoarcerea în ţara natală, astfel că au plecat

12
Idem, p.193

11
în Grecia în total cam 8.500 de persoane până în 1952, când autorităţile
române au oprit repatrierea grecilor.
Deschiderea care a urmat transformărilor politice de după
decembrie 1989 a avut consecinţe importante pentru toate minorităţile
din România şi totodată şi pentru cea greacă.
In acest context pe 28 decembrie 1989 a luat fiinţă Uniunea Elenă
din România, ce are în componenţa sa un număr de 21 de comunităţi
locale, şi aproximativ 10.000 de membrii de origine greacă. Primele
comunităţi care s-au organizat până în aprilie 1990 au fost Bucureşti,
Constanţa, Brăila, Galaţi, Tulcea, Iaşi, Piatra Neamţ, Călăraşi,
Prahova. Au urmat comunităţile greceşti din Sulina, Oneşti, Roman,
Târgovişte, Piteşti, Craiova şi Izvoarele în 1991, Babadag şi Turnu
Severin în 1995, Calafat în 1996, Cluj şi Zalău(2000).

Fig.nr.1 Harta României cu reprezentarea comunităţilor greceşti


teritoriale

Ca organism reprezentativ al comunităţilor greceşti, Uniunea Elenă


are drept obiective centrale : - păstrarea, dezvoltarea şi libera

12
exprimare a identităţii naţionale, culturale, lingvistice şi religioase
a cetăţenilor români de origine elenă; - revigorarea tradiţiilor
elinismului în România; - redobândirea averii fostelor Comunităţi
Elene desfiinţate de Comunişti; asigurarea legăturilor cu locurile
de origine; - întărirea relaţiilor de prietenie între România şi
Grecia. Acestea sunt, cum este şi firesc, principalele direcţii în care
eforturile Uniunii şi ale membrilor acesteia au fost îndreptate.
Incă de la înfiinţare în cadrul Comunităţilor nou înfiinţate s-au
organizat clase sau secţii de învăţare a limbii elene de către copii de
origine elenă de vârstă şcolară. Potrivit unei statistici a Uniunii Elene, în
cursul anului şcolar 1999 - 2000 au absolvit aceste cursuri un număr de
peste 2000 de cursanţi. Din anul şcolar 1999/2000 se începe studiere
limbii materne elene în cadrul sistemului de învăţământ românesc, prin
înfiinţarea de clase de predare a limbii elene în Bucureşti, Brăila şi
Constanţa, Ploieşti şi Tulcea.
Actul educaţional în limba greacă maternă se
desfăşoară cu ajutorul a şase cadre didactice
detaşate în România de Ministerul
Invăţământului din Grecia. De asemenea,
pentru a veni în întâmpinarea elevilor a fost
elaborat pentru clasele mixte de limbă
neogreacă manualul Invăţ greceşte, manual
editat de Uniunea Elenă cu aprobarea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România.

Pentru anul şcolar 2002 – 2003 situaţia elevilor ce aparţin etniei elene şi
care învaţă la cerere limba maternă, în cadrul şcolilor cu limba de predare
română, este de 185 de elevi în total într-un număr de 4 unităţi şcolare,
din care 129 în regim şcolar şi 56 de elevi în regim gimnazial 13. In afara
cadrului instituţionalizat sus-menţionat în fiecare Comunitate se
13
Sursa: http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc

13
desfăşoară cursuri de neogreacă adresate atât membrilor, cât şi
filoelenior. Incepând din 2003, Uniunea Elenă organizează în fiecare an
olimpiada de limbă neogreacă cu tema Să ne însuşim limba părinţilor şi
bunicilor noştri. De asemenea, cu sprijinul Secretariatului general al
grecilor de peste hotare numeroşi copii şi tineri, dar şi pensionari au
beneficiat de tabere în cadrul programelor de cunoaştere a ţării de
origine.
Viaţa comunităţilor greceşti din România începe
să pulseze din nou şi prin intermediul
manifestărilor culturale desfăşurate atât la nivel
local, cât şi naţional. Desigur varietatea acestora
este impresionantă, însă m-aş opri la colaborarea
Comunităţii elene din Iaşi cu celelalte minorităţi
naţionale din România în cadrul proiectului Arta
care uneşte, derulat cu participarea Comunităţii
Italiene din România şi a Formului Democratic
al Germanilor din Iaşi în perioada 15 august - 15 decembrie 2002. Mai
amintim aici expoziţia de fotografii cu tema “Femeia Elenă din România”
găzduită de Comunitatea Elenă din Turnu Severin, manifestările
consacrate “Anului UNESCO I.L.Caragiale” organizate de Comunitatea
Elenă Prahova, De asemenea, sunt menţinute legăturile cu diaspora
grecească, colaborarea Comunităţii Elene din Iaşi cu Centrul Cultural Elen
din Suedia oferind publicului ieşean prilej de mare bucurie prin vernisajul
expoziţiei de pictură-gravură intitulată ”3+1”, unde au expus trei artişti
plastici din Suedia.
In ceea ce priveşte activitatea editorială, Uniunea editează lunar
revista bilingvă eleno-română ΕΛΠΙΣ-SPERANŢA, sprijinind, în acelaşi
timp şi editarea altor lucrării precum: „ Comunităţile Greceşti din
România în secolul al IXI-lea”, de Cornelia Papacostea-Diamantopou,

14
„ Presa de limbă neogracă din România în veacul al IXI-lea” de
Olga Cicanci, „ Poezii Ianniote” ediţie bilingvă româno-neogreacă a lui
Valeriu Mardare, etc.
Eforturile pentru redobândirea averilor care au aparţinut
comunităţilor elene istorice, confiscate de regimul totalitar, au fost parţial
statisfăcute de statul român. Astfel, au fost retrocedate Teatrul Elpis din
Constanţa, Complexul comercial – Cinematograf şi Restaurantul Olimpic
din Galaţi precum şi Şcoala de băieţi din Brăila.
Desigur că întreaga viaţă culturală a comunităţilor elene se
desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa celorlalte minorităţi, cu cea a
majorităţii româneşti, astfel încât, aşa cum afirmă şi Paula Scalcău,
preşedinta Comunităţii Elene din Turnu-Severin, este foarte greu să tragi
o linie de demarcaţie între comunităţile greceşti şi majoritatea
românească.
Ca mărturie a puternicei legături, precum şi a strânselor afinităţi ce
au existat întotdeauna între greci şi români aş oferi un mic exemplu,
poate neconcludent prin esenţa lui, dar emoţionant. Radu Arion, în revista
Asociaţiei refugiaţilor greci din România „Vocea libertăţii”, relatând
participarea refugiaţilor greci în cadrul manifestărilor comunităţii
româneşti din Grecia ocazinate de comemorarea zile de 10 Mai, comenta:
aceşti greci, care odinioară sărbătoareau cu fast, în bisericile greceşti,
zilele naţionale, îmbrăcaţi în costumele lor greceşti, refugiaţi la Atena,
îmbracă la sărbători costumul popular românesc.

15
BIBLIOGRAFIE
Adrian Năstase, Drepturile persoanelor apartinand minoritatilor
nationale : vol.4 : Reglementari în dreptul românesc (1989-1998), Regia
Autonomă Monitorul Oficial, 1998

Apostolos E.Vakalopoulos, Istoria Greciei Moderne, Editura


Euroatlantica, 2004

Cristian Filip, Comunitatea Greacă de la Brăila(1864-1900), Editura


Istros, Brăila, 2004

Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române, Editura Omonia,


Bucureşti, 2004

Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Editura TipoMoldova,


Iaşi, 2003

Paula Scalcău, Greci din România, Editura Omonia, Bucureşti, 2003

Anna- Maria Bίrό, Minority Policies in Romania, ocassional papers no.6,


articol disponibil la adresa: http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

Áron Balló, Law on ethnic minorities in Romania likely to be adopted


next year, articol disponibil la adresa:
http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

Φάνη Μαλκίδη, Ο Ελληνισμός της Ρουμανίας, articol disponibil la adresa:


http://www.antibaro.gr/national/malkidhs?roumania.htm

*** Thesis, Journal of Foreign Policy Issues, Volume I, issues no.2,


summer 1997
*** Confluenţe româno-elene, Bucureşti, 1994
*** Constituţia României, Parlamentul României, Bucureşti, 2003
*** Revista Speranţa, periodic al Uniunii Elene din România, nr.4-
6/1999, 1/2000, 2/2001 4-5/2002, 11-12/2002, 3/2003, 6-7/2004, 7-
8/2004
*** Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
http://www.ipp.md/publications/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-
nou.pdf

http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc

16